Hotărârea Curții (Camera a opta) din 2 octombrie 2025.#B împotriva Niedersächsischer Zweckverband zur Approbationserteilung (NiZzA).#Cererea de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Oldenburg.#Trimitere preliminară – Recunoașterea calificărilor profesionale – Directiva 2005/36/CE – Articolul 2 – Domeniu de aplicare personal – Directiva 2004/38/CE – Articolul 3 – Noțiunea de «destinatari» – Resortisant al unei țări terțe căsătorit cu un cetățean al Uniunii care nu și-a exercitat libertatea de circulație – Inaplicabilitate – Inadmisibilitate.#Cauza C-573/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (3), a articolului 21 alineatul (1) și a punctului 5.1.1 din anexa V la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între B, pe de o parte, și Niedersächsischer Zweckverband zur Approbationserteilung (NiZzA) (Asociația din Saxonia Inferioară pentru acordarea autorizațiilor de exercitare a profesiei), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑i acorda lui B autorizația de a exercita profesia de medic în Germania sau, cu titlu subsidiar, de a o admite la o probă de aptitudini.

Potrivit articolului 2 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, și rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive: […] 2. prin «membru de familie» se înțelege: (a) soțul; […]”

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”

Articolul 24 din directiva menționată, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede la alineatul (1): „Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.”

Articolul 2 din Directiva 2005/36, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Prezenta directivă se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc [a se citi „dorește”] să exercite o profesie reglementată într‑un stat membru, altul decât cel în care și‑a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat. (2) Fiecare stat membru poate permite, pe teritoriul său, în conformitate cu reglementările sale, exercitarea unei profesii reglementate în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) resortisanților statelor membre, titulari ai unor calificări profesionale care nu au fost obținute într‑un stat membru. În ceea ce privește profesiile reglementate la titlul III capitolul III, această primă recunoaștere se realizează cu respectarea condițiilor minime de formare profesională prevăzute la respectivele capitole.”

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede: „(1) În sensul prezentei directive, se înțelege prin: […] (c) «titlu de calificare»: diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membru și care certifică formarea profesională în special în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menționat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare; […] (3) Se consideră titlu de calificare orice titlu de calificare eliberat într‑o țară terță de îndată ce titularul său are o experiență profesională în profesia în cauză de trei ani pe teritoriul statului membru care a recunoscut respectivul titlu de calificare în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), certificată de respectivul stat membru.”

Articolul 21 din directiva menționată, intitulat „Principiul recunoașterii automate”, prevede la alineatul (1): „Fiecare stat membru recunoaște calificările de medic, care permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist, precum și calificările de asistent medical generalist, de medic dentist, de medic dentist specialist, de medic veterinar, de farmacist și de arhitect, prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.6.2 și 5.7.1 care îndeplinesc condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24, 25, 31, 34, 35, 38, 44 și 46, și le conferă, în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuși. Respectivele titluri de formare trebuie eliberate de către organismele competente ale statelor membre și însoțite, după caz, de certificatele prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.6.2 și 5.7.1. […]”

Punctul 5.1.1 din anexa V la Directiva 2005/36, intitulat „Titluri de calificare de bază în medicină”, enumeră, pentru fiecare stat membru, titlurile de calificare care permit obținerea accesului la profesia de medic, organismele abilitate să elibereze aceste titluri, precum și, dacă este cazul, certificatele care însoțesc aceste titluri de calificare.

Articolul 3 alineatele 1-3 din Bundesärzteordnung (Regulamentul federal referitor la profesia de medic), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „BÄO”), este redactat după cum urmează: „(1) Autorizația pentru exercitarea profesiei de medic se eliberează la cerere dacă solicitantul […] 4. după finalizarea studiilor de medicină […] a promovat examenul de stat de medicină care face obiectul prezentei legi, […] Calificarea profesională ca medic obținută în unul dintre celelalte state membre ale Uniunii Europene […] este considerată calificare profesională în sensul punctului 4 […] […] Autorizația de exercitare a profesiei nu se eliberează atunci când examenul de stat de medicină sau unul dintre nivelurile intermediare ale acestui examen în sensul regulamentului vizat la articolul 4 alineatul (1) nu a fost promovat în mod definitiv. A șaptea teză nu se aplică în cazul în care solicitantul deține un titlu de calificare care trebuie recunoscut în conformitate cu [Directiva 2005/36]. (2) Dacă nu este îndeplinită condiția prevăzută la alineatul (1) prima teză punctul 4, autorizația de exercitare se eliberează solicitanților care și‑au finalizat […] studiile de medicină într‑un alt stat membru al Uniunii Europene […], cu condiția ca nivelul studiilor să fie echivalent. […] În cazul în care există diferențe semnificative […], solicitanții trebuie să dovedească că posedă cunoștințele și aptitudinile necesare pentru exercitarea profesiei de medic. Această dovadă se face printr‑o probă de aptitudini care vizează diferențele semnificative constatate. […] Tezele a doua‑a noua se aplică și solicitanților care dețin un titlu de calificare ca medic care a fost eliberat de un alt stat decât cele menționate în prima teză (țară terță) și care a fost recunoscut de altul dintre statele menționate în prima teză. (3) Dacă nu este îndeplinită condiția prevăzută la alineatul (1) prima teză punctul 4, autorizația de exercitare se eliberează solicitanților care dețin un titlu de calificare ca medic care a fost eliberat într‑un alt stat decât statele menționate la alineatul (2) prima teză (stat terț), cu condiția ca nivelul studiilor să fie echivalent. Pentru verificarea echivalenței se aplică mutatis mutandis alineatul (2) a doua‑a șasea teză, precum și a opta și a noua teză. Cunoștințele și aptitudinile necesare se dovedesc prin promovarea unei probe referitoare la conținutul examenului de stat de finalizare a studiilor. […]”

Articolul 36 alineatul 1 din Approbationsordnung für Ärzte (Regulamentul privind autorizațiile pentru exercitarea profesiei de medic), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Proba de aptitudini prevăzută la articolul 3 alineatul (2) a șaptea teză din [BÄO] se referă la disciplinele […] pentru care autoritatea competentă a constatat diferențe semnificative potrivit articolului 3 alineatul (2) a opta teză din [BÄO]. […]”

Articolul 37 alineatele (1) și (7) din acest regulament prevede: „(1) Proba se referă la disciplinele medicină internă și chirurgie. […] […] (7) Proba de verificare a cunoștințelor se organizează cel puțin de două ori pe an. Aceasta poate fi repetată de două ori. […]”

B este o resortisantă sârbă, care este căsătorită cu un cetățean german. Ea a urmat nouă ani de studii de medicină în Serbia și a obținut în această țară în anul 2008 o diplomă de stat în medicină, precum și un doctorat în medicină în anul 2010, eliberate de universități sârbe. În cursul anilor 2011 și 2012, ea a lucrat în calitate de medic rezident într‑un spital din Serbia.

La 11 aprilie 2013, B a solicitat Bezirksregierung Düsseldorf (autoritate administrativă a Districtului Düsseldorf, Germania) eliberarea autorizației pentru exercitarea profesiei de medic în Germania.

Prin decizia din 6 decembrie 2013, această autoritate a constatat lipsa echivalenței între nivelul de calificare în medicină dobândit de B în Serbia și cel impus de dreptul german pentru acordarea acestei autorizații. În consecință, aceasta a decis că B trebuia să treacă o probă de verificare a cunoștințelor pentru a putea obține autorizația menționată.

B a fost respinsă de trei ori la această probă de verificare a cunoștințelor. În consecință, prin decizia din 11 noiembrie 2016, Landesverwaltungsamt Sachsen‑Anhalt (Oficiul Administrației Landului Saxonia‑Anhalt, Germania) a respins cererea formulată de B având ca obiect obținerea aceleiași autorizații, ca urmare a faptului că eșecul său la proba de verificare a cunoștințelor menționată trebuia considerat definitiv, în conformitate cu dreptul german.

În luna iunie 2017, B a inițiat în Austria o procedură de recunoaștere a nivelului de calificare în medicină pe care îl dobândise în Serbia.

Prin decizia din 22 octombrie 2018, Universität Wien (Universitatea din Viena, Austria) a constatat echivalența dintre titlul de calificare ca medic pe care B îl obținuse în Serbia și diploma austriacă în medicină. În consecință, aceasta a decis că B se putea prevala de titlul de medic generalist.

Prin scrisorile din 5 și din 10 decembrie 2018, B a introdus o cerere la NiZzA, având ca obiect obținerea autorizației de a exercita profesia de medic și, cu titlu subsidiar, admiterea la o probă de aptitudini.

Prin decizia din 12 iulie 2019, NiZza a respins această cerere, pentru motivul că cererea lui B având ca obiect obținerea autorizației de exercitare a profesiei de medic fusese respinsă definitiv, la 11 noiembrie 2016, de Oficiul Administrației Landului Saxonia‑Anhalt.

La 24 iulie 2019, B a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Verwaltungsgericht Oldenburg (Tribunalul Administrativ din Oldenburg, Germania), care este instanța de trimitere.

La 1 decembrie 2019, B a început să lucreze în cadrul unui spital din Austria în calitate de medic rezident în curs de specializare. Ea a fost angajată de acest spital pentru o perioadă mai mare de trei ani.

În cadrul procedurii în fața instanței de trimitere, B arată că deține un titlu de calificare în sensul Directivei 2005/36 întrucât, printre altele, a dobândit o experiență profesională de trei ani în Austria, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din această directivă.

Instanța de trimitere arată că, în conformitate cu dreptul german, persoanele care posedă un titlu de calificare în medicină eliberat de o țară terță pot obține autorizația de a profesa în calitate de medic în Germania numai dacă nivelul de calificare obținut în această țară terță este considerat ca fiind echivalent cu cel impus de dreptul german pentru acordarea acestei autorizații sau dacă, în lipsa echivalenței, acestea reușesc la o probă de verificare a cunoștințelor.

Cu toate acestea, atunci când un titlu de calificare în medicină eliberat de o țară terță a fost recunoscut de un alt stat membru decât Republica Federală Germania și în lipsa unei echivalențe constatate de autoritatea competentă germană, titularul acestui titlu de calificare poate obține autorizația de a exercita profesia de medic în Germania prin promovarea unei probe de aptitudini.

Instanța de trimitere precizează de asemenea că, în temeiul dreptului german, atât proba de verificare a cunoștințelor, cât și proba de aptitudini nu pot fi susținute decât de maximum trei ori. În plus, în conformitate cu acest drept, autorizația de exercitare a profesiei de medic nu este eliberată în cazul unui eșec definitiv la un examen de stat în medicină sau la unul dintre nivelurile intermediare ale acestui examen, ceea ce ar fi cazul în speță.

Un astfel de motiv de refuz nu este însă aplicabil, potrivit dreptului german, atunci când solicitantul deține un titlu de calificare care trebuie recunoscut în conformitate cu Directiva 2005/36.

Instanța de trimitere consideră că B intră în domeniul de aplicare personal al acestei directive, în pofida limitării acestui domeniu de aplicare la resortisanții statelor membre, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată. Potrivit acestei instanțe, în calitatea sa de soție a unui resortisant german, B se poate prevala de aceeași directivă, în temeiul egalității de tratament prevăzute de Directiva 2004/38.

În plus, această instanță consideră că B îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2005/36, din moment ce a obținut recunoașterea, de către un alt stat membru decât Republica Federală Germania, și anume Republica Austria, a titlului său de calificare eliberat de o țară terță și a dobândit o experiență profesională de trei ani în celălalt stat membru.

În acest context, instanța menționată ridică problema dacă lui B ar trebui să i se acorde autorizația de a profesa în calitate de medic în Germania în temeiul articolului 21 din această directivă.

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Oldenburg (Tribunalul Administrativ din Oldenburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 3 alineatul (3) din Directiva [2005/36] trebuie interpretat în sensul că recunoașterea de către un stat membru a unui titlu de calificare ca medic eliberat de o țară terță, precum și certificarea de către acest stat membru a unei experiențe profesionale de cel puțin trei ani pe teritoriul statului membru trebuie considerate de un alt stat membru echivalente cu titlurile de calificare menționate la punctul 5.1.1 din anexa V la [această directivă] și în sensul că celălalt stat membru este astfel obligat, în conformitate cu principiul recunoașterii automate prevăzut la articolul 21 alineatul (1) [din directiva menționată], să recunoască titlurilor prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din [aceeași directivă] același efect cu cel al titlurilor de calificare eliberate de el în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora pe teritoriul său?”

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska‑Bscher, C‑231/89, EU:C:1990:386, punctele 19 și 20, precum și Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inșaat Turizm Sanayi ve Ticaret, C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 36).

Cu toate acestea, revine Curții sarcina de a analiza condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a verifica propria competență sau admisibilitatea cererii cu care este sesizată (Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inșaat Turizm Sanayi ve Ticaret, C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 37 și jurisprudența citată).

Curtea poate fi pusă în situația, printre altele, de a examina dacă dispozițiile dreptului Uniunii la care se referă întrebările preliminare sunt aplicabile litigiului principal. În caz contrar, respectivele dispoziții sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea acestui litigiu, iar decizia preliminară solicitată nu este necesară pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe propria hotărâre, astfel încât aceste întrebări trebuie să fie considerate inadmisibile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inșaat Turizm Sanayi ve Ticaret, C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 38, și Hotărârea din 3 aprilie 2025, Swiftair, C‑701/23, EU:C:2025:237, punctul 28).

În prezenta cauză, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2005/36, în cadrul unui litigiu între un resortisant al unei țări terțe și autoritățile unui stat membru, ca urmare a refuzului acestor autorități de a‑i acorda acestuia autorizația de a exercita profesia de medic în acest stat membru.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă, ea se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care dorește să exercite o profesie reglementată într‑un stat membru, altul decât cel în care și‑a obținut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat.

Din moment ce această dispoziție limitează în mod expres domeniul de aplicare personal al directivei menționate la resortisanții statelor membre, resortisanții țărilor terțe nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.

În aceste condiții, instanța de trimitere are în vedere posibilitatea ca un resortisant al unei țări terțe să se prevaleze de normele referitoare la recunoașterea calificărilor profesionale prevăzute de Directiva 2005/36 în temeiul egalității de tratament prevăzute la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

În această privință, nu se poate considera că simpla împrejurare că un resortisant al unei țări terțe este membru de familie al unui cetățean al Uniunii implică faptul că acesta se poate prevala de drepturile conferite de Directiva 2004/38, printre care cel prevăzut la articolul 24 alineatul (1) din această directivă.

Astfel, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, intră în domeniul de aplicare al acestei directive și sunt destinatari ai drepturilor conferite de aceasta cetățenii Uniunii care se deplasează sau au reședința într‑un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, precum și membrii familiei lor, conform definiției de la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, care îi însoțesc sau li se alătură (Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah, C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 54 și jurisprudența citată).

În această privință, Curtea a statuat deja că rezultă dintr‑o interpretare literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor Directivei 2004/38 că aceasta reglementează doar condițiile de intrare și de ședere ale unui cetățean al Uniunii în alte state membre decât cel al cărui resortisant este și că nu poate constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unor țări terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 33, și Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman ș.a., C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 20).

Curtea a precizat de asemenea că această directivă nu este aplicabilă într‑o situație în care cetățeanul Uniunii în cauză nu și‑a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație și a avut întotdeauna reședința în statul membru al cărui resortisant este. În măsura în care un cetățean al Uniunii nu intră în sfera noțiunii de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, nici membrul familiei sale nu intră în sfera acestei noțiuni, dat fiind că drepturile conferite de aceeași directivă membrilor familiei unui destinatar al acesteia nu sunt drepturi proprii membrilor respectivi, ci drepturi derivate, dobândite în calitate de membri ai familiei destinatarului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 22 și jurisprudența citată).

Rezultă că un resortisant al unei țări terțe nu se poate prevala de calitatea sa de membru al familiei unui cetățean al Uniunii pentru a solicita, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean al Uniunii, beneficiul egalității de tratament cu resortisanții acestui stat membru, prevăzută la articolul 24 alineatul (1) din directiva menționată.

În speță, mai întâi, din decizia de trimitere reiese că litigiul principal privește o cerere a unei resortisante a unei țări terțe prin care se urmărește obținerea autorizației de a profesa în calitate de medic în statul membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii cu care este căsătorită.

Prin urmare, trebuie să se considere că o asemenea resortisantă a unei țări terțe nu se poate prevala în mod util de articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, astfel încât această directivă nu poate fi invocată pentru a justifica aplicarea Directivei 2005/36 în acest litigiu.

În continuare, instanța de trimitere nu invocă nicio altă dispoziție de drept al Uniunii și niciun element de extraneitate de natură să justifice aplicarea Directivei 2005/36, a cărei interpretare o solicită, în același litigiu.

În sfârșit, cererea de decizie preliminară nu menționează nicidecum o trimitere efectuată de dreptul național la conținutul Directivei 2005/36.

Or, o astfel de trimitere nu ar putea, în orice caz, să fie luată în considerare de Curte pentru a stabili că trebuie să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară decât atunci când aceasta reiese din decizia de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctul 54).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă și în special faptul că resortisanta unei țări terțe în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare personal al Directivei 2005/36, este necesar să se constate că interpretarea articolului 3 alineatul (3), a articolului 21 alineatul (1) și a punctului 5.1.1 din anexa V la această directivă nu este necesară pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe propria hotărâre.

Rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

2 octombrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2004/38/CE

Directiva 2005/36

Dreptul german

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată