Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 4 septembrie 2025.#KN împotriva Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank.#Cererea de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Securitate socială – Lucrători migranți – Legislație aplicabilă – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 13 alineatul (1) – Regulamentul (CE) nr. 987/2009 – Articolul 14 alineatele (8) și (10) – Lucrător care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în mai multe state membre – Desfășurarea a mai puțin de 25 % din activitate în statul membru de reședință – Noțiunea de «parte substanțială a activității» – Elemente de legătură aferente timpului de lucru și/sau remunerațiilor – Luare în considerare a altor împrejurări – Durata perioadei de apreciere – Puterea de apreciere a instituțiilor competente.#Cauza C-203/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), precum și a articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 987/2009”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între KN, un lucrător salariat, pe de o parte, și Raad van Bestuur van de Sociale Verzekeringsbank (Consiliul de administrație al Casei de Asigurări Sociale, Țările de Jos) (denumit în continuare „SVB”), pe de altă parte, în legătură cu determinarea cu titlu provizoriu a legislației care îi este aplicabilă în materie de securitate socială.

Considerentele (1), (3) și (45) ale Regulamentului nr. 883/2004 au următorul cuprins: „(1) Regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor și trebuie să contribuie la îmbunătățirea nivelului de viață și a condițiilor de încadrare în muncă a acestora. […] (3) Regulamentul [(CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială salariaților, persoanelor care desfășoară activități independente și membrilor familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității] a fost modificat și actualizat cu numeroase ocazii, pentru a se lua în considerare atât evoluțiile la nivel comunitar, inclusiv hotărârile Curții de Justiție, cât și modificările legislative la nivel național. Acești factori au contribuit la crearea unor reguli comunitare de coordonare complicate și voluminoase. Înlocuirea acestor reguli prin modernizarea și simplificarea lor este, prin urmare, esențială pentru a se atinge scopul liberei circulații a persoanelor. […] (45) Dat fiind că obiectivul acțiunii preconizate, adică adoptarea măsurilor de coordonare care să garanteze exercitarea eficientă a dreptului la libera circulație a persoanelor, nu se poate realiza într‑o măsură suficientă de către statele membre și, prin urmare, datorită amplorii și efectelor acțiunii respective, se poate realiza mai bine la nivel comunitar, […]”

Articolul 11 din acest regulament prevede: „(1) Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu. […]”

Articolul 13 din regulamentul menționat, intitulat „Desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre”, prevede la alineatul (1): „Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul: (a) legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv; sau (b) dacă el/ea nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință: (i) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de o întreprindere sau de un angajator […] […]”

Considerentul (1) al Regulamentului nr. 987/2009 are următorul cuprins: „Regulamentul [nr. 883/2004] modernizează normele de coordonare a sistemelor de securitate socială ale statelor membre, specificând măsurile și procedurile de punere în aplicare a acestora și simplificându‑le în beneficiul tuturor părților implicate. Este necesar să se adopte norme de punere în aplicare.”

Articolul 14 din acest regulament, intitulat „Informații privind articolele 12 și 13 din [Regulamentul nr. 883/2004]”, prevede la alineatul (8): „În sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din [Regulamentul nr. 883/2004], o «parte semnificativă a activității salariate sau independente» desfășurată într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective. Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată într‑un stat membru, se ține seama de următoarele criterii orientative: (a) în cazul unei activități salariate, timpul de lucru și/sau remunerațiile și (b) în cazul unei activități independente, cifra de afaceri, timpul de lucru, numărul serviciilor prestate și/sau venitul. În cadrul unei evaluări globale, mai puțin de 25 % din criteriile menționate anterior indică faptul că o parte semnificativă a activităților nu se desfășoară în respectivul stat membru.”

Articolul 14 alineatul (10) din regulamentul menționat prevede: „Pentru determinarea legislației aplicabile în temeiul alineatelor (7) și (8), instituțiile respective iau în considerare situația estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice.”

Articolul 16 din același regulament, care privește „Procedura de aplicare a articolului 13 din [Regulamentul nr. 883/2004]”, prevede la alineatele (1)-(2): „(1) O persoană care desfășoară activități în două sau mai multe state membre informează instituția desemnată de autoritatea competentă din statul membru de reședință cu privire la aceasta. (2) Instituția desemnată de la locul de reședință determină fără întârziere care este legislația aplicabilă persoanei respective, ținând seama de articolul 13 din [Regulamentul nr. 883/2004] și de articolul 14 din [Regulamentul nr. 987/2009]. Această determinare inițială a legislației aplicabile este cu titlu provizoriu. Instituția informează instituțiile desemnate din fiecare stat membru în care se desfășoară o activitate asupra determinării legislației aplicabile cu titlu provizoriu.”

Anexa VI (Securitate socială) la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4) cuprinde, în temeiul Deciziei nr. 76/2011 a Comitetului mixt al SEE din 1 iulie 2011 de modificare a anexei VI (Securitate socială) și a Protocolului 37 la Acordul privind SEE (JO 2011, L 262, p. 33), intrată în vigoare la 1 iunie 2012, Regulamentul nr. 883/2004 și Regulamentul nr. 987/2009 ca „acte la care se face trimitere”. Aceste regulamente se aplică din 1 iunie 2012 și pentru Liechtenstein.

În anul 2016, KN își avea reședința în Țările de Jos. Între 4 februarie și 31 decembrie 2016 (în continuare, „perioada în litigiu”), el a lucrat în calitate de comandant al unei nave de navigație interioară (denumită în continuare „nava”), înmatriculată în Țările de Jos și al cărei proprietar și operator era o companie de transport maritim înregistrată și stabilită în Țările de Jos. KN și‑a desfășurat activitatea în Belgia, Germania și Țările de Jos. Potrivit jurnalului de bord al navei, în anul 2016 aceasta a navigat aproximativ 22 % din timpul total de navigație în Țările de Jos. În perioada în litigiu, KN figura în registrul de personal al unui angajator stabilit în Liechtenstein.

Reiese de asemenea din acest jurnal de bord că, în cursul anilor 2013 și 2014, nava navigase deja în Țările de Jos într‑o proporție de 22 % și, respectiv, de 24 % din timpul total de navigație. Cu toate acestea, în această perioadă, KN nu lucra nici pentru angajatorul stabilit în Liechtenstein, nici pe navă.

Prin scrisoarea din 25 iulie 2017, instituția competentă pentru Principatul Liechtenstein a solicitat SVB, întemeindu‑se pe articolul 6 din Regulamentul nr. 987/2009, să stabilească cu titlu provizoriu legislația aplicabilă lui KN pentru perioada în litigiu.

Prin decizia din 8 noiembrie 2019, SVB a considerat legislația neerlandeză ca fiind cea aplicabilă pentru perioada în litigiu și a emis un certificat care atesta aplicarea regimului neerlandez de securitate socială (certificatul A1) pentru această perioadă.

KN a formulat o contestație care a fost respinsă de SVB prin decizia din 6 martie 2020, pentru motivul că persoana în cauză desfășurase, în perioada în litigiu, o parte substanțială a activității sale salariate în Țările de Jos. Pentru a ajunge la această concluzie, SVB a luat în considerare nu numai timpul de navigație al navei pe care a lucrat KN, astfel cum rezultă acesta din jurnalul de bord, ci și faptul că el avea reședința în Țările de Jos, că nava era înmatriculată acolo și că proprietarul și operatorul acesteia din urmă erau stabiliți în acest stat membru.

Întrucât acțiunea sa împotriva acestei decizii a SVB a fost respinsă de rechtbank Midden‑Nederland (Tribunalul din Țările de Jos Centrale, Țările de Jos), KN a declarat apel la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos), prezentând documente din care ar rezulta că timpul său de lucru în Țările de Jos se limita la 18,5 % din timpul său de lucru total în perioada în litigiu.

Prin hotărârea din 19 mai 2022, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a respins acest apel considerând că legislația neerlandeză în materie de securitate socială era într‑adevăr aplicabilă în perioada în litigiu. Potrivit acestei instanțe, s‑ar putea totuși considera că un lucrător care desfășoară o proporție de mai puțin de 25 % din activitatea sa salariată în statul membru de reședință a desfășurat o parte substanțială a acestei activități în statul respectiv dacă există suficiente indicații în acest sens.

Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a considerat că SVB a demonstrat în mod suficient că KN desfășurase o parte substanțială a activității sale salariate în statul membru de reședință, luând în considerare în această privință faptul că nava pe care lucrase a navigat de asemenea în anii 2013 și 2014 în Țările de Jos în proporție de 22 % și, respectiv, de 24 % din timpul său total de navigație, că persoana interesată avea reședința în Țările de Jos, că nava era înregistrată acolo și că atât proprietarul, cât și operatorul navei erau stabiliți în acest stat membru.

KN a formulat recurs împotriva deciziei Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) în fața Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care este instanța de trimitere. Acesta susține că Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a aplicat în mod eronat articolul 13 din Regulamentul nr. 883/2004 și articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, luând în considerare împrejurări care nu sunt relevante pentru evaluarea locului în care și‑a desfășurat partea substanțială a activităților sale salariate. În plus, potrivit lui KN, în mod eronat această instanță nu a luat în considerare faptul că angajatorul este stabilit în Liechtenstein și că îmbarcarea și debarcarea navei s‑au efectuat în Belgia, iar nu în Țările de Jos.

În acest context, instanța de trimitere ridică mai multe întrebări.

În primul rând, această instanță urmărește să afle care sunt împrejurările care pot fi relevante pentru a considera că lucrătorii care efectuează mai puțin de 25 % din timpul lor de lucru în statul membru de reședință desfășoară totuși în acest stat o parte substanțială a activității lor salariate.

Potrivit instanței de trimitere, din utilizarea, la articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, în versiunea în limba neerlandeză, a termenilor „mede” („de asemenea”) și „indicatieve criteria” („criterii orientative”), precum și a substantivului „indicatie” („indicație”) rezultă în mod incontestabil că, în ipoteza în care timpul de lucru și/sau remunerațiile în statul membru de reședință reprezintă mai puțin de 25 % din aceste elemente avute în vedere pentru ansamblul activităților lucrătorului în diferitele state membre, există posibilitatea de a lua în considerare, în cadrul unei evaluări globale a situației lucrătorului respectiv, alte împrejurări.

Or, nu numai că articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 nu ar menționa care ar fi aceste alte împrejurări pertinente, dar ar fi dificil să se știe ce importanță trebuie acordată ultimului paragraf al acestui alineat (8), potrivit căruia mai puțin de 25 % din criteriile de legătură vizate de acest din urmă paragraf indică faptul că o parte substanțială a activităților nu se desfășoară în statul membru de reședință.

Modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 ar permite să se afirme că noțiunea de „parte substanțială” trebuie să se refere la activitățile salariate ale persoanei în cauză. Articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 ar clarifica faptul că trebuie să fie vorba despre o parte din activități care, din punctul de vedere al proporției, este semnificativă. Astfel, instanța de trimitere tinde să concluzioneze că celelalte împrejurări trebuie să aibă o legătură directă cu desfășurarea activităților, să conțină o indicație cu privire la locul de desfășurare a activităților și să dea naștere unei inferențe cantitative în ceea ce privește ponderea care se acordă activităților desfășurate în statul membru de reședință, în comparație cu totalul activităților persoanei în cauză.

Instanța de trimitere consideră, în al doilea rând, că trebuie excluse din diferitele împrejurări care trebuie luate în considerare locul în care este înmatriculată nava, locul în care sunt stabiliți proprietarul și operatorul navei sau locul unde lucrătorul se îmbarcă și/sau debarcă din navă sau chiar informațiile privind timpul sau locul de navigație în cursul anilor în care lucrătorul nu se afla în serviciul angajatorului său din Liechtenstein. În plus, locul domiciliului lucrătorului nu poate, potrivit instanței de trimitere, să constituie o indicație pertinentă, din moment ce articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 corespunde tocmai situației în care un lucrător își desfășoară o parte din activitățile sale în statul membru de reședință. Nici locul de stabilire al angajatorului nu ar prezenta o legătură cu exercitarea unor activități în acest stat.

În al treilea rând, în ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare pentru a aprecia dacă un lucrător salariat efectuează o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, instanța de trimitere ridică problema dacă aceasta trebuie limitată la cea vizată de certificatul A1 sau dacă poate fi mai extinsă, dacă este cazul, pentru a corespunde unui an calendaristic. Articolul 14 alineatul (10) din Regulamentul nr. 987/2009 ar prevedea să se ia în considerare situația estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice fără a preciza însă momentul de la care se calculează acest termen, fie în ziua următoare, fie începând de la sfârșitul unei perioade determinate.

Regulamentul nr. 987/2009 nu ar cuprinde nicio dispoziție cu privire la luarea în considerare a unei perioade anterioare celei în discuție. Or, potrivit Ghidului practic privind legislația aplicabilă din Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic European (SEE) și Elveția, elaborat și aprobat de Comisia administrativă pentru coordonarea sistemelor de securitate socială și publicat în luna decembrie 2013 (denumit în continuare „Ghidul practic”), modalitățile anterioare de exercitare a activităților ar putea de asemenea să constituie un indicator fiabil al comportamentului viitor al lucrătorului în cauză.

În al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema marjei de apreciere de care dispune instituția competentă în cadrul emiterii unui certificat A1 pentru a stabili dacă un lucrător desfășoară o parte substanțială a activităților sale în statul membru de reședință.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Ce împrejurări sau tipuri de împrejurări sunt adecvate pentru aprecierea, în temeiul articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, a chestiunii dacă o persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre exercită o parte substanțială a activităților sale în statul de reședință într‑un caz în care este cert că desfășoară activități în acest stat în 22 % din timpul său de lucru? Pentru aceasta, este necesar ca: (i) o împrejurare să aibă o legătură directă cu desfășurarea activităților, (ii) o împrejurare să conțină un indiciu cu privire la locul de desfășurare a activităților și (iii) o împrejurare să fie corelată cu inferențe cantitative în ceea ce privește ponderea care se acordă activităților desfășurate în statul de reședință, în comparație cu totalul tuturor activităților persoanei în cauză? 2) Ținând cont de răspunsul la întrebarea 1, trebuie sau este posibil să se ia în considerare pentru această apreciere: (i) reședința lucrătorului, (ii) locul de înmatriculare a navei de navigație interioară pe care lucrătorul își desfășoară activitățile, (iii) locul de stabilire a proprietarului și operatorului navei, (iv) locul în care nava a navigat în alte perioade, în care lucrătorul nu a lucrat pe navă și nici nu era încă angajat la angajator, (v) sediul angajatorului și (vi) locul în care lucrătorul se îmbarcă și debarcă de pe navă? 3) Pentru ce perioadă trebuie să se evalueze dacă un lucrător își desfășoară o parte substanțială a activităților în statul de reședință? 4) Pentru determinarea legislației aplicabile, instituția competentă dintr‑un stat membru are o libertate de apreciere pe care instanța trebuie, în principiu, să o respecte, cu privire la noțiunea «o parte substanțială a activității sale» de la articolul 13 alineatul (1) din regulamentul de bază, și, în caz afirmativ, cât de extinsă este această libertate?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă o persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre efectuează o parte semnificativă a acestei activități în statul membru de reședință, instituția competentă are posibilitatea de a lua în considerare alte împrejurări decât timpul de lucru efectuat și/sau remunerațiile obținute în acest stat.

Din textul articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 reiese că o „parte semnificativă a activității salariate sau independente” desfășurată într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective. Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților sunt desfășurate într‑un stat membru, se ține seama, în cazul unei activități salariate, de timpul de lucru și/sau de remunerații. Întrunirea a mai puțin de 25 % din aceste criterii indică faptul că o parte semnificativă a activității nu se desfășoară în respectivul stat membru (Hotărârea din 19 mai 2022, INAIL și INPS, C‑33/21, EU:C:2022:402, punctul 63).

Îndoielile exprimate de instanța de trimitere provin din faptul că versiunea în limba neerlandeză a articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 cuprinde termenul „mede” („de asemenea”) asociat cu menționarea criteriilor orientative de care trebuie să se țină seama pentru a stabili dacă o parte substanțială a activităților salariate ale persoanei în cauză se desfășoară într‑un stat membru. Instanța de trimitere deduce de aici că ar fi permis să se admită alte criterii decât cele privind timpul de lucru și/sau remunerațiile enumerate în această dispoziție.

Or, trebuie să se constate că alte versiuni lingvistice ale articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, în special versiunile în limbile germană, engleză, franceză sau letonă, nu conțin termenul „de asemenea”.

Potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau să i se atribuie un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. O astfel de abordare ar fi incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului Uniunii. În caz de divergență între versiunile lingvistice, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 25 martie 2010, Helmut Müller, C‑451/08, EU:C:2010:168, punctul 38 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 21 martie 2024, Cobult, C‑76/23, EU:C:2024:253, punctul 25 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește contextul reglementării din care face parte dispoziția în cauză, reiese chiar din titlul Regulamentului nr. 987/2009 că acesta este chemat să stabilească normele de aplicare a Regulamentului nr. 883/2004. Articolul 14 din Regulamentul nr. 987/2009 este intitulat, la rândul său, „Informații privind articolele 12 și 13 din [Regulamentul nr. 883/2004]”, iar alineatul (8) al acestuia a fost adoptat „în sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din [Regulamentul nr. 883/2004]”.

Prin urmare, pentru interpretarea articolului 14 din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie să se țină seama de articolele 12 și 13 din Regulamentul nr. 883/2004.

În această privință, este important de amintit că dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, din care fac parte articolele 12 și 13 din acest regulament, constituie un sistem complet și uniform de norme care reglementează conflictul de legi care au drept scop nu doar să evite aplicarea simultană a mai multor legislații naționale și complicațiile care pot rezulta din aceasta, ci și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament să fie lipsite de protecție în materie de securitate socială din cauza lipsei unei legislații care să le fie aplicabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Zakład Ubezpieczeń Społecznych Oddział w Toruniu, C‑422/22, EU:C:2023:869, punctul 50 și jurisprudența citată).

Astfel cum decurge din considerentele (1) și (45) ale Regulamentului nr. 883/2004, acesta are drept obiectiv asigurarea unei coordonări între sistemele naționale de securitate socială ale statelor membre pentru a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor și pentru a contribui astfel la îmbunătățirea nivelului de trai și a condițiilor de încadrare în muncă a persoanelor care se deplasează în cadrul Uniunii Europene, procedând totodată la modernizarea și la simplificarea normelor conținute în Regulamentul nr. 1408/71 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a., C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 63).

Această finalitate este pusă în aplicare prin articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, care prevede că persoanele cărora li se aplică acest regulament sunt supuse, în materie de securitate socială, legislației unui singur stat membru, care se stabilește în conformitate cu titlul II din regulamentul menționat.

În plus, acest articol 11 prevede la alineatul (3) al acestuia litera (a) principiul potrivit căruia persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației din statul membru respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a., C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 42).

Acest principiu este însă formulat „[s]ub rezerva articolelor 12-16” din Regulamentul nr. 883/2004, din moment ce, în anumite situații specifice, aplicarea pur și simplu a principiului menționat ar risca să nu elimine, ci, dimpotrivă, să creeze, atât pentru lucrător, cât și pentru angajator și pentru organismele de securitate socială, complicații administrative care ar putea avea ca efect împiedicarea exercitării liberei circulații a persoanelor vizate de acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a., C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 43).

Printre aceste situații specifice figurează cea prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, a persoanei care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre.

Articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede la litera (a) că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul legislației statului membru de reședință în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv, în timp ce la litera (b) a acestei dispoziții se menționează că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre și care nu desfășoară o parte substanțială a acestei activități în statul membru de reședință face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului.

Normele privind conflictul de legi prevăzute la articolul 13 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 883/2004 garantează, în cazul în care o persoană desfășoară o activitate salariată în două sau mai multe state membre, că legislația unui singur stat membru este încă aplicabilă, și anume fie legislația statului membru de reședință al acestei persoane, dacă desfășoară în acest stat o parte substanțială a activității sale, fie, în lipsa acesteia, legislația statului membru în care este stabilit angajatorul său.

Prin aceasta, articolul 13 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 883/2004 se înscrie în obiectivul amintit la punctele 37 și 38 din prezenta hotărâre, întrucât prevede, simplificând totodată normele instituite prin reglementarea precedentă, norme derogatorii de la regula statului membru de încadrare în muncă prevăzută la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din acest regulament tocmai pentru a evita complicațiile care, în caz contrar, ar putea rezulta din aplicarea acestei din urmă reguli unor situații care implică desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a., C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 64).

Din această perspectivă, normele derogatorii instituite în dispozițiile menționate la punctul 43 din prezenta hotărâre urmăresc să asigure că, în conformitate cu regula unicității amintită la punctul 39 din aceeași hotărâre, lucrătorii care desfășoară activități în două sau mai multe state membre nu se supun decât legislației unui singur stat membru, stabilind în acest scop criterii de legătură care iau în considerare situația obiectivă a acestor lucrători pentru a facilita libertatea lor de circulație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, AFMB ș.a., C‑610/18, EU:C:2020:565, punctul 65).

Articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în lumina acestor considerații atunci când se referă la timpul de lucru și/sau la remunerații pentru a stabili dacă o proporție semnificativă a ansamblului activităților lucrătorului se desfășoară într‑un stat membru.

În acest context, trebuie arătat, pe de o parte, că ultimul paragraf al articolului 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, potrivit căruia trebuie să se verifice, în cadrul unei evaluări globale a situației lucrătorului în cauză, dacă este atins pragul de 25 %, face referire în mod expres la criteriile „menționate anterior”, și anume, în cazul unei activități salariate, cele referitoare la timpul de lucru și/sau la remunerații, cu excluderea oricărui alt criteriu.

Împrejurarea că această verificare a criteriilor enunțate este efectuată în cadrul unei evaluări globale a situației lucrătorului în cauză nu înseamnă că este permis să se adauge alte criterii, ci că este necesar să se ia în considerare ansamblul activităților salariate ale lucrătorului respectiv.

Pe de altă parte, formularea acestei dispoziții nu lasă nicio îndoială cu privire la faptul că, în lipsa întrunirii a 25 % din criteriile referitoare la timpul de lucru și/sau la remunerații, nu se poate concluziona că o parte substanțială a activității salariate este exercitată în statul membru în cauză.

A admite că un lucrător care și‑a desfășurat mai puțin de 25 % din ansamblul activităților sale salariate pe teritoriul statului membru de reședință poate fi supus legislației acestuia din urmă în temeiul articolului 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 ar fi de natură nu numai să încalce caracterul derogatoriu al legăturilor prevăzute la articolele 12-14 din acest regulament, inclusiv cele referitoare la statul membru de reședință, ci și să creeze o insecuritate la nivelul aplicării normelor privind conflictul de legi enunțate în titlul II din acest regulament, în detrimentul simplității pe care aceste norme sunt chemate să o instituie în ceea ce privește aplicarea criteriilor de legătură întemeiate pe situația obiectivă în care se află lucrătorul în cauză.

Interpretarea potrivit căreia lipsa întrunirii a 25 % dintre criteriile referitoare la timpul de lucru și/sau la remunerații nu poate fi acoperită prin luarea în considerare a altor criterii este confirmată și de notele explicative furnizate de Ghidul practic, document care, prin natura sa, este lipsit de forță juridică obligatorie. În aceste condiții, ghidul menționat constituie un instrument util pentru interpretarea Regulamentelor nr. 883/2004 și nr. 987/2009. Astfel, în partea din acest document referitoare la noțiunea de „parte substanțială” a activității se arată că criteriile privind timpul de lucru și/sau remunerațiile trebuie luate în considerare în mod obligatoriu pentru a se verifica dacă pragul de 25 % prevăzut la articolul 14 alineatul (8) ultimul paragraf din Regulamentul nr. 987/2009 este atins în statul membru de reședință, ceea ce ar constitui în acest caz un indicator că o parte substanțială a ansamblului activităților lucrătorului în cauză se desfășoară în acest stat membru. Chiar dacă Ghidul practic prevede că pot intra în joc și alte criterii, fără însă a le defini, reiese totuși din toate exemplele concrete enunțate că desfășurarea unei activități salariate în statul membru de reședință care reprezintă mai puțin de 25 % în termeni de timp de lucru și/sau de remunerații nu permite să se concluzioneze în sensul aplicării legislației acestui stat.

În consecință, este necesar să se concluzioneze că articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, pentru a se putea considera că o persoană efectuează o parte substanțială a activității sale salariate în statul membru de reședință, pragul de 25 % din timpul de lucru și/sau din remunerații în acest stat membru trebuie atins, fără ca luarea în considerare a altor criterii să poată compensa neîntrunirea criteriilor menționate anterior.

Rezultă că, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care este cert că lucrătorul a desfășurat 22 % din activitatea sa salariată în statul membru de reședință, ceea ce este inferior pragului de 25 % prevăzut la articolul 14 alineatul (8) ultimul paragraf din Regulamentul nr. 987/2009, norma de conflict de la articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 nu îi poate fi aplicată, astfel încât este necesar să se stabilească legislația aplicabilă în conformitate cu norma de conflict de la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, care prevede că lucrătorul face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului.

Rezultă din cele ce precedă că nu este necesar să se ia în considerare alte criterii pentru a stabili dacă lucrătorul în cauză desfășoară o parte substanțială a activității sale salariate în statul său de reședință.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă o persoană care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre efectuează o parte substanțială a acestei activități în statul membru de reședință, revine instituției competente sarcina de a verifica, în cadrul unei evaluări globale a situației acestei persoane, dacă cel puțin 25 % din timpul său de lucru și/sau din remunerațiile sale este realizat și/sau, respectiv, sunt obținute în acest stat. În acest context, nu este necesar să se țină seama de alte împrejurări sau criterii.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească perioada care trebuie luată în considerare pentru a aprecia, în cadrul evaluării globale prevăzute la articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009, dacă lucrătorul în cauză desfășoară o parte substanțială a activității sale salariate în statul membru de reședință.

În această privință, articolul 14 alineatul (10) din Regulamentul nr. 987/2009 prevede că instituțiile respective trebuie să ia în considerare situația estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice.

Deși această dispoziție nu precizează punctul de plecare al perioadei de 12 luni care trebuie luată în considerare, rezultă totuși în mod clar din modul de redactare a acesteia că este vorba despre 12 luni care urmează, întrucât nicio dispoziție din acest regulament nu face referire la situația trecută a lucrătorului în cauză.

Întrucât aplicarea articolului 14 alineatul (10) din Regulamentul nr. 987/2009 coroborat cu articolul 14 alineatul (8) din acest regulament este rezervată pentru cazurile în care un lucrător desfășoară activitatea în două sau mai multe state membre, trebuie să se considere că punctul de plecare trebuie să fie cel al începerii desfășurării activității în două sau în mai multe state membre.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 14 alineatele (8) și (10) din Regulamentul nr. 987/2009 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia, în cadrul evaluării globale a situației unei persoane care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre, dacă aceasta desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, trebuie să se țină seama de situația sa estimată pentru următoarele 12 luni calendaristice.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească care este marja de apreciere de care dispune instituția competentă a unui stat membru atunci când stabilește dacă un lucrător a desfășurat o parte substanțială a activității sale salariate, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în statul membru de reședință.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

4 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul nr. 883/2004

Regulamentul nr. 987/2009

Deciziile Comitetului mixt al Spațiului Economic European (SEE)

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată