Hotărârea Curții (Camera a treia) din 13 mai 2026.#X și Minister van Asiel en Migratie, fost Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, împotriva lui Y.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115/CE – Articolele 6, 8 și 9 – Resortisanți ai unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală deținuți pe lungă durată sau pe viață – Posibilitatea de a adopta o decizie de returnare – Garanții procedurale.#Cauza C-877/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6, 8 și 9 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între X și Y, resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, și minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), fost Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziilor de returnare luate în privința acestora.

Considerentul (4) al Directivei 2008/115 enunță: „Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației.”

Articolul 2 din această directivă prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. (2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care: (a) fac obiectul unui refuz de intrare […] sau […] sunt reținuți sau prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru și care nu au obținut ulterior o autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv; (b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare. (3) Prezenta directivă nu se aplică persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la libera circulație […]”

Articolul 3 punctul 3 din directiva menționată prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 3. «returnare» înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în: – țara de origine sau – o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri sau – o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat.”

Articolul 5 din aceeași directivă precizează: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe și respectă principiul nereturnării.”

Articolul 6 alineatele (1)-(5) din Directiva 2008/115 prevede: „(1) Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5). (2) Resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În cazul nerespectării acestei cerințe de către resortisantul unei țări terțe sau în cazul în care plecarea imediată a resortisantului unei țări terțe este necesară din motive de ordine publică sau de securitate națională, se aplică alineatul (1). (3) Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este preluat de un alt stat membru în conformitate cu acordurile bilaterale sau normele existente la data intrării în vigoare a prezentei directive. În acest caz, statul membru care a preluat resortisantul respectiv al unei țări terțe pune în aplicare alineatul (1). (4) Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere. (5) În cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care îi conferă un drept de ședere, statul membru respectiv ia în considerare posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs, fără a se aduce atingere alineatului (6).”

Articolul 8 alineatul (1) din această directivă este redactat astfel: „Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară […] sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată […].”

Potrivit articolului 9 alineatele (1) și (2) din directiva menționată: „(1) Statele membre amână îndepărtarea: (a) în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării sau (b) pe durata acordării unui efect suspensiv în conformitate cu articolul 13 alineatul (2). (2) Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special: (a) starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului țării terțe; (b) motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de îndepărtare datorită lipsei identificării.”

X era titularul unui permis de ședere pe durată nelimitată în Țările de Jos. La 19 ianuarie 2015, acesta a fost condamnat definitiv de o instanță neerlandeză la pedeapsa închisorii pe viață pentru mai multe omoruri calificate și omoruri, săvârșite între 12 mai 2011 și 20 mai 2011.

Prin decizia din 20 septembrie 2018, ministrul i‑a retras lui X permisul de ședere cu efect retroactiv de la 12 mai 2011, i‑a ordonat să părăsească imediat teritoriul Uniunii Europene și a emis în privința sa o interdicție de intrare pentru o perioadă de zece ani. Prin decizia din 27 iulie 2020, ministrul a respins o contestație formulată de X împotriva deciziei sale din 20 septembrie 2018.

X a introdus o acțiune împotriva deciziei ministrului din 27 iulie 2020 la rechtbank Den Haag, zittingsplaatsen’s‑Hertogenbosch en Amsterdam (Tribunalul din Haga, Secțiile din ’s‑Hertogenbosch și Amsterdam, Țările de Jos). Prin hotărârea din 14 ianuarie 2022, această instanță a respins acțiunea, în special pentru motivul că ministrul era obligat să adopte o decizie de returnare împotriva lui X și că această decizie era necesară pentru a asigura îndepărtarea sa în cazul în care X ar fi pus în libertate, o astfel de eliberare putând interveni după 25 de ani de detenție.

X a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

Y a intrat în Țările de Jos la 31 august 2018. La 16 noiembrie 2020, acesta a fost condamnat definitiv de o instanță neerlandeză la o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani pentru două tentative de asasinat în scopuri teroriste, săvârșite în ziua intrării sale în Țările de Jos.

Prin decizia din 25 aprilie 2023, ministrul a constatat că Y nu se afla în situație de ședere legală în Țările de Jos, i‑a ordonat să părăsească imediat teritoriul Uniunii și a emis împotriva acestuia o interdicție de intrare pe o durată de 20 de ani.

Y a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaatsen’s‑Hertogenbosch en Amsterdam (Tribunalul din Haga, Secțiile din ’s‑Hertogenbosch și Amsterdam). Prin hotărârea din 22 decembrie 2023, această instanță a admis acțiunea și a anulat decizia menționată, considerând că ministrul nu putea adopta în mod valabil o decizie de returnare într‑o situație în care, din cauza executării unei pedepse cu închisoarea de lungă durată, nu era în măsură să procedeze la îndepărtare.

Ministrul a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere.

Instanța de trimitere subliniază că nu se contestă că X și Y se află în situație de ședere ilegală în Țările de Jos, că nu au invocat principiile enumerate la articolul 5 din Directiva 2008/115 și că nu intră sub incidența excepțiilor de la obligația de adoptare a unei decizii de returnare prevăzute la articolul 6 alineatele (2)-(5) din această directivă.

Părțile din litigiul principal sunt însă în dezacord cu privire la posibilitatea ministrului de a adopta o decizie de returnare împotriva lui X și a lui Y, într‑un context în care ministrul nu îi poate îndepărta pe aceștia din urmă și în care aceștia nu se pot conforma obligației de returnare la care sunt supuși până la sfârșitul detenției pentru pedepsele pronunțate împotriva lor.

În această privință, instanța de trimitere arată, în primul rând, că, deși articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115 pare să impună o obligație de a adopta o decizie de returnare în situații precum cele în discuție în litigiile principale, această directivă nu stabilește în mod clar corelarea acestei obligații cu împrejurarea că, în astfel de situații, orice posibilitate de returnare este exclusă o lungă perioadă. Potrivit acestei instanțe, analiza jurisprudenței Curții nu permite rezolvarea dificultății de interpretare a directivei menționate cu care se confruntă.

În al doilea rând, în ipoteza în care ministrul nu ar fi fost abilitat să adopte o decizie de returnare în cauzele principale, instanța de trimitere dorește să stabilească dacă era atunci obligat, în temeiul Directivei 2008/115, să le acorde un permis de ședere lui X și lui Y pentru a evita menținerea unei situații în care aceștia nu ar putea face obiectul unei proceduri de returnare, fără a avea însă drept de ședere în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză.

În al treilea rând, această instanță ridică problema dacă este posibil să se invoce principiul proporționalității pentru a se opune adoptării unor decizii de returnare precum cele în discuție în litigiile principale.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze următoarele întrebări preliminare: „1) Directiva [2008/115], în special articolele 6, 8 și 9 din această directivă, se opune emiterii unei decizii de returnare împotriva unui străin care, din cauza executării unei pedepse cu închisoarea de lungă durată sau pe viață, nu își poate îndeplini pentru o lungă perioadă obligația de returnare și, din același motiv, nici nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul Uniunii Europene? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: statul membru are în acest caz obligația ca, pe durata detenției de lungă durată sau pe viață să acorde unui străin un permis de ședere autonom sau orice altă formă de autorizație care conferă un drept de ședere, în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva [2008/115] sau în alt temei? 3) În cadrul articolului 6 alineatul (1) din Directiva [2008/115], există o marjă de apreciere care permite o evaluare a proporționalității pentru fiecare caz în parte, în afara excepțiilor prevăzute la alineatele (2)-(5) ale acestui articol și a principiilor și a intereselor menționate la articolul 5 din directiva respectivă?”

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 6, 8 și 9 din Directiva 2008/115 coroborate cu principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de returnare care vizează un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală atunci când, din cauza executării unei pedepse cu închisoarea de lungă durată sau pe viață la care a fost condamnat, acesta nu va putea nici să părăsească voluntar teritoriul statului membru în cauză, nici să facă obiectul unei îndepărtări pentru o lungă perioadă.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din aceasta, Directiva 2008/115 se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

Deși articolul 2 alineatele (2) și (3) din această directivă prevede anumite limitări, obligatorii sau facultative, ale domeniului de aplicare al acesteia, articolul 2 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată autorizând în special statele membre să decidă să nu o aplice resortisanților țărilor terțe care fac obiectul unei sancțiuni de drept penal care prevede sau are drept consecință returnarea lor, trebuie să se constate că aceste dispoziții nu exclud în niciun fel aplicabilitatea aceleiași directive resortisanților țărilor terțe condamnați la o pedeapsă cu închisoarea sau care execută o astfel de pedeapsă.

Reiese din cuprinsul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115 că, odată stabilit caracterul ilegal al șederii, orice resortisant al unei țări terțe trebuie, fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatele (2)-(5) ale acestui articol 6 și cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din această directivă, să facă obiectul unei decizii de returnare, care trebuie să identifice, dintre țările terțe prevăzute la articolul 3 punctul 3 din directiva menționată, pe cea în care acesta trebuie să fie îndepărtat [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 53 și jurisprudența citată].

În această privință, trebuie subliniat că niciuna dintre excepțiile prevăzute la articolul 6 alineatele (2)-(5) din aceeași directivă nu vizează, direct sau indirect, resortisanții țărilor terțe condamnați la o pedeapsă cu închisoarea sau care execută o astfel de pedeapsă.

De asemenea, din cerințele articolului 5 din Directiva 2008/115, care obligă statele membre să țină seama în mod corespunzător de anumite interese și să respecte principiul nereturnării, nu rezultă că un stat membru ar trebui, în general, să se abțină de la adoptarea unei decizii de returnare împotriva unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală atunci când acesta a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea sau atunci când execută o astfel de pedeapsă.

Cu toate acestea, trebuie arătat că, odată ce a fost adoptată o decizie de returnare, cu respectarea garanțiilor materiale și procedurale instituite prin Directiva 2008/115, și, dacă este cazul, obligația de returnare nu a fost respectată în termenul acordat pentru plecarea voluntară, statul membru în cauză este obligat să procedeze la îndepărtarea resortisantului în cauză al unei țări terțe, în conformitate cu articolul 8 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2024, Changu,C‑352/23, EU:C:2024:748, punctul 57 și jurisprudența citată). Atât din obligația de loialitate a statelor membre, cât și din cerințele de eficacitate amintite în special în considerentul (4) al directivei menționate rezultă că obligația de a efectua îndepărtarea acestui resortisant al unei țări terțe trebuie îndeplinită în cel mai scurt termen (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2015, Zaizoune,C‑38/14, EU:C:2015:260, punctul 34, și Hotărârea din 15 februarie 2016, N.,C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 76).

Or, astfel cum arată instanța de trimitere, un stat membru care pune în executare, înainte ca procedura de returnare să fi fost finalizată, o pedeapsă cu închisoarea pe lungă durată sau pe viață pronunțată împotriva unui resortisant al unei țări terțe nu se va conforma obligației sale de a‑l îndepărta pe acesta timp de mai mulți ani sau chiar mai multe decenii, în condițiile în care acest resortisant al unei țări terțe nici nu va putea părăsi în mod voluntar teritoriul acestui stat membru în această perioadă.

Cu toate acestea, un asemenea obstacol în calea finalizării rapide a procedurii de returnare nu împiedică autoritățile competente ale unui stat membru să pronunțe o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată sau pe viață împotriva unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală și să asigure executarea acesteia.

Desigur, Curtea a statuat că, deși, în principiu, legislația penală și normele de procedură penală sunt de competența statelor membre, acest domeniu al dreptului poate fi totuși influențat de dreptul Uniunii. Curtea a dedus din aceasta că statele membre nu pot să aplice o reglementare penală care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2008/115 și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian,C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 33).

Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că această directivă nu exclude posibilitatea statelor membre de a sancționa cu pedeapsa închisorii comiterea de către un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală a altor infracțiuni decât cele care țin exclusiv de împrejurarea unei șederi sau a unei intrări ilegale, inclusiv în situații în care procedura de returnare nu a fost încă finalizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Affum,C‑47/15, EU:C:2016:408, punctul 65).

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 39 din concluzii, posibilitatea statelor membre de a sancționa cu o pedeapsă cu închisoarea săvârșirea unor astfel de infracțiuni acoperă nu numai posibilitatea de a impune o asemenea pedeapsă, ci și pe cea de a asigura executarea pedepsei pronunțate.

În acest context, pentru a răspunde la prima și la a treia întrebare, este necesar să se stabilească dacă obligația statului membru în cauză de a proceda în cel mai scurt timp la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei decizii de returnare, amintită la punctul 30 din prezenta hotărâre, se opune adoptării unei astfel de decizii într‑o situație în care s‑a stabilit deja, în urma pronunțării și a punerii în executare a unei pedepse cu închisoarea de lungă durată sau pe viață, că o obligație de returnare nu va fi, în orice caz, executată pentru o lungă perioadă.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că din jurisprudența Curții rezultă că adoptarea unei decizii de returnare într‑un moment în care autoritățile competente nu sunt încă sigure că pot proceda la executarea acesteia nu este în mod necesar exclusă.

Astfel, Curtea a statuat că un stat membru poate adopta o decizie de returnare în același timp cu o decizie de respingere în primă instanță a unei cereri de protecție internațională, chiar dacă exercitarea eventuală a unei căi de atac împotriva acestei respingeri ar implica în principiu, pentru persoana în cauză, autorizația de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză până la examinarea acestei căi de atac, autorizare care ar exclude orice posibilitate de a proceda la îndepărtarea acestei persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 59).

Adoptarea unei decizii de returnare odată cu constatarea caracterului ilegal al șederii este de altfel de natură să favorizeze realizarea obiectivului principal al Directivei 2008/115, și anume instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 48, și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 88], printre altele garantând că eventuale contestații referitoare la legalitatea unei astfel de decizii pot fi examinate fără a întârzia excesiv executarea obligației de returnare și permițând autorităților competente să dispună de timpul necesar pentru a lua măsuri care să permită în practică punerea în aplicare a îndepărtării.

În al doilea rând, trebuie totuși să se arate că, chiar și atunci când un resortisant al unei țări terțe se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru, imposibilitatea previzibilă de a executa o obligație de returnare în privința acestuia poate, în anumite cazuri speciale, să împiedice adoptarea unei decizii de returnare împotriva acestui resortisant al unei țări terțe.

Astfel, Curtea a considerat că o decizie de returnare nu poate fi adoptată împotriva unui minor neînsoțit fără să se verifice în prealabil dacă sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare de primire care să permită efectiv executarea obligației de returnare în țara de destinație avută în vedere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Returnarea unui minor neînsoțit), C‑441/19, EU:C:2021:9, punctele 55, 59 și 60].

Mai larg, Curtea a statuat că articolul 5 din Directiva 2008/115, care constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă, obligă printre altele autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurii de returnare, principiul nereturnării, garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă. Aceasta este situația printre altele atunci când autoritatea respectivă preconizează, după ascultarea persoanei interesate, să adopte o decizie de returnare în privința acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55 și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 49].

Din aceasta Curtea a dedus că articolul 5 din Directiva 2008/115 se opune ca un resortisant al unei țări terțe să facă obiectul unei decizii de returnare atunci când această decizie vizează, ca țară de destinație, o țară în care există motive serioase și întemeiate de a se crede că, în cazul executării deciziei menționate, acest resortisant ar fi expus unui risc real de tratamente contrare articolului 18 sau articolului 19 alineatul (2) din cartă [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 56 și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 50].

Cu toate acestea, împrejurările care caracterizează cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile menționate la punctele 41-43 din prezenta hotărâre se disting în mod semnificativ de situații precum cele în discuție în litigiile principale.

Astfel, aceste hotărâri se raportează la cazuri în care, la data la care a fost adoptată o decizie de returnare, fie nu era cert că returnarea resortisantului în cauză al unei țări terțe către țara de destinație se poate desfășura fără a încălca drepturile fundamentale ale acestui resortisant al unei țări terțe, fie se stabilise că o asemenea returnare ar implica un risc serios de încălcare a acestor drepturi fundamentale.

În schimb, în speță, instanța de trimitere nu arată că se susține sau se stabilește că o returnare în țara de destinație ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale ale resortisanților în cauză ai unor țări terțe. În asemenea situații, impunerea unei obligații de returnare și condițiile previzibile de executare a acestei obligații nu par, în ziua în care se preconizează adoptarea unei decizii de returnare, de natură să creeze un risc de atingere adusă drepturilor fundamentale ale acestor resortisanți ai unor țări terțe, astfel încât motivele care au justificat, în hotărârile menționate la punctele 41-43 din prezenta hotărâre, excluderea adoptării unei asemenea decizii nu pot conduce la aceeași soluție în speță.

În al treilea rând, trebuie subliniat că legiuitorul Uniunii a avut în vedere în mod explicit că, în anumite situații, o decizie de returnare nu ar putea fi executată imediat și a definit regimul juridic aplicabil acestor situații.

În special, articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2008/115 prevede că statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Această dispoziție precizează că statele membre iau în considerare printre altele starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului în cauză al unei țări terțe și motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de îndepărtare datorită lipsei identificării.

Dispoziția menționată autorizează astfel amânarea îndepărtării pe baza unor împrejurări specifice, furnizând anumite exemple, fără a enumera însă limitativ cazurile în care o asemenea amânare poate fi dispusă.

Or, trebuie să se considere că pronunțarea unei pedepse cu închisoarea ca urmare a săvârșirii unei alte infracțiuni decât cele care incriminează exclusiv o ședere sau o intrare ilegală, pe de o parte, și punerea sa în executare, pe de altă parte, constituie o asemenea împrejurare, din moment ce din cuprinsul punctelor 34 și 35 din prezenta hotărâre rezultă că astfel de măsuri țin de o exercitare a competenței penale a unui stat membru căruia Directiva 2008/115 nu i se opune.

Desigur, Curtea a statuat că exercitarea urmăririi penale, urmată, dacă este cazul, de o pedeapsă cu închisoarea, nu figurează printre justificările unui raport de îndepărtare menționate la articolul 9 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian,C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 45). Această precizare se raporta însă la o ipoteză specială, și anume cea a urmăririi penale efectuate pentru fapte de ședere ilegală, înainte de punerea în aplicare a procedurii de returnare.

Pe de altă parte, cerința prevăzută la articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2008/115, potrivit căreia amânarea îndepărtării trebuie dispusă pentru o perioadă corespunzătoare, nu poate fi interpretată în sensul că implică faptul că o astfel de amânare nu poate fi pusă în aplicare decât pentru a asigura executarea unei pedepse cu închisoarea de scurtă durată.

Astfel, alegerea legiuitorului Uniunii de a nu stabili a priori durata maximă a perioadei în cursul căreia îndepărtarea poate fi amânată și de a face trimitere pur și simplu la o perioadă „corespunzătoare” arată că acesta a intenționat să permită o anumită flexibilitate în punerea în aplicare a articolului 9 alineatul (2) din Directiva 2008/115, excluzând totuși posibilitatea ca amânarea îndepărtării să se extindă pe o perioadă care depășește ceea ce impun împrejurările care o justifică.

Rezultă că, într‑o situație în care, în urma pronunțării unei pedepse cu închisoarea de lungă durată sau pe viață și a punerii sale în executare, pentru o altă infracțiune decât cele care țin exclusiv de împrejurarea unei șederi sau a unei intrări ilegale, o obligație de returnare nu va fi pusă în aplicare pentru o lungă perioadă, articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2008/115 autorizează autoritățile competente să amâne îndepărtarea în așteptarea executării acestei pedepse.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, este necesar să se considere că într‑o asemenea situație, nu se poate considera că obligația de a proceda în cel mai scurt termen la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei decizii de returnare, menționată la punctul 30 din prezenta hotărâre, se opune adoptării unei asemenea decizii.

Nu este mai puțin adevărat că, în acest context, există în mod necesar un interval de timp semnificativ între momentul în care autoritățile competente au apreciat, cu ocazia adoptării acestei decizii de returnare, posibilitatea de a impune o obligație de returnare, cu respectarea articolului 5 din Directiva 2008/115 și a drepturilor fundamentale ale resortisantului în cauză al unei țări terțe, și momentul în care această obligație va putea fi efectiv executată.

Prin urmare, există un risc ca, în ziua în care obligația menționată va putea fi efectiv executată, executarea sa să fi devenit incompatibilă cu acest articol 5 sau cu aceste drepturi fundamentale, deși decizia de returnare ar fi fost, la data adoptării sale, pe deplin compatibilă cu articolul 5 menționat și cu drepturile fundamentale menționate.

În vederea prevenirii acestui risc, pe de o parte, statele membre sunt obligate să permită resortisanților în cauză ai unor țări terțe să se prevaleze de orice schimbare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei de returnare, care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației resortisantului în cauză al unei țări terțe în raport printre altele cu articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 64, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 65).

Pe de altă parte, autoritățile competente sunt obligate să efectueze, înainte de executarea deciziei de returnare, o evaluare actualizată a riscurilor la care este expus resortisantul în cauză al unei țări terțe de a fi expus unor tratamente contrare principiului nereturnării. Această evaluare, care trebuie să fie distinctă și autonomă în raport cu cea realizată la momentul adoptării acestei decizii, trebuie să permită autorităților competente să se asigure, ținând seama de orice schimbare a împrejurărilor care a intervenit, precum și de orice element nou eventual invocat de acest resortisant al unei țări terțe, că nu există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta ar fi expus, în cazul întoarcerii în țara de destinație, unor astfel de riscuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat,C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 38).

Această evaluare actualizată va trebui de asemenea să țină seama în mod corespunzător de toate interesele prevăzute la articolul 5 din Directiva 2008/115, pentru a se asigura că aceste interese nu se opun executării deciziei de returnare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 91, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctele 79 și 80].

Obligațiile amintite la punctele 58-60 din prezenta hotărâre se aplică chiar și atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe face obiectul unei decizii de returnare care a rămas astfel definitivă, inclusiv în cazul în care nu a contestat în timp util această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 63).

În ipoteza în care autoritățile competente ar ajunge, la finalul evaluării actualizate, la concluzia că îndepărtarea resortisantului în cauză al unei țări terțe îl expune pe acesta unui risc serios de încălcare a principiului nereturnării, aceste autorități trebuie cel puțin să amâne îndepărtarea respectivă atât timp cât persistă un asemenea risc, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat,C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 39). În orice caz, autoritățile menționate nu pot proceda la îndepărtarea acestui resortisant al unei țări terțe atunci când rezultă că această îndepărtare ar fi incompatibilă cu articolul 5 din această directivă sau cu un drept fundamental garantat de cartă.

În plus, în conformitate cu articolul 47 din cartă, resortisantul în cauză al unei țări terțe trebuie să poată dispune de o cale de atac eficientă care să îi permită să conteste concluzia la care au ajuns autoritățile competente în urma evaluării lor actualizate [a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 35].

De altfel, deși respectarea principiului proporționalității trebuie să fie asigurată în cursul tuturor etapelor procedurii de returnare, inclusiv în etapa referitoare la adoptarea deciziei de returnare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Zh. și O., C‑554/13, EU:C:2015:377, punctul 49), caracterul precoce al adoptării deciziei de returnare, în situații precum cele în discuție în litigiile principale, nu poate fi considerat ca fiind contrar acestui principiu, în măsura în care garanțiile enunțate la punctele 56-63 din prezenta hotărâre sunt oferite efectiv resortisanților în cauză ai țărilor terțe.

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolele 6, 8 și 9 din Directiva 2008/115 coroborate cu principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun adoptării unei decizii de returnare care vizează un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală atunci când, din cauza executării unei pedepse cu închisoarea de lungă durată sau pe viață la care a fost condamnat, acesta nu va putea nici să părăsească în mod voluntar teritoriul statului membru în cauză, nici să facă obiectul unei îndepărtări o lungă perioadă, cu condiția ca reglementarea națională să prevadă garanții suficiente pentru a asigura respectarea articolului 5 din această directivă și a cartei cu ocazia executării acestei decizii.

Din decizia de trimitere reiese că nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare decât dacă din răspunsul la prima întrebare reiese că Directiva 2008/115 se opune adoptării unei decizii de returnare în situații precum cele în discuție în litigiile principale.

Din moment ce din acest răspuns reiese că posibilitatea de a adopta o astfel de decizie este subordonată unei condiții, a cărei respectare va trebui verificată de instanța de trimitere, este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că impune unui stat membru să acorde un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său atunci când acesta trebuie să execute pe acest teritoriu o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată sau pe viață.

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că Directiva 2008/115 nu are ca obiect armonizarea integrală a normelor statelor membre privind șederea străinilor. Astfel, normele și procedurile comune stabilite de această directivă nu se referă decât la adoptarea unor decizii de returnare și la executarea acestor decizii [Hotărârea din 24 februarie 2021, M ș.a. (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctul 43, precum și jurisprudența citată].

Directiva menționată nu are în special ca obiect determinarea consecințelor șederii ilegale pe teritoriul unui stat membru a unor resortisanți ai unor țări terțe în privința cărora nu poate fi adoptată nicio decizie de returnare către o țară terță [Hotărârea din 24 februarie 2021, M ș.a. (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctul 44, precum și jurisprudența citată].

În ceea ce privește mai precis articolul 6 alineatul (4) din aceeași directivă, la care se referă instanța de trimitere, această dispoziție se limitează să permită statelor membre să acorde, din motive de compasiune sau umanitare, un drept de ședere, în temeiul dreptului lor național, iar nu al dreptului Uniunii, resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 86].

Prin urmare, la a doua întrebare trebuie să se răspundă că Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că nu impune unui stat membru să acorde un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său atunci când acesta trebuie să execute pe acest teritoriu o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată sau pe viață.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

13 mai 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Litigiile principale și întrebările preliminare

Situația lui X

Situația lui Y

Considerații comune situațiilor lui X și a lui Y

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a treia întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată