Hotărârea Curții (Camera a treia) din 30 aprilie 2026.#Procedură penală împotriva lui AC.#Cererea de decizie preliminară formulată de Mestský súd Bratislava I.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Articolele 3 și 4 – Prezumție de nevinovăție – Articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Ordonanță de clasare – Hotărâre judecătorească care nu statuează asupra vinovăției – Anulare și trimitere spre rejudecare la o instanță inferioară – Constatări efectuate de instanța superioară cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni – Obligația instanței inferioare de a se conforma aprecierilor instanței superioare – Măsuri corespunzătoare în cazul încălcării prezumției de nevinovăție.#Cauza C-748/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 4 și 6 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), a articolului 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a principiilor efectivității și supremației dreptului Uniunii.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui AC pentru fapte de calomnie.

Considerentele (16) și (48) ale Directivei 2016/343 au următorul cuprins: „(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente. […] (48) Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»)], astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”

Articolul 2 din directiva menționată prevede: „Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”

Articolul 3 din directiva menționată prevede: „Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.”

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare. (2) Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu articolul 10.”

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2016/343: „Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.”

Articolul 10 alineatul (1) din această directivă are următorul conținut: „Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.”

Articolul 373 alineatele 1 și 2 din Trestný zákon (Codul penal), care definește infracțiunea de calomnie, prevede: „(1) Fapta unei persoane de a comunica informații neadevărate despre o altă persoană, de natură să pună în pericol în mod substanțial stima acesteia în societate, să îi aducă prejudicii în muncă sau în afaceri, să îi afecteze relațiile familiale sau să îi cauzeze alte prejudicii grave, se pedepsește cu închisoarea de până la doi ani. (2) Autorul infracțiunii este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de la unu la cinci ani dacă comite în public fapta menționată la alineatul 1: […] c) în public;”.

Articolul 327 alineatul 1 din Trestný poriadok (Codul de procedură penală) prevede: „Instanța la care cauza este trimisă spre rejudecare este obligată să respecte aprecierile formulate de instanța de apel în decizia sa și să efectueze actele și să administreze probele dispuse de instanța de apel.”

La 18 noiembrie 2020, Okresná prokuratúra Bratislava III (Parchetul Districtual din Bratislava III, Slovacia) a sesizat Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III, Slovacia) cu un rechizitoriu împotriva lui AC pentru infracțiunea de calomnie, în sensul articolului 373 alineatul 1 și alineatul 2 litera c) din Codul penal, infracțiune cu privire la care este acuzat că ar fi săvârșit‑o prin publicarea online a mai multe materiale video care conțineau o serie de afirmații neadevărate.

Prin ordonanța din 8 noiembrie 2021, Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) a dispus încetarea urmăririi penale, întrucât comportamentul avut în vedere în acest rechizitoriu nu constituia o infracțiune.

Okresná prokuratúra Bratislava III (Parchetul Districtual din Bratislava III) a declarat apel împotriva acestei ordonanțe. Prin ordonanța din 8 februarie 2022, Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava, Slovacia) a anulat ordonanța instanței de prim grad de jurisdicție și a trimis cauza la această instanță spre rejudecare prin reanalizarea tuturor probelor.

În motivarea ordonanței sale, Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava) a statuat printre altele că, „[d]at fiind conținutul lor, informațiile neadevărate de natură exclusiv intimă pe care persoana acuzată le‑a pus la dispoziția unui număr mare de abonați prin intermediul materialului său video pot aduce o atingere gravă relațiilor victimei cu partenerii, cu familia și cu prietenii săi și să zdruncine încrederea în această persoană”.

Prin ordonanța din 3 octombrie 2022, Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) a clasat din nou rechizitoriul întocmit împotriva lui AC.

Okresná prokuratúra Bratislava III (Parchetul Districtual din Bratislava III) a declarat apel împotriva acestei ordonanțe. Prin ordonanța din 18 aprilie 2023, Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava) a anulat ordonanța din 3 octombrie 2022 a instanței de prim grad de jurisdicție și a trimis cauza spre rejudecare la această instanță.

În motivarea ordonanței, Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava) a reiterat aprecierile existente în ordonanța din 8 februarie 2022 și a adăugat printre altele următoarele indicații: „Din probele care au fost administrate la urmărirea penală și pe care [instanța de prim grad de jurisdicție] s‑a bazat de asemenea reiese fără îndoială că persoana acuzată a făcut afirmații mincinoase cu privire la victimă, a atacat-o și, ca urmare, aceasta a fost pusă în situații foarte neplăcute în cercul familiei sale și al apropiaților. Relația intimă dintre victimă și SB este un produs al imaginației persoanei acuzate și ceea ce a indicat persoana acuzată în materialele sale video nu s‑a întâmplat niciodată […] În ceea ce privește care dintre informațiile publicate ar fi fost neadevărată, este vorba, fără îndoială, de cea a cărei veridicitate a fost verificată în cadrul procedurii de urmărire penală pe baza probelor efectuate și a vizat relația intimă dintre victimă și martorul SB și practicile sexuale pe care persoana acuzată le-a descris fără echivoc în materialul său video.”

În urma unei reorganizări a sistemului judiciar slovac, competența de soluționare a cauzei principale a fost transferată la 1 iunie 2023 către Mestský súd Bratislava I (Tribunalul Municipal din Bratislava I, Slovacia), care este instanța de trimitere.

În fața acestei instanțe, AC a susținut că aprecierile instanței de apel îi încalcă prezumția de nevinovăție, prin faptul că nu lasă loc niciunei alte concluzii privind vinovăția sa, chiar dacă nu era necesar ca instanța de apel să aprecieze temeinicia acuzațiilor care i‑au fost aduse. Din acest motiv, AC consideră că instanța de trimitere ar trebui să înlăture aprecierile instanței de apel.

Instanța de trimitere arată că, în conformitate cu normele de procedură slovace, este obligată să respecte aprecierile instanței de apel. Totuși, ea consideră că aceste aprecieri încalcă prezumția de nevinovăție de care beneficiază AC și dreptul lui la apărare.

În această privință, instanța de trimitere are îndoieli în special cu privire la caracterul proporțional al aprecierilor respective, întrucât, potrivit reglementării slovace, instanța superioară se putea limita să constate că hotărârea pronunțată în primă instanță era eronată și să impună instanței de prim grad să administreze probele. În plus, instanța de trimitere ridică problema relevanței faptului că instanța superioară s‑a pronunțat întemeindu‑se numai pe probele strânse în cursul urmăririi penale și fără ca persoana acuzată să fi putut lua poziție cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema măsurilor corespunzătoare, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343, care ar trebui eventual adoptate pentru a remedia o încălcare a prezumției de nevinovăție. Mai precis, ea are dubii legate de necesitatea de a înlătura aprecierile obligatorii din punct de vedere juridic ale instanței superioare sau chiar de a decide, în plus, cu privire la recuzarea judecătorilor acestei instanțe.

În aceste condiții, Mestský súd Bratislava I (Tribunalul Municipal din Bratislava I) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări: „1) Dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție în temeiul articolului 48 alineatul (1) din [cartă] coroborat cu articolul 4 alineatul (1) și cu articolul 6 alineatul (1) din [Directiva 2016/343], precum și principiul proporționalității și dreptul la apărare în temeiul articolului 48 alineatul (2) din [cartă] se opun ca o instanță superioară, în cadrul unei căi de atac introduse de procuror împotriva deciziei instanței de prim grad de jurisdicție de încetare a urmăririi penale, să prezinte, în motivarea deciziei sale, chiar înainte de soluționarea cauzei pe fond și fără a administra probe, următoarele concluzii în drept și în fapt: «Informațiile neadevărate de natură pur intimă, pe care persoana acuzată, prin intermediul postării sale, le‑a pus la dispoziția unei game largi de abonați, sunt, prin conținutul lor, de natură să prejudicieze grav relațiile de parteneriat, de familie și de prietenie și să submineze încrederea în victimă […] Din probele care au fost administrate la urmărirea penală și pe care [instanța de prim grad de jurisdicție] s‑a bazat de asemenea reiese fără îndoială că persoana acuzată a făcut afirmații mincinoase cu privire la victimă, a atacat‑o și, ca urmare, aceasta a fost pusă în situații foarte neplăcute în cercul familiei sale și al apropiaților. Relația intimă dintre victimă și SB este un produs al imaginației persoanei acuzate și ceea ce a indicat persoana acuzată în declarațiile sale nu s‑a întâmplat niciodată […] În ceea ce privește care dintre informațiile publicate ar fi fost neadevărată, este vorba, fără îndoială, de cea a cărei veridicitate a fost verificată în cadrul procedurii de urmărire penală pe baza probelor efectuate și a vizat relația intimă dintre victimă și martorul SB și practicile sexuale pe care persoana acuzată le‑a descris fără echivoc în postare?» 2) Răspunsul la prima întrebare este influențat de faptul că legislația și practica naționale nu impuneau instanței superioare să aprecieze elementele de fapt și de drept în motivarea ordonanței de revocare și că această motivare se putea limita la simplul motiv că decizia instanței inferioare era afectată de un viciu, întrucât instanța de prim grad de jurisdicție trebuia să administreze proba în ședință și să se pronunțe în consecință? 3) Răspunsul la prima întrebare este influențat de faptul că instanța superioară, judecând calea de atac a procurorului, s‑a pronunțat numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și care nu fuseseră încă administrate în fața instanței de prim grad de jurisdicție? 4) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ: acțiunile și deciziile următoare constituie măsuri corespunzătoare pentru a asigura respectarea prezumției de nevinovăție în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343: – acțiunea unei instanțe naționale de prim grad de jurisdicție care, invocând principiul supremației și al efectivității dreptului Uniunii, nu ține seama de concluziile privind dreptul și faptele exprimate de instanța superioară în motivarea deciziei sale, în măsura în care acestea sunt contrare dreptului Uniunii, deși aceste concluzii ar fi altfel obligatorii din punct de vedere juridic în temeiul normelor naționale, și soluționează ea însăși cauza după administrarea probelor relevante; sau – acțiunea unei instanțe naționale de prim grad de jurisdicție care, invocând principiul supremației și al efectivității dreptului Uniunii, nu va ține seama de concluziile privind dreptul și faptele exprimate de instanța superioară în motivarea deciziei sale în măsura în care acestea sunt în contradicție cu dreptul Uniunii, chiar dacă aceste concluzii ar fi altfel obligatorii din punct de vedere juridic în temeiul legislației naționale, și va soluționa ea însăși cauza din nou prin emiterea aceleiași decizii de încetare a urmăririi penale care a fost deja anulată o dată de instanța superioară; sau – recuzarea judecătorilor instanței superioare pentru lipsă de imparțialitate ca urmare a încălcării prezumției de nevinovăție pe baza lipsei de imparțialitate invocate de suspect?”

Guvernul slovac contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Pe de o parte, acest guvern arată că instanța de trimitere nu a precizat motivele pentru care a decis să formuleze această cerere, astfel încât Curtea nu dispune de informații suficiente cu privire la cadrul factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate.

Pe de altă parte, guvernul menționat susține că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere nu este necesară pentru soluționarea cauzei principale. Astfel, procedura principală nu ar constitui o acțiune având ca obiect adoptarea unor măsuri corespunzătoare, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343. În acest context, chiar dacă s‑ar constata că motivarea deciziei instanței de apel încalcă prezumția de nevinovăție, o asemenea constatare nu ar avea nicio incidență asupra conformității acestei decizii ale cărei aprecieri nu s‑ar opune de altfel posibilității ca instanța de trimitere să poată să se pronunțe cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpatului, după administrarea în contradictoriu a probelor. Pe de altă parte, instanța de trimitere nu este competentă să se pronunțe cu privire la recuzarea judecătorilor de la instanța de apel.

Trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini, 338/85, EU:C:1988:194, punctul 8, și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 61).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2000, Idéal tourisme, C‑36/99, EU:C:2000:405, punctul 20, și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 62).

În această privință, în primul rând, trebuie subliniat, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe caracterul aparent incomplet al deciziei de trimitere, că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, reflectată în prezent la articolul 94 literele (a) și (b) din Regulamentul de procedură al acesteia, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. În plus, este indispensabil, așa cum prevede articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, ca cererea de decizie preliminară să expună motivele care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care ea o stabilește între aceste dispoziții și reglementarea națională aplicabilă litigiului principal [a se vedea Hotărârea din 26 ianuarie 1993, Telemarsicabruzzo ș.a., C‑320/90-C‑322/90, EU:C:1993:26, punctul 6, Ordonanța din 28 iunie 2000, Laguillaumie, C‑116/00, EU:C:2000:350, punctul 16, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctul 48].

În speță, este necesar să se constate că decizia de trimitere expune cadrul factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate. În plus, această decizie indică, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 20-22 din prezenta hotărâre, motivele care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii.

Rezultă că aceste decizii îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură și conțin deci elemente suficiente pentru a permite Curții să răspundă la aceste întrebări.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe lipsa necesității de a obține un răspuns din partea Curții la întrebările adresate pentru a se putea pronunța în procedura principală, trebuie arătat că instanța de trimitere a precizat că, în temeiul reglementării slovace, este obligată ca, la examinare cauzei principale, să se conformeze aprecierilor formulate de instanța de apel.

În acest context, întrebările adresate urmăresc să permită instanței de trimitere să stabilească dacă aceste aprecieri sunt compatibile cu cerința respectării prezumției de nevinovăție ce rezultă din Directiva 2016/343 și din articolul 48 alineatul (1) din cartă, precum și să stabilească eventual consecințele incompatibilității aprecierilor menționate cu această cerință.

Prin urmare, nu este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are, în general, nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii principale.

În schimb, în ceea ce privește îndeosebi a treia liniuță a celei de a patra întrebări, din decizia de trimitere nu reiese că Mestský súd Bratislava I (Tribunalul Municipal din Bratislava I), care este o instanță de prim grad, ar avea competența de a se pronunța cu privire la o eventuală recuzare a judecătorilor unei instanțe de apel sau că ar putea în vreun mod să stabilească consecințele unei eventuale obligații, rezultând din dreptul Uniunii, de a avea în vedere recuzarea unor astfel de judecători.

În consecință, este evident că o interpretare a normelor Uniunii prin care se urmărește să se evalueze dacă acestea impun o astfel de obligație este lipsită de orice legătură cu obiectul procedurii principale.

Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că a patra întrebare este inadmisibilă în privința referirii la recuzarea judecătorilor de la o instanță de apel și că întrebările adresate sunt, în rest, admisibile.

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2016/343 coroborate cu articolul 48 din cartă, referitoare la prezumția de nevinovăție, trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității ca o instanță penală, care se pronunță în apelul declarat împotriva unei decizii prin care se pune capăt urmăririi penale întrucât nu există o faptă penală, să adopte o poziție redată în detaliu în ceea ce privește probele incriminatoare, făcând o apreciere în fapt și în drept în legătură cu întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în cauză, deși această instanță nu este, conform reglementării naționale, obligată să facă această apreciere pentru a se pronunța, iar această apreciere se întemeiază numai pe probele obținute în cursul urmăririi penale, fără ca persoana acuzată să fi putut să se exprime cu privire la ele.

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Această dispoziție precizează că nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.

Din articolul 6 alineatul (1) din această directivă reiese că statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Această dispoziție precizează că nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

Pentru a stabili domeniul de aplicare al acestor dispoziții în ceea ce privește examinarea care poate fi efectuată de o instanță penală într‑o situație precum cea vizată de primele trei întrebări, trebuie amintit de la bun început că Directiva 2016/343 efectuează doar o armonizare minimă a anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev, C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732, punctele 45 și 46).

În cadrul acestei armonizări minime, această directivă distinge deciziile judiciare referitoare la vinovăție, care intervin în mod necesar în urma procesului penal, de alte acte procedurale, precum actele de urmărire penală și deciziile preliminare cu caracter procedural (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 32).

În speță, primele trei întrebări se referă la o fază preliminară a procedurii penale, în cursul căreia un judecător de apel trebuie să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii în primă instanță prin care se stabilește dacă un act de acuzare constituie un temei suficient pentru desfășurarea unui proces.

O astfel de decizie a instanței de apel trebuie considerată, având în vedere obiectul său, drept o altă decizie judiciară decât cea referitoare la vinovăție, în sensul articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată.

Or, directiva menționată nu cuprinde norme care să precizeze condițiile de fond și de procedură pentru adoptarea unei astfel de decizii.

În special, aceasta nu stabilește nici natura elementelor care trebuie întrunite pentru a putea adopta această decizie, nici modalitățile de apreciere a probelor care pot fi eventual administrate în vederea adoptării acesteia.

În această privință, trebuie arătat în special că, deși articolul 6 din Directiva 2016/343 prevede anumite reguli privind sarcina probei în procedurile penale, aceste reguli se raportează la stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate, astfel încât nu au ca obiect să reglementeze administrarea probelor cu ocazia adoptării unei decizii preliminare precum cea în discuție în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 33).

În plus, dat fiind că condițiile de fond și de procedură pentru adoptarea unei decizii precum cea în discuție în litigiul principal intră numai sub incidența dreptului național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 38), nu se poate considera că normele generale de procedură care reglementează faza preliminară a procedurii penale care conduce la adoptarea unei astfel de decizii au legătură cu punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, articolul 48 alineatul (2) din cartă, care prevede respectarea dreptului la apărare, nu este aplicabil acestei faze preliminare a procedurii penale.

În schimb, având în vedere definiția domeniului de aplicare al Directivei 2016/343 enunțată la articolul 2 din aceasta și generalitatea principiului exprimat la articolul 3 din aceasta, este necesar să se considere că acest ultim articol, care prevede că statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii, se aplică, fără vreo limitare specială, în toate etapele unei proceduri penale îndreptate împotriva persoanelor fizice, inclusiv în faza preliminară a procedurii penale precum cea în discuție în litigiul principal.

De asemenea, din prevederile articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343, care interzic ca o persoană suspectată sau acuzată să fie prezentată ca fiind vinovată atât timp cât vinovăția sa nu a fost dovedită conform legii, reiese că această dispoziție se aplică în special deciziilor judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție.

În ceea ce privește aplicabilitatea articolului 3 și a articolului 4 alineatul (1) din această directivă într‑o procedură precum cea în discuție în litigiul principal, rezultă din jurisprudența Curții că aceste dispoziții coroborate cu considerentul (16) al acesteia nu se opun adoptării unor decizii preliminare cu caracter procedural care se bazează pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste decizii să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, Milev, C‑310/18 PPU, EU:C:2018:732, punctele 44 și 48).

Rezultă din cele ce precedă, mai întâi, că Directiva 2016/343 nu se opune ca o instanță penală să efectueze, în vederea adoptării unei decizii preliminare cu caracter procedural, o apreciere a probelor incriminatoare pentru a evalua dacă întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni poate fi avută în vedere într‑o anumită cauză.

În continuare, această directivă nu exclude nici posibilitatea ca o astfel de decizie preliminară să poată fi adoptată fără ca probele să fi fost pe deplin administrate și fără ca persoana acuzată să fi putut să se exprime în această privință.

În sfârșit, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 80 din concluzii, nicio dispoziție din directiva menționată nu se opune posibilității ca o asemenea decizie preliminară să se întemeieze pe o motivare detaliată.

Totuși, această motivare trebuie să fie formulată, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343, cu respectarea obligației de a nu prezenta persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată.

Deși acest articol 4 alineatul (1) lasă statelor membre o marjă de apreciere în adoptarea măsurilor necesare în sensul acestei dispoziții, nu este mai puțin adevărat, astfel cum reiese din considerentul (48) al acestei directive, că nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de CEDO, printre altele, celor referitoare la prezumția de nevinovăție [Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 40].

În această privință, este necesar să se arate că prezumția de nevinovăție este consacrată la articolul 48 alineatul (1) din cartă, care corespunde articolului 6 alineatul (2) din CEDO, astfel cum rezultă din Explicațiile cu privire la cartă. Rezultă, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, că trebuie luat în considerare articolul 6 alineatul (2) din CEDO în vederea interpretării articolului 48 alineatul (1) din cartă, ca prag minim de protecție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 41, precum și jurisprudența citată].

În aceste condiții, o sursă de inspirație necesară, în vederea interpretării acestui articol 4 alineatul (1) coroborat cu articolul 48 alineatul (1) din cartă, o constituie jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 alineatul (2) din CEDO [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 42].

Din această jurisprudență rezultă că principiul prezumției de nevinovăție este încălcat în cazul în care o decizie judiciară sau o declarație oficială cu privire la o persoană trimisă în judecată conține o declarație clară, dată în lipsa unei condamnări definitive, potrivit căreia persoana în cauză a săvârșit infracțiunea în discuție [a se vedea în acest sens Curtea EDO, 27 februarie 2014, Karaman împotriva Germaniei, CE:ECHR:20140227JUD001710310, § 63, precum și Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție), C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 43].

În această privință, trebuie efectuată o distincție între astfel de decizii sau declarații care reflectă opinia că persoana în cauză este vinovată, care încalcă prezumția de nevinovăție, și cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune (Curtea EDO, 28 noiembrie 2002, Marziano împotriva Italiei, CE:ECHR:2002:1128JUD004531399, § 31, și 15 octombrie 2013, Gutsanovi împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2013:1015JUD003452910, § 192). O asemenea încălcare a acestei prezumții poate însă interveni chiar și în lipsa unei constatări formale a vinovăției, o motivare care lasă să se creadă că un magistrat consideră că persoana în cauză este vinovată fiind suficientă pentru a încălca prezumția menționată (Curtea EDO, 19 septembrie 2006, Matijasevic împotriva Serbiei, CE:ECHR:2006:0919JUD002303704, § 45, și 9 martie 2023, Rigolio împotriva Italiei, CE:ECHR:2023:0309JUD002014809, § 94).

Pentru a aprecia existența unei astfel de încălcări a prezumției de nevinovăție, trebuie să se țină seama atât de alegerea termenilor utilizați de autoritățile judiciare, cât și de împrejurările particulare în care aceștia au fost formulați, precum și de natura și de contextul procedurii în discuție [a se vedea în acest sens Curtea EDO, 27 februarie 2014, Karaman împotriva Germaniei, CE:ECHR:20140227JUD001710310, § 63, precum și Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 43].

Astfel, după cum a subliniat avocatul general la punctul 53 din concluzii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a putut considera că contextul în care se înscrie utilizarea „nefericită” a termenilor care par să indice că vinovăția persoanei în cauză este dovedită era de natură să permită înlăturarea unei atingeri aduse prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 10 octombrie 2000, Daktaras împotriva Lituaniei, CE:ECHR:2000:1010JUD004209598, § 44 și 45).

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat de asemenea că luarea în considerare a procedurii în care este formulată o declarație impune o examinare mai aprofundată a declarațiilor judecătorilor (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 21 septembrie 2006, Pandy împotriva Belgiei, CE:ECHR:2006:0921JUD001358302, § 43 și 45).

În plus, din jurisprudența Curții reiese că, pentru a controla respectarea prezumției de nevinovăție, trebuie să se analizeze întotdeauna o decizie judiciară și motivarea sa în ansamblul său, din moment ce orice referire explicită, în anumite pasaje ale unei decizii judiciare, la lipsa vinovăției unei persoane ar fi lipsită de sens dacă alte pasaje din această decizie ar fi susceptibile să fie înțelese ca o expresie prematură a vinovăției sale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 46].

Pe de altă parte, anumite constatări referitoare la participarea unei persoane la o infracțiune sau la întrunirea elementelor constitutive ale unei astfel de infracțiuni pot fi efectuate fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, atunci când aceste constatări sunt necesare pentru decizia care trebuie luată de instanța în cauză și cu condiția să se indice în mod clar faptul că vinovăția acestei persoane nu este dovedită conform legii [a se vedea în acest sens Curtea EDO, 27 februarie 2014, Karaman împotriva Germaniei, CE:ECHR:20140227JUD001710310, § 64 și 65, și 9 martie 2023, Rigolio împotriva Italiei, CE:ECHR:2023:0309JUD002014809, § 97, 125 și 126, precum și Hotărârea din 5 septembrie 2019, AH ș.a. (Prezumția de nevinovăție),C‑377/18, EU:C:2019:670, punctul 45].

Deși revine, în definitiv, instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 coroborat cu articolul 48 alineatul (1) din cartă a fost respectat în cursul procedurii de pe rolul instanței de apel, Curtea poate totuși, în cadrul cooperării judiciare instituite la articolul 267 TFUE, să furnizeze acestei instanțe, plecând de la dosarul de care dispune, elementele de interpretare a dreptului Uniunii care i‑ar putea fi utile în aprecierea efectelor acestor dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2024, Vivacom Bulgaria,C‑369/23, EU:C:2024:1043, punctul 41).

În acest scop, trebuie subliniat că din cele de mai sus rezultă că, pentru a se pronunța cu privire la respectarea prezumției de nevinovăție, instanța de trimitere va trebui să se raporteze atât la alegerea termenilor utilizați de Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava), cât și la împrejurările speciale în care aceștia au fost utilizați, precum și la natura și la contextul procedurii principale, pentru a stabili dacă aprecierile contestate ale acestei instanțe reflectă opinia că AC este vinovat de infracțiunea de care este acuzat.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că utilizarea unor termeni care indică o convingere a instanței de apel cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii în cauză ar constitui, dacă instanța de trimitere ar constata acest lucru, o indicație clară a faptului că această instanță a exprimat opinia că persoana acuzată este vinovată de această infracțiune.

În această privință, alegerea unor termeni precum cei evidențiați de domnul avocat general la punctul 59 din concluzii pare să indice, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că instanța de apel a depășit exprimarea unor suspiciuni cu privire la persoana acuzată.

În ceea ce privește, în al doilea rând, împrejurările speciale în care au fost utilizați termenii în discuție în litigiul principal, precum și natura și contextul procedurii principale, trebuie subliniat, primo, că, în măsura în care Krajský súd v Bratislave (Curtea Regională din Bratislava) constituie o instanță, motivarea deciziei sale va trebui să fie supusă, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 63 din prezenta hotărâre, unei examinări mai aprofundate.

În al doilea rând, va reveni instanței de trimitere sarcina de a ține seama de faptul că, așa cum s‑a amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, decizia instanței de apel se raportează la o fază preliminară a procedurii penale, în cursul căreia un judecător de apel trebuie să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii în primă instanță prin care se stabilește dacă un rechizitoriu constituie un temei suficient pentru desfășurarea unui proces.

În acest cadru, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în dispozitivul deciziei sale, instanța de apel s‑a limitat să dispună trimiterea cauzei la instanța de prim grad pentru ca aceasta să efectueze o nouă apreciere a elementelor de probă și să se pronunțe din nou. Acest element ar putea fi relevant la stabilirea conținutului termenilor utilizați în motivarea acestei decizii, în special dacă ar trebui să se considere că acești termeni prezintă o anumită ambiguitate.

Cu toate acestea, modul de redactare a dispozitivului deciziei menționate nu poate fi suficient, în sine, pentru a înlătura orice încălcare a prezumției de nevinovăție.

Astfel, pe de o parte, trebuie, după cum s‑a amintit la punctul 64 din prezenta hotărâre, să se ia în considerare motivarea deciziei în cauză în ansamblul său, fără a fi posibil să se aibă în vedere numai faptul că anumite pasaje din această decizie implică faptul că vinovăția persoanei acuzate nu este dovedită.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 63 din concluzii, a considera că adoptarea unei decizii într‑un stadiu preliminar al unei proceduri penale, care nu are ca obiect stabilirea vinovăției persoanei acuzate, este suficientă pentru a înlătura orice încălcare a prezumției de nevinovăție ar contraveni în mod direct principiului potrivit căruia această prezumție se aplică pe durata întregii proceduri penale. În plus, o astfel de abordare ar lipsi în mare măsură de obiect articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343.

În al treilea rând, trebuie subliniat că, în măsura în care instanța de trimitere a precizat că adoptarea unei decizii precum cea în discuție în litigiul principal nu este, potrivit reglementării naționale, condiționată în niciun fel de constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii în cauză, o asemenea constatare nu poate fi considerată necesară pentru a permite instanței de apel să se pronunțe.

Rezultă că situația în discuție în litigiul principal nu poate fi comparată cu cele avute în vedere în jurisprudența menționată la punctul 65 din prezenta hotărâre.

În al patrulea rând, astfel cum subliniază guvernul slovac și Comisia Europeană, termenii aleși de instanța de apel vor trebui interpretați ținând seama de împrejurarea că această instanță, care are obligația de motivare în temeiul reglementării naționale, a anulat în două rânduri ordonanțele de clasare ale instanței de prim grad de jurisdicție, astfel încât ea a putut considera că era necesar să își exprime poziția într‑un mod mai ferm și mai complet.

Totuși, această împrejurare nu poate oricum să justifice utilizarea unor termeni care reflectă opinia că persoana acuzată este vinovată de săvârșirea infracțiunii care îi este imputată, deși, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 66 din concluzii, este pe deplin posibil, într‑un stadiu preliminar al procedurii penale, să se utilizeze formule care, respectând totuși prezumția de nevinovăție, sunt suficient de convingătoare pentru a justifica trimiterea persoanei acuzate în fața unei instanțe de judecată.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări că articolul 3, articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2016/343 coroborate cu articolul 48 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun posibilității ca o instanță penală, care se pronunță în apelul declarat împotriva unei decizii prin care se pune capăt urmăririi penale întrucât fapta nu există, să adopte o poziție redată în detaliu în ceea ce privește probele incriminatoare, făcând o apreciere în fapt și în drept în legătură cu întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în cauză, deși această instanță nu este, conform reglementării naționale, obligată să facă această apreciere pentru a se pronunța, iar această apreciere se întemeiază numai pe probele obținute în cursul urmăririi penale, fără ca persoana acuzată să fi putut să se exprime cu privire la ele, cu condiția ca aprecierea respectivă să nu reflecte opinia că această persoană este vinovată de săvârșirea infracțiunii în cauză.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343 coroborat cu principiul efectivității și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță de prim grad de jurisdicție trebuie, pe de o parte, să înlăture aprecierile unei instanțe de apel care a anulat o ordonanță de clasare și prin care s‑a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță de prim grad de jurisdicție, atunci când aceste aprecieri sunt incompatibile cu prezumția de nevinovăție, chiar dacă reglementarea națională impune respectivei instanțe de prim grad să se conformeze aprecierilor menționate și, pe de altă parte, să se abțină de la a da curs măsurilor procedurale dispuse de această instanță de apel.

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343 prevede că statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din această directivă de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu directiva amintită și, în special, cu articolul 10 din aceasta.

Acest articol 10 impune statelor membre să asigure persoanelor suspectate și acuzate o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile prevăzute de aceeași directivă sunt încălcate.

Deși articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343 impune să se prevadă „măsuri corespunzătoare”, trebuie totuși să se constate că el nu precizează natura acestor măsuri. În lipsa unei armonizări în această privință, revine statelor membre sarcina de a le defini, în temeiul principiului autonomiei procedurale. Cu toate acestea, măsurile menționate trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2025, GR REAL, C‑351/23, EU:C:2025:474, punctul 56).

În speță, instanța de trimitere nu furnizează nicio indicație cu privire la măsurile care pot fi adoptate, în temeiul reglementării slovace, în cazul încălcării prezumției de nevinovăție.

În plus, deși guvernul slovac a evocat anumite măsuri prevăzute în acest scop de reglementarea națională, trebuie să se constate, fără a fi necesar să se ia o poziție cu privire la caracterul adecvat al unor astfel de măsuri pentru a îndeplini cerințele articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343 sau cu privire la respectarea principiilor echivalenței și efectivității, că aceste măsuri nu au, în orice caz, ca obiect sau ca efect să limiteze, față de o instanță de prim grad, întinderea unor aprecieri efectuate de o instanță de apel, în cadrul unei proceduri precum cea în discuție în litigiul principal.

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 99 din concluzii, indiferent de măsurile corespunzătoare pe care un stat membru trebuie să le adopte pentru a remedia, în conformitate cu acest articol 4 alineatul (2), o încălcare a prezumției de nevinovăție, o instanță de prim grad de jurisdicție aflată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal poate fi obligată să ia măsuri destinate să garanteze respectarea prezumției de nevinovăție.

Astfel, o asemenea instanță trebuie, în general, să respecte articolul 3 din Directiva 2016/343, care impune ca persoanele suspectate și acuzate să fie prezumate nevinovate până la dovedirea vinovăției conform legii.

Or, atunci când adoptă o decizie preliminară de natură procedurală, o instanță de prim grad de jurisdicție nu se poate conforma, fără a încălca acest articol 3, unei aprecieri efectuate de o instanță de apel care implică considerarea persoanei acuzate ca fiind vinovată înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită conform legii, pentru faptul că această instanță de prim grad de jurisdicție ar fi, într‑o asemenea ipoteză, obligată chiar ea să considere în mod prematur această persoană ca fiind vinovată.

Din moment ce articolul 3 menționat este suficient de clar, de precis și de necondiționat pentru a i se recunoaște un efect direct, revine instanței de trimitere, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, sarcina de a lăsa neaplicată, dacă este cazul, o reglementare națională care ar împiedica aplicarea sa în cauza cu care este sesizată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale),C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53 și jurisprudența citată].

În acest context, trebuie totodată amintit că dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională, căreia îi revine sarcina de a se pronunța asupra unei cauze după trimiterea spre rejudecare dispusă de o instanță superioară sesizată cu recurs, să aibă obligația să respecte, în conformitate cu dreptul procesual național, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța superioară, în cazul în care aceasta consideră, având în vedere interpretarea pe care a solicitat‑o Curții, că acea dezlegare nu este conformă cu dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 32, și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 75].

Rezultă că, în ipoteza în care instanța de trimitere ar considera că, având în vedere răspunsul dat la primele trei întrebări, anumite aprecieri ale instanței de apel sunt incompatibile cu prezumția de nevinovăție, consacrată la articolul 3 și la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 coroborate cu articolul 48 alineatul (1) din cartă, ea ar fi obligată să se pronunțe în procedura principală înlăturând aceste aprecieri, fără ca acest lucru să poată fi împiedicat de o normă națională care impune acesteia să se conformeze aprecierilor menționate.

Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că o instanță aflată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal ar trebui să înlăture decizia instanței de apel în ansamblul său.

Astfel, împrejurarea că unele dintre aprecierile unei instanțe de apel încalcă prezumția de nevinovăție nu înseamnă neapărat că decizia în care se regăsesc aceste aprecieri este, în totalitate, incompatibilă cu această prezumție.

În mod deosebit, nu se poate considera că măsurile procedurale dispuse de o instanță de apel printr‑o decizie a cărei motivare conține parțial asemenea aprecieri trebuie socotite ca fiind, în sine, contrare prezumției menționate.

Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, măsura care constă în trimiterea unei cauze spre rejudecare la o instanță de prim grad, după anularea unei clasări pronunțate de această instanță, pentru ca aceasta să reexamineze cauza respectivă nu conține, ca atare, nicio luare de poziție cu privire la vinovăția persoanei în cauză.

Prin urmare, nu se poate considera că obligația de a înlătura aprecierile incompatibile cu prezumția de nevinovăție, care rezultă din articolul 3 din Directiva 2016/343, se opune ca o instanță de prim grad de jurisdicție să fie obligată, în conformitate cu o reglementare națională, să dea curs măsurilor procedurale dispuse de o instanță de apel, inclusiv atunci când motivarea deciziei acesteia din urmă conține parțial asemenea aprecieri.

În consecință, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 3 din Directiva 2016/343 coroborat cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță de prim grad de jurisdicție trebuie să înlăture aprecierile unei instanțe de apel care a anulat o ordonanță de clasare și care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță de prim grad, atunci când aceste aprecieri sunt incompatibile cu prezumția de nevinovăție, chiar dacă reglementarea națională impune respectivei instanțe de prim grad să se conformeze aprecierilor menționate, fără ca acest articol 3 să se opună ca aceeași instanță de prim grad să fie obligată să dea curs măsurilor procedurale dispuse de această instanță de apel.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

30 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Directiva 2016/343

Dreptul slovac

Procedura principală și întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele trei întrebări

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată