Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 29 ianuarie 2026.#M.M. împotriva Ministero dell’Istruzione e del Merito.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunale ordinario di Ravenna.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Clauza 4 – Principiul nediscriminării – Indemnizație acordată sub formă de card electronic pentru sprijinirea formării continue a cadrelor didactice și pentru îmbunătățirea competențelor profesionale ale acestora – Acordare rezervată cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată – Discriminare față de cadrele didactice angajate pe durată determinată – Jurisprudență națională care exclude acordarea a posteriori a avantajului în cauză cadrelor didactice în cauză atunci când acestea nu mai fac parte din sistemul de învățământ – Substituirea, în anumite condiții, a unui drept la repararea prejudiciului suferit.#Cauza C-654/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 4 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M.M., fost cadru didactic pe durată determinată, pe de o parte, și Ministero dell’Istruzione e del Merito (Ministerul Educației și Promovării Meritului) (denumit în continuare „ministerul”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul de a‑i atribui acesteia, pentru anii școlari 2020/2021-2023/2024, indemnizația anuală sub formă de card electronic care permite cadrelor didactice să achiziționeze diferite bunuri și servicii, acordată în vederea susținerii formării lor continue, precum și a îmbunătățirii competențelor lor profesionale.

Potrivit articolului 1 din Directiva 1999/70, scopul acesteia este „punerea în aplicare a [acordului‑cadru]”.

Clauza 2 din acordul‑cadru, intitulată „Domeniul de aplicare”, prevede la punctul (1): „Prezentul acord se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”

Clauza 3 din acordul‑cadru, intitulată „Definiții”, are următorul cuprins: „(1) În sensul prezentului acord, «lucrător pe durată determinată» reprezintă o persoană care are un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, încheiat direct între angajator și lucrător, în care încetarea contractului sau a raportului de muncă este determinată de condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, îndeplinirea unei sarcini determinate sau producerea unui eveniment determinat. (2) În sensul prezentului acord, termenul «lucrător pe durată nedeterminată comparabil» desemnează un lucrător care are un contract sau un raport de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul aceleiași instituții, cu aceeași muncă sau ocupație, ținându‑se seama de calificare sau competențe. […]”

Clauza 4 din acordul‑cadru, intitulată „Principiul nediscriminării”, prevede la punctul (1): „În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, angajații cu contract pe durată determinată nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată comparabili, numai pentru că aceștia au un contract sau un raport de muncă pe durată determinată, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.”

Articolul 1 din legge n. 107 – Riforma del sistema nazionale di istruzione e formazione e delega per il riordino delle disposizioni legislative vigenti (Legea nr. 107 privind reforma sistemului național de educație și formare profesională și delegarea de competențe pentru reorganizarea dispozițiilor legislative în vigoare) din 13 iulie 2015 (GURI nr. 162 din 15 iulie 2015, denumită în continuare „Legea nr. 107/2015”) prevede la alineatele 121 și 122: „121. În scopul de a susține formarea continuă a cadrelor didactice și de a consolida competențele profesionale ale acestora, se instituie, în limita cheltuielilor menționate la alineatul 123, cardul electronic pentru formarea și perfecționarea cadrelor didactice de carieră din cadrul instituțiilor de învățământ de toate nivelurile și gradele. Cardul, în valoare nominală de 500 de euro pe an pentru fiecare an școlar, poate fi folosit pentru achiziționarea de cărți și manuale, inclusiv în format digital, de publicații, de reviste utile pentru menținerea nivelului profesional, de materiale și programe informatice, pentru înscrierea la cursuri de îmbunătățire și de calificare a competențelor profesionale, desfășurate de organisme acreditate de [minister], la cursuri de licență, de masterat, specializat sau de ciclu unic, legate de profilul profesional, ori la cursuri de ciclul al treilea sau la programe de masterat universitar legate de profilul profesional, pentru a asista la reprezentații teatrale sau la [proiecții] cinematografice, pentru a avea acces în muzee, la expoziții, la manifestări culturale sau la spectacole live, precum și pentru inițiative coerente cu activitățile identificate în cadrul planului trienal al ofertei educaționale a instituțiilor de învățământ și al planului național de formare profesională menționat la alineatul 124. Suma aferentă cardului nu constituie o remunerație accesorie și nici venit impozabil. 122. Printr‑un decret al președintelui Consiliului de Miniștri, de comun acord cu [ministerul] și cu ministerul economiei și finanțelor, care urmează să fie adoptat în termen de șaizeci de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt definite criteriile și modalitățile de atribuire și utilizare a cardului menționat la alineatul 121, suma care urmează să fie atribuită în cadrul resurselor disponibile menționate la alineatul 123, ținând seama de sistemul public de gestionare a identității digitale, precum și modalitățile de plată a facilităților și a beneficiilor legate de același card.”

Decreto del Presidente del Consiglio dei Ministri recante Disciplina delle modalità di assegnazione e utilizzo della Carta elettronica per l’aggiornamento e la formazione del docente di ruolo delle istituzioni scolastiche di ogni ordine e grado (Decretul președintelui Consiliului de Miniștri de reglementare a modalităților de atribuire și de utilizare a cardului electronic pentru modernizarea și formarea cadrelor didactice titulare în instituțiile de învățământ de toate nivelurile) din 28 noiembrie 2016 (GURI nr. 281 din 1 decembrie 2016), adoptat în temeiul articolului 1 alineatul 122 din Legea nr. 107/2015, prevede la articolul 3 alineatul 2: „Cardul [menționat la articolul 1 alineatul 121 din Legea nr. 107/2015] nu mai poate fi utilizat începând cu încetarea raportului de muncă.”

În cursul a patru ani școlari, între 2020/2021 și 2023/2024, M.M. a fost angajată în cadrul structurilor ministerului în calitate de cadru didactic pe durată determinată.

Întrucât nu i s‑a recunoscut beneficiul cardului electronic prevăzut la articolul 1 alineatul 121 din Legea nr. 107/2015 (denumit în continuare „cardul electronic în cauză”) pentru acești ani școlari, M.M. a introdus, la 5 aprilie 2024, o acțiune la Tribunale ordinario di Ravenna (Tribunalul din Ravenna, Italia), care este instanța de trimitere, prin care solicită ca ministerul să fie obligat, cu titlu principal, să îi pună la dispoziție, prin modalitățile aferente cardului electronic în cauză, indemnizația anuală de 500 de euro pe care o reprezintă acest card pentru fiecare dintre anii școlari menționați și, cu titlu subsidiar, să îi plătească suma totală de 2000 de euro.

Instanța de trimitere arată, mai întâi, că respectivul card electronic, care are drept scop susținerea formării continue a cadrelor didactice, este realizat sub forma unei aplicații internet care generează un cod de cumpărare sau un cupon valoric pentru cadrul didactic pentru bunurile sau serviciile pe care le‑a ales anterior și că respectivul comerciant nu poate accepta acest card decât pentru produsele conforme cu reglementarea. În urma achiziției unui produs sau a unui serviciu, comerciantului i s‑ar recunoaște o creanță de o valoare egală față de minister.

Această instanță precizează, în plus, că respectivul card electronic era acordat inițial, în temeiul articolului 1 alineatul 121 din Legea nr. 107/2015, numai cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată. Cu toate acestea, din Ordonanța din 18 mai 2022, Ministero dell’istruzione (Cardul electronic) (C‑450/21, EU:C:2022:411), ar rezulta că această lege este contrară clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru în măsura în care exclude de la beneficiul acestui card cadrele didactice, precum M.M., care sunt angajate pe durată determinată.

Potrivit instanței de trimitere, din această ordonanță părea să rezulte pentru cadrele didactice angajate pe durată determinată un drept la acordarea cardului electronic în cauză. Or, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) ar fi limitat, prin decizia nr. 29961/2023 din 4 octombrie 2023, în mai multe privințe, modalitățile de exercitare a unei acțiuni în justiție introduse pentru a beneficia de un astfel de drept, statuând printre altele că, dintre persoanele care au fost private în mod eronat de beneficiul acestui card, nu au dreptul la acordarea a posteriori a acestuia decât cele care, la data la care instanța s‑a pronunțat cu privire la dreptul lor, făceau încă parte din sistemul de învățământ, întrucât aveau contract în curs ca suplinitori, erau înscrise pe listele de rezervă de suplinitori sau deveniseră cadre didactice titulare.

În schimb, potrivit acestei hotărâri, dacă persoana interesată a părăsit între timp sistemul de învățământ, astfel cum ar fi cazul lui M.M., al cărei ultim contract de muncă ar fi expirat la 30 iunie 2024 și care nu ar mai exercita nicio funcție didactică și nici nu ar fi înscrisă pe listele de rezervă menționate, obligația pecuniară legată de cardul electronic în cauză ar trebui să se stingă retroactiv, iar cererea de acordare a acestui card ar trebui respinsă pe fond.

Este adevărat că, în hotărârea menționată, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) ar fi statuat că, într‑o astfel de situație, fostul cadru didactic poate, în locul unei cereri de acordare a cardului electronic în cauză, să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a neacordării acestui card.

Cu toate acestea, o astfel de acțiune în despăgubire ar fi supusă unei serii de condiții suplimentare, atât materiale, cât și procedurale. Astfel, persoanei interesate i‑ar reveni în special sarcina să invoce și să facă dovada că a suferit un prejudiciu specific, diferit de cel legat exclusiv de pierderea sumei de 500 de euro pe an. În plus, prejudiciul nu s‑ar prezuma și, chiar dacă judecătorul ar putea evalua prejudiciul în mod echitabil, o astfel de evaluare ar implica, în principiu, acordarea unei sume compensatorii inferioare acestei sume.

Or, în speță, având în vedere aceste condiții, acțiunea formulată de M.M. ar trebui respinsă, în măsura în care, printre altele, aceasta nici nu ar fi invocat, nici nu ar fi demonstrat existența unui prejudiciu specific și diferit de simpla pierdere a avantajului economic de 500 de euro pe an.

În opinia acestei instanțe, condițiile menționate ar fi contrare interdicției discriminării prevăzute în clauza 4 din acordul‑cadru, în măsura în care nu s‑ar aplica cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată.

Pe de altă parte, ea apreciază că prejudiciul este, în speță, constituit din însuși faptul că M.M. a fost privată, cu încălcarea acestei clauze 4, de suma asociată cardului electronic în cauză, precizându‑se că neplata unei astfel de sume este în general suficientă pentru ca instanța să acorde în mod automat persoanei interesate o sumă cu titlu de reparare a acestui prejudiciu, însoțită de dobânzi.

În consecință, a impune fostului cadru didactic angajat pe durată determinată respectarea unor condiții specifice pentru a obține repararea prejudiciului său rezultat din neacordarea cardului electronic în cauză ar aduce atingere efectului util al dreptului Uniunii și ar afecta dreptul la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 din cartă, al unui astfel de cadru didactic.

Instanța de trimitere adaugă, pe de o parte, că obiectivul instituirii cardului electronic în cauză, legat de susținerea formării continue a cadrelor didactice, nu este de natură să justifice astfel de condiții, în măsura în care acest card permite achiziționarea unor bunuri de consum curent care nu sunt instrumente de formare în sens strict, ci doar au un potențial în acest sens.

Pe de altă parte, nu ar exista obstacole practice sau juridice pentru acordarea indemnizației de 500 de euro legate de cardul electronic în cauză unui cadru didactic care nu mai face parte din sistemul de învățământ sau pentru plata unei despăgubiri automate în limita cuantumului acestei indemnizații, din moment ce, în dreptul italian, executarea unei obligații pecuniare este întotdeauna posibilă, obligație care nu se poate stinge retroactiv.

Așadar, potrivit instanței de trimitere, ar fi contrar clauzei 4 din acordul‑cadru, astfel cum a fost interpretată de Curte în ordonanța menționată la punctul 12 din prezenta hotărâre, faptul că M.M. a fost privată retroactiv de acordarea, sub forma cardului electronic în cauză, a unei sume totale de 2000 de euro pentru anii școlari 2020/2021-2023/2024 pentru simplul motiv că nu mai face parte din sistemul de învățământ.

În aceste condiții, Tribunale ordinario di Ravenna (Tribunalul din Ravenna) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Clauza 4 din [acordul‑cadru] trebuie interpretată (inclusiv din perspectiva efectului util al dreptului Uniunii și a garantării unei căi de atac efective în sensul articolului 47 din cartă) în sensul că se opune limitărilor enunțate în motivare[a] [cererii de decizie preliminară] (în cazul în care reclamanta nu mai este încadrată în sistemul de învățământ), introduse de jurisprudența națională în ceea ce privește acordarea cardului [electronic în cauză], și, în consecință, pentru a primi plata sumelor cu titlu de card [electronic în cauză] (500 de euro pe an) la care ar fi avut dreptul în cursul raportului lor de muncă, este necesar și suficient, inclusiv pentru fostele cadre didactice (persoane din afara sistemului de învățământ), să introducă în instanță o cerere de plată a acestor sume, în modalitățile prevăzute de cardul [electronic în cauză] sau direct în numerar ca mijloc legal de plată, fără alte obligații referitoare la invocarea unei acțiuni, formularea de susțineri sau sarcina probei?”

Guvernul italian susține că întrebarea adresată este inadmisibilă pentru mai multe motive. În primul rând, această întrebare nu ar face distincție între diferitele categorii de cadre didactice angajate pe durată determinată, în timp ce, în special, categoria cadrelor didactice care efectuează supliniri pe termen scurt nu ar avea, în orice caz, dreptul la acordarea cardului electronic în cauză. În al doilea rând, întrebarea menționată nu ar fi comprehensibilă în măsura în care s‑ar referi, în ceea ce privește domeniul său de aplicare, la întreaga motivare a cererii de decizie preliminară. În al treilea rând, aceeași întrebare ar privi o diferență de tratament întemeiată nu pe durata determinată a raportului de muncă, ci pe simplul fapt că respectivul cadru didactic a ieșit din sistemul de învățământ, indiferent de motiv. În al patrulea și ultimul rând, întrucât reclamanta din litigiul principal nu mai este angajată, acordul‑cadru nu i‑ar mai fi aplicabil.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Pelavi,C‑253/24, EU:C:2025:660, punctul 30 și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere arată că M.M. solicită în esență plata indemnizației legate de cardul electronic în cauză pentru anii școlari 2020/2021-2023/2024, în cursul cărora a lucrat în calitate de cadru didactic angajat pe durată determinată. Această instanță apreciază că, în principiu, această cerere trebuie admisă, dar arată că este împiedicată să procedeze astfel de condițiile impuse de jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) privind acordarea a posteriori a unui astfel de card.

Rezultă astfel, mai întâi, că, contrar a ceea ce pare să sugereze guvernul italian, această instanță pornește de la premisa potrivit căreia M.M. nu face parte dintr‑o categorie de cadre didactice care ar fi în orice caz exclusă de la beneficiul cardului electronic în cauză.

În continuare, este necesar să se arate că, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere descrie cu precizie domeniul de aplicare al condițiilor stabilite de jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), astfel cum sunt prezentate la punctele 13-16 din prezenta hotărâre. Deși este adevărat că modul de redactare a acestei întrebări face trimitere la „motivele” acestei cereri, nu este mai puțin adevărat că, pe lângă precizările care figurează în motivarea sa, întrebarea menționată este comprehensibilă ca atare.

Pe de altă parte, trebuie să se constate că examinarea argumentului guvernului italian potrivit căruia condițiile rezultate din jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) se aplică indiferent de durata raportului de muncă al persoanelor interesate, astfel încât acestea nu sunt discriminatorii în raport cu clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru, ține de fondul întrebării adresate.

În sfârșit, acest guvern invocă în mod eronat împrejurarea că, la momentul cererii sale, M.M. nu mai era angajată pentru a afirma că acordul‑cadru nu este aplicabil litigiului principal. Astfel, din precizările furnizate de instanța de trimitere rezultă că cererea de acordare a cardului electronic în cauză se raportează la perioade în care M.M. era angajată în calitate de cadru didactic pe durată determinată și era, prin urmare, un „lucrător pe durată determinată”, în sensul clauzei 2 punctul (1) din acordul‑cadru coroborată cu clauza 3 punctul (1) din acesta.

Or, din moment ce discriminarea contrară clauzei 4 din acordul‑cadru, a cărei victimă M.M. pretinde că este, privește perioadele de serviciu în care activitatea a fost îndeplinită în calitate de lucrător pe durată determinată, faptul că ea și‑a pierdut între timp această calitate este lipsit de relevanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, Valenza ș.a., C‑302/11-C‑305/11, EU:C:2012:646, punctul 35).

Rezultă că întrebarea adresată este admisibilă.

Prin intermediul întrebării unice formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru, interpretată în lumina principiului protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale în temeiul căreia, în ceea ce privește o acțiune formulată de un cadru didactic angajat pe durată determinată pentru a remedia privarea nejustificată, ca urmare a aplicării unei reglementări naționale contrare celei dintâi dintre aceste dispoziții, de beneficiul unui avantaj financiar în cuantum de 500 de euro pe an, acordat prin intermediul unui card electronic care permite achiziționarea de bunuri și de servicii destinate să susțină formarea continuă a cadrelor didactice, pe de o parte, acordarea a posteriori a acestui card este subordonată condiției ca acest cadru didactic să mai facă parte din sistemul de învățământ și, pe de altă parte, în lipsa acordării a posteriori a cardului menționat, cadrul didactic menționat nu poate invoca un drept la repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei neacordări decât cu respectarea anumitor condiții specifice.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea a declarat deja, în esență, în Ordonanța din 18 mai 2022, Ministero dell’istruzione (Cardul electronic) (C‑450/21, EU:C:2022:411, punctul 48), că clauza 4 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care rezervă beneficiul cardului electronic în cauză numai personalului didactic permanent al unui minister, dar nu personalului didactic angajat pe durată determinată al acestui minister.

În speță, cauza principală privește aceeași reglementare națională precum cea în discuție în cauza în care s‑a dat această ordonanță, și anume articolul 1 alineatele 121 și 122 din Legea nr. 107/2015, care prevede crearea unui „card[…] electronic pentru formarea și perfecționarea cadrelor didactice de carieră din cadrul instituțiilor de învățământ de toate nivelurile […] în valoare nominală de 500 de euro pe an pentru fiecare an școlar”.

În acest context, instanța de trimitere pornește de la premisa potrivit căreia cadrele didactice angajate pe durată determinată, precum M.M., despre care s‑a stabilit că au fost private de beneficiul cardului electronic în cauză cu încălcarea clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, au dreptul la acordarea a posteriori a acestui card sau cel puțin la plata sumei care constituie valoarea nominală a acestuia.

Cu toate acestea, din jurisprudența Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), ulterioară ordonanței menționate, ar rezulta că o acțiune în justiție prin care se urmărește valorificarea beneficiului acestui drept este supusă unor condiții. Astfel, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că aceste cadre didactice trebuie să fie încă angajate la data deciziei privind cererea lor de acordare a posteriori a unui asemenea card, astfel încât nu mai au dreptul la beneficiul acestui card atunci când între timp „nu mai fac parte din sistemul de învățământ”, situație care se regăsește atunci când aceste cadre didactice nu mai au contract în curs ca suplinitori, nu mai sunt înscrise pe listele de rezervă de suplinitori sau nu au devenit cadre didactice titulare. Pe de altă parte, în această situație, cadrele didactice menționate au doar posibilitatea de a introduce o acțiune în repararea prejudiciului suferit ca urmare a neacordării cardului menționat, care nu poate fi însă admisă decât cu respectarea anumitor condiții suplimentare de ordin material și procedural, precum cele menționate la punctul 16 din prezenta hotărâre.

Astfel, pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie să se examineze, în primul rând, dacă asemenea condiții sunt contrare clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru în măsura în care determină, așa cum tinde să considere instanța de trimitere, un tratament mai puțin favorabil al lucrătorilor pe durată determinată în raport cu lucrătorii pe durată nedeterminată comparabili în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, care nu este justificat de motive obiective.

În acest context, trebuie amintit, primo, că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, întrebarea adresată se întemeiază pe premisa potrivit căreia un cadru didactic precum M.M. intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru, în sensul clauzei 2 punctul (1) din acordul‑cadru coroborată cu clauza 3 punctul (1) din aceasta, pentru perioadele în care a fost încadrat în muncă în calitate de lucrător pe durată determinată. În plus, după cum se menționează la punctul 32 din prezenta hotărâre, această premisă nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că persoana interesată a pierdut între timp această calitate.

De asemenea, secundo, trebuie să se considere că respectivul card electronic face parte din „condițiile de încadrare în muncă”, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru (Hotărârea din 3 iulie 2025, Lalfi,C‑268/24, EU:C:2025:526, punctul 43 și jurisprudența citată).

Tertio, în ceea ce privește în special existența unei diferențe de tratament, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, trebuie amintit că este suficient ca angajații cu contract pe durată determinată în discuție să fie tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu contract pe durată nedeterminată aflați într‑o situație comparabilă pentru ca primii lucrători să fie îndreptățiți să ceară beneficiul acestei clauze (Hotărârea din 3 iulie 2025, Lalfi,C‑268/24, EU:C:2025:526, punctul 49 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, o diferență de tratament care se întemeiază pe un alt criteriu decât durata determinată sau nedeterminată a raportului de muncă nu face obiectul interdicției prevăzute în clauza 4 din acordul‑cadru (Hotărârea din 4 septembrie 2025, Gnattai,C‑543/23, EU:C:2025:653, punctul 43 și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere pare să considere că condițiile vizate în întrebarea sa implică o diferență de tratament, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, în detrimentul cadrelor didactice angajate pe durată determinată, în măsura în care aceste condiții care încadrează acțiunile în justiție introduse de aceștia din urmă „nu se aplică cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată”.

La rândul său, guvernul italian afirmă, astfel cum s‑a arătat la punctele 25 și 30 din prezenta hotărâre, că aceleași condiții sunt, dimpotrivă, aplicabile tuturor cadrelor didactice, inclusiv cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată, în ipoteza în care au ieșit din sistemul de învățământ, indiferent de motiv.

Or, indicațiile instanței de trimitere nu permit să se stabilească dacă condițiile impuse de jurisprudența Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație) sunt sau nu aplicabile și cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată atunci când, la fel ca un cadru didactic angajat pe durată determinată, precum M.M., acestea au fost private în mod nejustificat, pentru alte motive decât cel privind durata raportului lor de muncă, de beneficiul cardului electronic în cauză și, în cadrul unei acțiuni în justiție introduse pentru a remedia această privare nejustificată, solicită acordarea acestuia, a posteriori, numai după ieșirea lor din sistemul de învățământ. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.

Dacă, la finalul acestor verificări, această instanță constată că aceste condiții se aplică, dintre cadrele didactice care au ieșit din sistemul de învățământ și care au solicitat acordarea a posteriori a cardului electronic în cauză, numai fostelor cadre didactice angajate pe durată determinată, dar nu și fostelor cadre didactice angajate pe durată nedeterminată, va fi necesar să se constate că aplicarea condițiilor menționate instituie o diferență de tratament, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, în detrimentul acestor prime cadre didactice în raport cu fostele cadre didactice angajate pe durată nedeterminată.

În această ipoteză, va reveni instanței menționate sarcina de a aprecia dacă aceste două categorii de foste cadre didactice se află în situații comparabile și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă există, eventual, „motive obiective”, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, care pot justifica această diferență de tratament, cu precizarea că dosarul de care dispune Curtea nu cuprinde indicii de natură să lase să se înțeleagă că aprecierea care trebuie efectuată în această privință ar trebui să se întemeieze pe elemente semnificativ diferite de cele pe care Curtea le‑a luat în considerare, pentru a constata, în cauza în care s‑a dat Ordonanța din 18 mai 2022, Ministero dell’istruzione (Cardul electronic) (C‑450/21, EU:C:2022:411), și în cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 3 iulie 2025, Lalfi (C‑268/24, EU:C:2025:526), că această clauză 4 punctul (1) se opunea unei reglementări care rezerva beneficiul acestui card electronic cadrelor didactice titulare, cu excluderea cadrelor didactice angajate pe durată determinată, chiar și atunci când acestea din urmă efectuează supliniri de scurtă durată.

Dacă, în schimb, instanța de trimitere stabilește că aceleași condiții se aplică fără diferențiere tuturor cadrelor didactice menționate la punctul 47 din prezenta hotărâre, nu se poate considera că acestea operează o diferență de tratament, în sensul clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru, chiar dacă reglementarea națională în temeiul căreia cadrele didactice angajate pe durată determinată au fost private inițial de beneficiul cardului electronic în cauză este contrară acestei clauze.

În aceste condiții, și ținând seama de îndoielile exprimate de instanța de trimitere, trebuie, în al doilea rând, să se verifice dacă condițiile stabilite de jurisprudența Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație), care sunt vizate în întrebarea adresată, pot fi totuși contrare clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru în măsura în care, chiar lipsite fiind de caracter discriminatoriu, ar compromite efectul util al acestei dispoziții sau dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă, din moment ce fostele cadre didactice angajate pe durată determinată au fost private de beneficiul cardului electronic în cauză în temeiul unei reglementări naționale care, potrivit ordonanței menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, este contrară clauzei 4 punctul (1) din acordul‑cadru.

În această privință, este important de amintit, primo, că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, din moment ce o discriminare, contrară dreptului Uniunii, a fost constatată și atât timp cât nu au fost adoptate măsuri de restabilire a egalității de tratament, respectarea principiului egalității nu poate fi asigurată decât acordând persoanelor din categoria defavorizată aceleași avantaje ca și cele de care beneficiază persoanele din categoria privilegiată. Persoanele defavorizate trebuie puse astfel în aceeași situație cu persoanele care beneficiază de avantajul vizat (Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova,C‑406/15, EU:C:2017:198, punctul 66 și jurisprudența citată).

Într‑o astfel de situație, instanța națională este ținută să înlăture orice dispoziție națională discriminatorie, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiuitor și să aplice membrilor grupului defavorizat același sistem ca cel de care beneficiază persoanele din cealaltă categorie. Această obligație îi revine independent de existența, în dreptul intern, a dispozițiilor care îi conferă competența să o facă (Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova,C‑406/15, EU:C:2017:198, punctul 67 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea a precizat că soluția menționată are vocație să se aplice doar în prezența unui sistem de referință valabil (Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova,C‑406/15, EU:C:2017:198, punctul 68 și jurisprudența citată).

Or, aceasta este situația în cauza principală, regimul național aplicabil cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată în ceea ce privește acordarea cardului electronic în cauză rămânând singurul sistem de referință valabil, atât timp cât legiuitorul național nu a adoptat măsuri de restabilire a egalității de tratament.

Prin urmare, trebuie să se asigure cadrelor didactice angajate pe durată determinată un tratament identic cu cel pe care reglementarea națională în discuție în litigiul principal îl rezervă cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation,C‑193/17, EU:C:2019:43, punctul 83).

Secundo, pentru a asigura un astfel de tratament identic, trebuie să se țină seama, în mod complet și coerent, de ansamblul elementelor care fac parte integrantă din această reglementare națională, curățată de componenta sa discriminatorie, și care condiționează acordarea avantajelor pe care ea le prevede, inclusiv, dacă este cazul, condițiile care pot să restrângă acordarea acestora.

În această ultimă privință, nu se poate, astfel, considera că a ține seama de asemenea condiții ar lipsi de efect util constatarea caracterului discriminatoriu al reglementării naționale menționate, chiar dacă acestea ar determina excluderea acordării unui avantaj precum cardul electronic în cauză, dat fiind că o astfel de excludere nu ar fi, în acest caz, decât consecința aplicării în cazul persoanelor din grupul defavorizat a aceluiași regim ca cel aplicabil persoanelor din grupul privilegiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 mai 2025, Melbán și Sergamo, C‑623/23 și C‑626/23, EU:C:2025:358, punctele 88 și 89).

În speță, guvernul italian susține că condițiile impuse de jurisprudența Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație) sunt intrinsec legate de finalitatea urmărită prin instituirea cardului electronic în cauză, care constă în susținerea formării continue a cadrelor didactice, întrucât acest scop nu ar mai putea fi atins după ieșirea persoanelor interesate din sistemul de învățământ, ceea ce este confirmat de articolul 3 alineatul 2 din decretul președintelui Consiliului de Miniștri menționat la punctul 8 din prezenta hotărâre, în temeiul căruia „[c]ardul [electronic în cauză] nu mai poate fi utilizat începând cu încetarea raportului de muncă”. Aceste condiții ar fi, pe de altă parte, justificate de natura avantajului în cauză, articolul 1 alineatul 121 din Legea nr. 107/2015 prevăzând în această privință că „[s]uma aferentă [acestui] card[…] nu constituie o remunerație accesorie și nici venit impozabil”. Acordarea cardului menționat unor cadre didactice care au ieșit din sistemul de învățământ ar fi, prin urmare, contrară finalității și naturii sale, fără a aduce atingere dreptului persoanelor interesate de a solicita repararea prejudiciului suferit ca urmare a neacordării cardului electronic în cauză.

În aceste condiții, rezultă că condițiile referitoare la acțiunile în justiție introduse pentru a remedia privarea nejustificată de beneficiul cardului electronic în discuție stabilite de jurisprudența Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație), în cazul în care, în conformitate cu premisa care figurează la punctul 50 din prezenta hotărâre, se constată că acestea nu sunt discriminatorii, fac parte integrantă din reglementarea națională în discuție în litigiul principal și, prin urmare, din sistemul de referință, astfel încât nu se poate considera că aplicarea lor aduce atingere efectului util al principiului egalității de tratament consacrat în clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

Într‑o asemenea ipoteză, este necesar, în temeiul acestui sistem și în special al acestor condiții, să se acorde a posteriori cardul electronic în cauză cadrelor didactice private în mod nejustificat de acest avantaj, cu condiția totuși să se afle încă în sistemul de învățământ, cadrele didactice care au ieșit din sistemul de învățământ putând, la rândul lor, să își exercite dreptul la repararea prejudiciului suferit, care face parte, în această ipoteză, de asemenea din sistemul de referință menționat.

În ceea ce privește, tertio, acest drept la reparație, trebuie amintit că orice măsură care urmărește să elimine o discriminare contrară dreptului Uniunii, inclusiv măsurile individuale referitoare la acordarea persoanelor din categoria defavorizată a acelorași avantaje ca cele de care beneficiază persoanele din categoria privilegiată, constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, care trebuie să respecte cerințele acestuia (Hotărârea din 20 aprilie 2023, Landespolizeidirektion Niederösterreich și Finanzamt Österreich, C‑650/21, EU:C:2023:300, punctul 80, precum și jurisprudența citată).

Această situație se regăsește în cazul unui drept la reparație care face parte integrantă din sistemul de referință în cauză și care trebuie astfel extins la persoanele care fac parte din categoria defavorizată pentru a asigura respectarea principiului egalității de tratament consacrat în clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 51 din prezenta hotărâre.

Printre cerințele dreptului Uniunii care trebuie respectate astfel în ceea ce privește acest drept la reparație figurează cele care decurg din dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 2024, X (Lipsa motivelor de reziliere), C‑715/20, EU:C:2024:139, punctul 77], care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Nemzeti Adatvédelmi és Információszabadság Hatóság,C‑132/21, EU:C:2023:2, punctul 50 și jurisprudența citată).

Or, din informațiile furnizate de instanța de trimitere nu reiese în ce mod căile de atac de care dispune M.M. pentru a‑și valorifica dreptul la reparație nu ar îndeplini cerințele dreptului Uniunii, în special pe cele prevăzute la articolului 47 din cartă, sub rezerva însă ca principiile echivalenței și efectivității să fie respectate.

În această privință, referitor la aceste principii, trebuie amintit că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 87 și jurisprudența citată).

Totuși, în acest context, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 8 septembrie 2011, Rosado Santana, C‑177/10, EU:C:2011:557, punctul 89 și jurisprudența citată).

Rezultă că, în ipoteza vizată la punctul 62 din prezenta hotărâre, va reveni instanței de trimitere sarcina de a se asigura că M.M. dispune, în fața sa sau, dacă este cazul, în fața unei alte instanțe, de o posibilitate reală de a‑și valorifica dreptul la repararea prejudiciului suferit, potrivit unor modalități procedurale, probatorii sau de altă natură, care nu sunt mai puțin favorabile decât cele prevăzute pentru acțiuni similare în dreptul intern, în special pentru toate cele aflate la dispoziția fostelor cadre didactice angajate pe durată nedeterminată pentru a obține acordarea a posteriori a cardului electronic în cauză și care nu au ca efect să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept la reparație.

În aceste condiții, în măsura în care dreptul menționat vizează tocmai repararea prejudiciului suferit ca urmare a neacordării cardului electronic în cauză, nu este, în sine, contrar principiului efectivității să se impună persoanei interesate să invoce și să dovedească, în scopul exercitării aceluiași drept, realitatea unui prejudiciu specific, diferit de cel legat de simpla pierdere a sumei de 500 de euro pe an, sau să se acorde o despăgubire al cărei cuantum nu este echivalent cu valoarea monetară a cardului electronic în cauză, în special dacă se dovedește că prejudiciul suferit este mai mic.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că clauza 4 punctul (1) din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia, în ceea ce privește o acțiune introdusă de un cadru didactic angajat pe durată determinată pentru a remedia privarea nejustificată, ca urmare a aplicării unei reglementări naționale contrare acestei dispoziții, de beneficiul unui avantaj financiar în valoare de 500 de euro pe an, acordat prin intermediul unui card electronic care permite achiziționarea de bunuri și servicii destinate să susțină formarea continuă a cadrelor didactice, pe de o parte, acordarea a posteriori a acestui card este subordonată condiției ca acest cadru didactic să facă încă parte din sistemul de învățământ și, pe de altă parte, în cazul în care cardul menționat nu este acordat a posteriori, cadrul didactic respectiv nu poate invoca un drept la repararea prejudiciului suferit ca urmare a neacordării acestuia decât cu respectarea anumitor condiții specifice, cu condiția ca toate aceste condiții să se aplice în mod egal și cadrelor didactice angajate pe durată nedeterminată care solicită acordarea a posteriori a aceluiași card și ca modalitățile procedurale care reglementează exercitarea acestui drept la reparație să respecte, în plus, principiile echivalenței și efectivității.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

29 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată