Hotărârea Curții (Camera a treia) din 12 martie 2026.#BC, reprezentat prin reprezentanta sa legală, împotriva lui LG.#Cererea de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Schleswig.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – Competență în materie de obligații de întreținere – Articolul 12 – Litispendență – Stabilirea primei instanțe sesizate – Articolul 9 litera (a) – Noțiunea de «act echivalent» unui act de sesizare a instanței – Depunerea unei cereri de asistență judiciară la o instanță dintr‑un stat membru de către creditorul obligației de întreținere în vederea introducerii unei acțiuni în modificarea obligațiilor de întreținere care îi sunt datorate – Introducere ulterioară, de către debitorul obligației de întreținere, a unei cereri de modificare a obligațiilor sale de întreținere la o instanță dintr‑un alt stat membru – Introducere ulterioară a acțiunii creditorului obligației de întreținere la prima instanță după acordarea de către aceasta a asistenței judiciare – Calificarea acestei cereri de asistență judiciară drept «act echivalent» – Condiții.#Cauza C-516/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BC, un copil minor, pe de o parte, și LG, tatăl său, pe de altă parte, în legătură cu modificarea obligațiilor de întreținere datorate de acesta din urmă.

Articolul 27 din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007 (denumită în continuare „Convenția de la Lugano II”), a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (JO 2009, L 147, p. 1), prevede: „(1) În cazul [în care] cereri având același obiect, aceeași cauză și referindu‑se la aceleași părți sunt introduse la instanțe din state diferite obligate prin prezenta convenție, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate. (2) Dacă se constată că prima instanță sesizată este competentă, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.”

Potrivit articolului 30 punctul 1 din această convenție: „În înțelesul prezentei secțiuni, se consideră că o instanță este sesizată: 1. la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus în instanță, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului […]”

Articolul 27 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) prevede: „(1) În cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate. (2) Dacă se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.”

Articolul 30 punctul 1 din acest regulament avea următorul cuprins: „În înțelesul prezentei secțiuni, se consideră că o instanță este sesizată: 1. la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus în instanță, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului […]”

Potrivit considerentelor (15) și (36) ale Regulamentului nr. 4/2009: „(15) În vederea protejării intereselor creditorilor de obligații de întreținere și pentru a favoriza o bună administrare a justiției în cadrul Uniunii Europene, ar trebui adaptate normele referitoare la competență, astfel cum rezultă din Regulamentul [nr. 44/2001]. […] […] (36) Ținând seama de cheltuielile aferente procedurilor, este oportun să se prevadă un regim foarte avantajos de asistență judiciară, respectiv suportarea totală a cheltuielilor aferente procedurilor legate de obligații de întreținere în privința copiilor cu vârsta sub 21 de ani inițiate prin intermediul autorităților centrale. În consecință, normele existente în materie de asistență judiciară în cadrul Uniunii Europene în temeiul Directivei 2003/8/CE [a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii (JO 2003, L 26, p. 41, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 41)] ar trebui completate de norme specifice, creându‑se astfel un regim special de asistență judiciară în materie de obligații de întreținere. […]”

Articolul 9 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Sesizarea unei instanțe judecătorești”, are următorul cuprins: „În sensul prezentului capitol, se consideră că o instanță este sesizată: (a) la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus la instanță, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului; sau (b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la instanță, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță.”

Articolul 12 din acest regulament, intitulat „Litispendență”, prevede: „(1) În cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză, între aceleași părți, sunt introduse înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate. (2) În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, oricare instanță în afara celei sesizate inițial își declină competența în favoarea acesteia.”

Articolul 44 din regulamentul menționat, intitulat „Dreptul la asistență judiciară”, prevede: „(1) Părțile care sunt implicate într‑un litigiu care intră sub incidența prezentului regulament au acces efectiv la justiție într‑un alt stat membru, inclusiv la procedurile de executare și de atac, în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul capitol. […] (2) Pentru a oferi un astfel de acces efectiv, statele membre acordă asistență judiciară, în conformitate cu prezentul capitol, cu excepția cazului în care nu se aplică alineatul (3). (3) În cazurile care intră sub incidența capitolului VII, un stat membru nu este obligat să acorde asistență judiciară dacă și în măsura în care procedurile respectivului stat membru permit părților să se apere fără să fie nevoie de asistență judiciară, iar autoritatea centrală furnizează astfel de servicii în mod gratuit, în măsura în care sunt necesare. (4) Condițiile de acordare a asistenței judiciare nu sunt mai restrictive decât cele stabilite pentru cazuri interne echivalente. […]”

Articolul 46 din același regulament, intitulat „Asistența judiciară gratuită pentru cererile de întreținere pentru copii formulate prin intermediul autorităților centrale”, are următorul cuprins: „(1) Statul membru solicitat acordă asistență judiciară gratuită în cazul tuturor cererilor cu privire la obligațiile de întreținere care decurg dintr‑o relație părinte‑copil, [al] unei persoane care nu a împlinit încă 21 de ani formulate de un creditor în temeiul articolului 56. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), în legătură cu alte cereri decât cele de la articolul 56 alineatul (1) literele (a) și (b), autoritatea competentă a statului membru solicitat poate refuza asistența judiciară gratuită în cazul în care consideră că, pe fond, cererea sau orice cale de atac sunt, în mod evident, neîntemeiate.”

Articolul 113 alineatul (1) din Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit (Legea privind procedura în cauzele de dreptul familiei și în materie necontencioasă) din 17 decembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 2586), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede, în prima teză, că anumite dispoziții ale acestei legi nu se aplică în cauzele matrimoniale și în cauzele contencioase de dreptul familiei. A doua teză a acestei dispoziții prevede că, în această privință, se aplică mutatis mutandis dispozițiile generale ale Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă), precum și dispozițiile acestui cod referitoare la procedura în fața tribunalelor regionale (Landgerichte).

Articolul 114 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „ZPO”), prevede: „Partea care, din cauza situației sale personale și financiare, nu poate să plătească cheltuielile ocazionate de proces sau nu le poate plăti decât în parte sau în mai multe rate beneficiază, la cerere, de asistență judiciară dacă acțiunea sau apărarea în justiție preconizată are șanse suficiente de succes și nu are un caracter abuziv. […]”

Articolul 117 din ZPO stipulează: „(1) Cererea de acordare a asistenței judiciare se depune la instanța în fața căreia se va judeca procesul; cererea poate fi depusă printr‑o declarație la grefă. Cererea trebuie să prezinte elementele litigiului și să indice mijloacele de probă. […] (2) Cererea este însoțită de declarația părții referitoare la situația sa personală și financiară (situația familială, profesie, venituri și sarcini), precum și de documente în acest sens. Declarația și documentele justificative se comunică părții adverse numai cu acordul solicitantului, cu excepția cazului în care, în temeiul dreptului civil, partea adversă beneficiază de dreptul la informare cu privire la veniturile și patrimoniul solicitantului. Solicitantul trebuie să aibă posibilitatea de a‑și prezenta observațiile înainte ca declarația sa să fie transmisă părții adverse. Acesta este informat cu privire la transmiterea declarației sale. […]”

Articolul 118 alineatul (1) din ZPO are următorul cuprins: „Partea adversă trebuie să aibă posibilitatea să ia poziție cu privire la aspectul dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea asistenței judiciare, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește inoportun pentru motive speciale. Această luare de poziție poate lua forma unei declarații la grefă. Instanța poate convoca părțile la o audiere dacă se poate ajunge la un acord; tranzacția se consemnează de instanță într‑un proces‑verbal. […]”

Potrivit articolului 167 din ZPO: „Dacă notificarea se face pentru respectarea unui termen sau face să curgă un nou termen de prescripție ori suspendă prescripția în conformitate cu articolul 204 din [Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, RGBl. 1896, p. 195)], acest efect se produce din momentul primirii cererii sau a declarației, dacă aceasta este notificată imediat.”

Articolul 204 alineatul (1) punctul 14 din Codul civil, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, prevede: „Cursul prescripției se suspendă prin […] 14. dispoziția de comunicare a primei cereri de acordare a asistenței judiciare; dacă cererea este notificată imediat după depunere, prescripția se suspendă la momentul depunerii cererii.”

BC, care are reședința în Suedia și era minor la data faptelor din litigiul principal, este fiul lui LG, care are reședința în Germania.

La 17 decembrie 2021, BC, reprezentat de Bundesamt für Justiz (Oficiul Federal de Justiție, Germania), a introdus la Amtsgericht Schleswig (Tribunalul Districtual din Schleswig, Germania), care este instanța de trimitere, o cerere de asistență judiciară cu scopul de a introduce ulterior o cerere de modificare a obligațiilor de întreținere care îi sunt datorate de LG. Cererea de modificare a acestor obligații era anexată sub formă de proiect și se preciza că va fi depusă în cazul acordării asistenței judiciare.

La 28 ianuarie 2022, înainte ca instanța de trimitere să se pronunțe cu privire la cererea de asistență judiciară formulată de BC, LG a sesizat Eskilstuna tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Eskilstuna, Suedia) cu o cerere de modificare a obligațiilor sale de întreținere față de BC.

După ce i‑a fost admisă cererea de asistență judiciară la 27 mai 2022, BC a introdus la instanța de trimitere cererea de modificare menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre. Cererea i-a fost notificată lui LG la 21 iulie 2022.

În Suedia, Eskilstuna tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Eskilstuna) a respins cererea formulată de LG pentru lipsa competenței sale internaționale. Högsta domstolen (Curtea Supremă, Suedia) a anulat această decizie și a trimis cauza spre rejudecare la Eskilstuna tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanță din Eskilstuna), care, printr‑o ordonanță din 6 mai 2024, a suspendat judecarea cauzei în aplicarea articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009.

Instanța de trimitere arată în esență că trebuie să stabilească dacă într‑adevăr ea, și nu această din urmă instanță suedeză, are competența internațională să soluționeze cauza principală în calitatea de „primă instanță sesizată”, în sensul articolului 12 din Regulamentul nr. 4/2009 coroborat cu articolul 9 litera (a) din acesta. Aceasta ar putea fi situația numai dacă s‑ar considera că cererea de asistență judiciară depusă de BC înainte de sesizarea instanței suedeze de către LG este un „act echivalent” unui act de sesizare a instanței, în sensul acestui articol 9 litera (a). Or, jurisprudența și doctrina naționale ar fi împărțite în această privință.

În aceste condiții, Amtsgericht Schleswig (Tribunalul Districtual din Schleswig) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Cererea de asistență judiciară, la care este anexată, ca simplu proiect, o cerere de modificare a obligației de întreținere ce urmează să fie depusă în mod formal în cazul în care se acordă această asistență, este un «act echivalent» în sensul articolului 9 litera (a) din Regulamentul [nr. 4/2009], care conduce la sesizarea unei instanțe naționale și la stabilirea competenței acesteia?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că o cerere de asistență judiciară depusă la o instanță, la care este anexată, sub formă de proiect, cererea pe care reclamantul intenționează să o introducă pe fond în materie de obligații de întreținere în cazul acordării asistenței judiciare solicitate, constituie un „act echivalent”, în sensul acestei dispoziții.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate, în primul rând, că instanța de trimitere precizează că, în cadrul litigiului principal dintre BC și LG referitor la cererea de modificare a obligațiilor de întreținere datorate de LG, trebuie să soluționeze problema competenței sale internaționale într‑o situație în care o instanță suedeză a suspendat judecarea cauzei în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009 în cadrul unui litigiu între LG și BC referitor la o cerere de modificare a acestor obligații.

Dispoziția menționată prevede că, în cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză, între aceleași părți, sunt introduse înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate.

În speță, din formularea și din motivarea întrebării adresate reiese că, încercând să afle dacă ea sau instanța suedeză care a suspendat judecarea cauzei în temeiul dispoziției menționate este cea care a fost prima sesizată din perspectiva normei de sesizare prevăzute la articolul 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009, instanța de trimitere consideră că există un caz de litispendență între litigiul principal și cel cu care este sesizată respectiva instanță suedeză, cele două litigii purtând între BC și LG în legătură cu aspectul dacă trebuie modificate obligațiile de întreținere pe care LG i le datorează lui BC.

În al doilea rând, trebuie amintit că, în măsura în care, în materia obligațiilor de întreținere, dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009 referitoare la normele de competență le‑au înlocuit pe cele ale Regulamentului nr. 44/2001, jurisprudența Curții privind interpretarea dispozițiilor acestui din urmă regulament este valabilă și pentru interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 4/2009 atunci când aceste dispoziții pot fi calificate drept „corespondente” sau „echivalente” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Sanders și Huber, C‑400/13 și C‑408/13, EU:C:2014:2461, punctul 23, precum și Hotărârea din 6 iunie 2024, Geterfer, C‑381/23, EU:C:2024:467, punctele 23 și 24). Situația este aceeași în ceea ce privește jurisprudența Curții referitoare la interpretarea dispozițiilor echivalente din Convenția de la Lugano II, precum și din Regulamentele nr. 44/2001 și nr. 4/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp, C‑467/16, EU:C:2017:993, punctele 42 și 47).

Curtea a statuat deja că articolul 12 din Regulamentul nr. 4/2009 este echivalent cu articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001 și cu articolul 27 din Convenția de la Lugano II (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp, C‑467/16, EU:C:2017:993, punctele 44 și 46, precum și Hotărârea din 6 iunie 2024, Geterfer, C‑381/23, EU:C:2024:467, punctul 26). Pe de altă parte, articolul 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 este formulat în termeni aproape identici cu cei ai articolului 30 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 și ai articolului 30 punctul 1 din Convenția de la Lugano II (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp, C‑467/16, EU:C:2017:993, punctele 45 și 46).

În lumina acestor observații introductive, trebuie amintit că norma de litispendență prevăzută la articolul 12 din Regulamentul nr. 4/2009 urmărește, în interesul unei bune administrări a justiției, așa cum acesta este amintit printre altele în considerentul (15) al regulamentului, să se reducă posibilitatea apariției unor proceduri paralele în fața instanțelor din state membre diferite și să se evite pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile atunci când mai multe instanțe sunt competente să judece același litigiu. Mecanismul de soluționare a cazurilor de litispendență prevăzut la acest articol 12 are un caracter obiectiv și automat și se întemeiază pe ordinea cronologică în care au fost sesizate instanțele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2024, Geterfer, C‑381/23, EU:C:2024:467, punctele 27 și 29), astfel încât să fie considerată competentă instanța în fața căreia una dintre părți a luat prima inițiativa de a declanșa litigiul.

În acest context, articolul 9 din Regulamentul nr. 4/2009 definește în mod uniform și autonom data la care se consideră că o instanță este sesizată în vederea aplicării articolului 12 din acest regulament, pentru a reduce riscul ca proceduri paralele să se deruleze în diferite state membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2017, HanseYachts, C‑29/16, EU:C:2017:343, punctul 29, și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Schlömp, C‑467/16, EU:C:2017:993, punctul 50). Acest articol 9 are ca obiectiv în special înlăturarea problemelor care decurg din divergențele naționale referitoare la determinarea datei la care se consideră că o cauză este pendinte, o asemenea dată trebuind să fie stabilită în mod autonom. În plus, articolul 9 menționat urmărește reducerea incertitudinilor juridice cauzate de marea varietate de reglementări care existau în statele membre pentru determinarea datei de sesizare a unei instanțe, prin intermediul unei norme materiale care permite identificarea acestei date în mod simplu și uniform (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2017, HanseYachts, C‑29/16, EU:C:2017:343, punctul 30).

În temeiul aceluiași articol 9 litera (a), sesizarea unei instanțe are loc la data depunerii la instanță a actului de sesizare a instanței sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului. Instanța de trimitere ridică problema interpretării acestei dispoziții și în special a noțiunii de „act echivalent” care figurează în aceasta.

În această privință, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dispozițiile referitoare la normele de competență, precum cea prevăzută la articolul 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009, nu trebuie interpretate ca fiind o simplă trimitere la dreptul intern al statelor membre, ci trebuie să fie interpretate în mod autonom având în vedere modul lor de redactare și prin raportare la obiectivele și la sistemul acestui regulament, precum și la principiile generale care se desprind din ansamblul sistemelor juridice naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Sanders și Huber, C‑400/13 și C‑408/13, EU:C:2014:2461, punctele 24 și 25, precum și jurisprudența citată, și prin analogie Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, EU:C:2020:349, punctul 30).

Din modul de redactare a articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 reiese că noțiunea „act echivalent” trebuie apreciată în raport cu noțiunea „act de sesizare a instanței”, cu precizarea că, în conformitate cu definiția sa în limbajul curent, termenul „echivalent” nu înseamnă că actul echivalent trebuie să fie identic cu actul de sesizare a instanței, ci că trebuie să constituie un act comparabil care îndeplinește aceeași funcție.

În materia obligațiilor de întreținere prevăzute de Regulamentul nr. 4/2009, un act de sesizare a instanței are ca scop declanșarea unui litigiu pe fond, în cadrul unei proceduri în principiu în contradictoriu, între unul sau mai mulți reclamanți și unul sau mai mulți pârâți. Reiese de altfel din condiția care figurează la finalul articolului 9 litera (a) din acest regulament, potrivit căreia reclamantul nu trebuie să fi neglijat, după depunerea actului echivalent sau a actului de sesizare a instanței, să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul respectiv să fie notificat sau comunicat pârâtului, că litigiul trebuie să fi fost declanșat în cadrul unei proceduri în contradictoriu.

Trebuie amintit de asemenea, după cum s‑a arătat la punctul 31 din prezenta hotărâre, că normele de litispendență prevăzute la articolul 12 din regulamentul menționat urmăresc să asigure respectarea ordinii cronologice a sesizării instanțelor și, prin urmare, alegerea instanței făcută de partea care a luat prima inițiativa de a declanșa litigiul în discuție.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, în scopul determinării primei instanțe sesizate într‑o situație de litispendență, noțiunea de „act echivalent” acoperă orice act care prezintă o legătură strânsă cu fondul litigiului în discuție, astfel încât poate fi considerat, în mod comparabil cu actul de sesizare a instanței, ca fiind actul prin care a fost declanșat litigiul, fie și numai în mod parțial sau prealabil, pentru a permite o dezbatere în contradictoriu între părțile din acel litigiu.

Astfel, din modul de redactare a articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 nu reiese că noțiunile de „act echivalent” și de „act de sesizare a instanței” s‑ar exclude reciproc, astfel încât această dispoziție să împiedice în orice împrejurare ca un act echivalent și un act de sesizare a instanței să se succeadă în timp. În fapt, deoarece termenul „echivalent” nu înseamnă „identic”, nu este exclusă posibilitatea ca un act echivalent să preceadă actul de sesizare a instanței atunci când sunt întrunite elementele de echivalență care permit să se considere că litigiul a fost declanșat, așa cum reies din cuprinsul punctului anterior din prezenta hotărâre, și anume o legătură strânsă de conexitate cu fondul cauzei și existența unei proceduri în contradictoriu.

În această privință, Curtea a statuat deja că, atunci când două proceduri care se succedă se caracterizează, în relația dintre ele, prin autonomie sau printr‑o linie de demarcație clară, nu se poate considera că inițiativa litigiului este luată la momentul depunerii actului prin care a fost inițiată prima dintre aceste proceduri, acest act neputând fi, așadar, calificat drept „act echivalent”, în sensul articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2017, HanseYachts, C‑29/16, EU:C:2017:343, punctul 35).

În schimb, atunci când două proceduri în contradictoriu succesive nu se caracterizează, în relația dintre ele, prin autonomie sau printr‑o linie de demarcație clară, ci prezintă o legătură strânsă pe fond, obiectivul ce constă în respectarea ordinii cronologice în care au fost sesizate instanțele respective și, prin urmare, a alegerii instanței făcute de partea care a luat inițiativa de a declanșa litigiul nu ar fi atins dacă s‑ar admite că, între datele sesizării aceleiași instanțe dintr‑un stat membru cu două proceduri în contradictoriu succesive strâns legate pe fond, pârâtul poate, prin sesizarea unei instanțe dintr‑un alt stat membru, să eludeze această alegere profitând de faptul că a fost informat, în cadrul primei dintre cele două proceduri, despre a doua procedură preconizată să fie introdusă pe fond.

În speță, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă cererea de asistență judiciară formulată de BC în fața sa înainte de introducerea acțiunii lui LG în Suedia poate fi calificată drept „act echivalent”, în sensul articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009, cu actul de sesizare a instanței pe care BC l‑a depus în fața instanței menționate după ce aceasta i‑a acordat asistența judiciară solicitată și după ce LG a introdus acțiunea sa. În acest scop, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări menite să orienteze instanța națională în decizia sa (Hotărârea din 15 ianuarie 2026, bluechip, C‑822/24, EU:C:2026:13, punctul 37 și jurisprudența citată).

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din observațiile scrise ale guvernului german, precum și din răspunsurile date de acest guvern în ședință reiese, în primul rând, că, în conformitate cu articolul 117 din ZPO, aplicabil mutatis mutandis unei proceduri contencioase de dreptul familiei precum cea din litigiul principal, în temeiul articolului 113 alineatul (1) din Legea privind procedura în cauzele de dreptul familiei și în materie necontencioasă, în versiunea aplicabilă litigiului principal, un reclamant precum BC poate solicita instanței de fond să îi acorde asistență judiciară, prezentând în special elementele litigiului și mijloacele de probă.

În al doilea rând, ținând seama de faptul că, în conformitate cu articolul 114 alineatul (1) din ZPO, asistența judiciară poate fi acordată unui reclamant precum BC numai dacă acțiunea preconizată are șanse suficiente de succes și nu este abuzivă, reclamantul trebuie în principiu să anexeze la cererea sa de acordare a asistenței judiciare proiectul cererii sale introductive sau să precizeze elementele esențiale ale cererii pe care intenționează să o introducă în cazul acordării asistenței judiciare solicitate, astfel încât să permită instanței sesizate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a acestei asistențe.

În al treilea rând, potrivit articolului 118 alineatul (1) din ZPO, cu excepția cazului în care acest lucru nu este oportun din motive speciale, partea adversă trebuie să aibă posibilitatea să ia poziție cu privire la aspectul dacă apreciază că sunt îndeplinite aceste condiții, ceea ce implică, după cum a arătat guvernul german în ședință, ca cererea de asistență judiciară să fie adusă la cunoștința părții adverse de către instanța sesizată, această informare fiind efectuată în general sub forma unei simple comunicări, fără a aduce atingere posibilității ca această instanță să efectueze o notificare.

Pe de altă parte, așa cum a arătat instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, din dispozițiile articolului 204 din Codul civil, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, coroborate cu cele ale articolului 167 din ZPO reiese că notificarea unei cereri de asistență judiciară are ca efect suspendarea prescripției de la data depunerii cererii în cazul în care aceasta din urmă a fost notificată imediat după depunere.

Astfel cum este expus la punctele 43-46 din prezenta hotărâre, din dreptul german reiese că, cu excepția cazului în care există motive speciale în sens contrar, o cerere de asistență judiciară care conține în special elementele esențiale ale cererii ce va fi introdusă pe fond în cazul acordării asistenței judiciare solicitate trebuie adusă la cunoștința părții adverse pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a lua poziție cu privire la aspectul dacă acțiunea preconizată prezintă, pe fond, șanse suficiente de succes și nu este abuzivă.

Rezultă astfel că, în dreptul german aplicabil litigiilor de dreptul familiei, procedura de acordare a asistenței judiciare este în principiu o procedură inter partes care este strâns legată de viitoarea procedură în contradictoriu pe fond, în măsura în care permite, pe de o parte, părții adverse să cunoască pretențiile și argumentele sumare pe care solicitantul asistenței judiciare intenționează să le invoce pe fond, precum și să ia poziție cu privire la acest subiect și, pe de altă parte, instanței sesizate să efectueze o analiză prima facie a fondului pentru a decide dacă acordă asistența judiciară solicitată. O asemenea legătură strânsă este confirmată și de faptul că cererea de asistență judiciară notificată are ca efect suspendarea termenului de prescripție.

În aceste condiții, este necesar să se considere, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere a dreptului german expus la punctele 43-46 din prezenta hotărâre, că, în această ordine juridică, o cerere de asistență judiciară depusă la o instanță ar putea fi calificată drept „act echivalent”, în sensul articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009.

Totuși, în vederea calificării unei cereri de asistență judiciară precum cea în discuție în litigiul principal drept „act echivalent”, pentru ca să fie păstrat caracterul strâns al legăturii dintre procedura de acordare a asistenței judiciare și procedura pe fond, mai este necesar, în primul rând, ca asistența judiciară solicitată să fi fost acordată, în al doilea rând, ca acțiunea pe fond să fie introdusă într‑un termen rezonabil după acordarea acestei asistențe și, în al treilea rând, ca conținutul acestei acțiuni să corespundă în esență celui ce rezultă din proiectul cererii pe fond examinat de instanță în cursul procedurii referitoare la asistența judiciară.

În ședință, Comisia a evidențiat faptul, a cărui verificare revine instanței de trimitere, că cererile de asistență judiciară precum cea în discuție în litigiul principal fac în general obiectul unei simple comunicări adresate de instanța sesizată părții adverse, iar nu al unei notificări. În această privință, trebuie subliniat că, deși articolul 9 litera (a) in fine din Regulamentul nr. 4/2009 nu are în vedere decât cazurile în care actul echivalent sau actul de sesizare a instanței trebuie notificat sau comunicat, obligația impusă reclamantului de a lua măsurile pe care este obligat să le ia pentru ca actul în cauză să fie notificat sau comunicat este aplicabilă mutatis mutandis în cazul în care acest act face obiectul unei simple comunicări de către instanța sesizată. Rezultă că, în sine, faptul că o cerere de asistență judiciară este transmisă părții adverse prin simplă comunicare nu are incidență asupra calificării unei astfel de cereri drept „act echivalent”.

Totuși, după cum a admis guvernul german în ședință, această particularitate a dreptului german poate împiedica o asemenea calificare în cazul în care s‑ar dovedi că această comunicare a cererii de asistență judiciară nu a fost primită de partea adversă și că procedura referitoare la asistența judiciară a fost lipsită de caracterul său contradictoriu fără ca partea adversă să dispună ulterior de mijloace pentru a remedia această situație. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica acest aspect, dacă este cazul.

În sfârșit, este necesar să se precizeze că calificarea unei cereri de asistență judiciară precum cea în discuție în litigiul principal drept „act echivalent”, în sensul articolului 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009, ține seama și de importanța pe care acest regulament o acordă, în vederea asigurării unui acces efectiv la justiție, mecanismului de asistență judiciară ca element atât indisociabil legat de litigiile în materia obligațiilor de întreținere, cât și indispensabil pentru creditorii obligației de întreținere care nu dispun de resurse suficiente pentru a‑și valorifica drepturile. Acest lucru este reflectat atât la articolul 44, cât și la articolul 46 din regulamentul menționat, interpretat în lumina considerentului (36) al acestuia.

Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 9 litera (a) din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că o cerere de asistență judiciară depusă la o instanță, la care este anexată, sub formă de proiect, cererea pe care reclamantul intenționează să o introducă pe fond în materie de obligații de întreținere în cazul acordării asistenței judiciare solicitate, constituie un „act echivalent”, în sensul acestei dispoziții, atunci când, în cursul procedurii în discuție, partea adversă căreia îi este comunicată această cerere de asistență judiciară, inclusiv proiectul cererii pe fond, are posibilitatea de a lua poziție cu privire la aspectul dacă acțiunea pe fond are șanse suficiente de succes și nu este abuzivă și atunci când această acțiune este introdusă într‑un termen rezonabil după acordarea asistenței și are un conținut ce corespunde în esență celui ce rezultă din proiectul menționat.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

12 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Convenția de la Lugano II

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 44/2001

Regulamentului nr. 4/2009

Dreptul german

Legea privind procedura în cauzele de dreptul familiei și în materie necontencioasă

ZPO

Codul civil

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată