Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 ianuarie 2026.#Meliá Hotels International, S.A. împotriva Associação Ius Omnibus.#Trimitere preliminară – Acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Directiva 2014/104/UE – Articolul 5 alineatul (1) – Domeniu de aplicare – Acțiune în constatare specială având ca obiect divulgarea de documente prealabilă introducerii eventuale a unei acțiuni în despăgubire – Aprecierea caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubiri.#Cauza C-286/24.

Cauza C‑286/24

Meliá Hotels International, S.A.

împotriva

Associação Ius Omnibus

(cerere de decizie preliminară formulată de Supremo Tribunal de Justiça)

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 ianuarie 2026

„Trimitere preliminară – Acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Directiva 2014/104/UE – Articolul 5 alineatul (1) – Domeniu de aplicare – Acțiune în constatare specială având ca obiect divulgarea de documente prealabilă introducerii eventuale a unei acțiuni în despăgubire – Aprecierea caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubiri”

Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență – Directiva 2014/104 – Dispoziții care reglementează divulgarea probelor relevante pe care le controlează pârâtul sau un terț – Domeniu de aplicare – Acțiune prevăzută de dreptul național prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire – Includere

[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alineatul (1)]

(a se vedea punctele 25-48 și dispozitivul 1)

Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență – Directiva 2014/104 – Ordin de divulgare a probelor relevante pe care le controlează pârâtul sau un terț – Condiții – Demonstrarea de către reclamant a caracterului plauzibil al cererii sale de despăgubiri – Reclamant care trebuie să dovedească caracterul plauzibil al unei încălcări, al unui prejudiciu și al unei legături de cauzalitate între această încălcare și acest prejudiciu – Decizie a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări sub forma unei restrângeri verticale prin obiect – Decizie care demonstrează caracterul plauzibil al acestei încălcări – Decizie susceptibilă să conțină indicii relevante în vederea aprecierii caracterului plauzibil al prejudiciului și al legăturii de cauzalitate – Decizie pronunțată în cadrul unei proceduri de tranzacție – Lipsă de relevanță

[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alineatul (1)]

(a se vedea punctele 53-72 și dispozitivul 2)

Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență – Directiva 2014/104 – Ordin de divulgare a probelor relevante pe care le controlează pârâtul sau un terț – Condiții – Demonstrarea de către reclamant a caracterului plauzibil al cererii sale de despăgubiri – Reclamant care trebuie să dovedească caracterul plauzibil al unei încălcări, al unui prejudiciu și al unei legături de cauzalitate între această încălcare și acest prejudiciu – Nivel probatoriu necesar – Existența unei încălcări, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate care trebuie să fie acceptabilă în mod rezonabil

[Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5 alineatul (1)]

(a se vedea punctele 74-88 și dispozitivul 3)

Rezumat

Sesizată cu o întrebare preliminară de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia), Curtea interpretează dispozițiile Directivei 2014/104 ( 1 ) care reglementează divulgarea în fața instanțelor naționale a probelor pe care le controlează pârâtul sau un terț în cadrul unei acțiuni în repararea unui prejudiciu cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență.

La 21 februarie 2020, Comisia Europeană a aplicat o amendă întreprinderii hoteliere Meliá Hotels International, S.A. (denumită în continuare „Meliá”) pentru încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE ( 2 ) prin punerea în aplicare pe cale contractuală a unor practici verticale care diferențiau consumatorii în funcție de cetățenia ori naționalitatea acestora sau de țara lor de reședință ( 3 ).

Associação Ius Omnibus, o asociație pentru protecția intereselor consumatorilor, a introdus o acțiune în constatare specială în fața instanței portugheze competente pentru a obține din partea Meliá divulgarea unor documente relevante pentru introducerea eventuală a unei acțiuni colective în despăgubire în numele consumatorilor cu reședința în Portugalia prejudiciați de practica anticoncurențială constatată de Comisie.

Întrucât instanțele de prim grad și de al doilea grad de jurisdicție au admis această acțiune în constatare specială, Meliá a introdus o acțiune la Curtea Supremă portugheză.

În aceste condiții, Curtea Supremă portugheză a decis să adreseze Curții mai multe întrebări preliminare cu privire la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, care impune statelor membre să se asigure că, în procedurile referitoare la repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență, reclamantul poate obține din partea instanței naționale obligarea pârâtului sau a unui terț să divulge probe relevante, cu condiția să fi dovedit caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri prin prezentarea unor elemente de fapt și a unor probe disponibile în mod rezonabil și suficiente.

În acest context, Curtea Supremă portugheză solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că:

se aplică unei acțiuni prevăzute de dreptul intern prin care se urmărește obținerea divulgării de mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de încălcări ale normelor în materie de concurență;

demonstrarea de către reclamant a caracterului plauzibil al cererii sale de despăgubiri impune dovedirea faptului că este mai mult probabil decât improbabil să fie întrunite condițiile de angajare a răspunderii pentru încălcarea legislației în materie de concurență; și că

o decizie a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a legislației Uniunii în materie de concurență care a luat forma unei restrângeri verticale prin obiect este suficientă pentru a stabili caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri și dacă răspunsul la această întrebare este afectat de împrejurarea că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri de tranzacție.

Aprecierea Curții

În primul rând, în urma unei interpretări literale, sistematice și teleologice, Curtea confirmă că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 este aplicabil unei acțiuni prealabile precum cea prevăzută în speță de dreptul portughez, care permite persoanelor prejudiciate printr‑o încălcare a normelor în materie de concurență să obțină accesul la mijloacele de probă relevante înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire formulate în acest sens.

Potrivit Curții, această interpretare este confirmată în special de obiectivele Directivei 2014/104, care constau în facilitarea exercitării dreptului la despăgubiri, ținând seama de necesitatea de a remedia asimetria informațională care caracterizează aceste litigii, și în asigurarea astfel a eficacității punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat.

În al doilea rând, Curtea examinează întrebarea preliminară, prin care i se solicită să stabilească dacă condiția prevăzută la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/104, care condiționează obținerea probelor solicitate de prezentarea de către reclamant a unei justificări motivate care să susțină caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri, este îndeplinită în prezența unei decizii a Comisiei prin care se constată o încălcare a legislației Uniunii în materie de concurență sub forma unei restrângeri verticale prin obiect și dacă răspunsul la această întrebare este afectat de împrejurarea că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri de tranzacție.

În această privință, Curtea observă, mai întâi, că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 impune în esență ca persoana prejudiciată printr‑o încălcare a legislației în materie de concurență să prezinte, în susținerea cererii sale de divulgare de probe, o justificare motivată care să conțină fapte și probe disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri, adică caracterul plauzibil al existenței unei încălcări, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între această încălcare și acest prejudiciu.

În ceea ce privește demonstrarea caracterului plauzibil al încălcării, Curtea arată în continuare că o decizie a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE permite instanței naționale să constate că existența și, a fortiori, caracterul plauzibil al încălcării în cauză sunt dovedite, din moment ce instanța națională nu poate lua decizii contrare unei astfel de decizii. În schimb, decizia menționată nu este suficientă, ca atare, pentru a susține caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubiri în orice împrejurare. În plus, în acest scop, trebuie să se demonstreze caracterul plauzibil al prejudiciului și al legăturii de cauzalitate.

În ceea ce privește demonstrarea caracterului plauzibil al prejudiciului, Curtea amintește, în plus, că articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 stabilește o prezumție simplă referitoare la existența prejudiciului rezultat dintr‑o înțelegere care, astfel cum rezultă din cuprinsul articolului 2 punctul 14 din această directivă, trebuie înțeleasă ca o restrângere orizontală a concurenței între doi sau mai mulți concurenți. Aceasta exclude, așadar, ca o astfel de prezumție simplă să se aplice unei restrângeri verticale a concurenței care implică întreprinderi neconcurente ce operează la niveluri diferite ale lanțului de producție sau de distribuție.

Astfel, deși, în prezența unei decizii a Comisiei prin care se constată o înțelegere interzisă caracterul plauzibil al prejudiciului cauzat de încălcare trebuie considerat demonstrat, cu excepția cazului în care pârâtul răstoarnă prezumția, nu aceasta este situația în prezența unei decizii a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE sub forma unei restrângeri verticale, chiar dacă ar fi vorba despre o restrângere prin obiect a concurenței. În aceste condiții, o asemenea decizie poate cuprinde elemente relevante pentru aprecierea caracterului plauzibil al prejudiciului și al legăturii de cauzalitate.

În lumina motivelor care precedă, Curtea concluzionează că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că o decizie a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a legislației Uniunii în materie de concurență care a luat forma unei restrângeri verticale prin obiect nu este suficientă pentru a stabili caracterul plauzibil al unei cereri de despăgubiri, din moment ce aceasta impune demonstrarea nu numai a caracterului plauzibil al unei astfel de încălcări, stabilit printr‑o asemenea decizie, ci și al celui al unui prejudiciu și al unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și această încălcare. Împrejurarea că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri de tranzacție nu necesită un răspuns diferit.

În ultimul rând, Curtea constată că demonstrarea caracterului plauzibil al unei cereri de despăgubiri, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, nu impune să se stabilească faptul că este mai mult probabil decât improbabil să fie întrunite condițiile de angajare a răspunderii pentru încălcarea legislației în materie de concurență. Este suficient ca reclamantul să demonstreze că ipoteza potrivit căreia aceste condiții sunt îndeplinite este acceptabilă în mod rezonabil.

Subliniind că noțiunea de caracter plauzibil în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie să primească o interpretare autonomă în dreptul Uniunii, Curtea arată că, potrivit sensului său obișnuit, noțiunea de caracter plauzibil al unei cereri de despăgubiri nu impune demonstrarea unui grad deosebit de ridicat de probabilitate a îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii, ci sugerează, dimpotrivă, că este necesar și suficient să se convingă instanța națională care se pronunță asupra cererii de divulgare a probelor că ipoteza potrivit căreia aceste trei condiții sunt îndeplinite este acceptabilă în mod rezonabil.

Această interpretare este confirmată de analiza contextuală a noțiunii de caracter plauzibil al cererii de despăgubiri care figurează la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104. Astfel, pe de o parte, în economia generală a acestei dispoziții, interpretată în special în lumina considerentelor (6), (14) și (15) ale acestei directive, demonstrarea caracterului plauzibil al cererii de despăgubiri nu conduce la acordarea unei despăgubiri în cadrul unei acțiuni pe fond, ci la obținerea unui ordin de divulgare prealabilă a unor mijloace de probă care este necesar pentru efectivitatea unei asemenea acțiuni. Nivelul probatoriu cerut pentru obținerea mijloacelor de probă necesare pentru acțiunea pe fond trebuie, așadar, să se situeze la un nivel inferior celui necesar pentru stabilirea îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii pe fond.

Pe de altă parte, din cuprinsul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 și al considerentului (16) al acestei directive reiese că caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri trebuie să fie stabilit numai pe baza datelor factuale și a probelor disponibile în mod rezonabil pentru reclamant, ceea ce reflectă voința legiuitorului Uniunii de a nu impune acestui reclamant o sarcină a probei excesivă, ci pur și simplu de a impune acestuia din urmă să susțină în mod plauzibil că o încălcare a legislației în materie de concurență i‑a cauzat un prejudiciu.

Potrivit Curții, această interpretare este de asemenea singura interpretare compatibilă cu obiectivele Directivei 2014/104 care urmăresc în special să remedieze asimetria informațională care caracterizează acțiunile în despăgubire pentru încălcarea legislației în materie de concurență. Astfel, adeseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubiri sunt deținute exclusiv de partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului.

Or, faptul de a constrânge reclamantul să dovedească, în susținerea cererii sale de divulgare a mijloacelor de probă necesare în cadrul acțiunii în despăgubire, că este mai mult probabil decât improbabil să fie întrunite condițiile de angajare a răspunderii pentru încălcarea legislației în materie de concurență ar constitui o cerință juridică strictă susceptibilă să împiedice în mod nejustificat exercitarea efectivă a dreptului său la despăgubiri. O asemenea cerință probatorie ar fi ireconciliabilă cu obiectivul de a facilita acțiunile în despăgubire, din moment ce nivelul probatoriu necesar ar fi de așa natură încât ar face aproape imposibilă sau excesiv de dificilă pentru reclamant exercitarea acțiunii sale în despăgubire.

Prin urmare, obiectivele Directivei 2014/104 susțin interpretarea noțiunii de caracter plauzibil al cererii de despăgubiri și al sarcinii probei care îi revine reclamantului, potrivit căreia acesta din urmă trebuie, pe baza elementelor disponibile în mod rezonabil pentru el, să convingă instanța națională care se pronunță cu privire la cererea sa de divulgare a probelor că ipoteza potrivit căreia cele trei condiții cumulative de angajare a răspunderii pentru încălcarea legislației în materie de concurență sunt îndeplinite este acceptabilă în mod rezonabil.

( 1 ) Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).

( 2 ) Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”).

( 3 ) Decizia C(2020) 893 final a Comisiei referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE [cazul AT.40528 – Meliá (Holiday Pricing)].