Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 20 noiembrie 2025.#Siegfried PharmaChemikalien Minden GmbH împotriva Hauptzollamt Bielefeld.#Cererea de decizie preliminară formulată de Finanzgericht Düsseldorf.#Trimitere preliminară – Uniunea vamală – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Articolul 24 litera (d) și articolul 211 alineatul (2) – Delegare de competențe Comisiei Europene – Împuternicirea de a «completa» un act legislativ – Regulamentul delegat (UE) 2015/2446 – Articolul 172 alineatele (1) și (2) – Validitate – Efectul retroactiv al unei autorizații de perfecționare activă.#Cauza C-617/24.

Cererea de decizie preliminară privește validitatea articolului 172 alineatele (1) și (2) din Regulamentul delegat (UE) 2015/2446 al Comisiei din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele detaliate ale anumitor dispoziții ale Codului vamal al Uniunii (JO 2015, L 343, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Siegfried PharmaChemikalien Minden GmbH (denumită în continuare „Siegfried Pharma”), pe de o parte, și Hauptzollamt Bielefeld (Biroul Vamal Principal din Bielefeld, Germania) (denumit în continuare „biroul vamal principal”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de autorizație de perfecționare activă cu efect retroactiv.

Considerentul (39) al Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1, denumit în continuare „Codul vamal”) are următorul cuprins: „Pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii [Europene] și ale statelor membre și pentru a completa normele privind datoria vamală și garanțiile, ar trebui să i se delege Comisiei [Europene] competența de a adopta acte delegate în conformitate cu articolul 290 din TFUE cu privire la locul în care ia naștere datoria vamală, calculul cuantumului taxelor la import și la export, garantarea acestor sume și recuperarea, rambursarea, remiterea și stingerea datoriei vamale.”

Din articolul 5 punctul 2 litera (a) din Codul vamal rezultă că „legislația vamală” cuprinde printre altele „[prezentul] cod și dispozițiile de completare sau de punere în aplicare a acestuia adoptate la nivelul Uniunii sau la nivel național”.

Secțiunea 3 din capitolul 2 din titlul I din Codul vamal, intitulată „Decizii privind aplicarea legislației vamale”, conține articolul 22 din acesta, ale cărui alineate (2) și (4) prevăd: „(2) Autoritățile vamale verifică, fără întârziere și cel târziu în termen de 30 de zile de la primirea cererii pentru obținerea unei decizii, dacă sunt întrunite condițiile pentru acceptarea cererii respective. În cazul în care autoritățile vamale stabilesc că cererea conține toate informațiile necesare în vederea luării unei decizii, acestea comunică solicitantului faptul că cererea a fost acceptată, în termenul menționat la primul paragraf. […] (4) Decizia produce efecte de la data la care este primită de către solicitant sau la care se consideră că a fost primită, cu excepția cazului în care dispozițiile deciziei sau legislația vamală prevăd altfel. […]”

Articolul 24 din Codul vamal prevede: „Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 284 pentru a stabili: […] (d) cazurile, menționate la articolul 22 alineatul (4), în care decizia produce efecte de la o dată diferită de data la care este primită sau la care se consideră că a fost primită de solicitant; […]”

Articolul 211 din acest cod prevede: „(1) O autorizație din partea autorităților vamale se solicită pentru următoarele: (a) utilizarea regimului de perfecționare activă sau pasivă, a regimului de admitere temporară sau a regimului de destinație finală; […] (2) Autoritățile vamale acordă o autorizație cu efect retroactiv în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile următoare: (a) există o necesitate economică dovedită; […] (e) nu a fost acordată solicitantului nicio autorizație cu efect retroactiv în termen de trei ani de la data la care a fost acceptată cererea; […] (h) în situația în care o cerere privește reînnoirea unei autorizații pentru același tip de operațiuni și de mărfuri, cererea este înaintată în termen de trei ani de la data la care a expirat autorizația inițială. […]”

Articolul 212 din codul menționat are următorul cuprins: „Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 284 pentru a stabili: (a) condițiile pentru acordarea autorizațiilor pentru regimurile menționate la articolul 211 alineatul (1); […]”

Articolul 284 din Codul vamal, intitulat „Exercitarea delegării”, conferă Comisiei competența de a adopta printre altele actele delegate menționate la articolele 24 și 212 din acest cod și precizează condițiile de exercitare a acestei delegări.

Considerentele (1) și (14) ale Regulamentului delegat 2015/2446 au următorul cuprins: „(1) [Codul vamal], în concordanță cu Tratatul [FUE], deleagă Comisiei competența de a suplimenta anumite elemente neesențiale din cod, în conformitate cu articolul 290 din TFUE. […] […] (14) În anumite cazuri, o decizie ar trebui să se aplice de la o dată diferită de data la care este primită de către solicitant sau la care se consideră că a fost primită, și anume atunci când solicitantul a cerut o dată diferită de aplicabilitate sau aplicabilitatea deciziei este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități de către solicitant. Aceste cazuri ar trebui să fie bine identificate, din motive de claritate și de certitudine juridică.”

Articolul 172 din acest regulament delegat, intitulat „Efectul retroactiv”, prevede: „(1) În cazul în care autoritățile vamale acordă o autorizație cu efect retroactiv în conformitate cu articolul 211 alineatul (2) din [Codul vamal], autorizația produce efecte cel mai devreme de la data acceptării cererii. (2) În circumstanțe excepționale, autoritățile vamale pot permite ca o autorizație menționată la alineatul (1) să intre în vigoare cel mai devreme la un an, sau trei luni în cazul mărfurilor incluse în anexa 71-02, înainte de data acceptării cererii. […]”

În luna noiembrie 2018, Siegfried Pharma a introdus la biroul vamal principal o cerere de autorizație de perfecționare activă, în temeiul articolului 211 alineatul (1) litera (a) din Codul vamal, pentru mărfuri importate din China. Această cerere nu conținea toate informațiile și documentele solicitate, fapt care a fost semnalat de biroul vamal principal societății Siegfried Pharma. Aceasta nu și‑a completat imediat cererea și, până la 18 iulie 2019, a declarat mărfuri în vederea punerii lor în liberă circulație. În acest temei, ea a achitat taxe vamale în cuantum de 1173497,14 euro.

La 12 aprilie 2021, Siegfried Pharma a solicitat biroului vamal principal să îi elibereze o autorizație de perfecționare activă cu efect retroactiv, în temeiul articolului 211 alineatul (2) din Codul vamal, pentru mărfurile pe care le importase din China, făcând trimitere la cererea sa anterioară. Astfel, aceasta intenționa să elimine a posteriori dezavantajele economice suferite ca urmare a plății acestor taxe vamale. Printr‑o decizie din 11 iulie 2021, biroul vamal principal a respins cererea formulată de Siegfried Pharma pentru motivul că aceasta nu furnizase încă toată documentația necesară. Pe de altă parte, această societate nu ar fi dovedit existența unei necesități economice, în sensul articolului 211 alineatul (2) litera (a) menționat.

Siegfried Pharma a introdus o contestație împotriva acestei decizii, susținând că era îndeplinită condiția referitoare la necesitatea economică, prevăzută la această din urmă dispoziție, și că Comisia își depășise competențele prin limitarea în timp, la articolul 172 din Regulamentul delegat 2015/2446, a efectului retroactiv al unei asemenea autorizații. Astfel, nu ar exista nicio dispoziție care să împuternicească Comisia să adopte acest articol și, în orice caz, ea ar fi depășit cadrul juridic definit la articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal.

Întrucât biroul vamal principal a respins această contestație printr‑o decizie din 26 iulie 2023, Siegfried Pharma a contestat această decizie la Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal Düsseldorf, Germania), care este instanța de trimitere. Această instanță constată că, în temeiul articolului 172 alineatele (1) și (2) din Regulamentul delegat 2015/2446 (denumit în continuare „dispoziția contestată”), eliberarea unei autorizații cu efect retroactiv societății Siegfried Pharma, în temeiul articolului 211 alineatul (2) din Codul vamal, nu ar determina stingerea datoriei vamale a acestei societăți. Astfel, cererea de autorizație de perfecționare activă ar fi fost acceptată, în sensul articolului 22 alineatul (2) din acest cod, de biroul vamal principal abia la 14 iulie 2021, iar ultimul import supus taxelor vamale ar fi avut loc în cursul anului 2019, și anume cu mai mult de un an înainte de data acceptării acestei cereri.

Instanța menționată exprimă îndoieli cu privire la validitatea dispoziției contestate pentru motivul că Comisia nu ar fi fost împuternicită să adopte dispoziții care să limiteze în timp autorizațiile retroactive. Aceasta constată că Comisia s‑a întemeiat pe articolul 24 litera (d) din Codul vamal pentru a adopta dispoziția contestată. Ea arată, pe de altă parte, că, în temeiul articolului 212 litera (a) din acest cod, Comisia este împuternicită să adopte acte delegate pentru a stabili condițiile pentru acordarea autorizațiilor pentru regimurile menționate la articolul 211 alineatul (1) din codul menționat, și anume printre altele regimul de perfecționare activă. În schimb, articolul 212 litera (a) din același cod nu ar viza în mod expres alineatul (2) al acestui articol 211, care privește tocmai autorizația cu efect retroactiv.

Această instanță consideră că modurile de redactare a articolului 24 litera (d) și, respectiv, a articolului 212 litera (a) din Codul vamal nu permit să se stabilească dacă Comisia poate adopta acte care „completează” elementele neesențiale ale Codului vamal sau acte care le „modifică”, în sensul articolului 290 alineatul (1) primul paragraf TFUE.

Instanța menționată arată, în plus, că articolul 211 alineatul (2) din acest cod nu prevede limite temporale privind efectul retroactiv al autorizațiilor, ceea ce ar sugera că dispoziția contestată nu putea institui astfel de limite. În plus, cadrul temporal ar putea constitui un „element esențial” al dreptului vamal al Uniunii, astfel încât nu ar putea face obiectul unei delegări de competențe, în conformitate cu articolul 290 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE.

În plus, instanța de trimitere are îndoieli că dispoziția contestată îndeplinește cerința motivării prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE, motivarea prezentată în termeni generali în considerentul (14) al Regulamentului delegat 2015/2446 nefiind suficientă.

În aceste condiții, Finanzgericht Düsseldorf (Tribunalul Fiscal Düsseldorf) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „[Dispoziția contestată] este validă?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă dispoziția contestată este nevalidă pentru motivul, pe de o parte, că Comisia ar fi depășit limitele delegării de competențe prevăzute la articolul 24 litera (d) și la articolul 212 litera (a) din Codul vamal și, pe de altă parte, că motivarea dispoziției contestate nu ar îndeplini cerința prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE.

Primul motiv de nevaliditate evocat de instanța de trimitere privește aspectul dacă Comisia a depășit limitele delegării de competențe prevăzute la articolul 24 litera (d) și la articolul 212 litera (a) din Codul vamal, prevăzând că o autorizație de perfecționare activă cu efect retroactiv produce efecte cel mai devreme la data acceptării cererii sau, cu titlu excepțional, cel mai devreme la un an înainte de această dată.

Potrivit articolului 290 alineatul (1) primul paragraf TFUE, „[u]n act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ”.

Această posibilitate de a delega competențe vizează să permită legiuitorului Uniunii să se concentreze asupra elementelor esențiale ale unei legislații, precum și asupra elementelor neesențiale cu privire la care apreciază că este oportun să legifereze, încredințând totodată Comisiei sarcina de „a completa” anumite elemente neesențiale ale actului legislativ adoptat sau chiar de „a modifica” astfel de elemente în cadrul unei delegări conferite acesteia. Cele două categorii de competențe delegate prevăzute la articolul 290 alineatul (1) TFUE se disting astfel în mod net (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2016, Parlamentul/Comisia, C‑286/14, EU:C:2016:183, punctele 40 și 54).

În conformitate cu acest articol 290 alineatul (1) al doilea paragraf prima teză, obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare, precum și durata delegării de competențe trebuie să fie definite în mod expres de actul legislativ care conferă o astfel de delegare. Această cerință implică faptul că atribuirea unei competențe delegate urmărește adoptarea unor norme care se înscriu în cadrul de reglementare definit de actul legislativ de bază (Hotărârea din 17 martie 2016, Parlamentul/Comisia, C‑286/14, EU:C:2016:183, punctul 30 și jurisprudența citată). În plus, din articolul 290 alineatul (1) al doilea paragraf a doua teză rezultă că elementele esențiale ale materiei în cauză trebuie să fie adoptate în reglementarea de bază și nu pot face obiectul unei delegări. Reiese din jurisprudență că aceste elemente esențiale sunt cele a căror adoptare necesită efectuarea unor alegeri politice care se numără printre sarcinile proprii ale legiuitorului Uniunii (Hotărârea din 11 mai 2017, Dyson/Comisia, C‑44/16 P, EU:C:2017:357, punctele 59 și 61, precum și jurisprudența citată).

În speță, este necesar să se sublinieze, cu titlu prealabil, că articolul 284 din Codul vamal, pe de o parte, se limitează, în termeni generali, să împuternicească Comisia să adopte printre altele actele delegate menționate la articolele 24 și 212 din acest cod și, pe de altă parte, precizează condițiile de exercitare a acestei delegări.

În plus, nici modurile de redactare a articolului 24 litera (d) și, respectiv, a articolului 212 litera (a) din codul menționat nu permit să se soluționeze problema dacă Comisia a fost împuternicită să completeze sau să modifice același cod.

Astfel, aceste dispoziții împuternicesc Comisia să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 284 din Codul vamal pentru a „determina” cazurile menționate la articolul 22 alineatul (4) din acest cod în care decizia produce efecte la o dată diferită de cea la care solicitantul este informat sau se consideră că a fost informat cu privire la aceasta și, respectiv, condițiile de acordare a autorizației pentru regimurile vizate la articolul 211 alineatul (1) din codul menționat.

Or, articolul 290 alineatul (1) TFUE prevede numai două categorii de competențe delegate, și anume cele care permit „completarea” și cele care permit „modificarea” actului legislativ. Prin urmare, posibilitatea de „determinare” a anumitor elemente neesențiale ale unui astfel de act nu este prevăzută la acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2016, Parlamentul/Comisia, C‑286/14, EU:C:2016:183, punctul 32).

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, atunci când legiuitorul Uniunii conferă Comisiei delegarea unei competențe de „a completa” un act legislativ, el se abține să legifereze în mod exhaustiv și se limitează să stabilească elementele esențiale, lăsând totodată Comisiei sarcina de a le concretiza. Mandatul Comisiei este astfel limitat la detalierea, cu respectarea integralității actului legislativ adoptat de legiuitor, a elementelor neesențiale ale reglementării în cauză pe care legiuitorul nu le‑a definit. În schimb, delegarea unei competențe de „a modifica” un act legislativ vizează să autorizeze Comisia să amendeze sau să abroge elemente neesențiale edictate în acest act de legiuitor. Atunci când Comisia exercită o asemenea competență, ea nu este ținută să acționeze cu respectarea elementelor pe care mandatul care îi este acordat vizează tocmai să le „modifice” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2016, Parlamentul/Comisia, C‑286/14, EU:C:2016:183, punctele 41 și 42).

Diferențele constatate la punctul precedent din prezenta hotărâre între cele două categorii de competențe delegate vizate la articolul 290 alineatul (1) TFUE se opun posibilității de a se recunoaște Comisiei competența de a stabili ea însăși natura competenței delegate care îi este conferită. În aceste condiții și în scopul garantării transparenței procesului legislativ, dispoziția respectivă impune legiuitorului să stabilească natura delegării pe care înțelege să o confere Comisiei (Hotărârea din 17 martie 2016, Parlamentul/Comisia, C‑286/14, EU:C:2016:183, punctul 46).

În această privință, este necesar să se arate, în primul rând, că considerentul (39) al Codului vamal enunță că, pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii și ale statelor membre și pentru a „completa” normele în materie de datorie vamală și de garanții, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește printre altele stingerea datoriei vamale. Or, atât considerentul (1), cât și însuși titlul Regulamentului delegat 2015/2446 arată că Comisia a înțeles în acest mod împuternicirea pe care i‑o conferă articolul 284 din acest cod.

În al doilea rând, dispoziția contestată concretizează articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal prin limitarea printre altele a efectului retroactiv al unei autorizații de perfecționare activă.

Desigur, articolul 212 litera (a) din acest cod abilitează Comisia numai să stabilească condițiile de acordare a autorizației în scopul regimurilor prevăzute la articolul 211 alineatul (1) din codul menționat, astfel încât această abilitare nu acoperă alineatul (2) al acestui articol 211.

În aceste condiții, nu era necesar ca articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal să fie menționat la articolul 212 litera (a) din acest cod, din moment ce, în temeiul articolului 24 litera (d) din acest cod coroborat cu articolul 22 alineatul (4) din același cod, Comisia era deja abilitată să completeze normele prevăzute de Codul vamal în ceea ce privește efectele temporale ale autorizațiilor vamale, în special ale autorizațiilor de perfecționare activă.

Astfel, din articolul 22 alineatul (4) din Codul vamal, dispoziție pe care Comisia este abilitată să o completeze prin articolul 24 litera (d) din acest cod, rezultă că decizia unei autorități vamale referitoare la aplicarea legislației vamale produce efecte de la data la care este primită sau se consideră că a fost primită de solicitant, cu excepția cazului în care această decizie sau legislația vamală prevăd altfel. Or, din articolul 5 punctul 2 litera (a) din Codul vamal reiese că „legislația vamală” cuprinde printre altele acest cod și dispozițiile de completare sau de punere în aplicare a acestuia adoptate la nivelul Uniunii sau la nivel național. Rezultă că Regulamentul delegat 2015/2446 face parte în mod incontestabil din legislația vamală, în sensul articolului 5 punctul 2 litera (a) din codul menționat, și că, în acest temei, era în măsură să modifice data intrării în vigoare a unei decizii a unei autorități vamale referitoare la aplicarea legislației vamale.

În plus, tăcerea păstrată de legiuitorul Uniunii la articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal în ceea ce privește aspectul temporal al efectului retroactiv al autorizațiilor de perfecționare activă nu echivalează nicidecum cu a interzice Comisiei să limiteze în timp posibilitatea de a elibera o astfel de autorizație. Dimpotrivă, este vorba în acest caz despre o ilustrare a faptului că, atunci când legiuitorul Uniunii conferă Comisiei o competență de „a completa” un act legislativ, acesta se abține să legifereze în mod exhaustiv și se limitează să stabilească elementele esențiale, lăsând în același timp Comisiei sarcina de a le concretiza, astfel cum s‑a amintit la punctul 30 din prezenta hotărâre.

Pe de altă parte, se poate considera cu atât mai puțin că articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal a reglementat deja problema intrării în vigoare a deciziilor privind autorizațiile cu efect retroactiv cu cât reglementează în principal condițiile de fond pentru eliberarea unei astfel de autorizații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2021, Beeren-, Wild-, Feinfrucht, C‑825/19, EU:C:2021:869, punctul 33). În special, cerințele prevăzute la acest articol 211 alineatul (2) literele (e) și (h) nu au ca obiect stabilirea datei de la care produce efecte. Astfel, în conformitate cu aceste cerințe, este posibil ca asemenea autorizații să nu fi fost acordate solicitantului în termen de trei ani de la data la care a fost acceptată cererea. În plus, o cerere de reînnoire a unei autorizații trebuie depusă în termen de trei ani de la data încetării valabilității autorizației inițiale.

În al treilea rând, prin limitarea în special a efectului retroactiv al unei autorizații de perfecționare activă, dispoziția contestată nu modifică o normă esențială din Codul vamal. Astfel, simpla limitare în timp a efectului retroactiv al unei asemenea autorizații, efect prevăzut în termeni generali de Codul vamal, nu implică nicidecum efectuarea unor alegeri politice care se numără printre sarcinile proprii ale legiuitorului Uniunii, din moment ce această limitare nu are ca obiect traducerea orientărilor fundamentale ale politicii Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 1992, Germania/Comisia, C‑240/90, EU:C:1992:408, punctul 37).

În al patrulea rând, este necesar ca intrarea în vigoare a deciziilor referitoare la autorizații cu efect retroactiv să nu fie nelimitată în timp, ci stabilită și specificată în reglementarea vamală. Din această perspectivă, dispoziția contestată servește la asigurarea obiectivelor de claritate și de securitate juridică, menționate în considerentul (14) al Regulamentului delegat 2015/2446, precum și a principiului egalității de tratament între subiectele de drept. Acest principiu impune în special ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, Austrian Airlines, C‑826/19, EU:C:2021:318, punctul 41 și jurisprudența citată). Or, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii în ceea ce privește data acestei intrări în vigoare, practicile autorităților vamale ale statelor membre în materie ar putea varia în mod semnificativ pentru situații comparabile, fără ca acest lucru să fie justificat din punct de vedere obiectiv.

În al cincilea și ultimul rând, dispoziții precum articolul 211 alineatul (2) din Codul vamal care prevăd aplicarea unei scutiri de taxe vamale constituie o excepție de la principiul potrivit căruia produsele importate în Uniune sunt, ca regulă generală, supuse taxelor vamale. În acest sens, ele trebuie, în calitate de dispoziții derogatorii, să primească o interpretare strictă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 februarie 2011, Marishipping and Transport, C‑11/10, EU:C:2011:91, punctul 16, și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Malmö Motorrenovering, C‑781/23, EU:C:2024:1014, punctul 21).

Așadar, limitând printre altele efectul retroactiv al unei autorizații de perfecționare activă acordate în conformitate cu acest articol 211 alineatul (2), dispoziția contestată s‑a limitat să aplice regula interpretării stricte a derogărilor de la acest principiu și, procedând astfel, să contribuie la protecția intereselor financiare ale Uniunii, care este enunțată printre altele în considerentul (39) al Codului vamal.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se constate că primul motiv de nevaliditate evocat de instanța de trimitere nu este de natură să determine nevaliditatea dispoziției contestate.

Al doilea motiv de nevaliditate evocat de această instanță privește aspectul dacă motivarea dispoziției contestate îndeplinește cerința motivării prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE.

Potrivit jurisprudenței, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției Uniunii care a emis actul în cauză. Astfel, motivarea trebuie să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar Curții să își exercite controlul. Nu este însă obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de drept sau de fapt pertinente. Pe de altă parte, în ceea ce privește actele cu aplicabilitate generală, motivarea se poate limita să menționeze, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea actului în cauză și, pe de altă parte, scopurile generale pe care acest act își propune să le atingă. În consecință, în cazul în care din actul contestat rezultă esențialul obiectivului urmărit de instituție, ar fi inutil să se impună o motivare specifică pentru fiecare dintre alegerile tehnice pe care aceasta le‑a efectuat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2016, Pesce ș.a., C‑78/16 și C‑79/16, EU:C:2016:428, punctele 88-90).

În speță, este necesar să se arate că considerentul (14) al Regulamentului delegat 2015/2446 expune motivele pentru care ar trebui să se stabilească datele de la care deciziile privind aplicarea legislației vamale produc efecte. Potrivit acestui considerent, din motive de claritate și de certitudine juridică, este necesar să se identifice în detaliu cazurile în care o astfel de decizie produce efecte de la o dată diferită de cea la care solicitantul a primit‑o sau se consideră că a primit‑o. Ar trebui să se procedeze astfel în special atunci când solicitantul a cerut o dată diferită de la care să producă efecte.

Rezultă că esența obiectivului urmărit de Comisie reiese din Regulamentul delegat 2015/2446, astfel încât această instituție a îndeplinit cerința motivării și, prin urmare, examinarea celui de al doilea motiv de nevaliditate menționat de instanța de trimitere, referitor la o eventuală nerespectare a acestei cerințe de către Comisie, nu este de natură să determine nevaliditatea dispoziției contestate.

Motivarea Regulamentului delegat 2015/2446 trebuia cu atât mai puțin detaliată cu cât dispoziția contestată a intervenit într‑un context bine cunoscut de operatorii economici interesați, întrucât aceasta a perpetuat în esență situația juridică anterioară. Astfel, după cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, asemenea dispoziției contestate, articolul 508 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1993, L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 993/2001 al Comisiei din 4 mai 2001 (JO 2001, L 141, p. 1), prevedea un efect retroactiv limitat la un an al autorizației de perfecționare activă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că examinarea acesteia nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea dispoziției contestate.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

20 noiembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Codul vamal

Regulamentul delegat 2015/2446

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată