Hotărârea Curții (Camera a patra) din 18 decembrie 2025.#E. sp.j. împotriva C. sp. z o.o.#Trimitere preliminară – Directiva 2011/7/UE – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Articolul 3 alineatul (1) și alineatul (3) litera (a) – Dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților – Articolul 6 alineatele (1) și (2) – Despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare – Condiții – Reglementare națională care prevede compensarea creanțelor reciproce printr‑o declarație care are efect retroactiv – Stingere simultană a creanțelor până la concurența celei mai mici – Efecte asupra dobânzilor și asupra compensației.#Cauza C-481/24.

Cauza C‑481/24

E. sp.j.

împotriva

C. sp. z o.o.

(cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie)

Hotărârea Curții (Camera a patra) din 18 decembrie 2025

„Trimitere preliminară – Directiva 2011/7/UE – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Articolul 3 alineatul (1) și alineatul (3) litera (a) – Dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților – Articolul 6 alineatele (1) și (2) – Despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare – Condiții – Reglementare națională care prevede compensarea creanțelor reciproce printr‑o declarație care are efect retroactiv – Stingere simultană a creanțelor până la concurența celei mai mici – Efecte asupra dobânzilor și asupra compensației”

Apropierea legislațiilor – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Directiva 2011/7 – Dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților – Despăgubire pentru cheltuielile de recuperare – Reglementare națională care prevede compensarea creanțelor reciproce printr‑o declarație care are efect retroactiv – Prezentarea unei asemenea declarații după expirarea termenului contractual de plată a unei creanțe – Efecte – Stingerea retroactivă a dreptului creditorului la dobânzile menționate și la despăgubirea menționată – Admisibilitate

[Directiva 2011/7 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1) și alin. (3) lit. (a) și art. 6 alin. (1) și (2)]

(a se vedea punctele 30-38, 41-44, 46-50 și 54 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al Orașului Varșovia, Polonia), Curtea aduce precizări cu privire la domeniul de aplicare al armonizării normelor referitoare la întârzierile în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale efectuate de Directiva 2011/7 ( 1 ), precum și cu privire la autonomia de care dispun statele membre în reglementarea mecanismelor de stingere a creanțelor care corespund drepturilor acordate de această directivă, precum un mecanism de compensare a creanțelor efectuată prin declarație cu efect retroactiv.

Societatea E. este titulara mai multor creanțe față de societatea C. Aceste creanțe corespund prestării unor servicii de transport care au condus la emiterea unor facturi neachitate în termenele prevăzute. Din cauza întârzierii plății acestor creanțe, societatea E. a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune având ca obiect plata creanțelor menționate, majorate cu dobânzi legale, precum și cu o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare, în conformitate cu dispozițiile Legii poloneze privind întârzierile excesive.

Societatea C. susține că datoria sa s‑a stins, printre altele, ca urmare a faptului că, la 2 septembrie 2022, ea a formulat o declarație de compensare întemeiată pe o creanță reprezentând o despăgubire pe care o deținea față de societatea E. Societatea C. arată că, începând de la 7 martie 2022, dată la care termenul de plată a acestei creanțe reprezentând o despăgubire a expirat, societatea E. a pierdut, în temeiul efectului retroactiv pe care articolul 499 din Codul civil polonez îl conferă unei astfel de declarații, dreptul de a solicita dobânzile și despăgubirea prevăzute de Legea poloneză privind întârzierile excesive.

Instanța de trimitere amintește că această dispoziție a Codului civil prevede că declarația de compensare are un efect retroactiv începând din momentul în care compensația a devenit posibilă, și anume atunci când creanța autorului acestei declarații a devenit exigibilă ca urmare a scadenței termenului de plată. În acest context, ea se întreabă dacă acest efect retroactiv, care determină pierderea dreptului celuilalt creditor de a solicita atât dobânzile, cât și despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare, este susceptibil să încalce articolul 3 alineatul (1) și alineatul (3) litera (a), precum și articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/7 (denumite în continuare „dispozițiile a căror interpretare este solicitată”).

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, Curtea amintește că, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină cont nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care aceasta face parte.

Mai întâi, în ceea ce privește termenii dispozițiilor a căror interpretare este solicitată, Curtea subliniază că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2011/7, statele membre trebuie să garanteze că, în cadrul unor tranzacții comerciale între întreprinderi, un creditor este îndreptățit să perceapă dobândă pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, cu dubla condiție ca acesta să își fi îndeplinit obligațiile și să nu fi primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere. În plus, potrivit articolului 3 alineatul (3) litera (a) din această directivă, în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, creditorul este îndreptățit să perceapă această dobândă din ziua următoare scadenței sau expirării termenului de plată stabilit în contract Mai mult, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, statele membre se asigură că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale dintre întreprinderi devine exigibilă, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă minimă de 40 de euro. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, statele membre se asigură că această sumă fixă este datorată, chiar și în lipsa unei notificări adresate debitorului, și că suma menționată urmărește să despăgubească creditorul pentru cheltuielile de recuperare suportate. Astfel, dobânzile pentru efectuarea cu întârziere a plăților și dreptul la o sumă fixă minimă prevăzute de Directiva 2011/7 devin exigibile automat la expirarea termenului de plată prevăzut la articolul 3 alineatele (3)-(5) din această directivă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1) al aceluiași articol.

Cu toate acestea, Curtea constată că din modul de redactare a dispozițiilor a căror interpretare este solicitată nu reiese că acestea ar reglementa condițiile în care creanțele corespunzătoare acestor dobânzi și acestei sume fixe se pot stinge, dacă este cazul, printre altele ca urmare a unei dispariții a creanței principale din care decurg.

În continuare, această interpretare literală este confirmată de contextul în care se înscriu aceste dispoziții. Astfel, este cert că Directiva 2011/7 prevede că dreptul creditorului de a obține aceste dobânzi și această sumă fixă ia naștere dintr‑o „întârziere în efectuarea plăților”. Această noțiune vizează orice plată neefectuată în termenul de plată contractual sau legal, atunci când creditorul și‑a îndeplinit obligațiile contractuale și legale și nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere ( 2 ). În plus, noțiunea de „sumă datorată” ( 3 ) înseamnă suma principală care ar fi trebuit plătită în termenul contractual sau legal de plată și care trebuie să includă taxele, impunerile, prelevările sau impozitele aplicabile. Totuși, nici definiția acestor noțiuni, nici cea a noțiunii de „dobândă pentru întârziere în efectuarea plăților” ( 4 ), nici, de altfel, vreo altă dispoziție a Directivei 2011/7 nu prevăd condițiile în care creanțele corespunzătoare acestor dobânzi și acestei sume fixe pot, eventual, să se stingă.

În sfârșit, interpretarea literală a dispozițiilor a căror interpretare este solicitată este confirmată și de finalitatea Directivei 2011/7, care are ca obiectiv combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, în vederea asigurării funcționării adecvate a pieței interne, promovând astfel competitivitatea întreprinderilor. Cu toate acestea, pentru a urmări acest obiectiv, directiva menționată nu efectuează o armonizare completă a ansamblului normelor privind întârzierile în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale. Astfel, respectiva directivă nu enunță decât anumite reguli în materie, printre care figurează cele referitoare la dobânzile pentru efectuarea cu întârziere a plăților și la despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare. Prin urmare, Directiva 2011/7 nu urmărește să stabilească un cadru juridic general în materia obligațiilor contractuale, ci se limitează la a prevedea anumite norme specifice care trebuie integrate în dreptul civil și comercial național.

În consecință, Curtea constată că statele membre rămân libere să reglementeze mecanismele de stingere a creanțelor care corespund dobânzilor pentru efectuarea cu întârziere a plăților și sumei fixe prevăzute de Directiva 2011/7, precum un mecanism de compensare, sub rezerva însă de a nu încălca obiectivele urmărite de această directivă și de a nu o priva pe aceasta de efectul său util.

În speță, din moment ce stingerea creanțelor reciproce nu intervine la data declarării compensației, ci la o dată anterioară, și anume cea la care compensația a devenit posibilă, Curtea apreciază că aceste creanțe nu pot da naștere niciunui drept la dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plăților începând de la data stingerii lor. Pe de altă parte, în măsura în care o declarație de compensare cu efect retroactiv nu determină pierderea dreptului la aceste dobânzi, ci are drept consecință faptul că se consideră că acest drept nu a existat niciodată, este irelevant dacă creanțele care fac obiectul unei compensări ar fi putut conduce, în caz de întârziere a plății, la dobânzi calculate pornind de la rate diferite în funcție de natura juridică, contractuală sau compensatorie, a creanțelor în cauză.

În ceea ce privește faptul că, în urma unei declarații de compensare cu efect retroactiv, creditorul destinatar al unei astfel de declarații nu are dreptul la o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare, Curtea arată că din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7 reiese că dreptul la suma fixă minimă pe care o prevede această dispoziție ia naștere în aceleași condiții ca cele prevăzute pentru ca dobânzile să înceapă să curgă pentru efectuarea cu întârziere a plăților. Prin urmare, niciun drept la o sumă fixă nu poate lua naștere în lipsa unui drept la astfel de dobânzi. Este adevărat că un creditor, atunci când nu obține plata în termenul prevăzut, ar putea să ia măsuri pentru a‑și recupera creanța și să suporte astfel anumite cheltuieli pe care nu le va putea recupera din cauza efectului retroactiv al declarației de compensare. Cu toate acestea, orice întreprindere creditoare normal avizată trebuie să ia în considerare posibilitatea unei astfel de compensații de îndată ce ea devine, în același timp, debitoare și creditoare a unei alte întreprinderi.

Prin urmare, Curtea statuează că articolul 3 alineatul (1) și alineatul (3) litera (a), precum și articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2011/7 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dobânda legală pentru efectuarea cu întârziere a plăților și despăgubirea pentru cheltuielile de recuperare nu sunt datorate creditorului atunci când debitorul a plătit suma datorată printr‑o declarație de compensare prezentată totuși după expirarea termenului contractual de plată din cauza efectului retroactiv pe care îl are această declarație începând din momentul în care compensația a devenit posibilă.

( 1 ) Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (JO 2011, L 48, p. 1).

( 2 ) Definiția acestei noțiuni rezultă din articolul 2 punctul 4 din Directiva 2011/7 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din aceasta.

( 3 ) Definiția acestei noțiuni figurează la articolul 2 punctul 8 din Directiva 2011/7.

( 4 ) Definiția acestei noțiuni figurează la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2011/7.