Hotărârea Curții (Camera a noua) din 19 iunie 2025.#Comisia Europeană împotriva Republicii Polone.#Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 49 TFUE – Libertatea de stabilire – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Directiva 2000/31/CE – Comerț electronic – Articolul 8 alineatul (1) – Serviciu de comunicări comerciale furnizat de un membru al unei profesii reglementate – Legislație națională care interzice publicitatea pentru farmacii și pentru punctele de vânzare farmaceutice, precum și pentru activitățile lor – Restricție – Justificare – Protecția sănătății publice.#Cauza C-200/24.

Prin cererea sa introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin adoptarea articolului 94a alineatul 1 din ustawa – Prawo farmaceutyczne (Legea privind dreptul farmaceutic) din 6 septembrie 2001 (Dz. U. no 126, poziția 1381), Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257), precum și în temeiul articolelor 49 și 56 TFUE.

Articolul 49 TFUE are următorul cuprins: „[…] sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. […] Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților […]”

Articolul 56 TFUE prevede: „[…] sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într‑un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor. […]”

Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 1025/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 (JO 2012, L 316, p. 12) (denumită în continuare „Directiva 98/34”), a fost abrogată prin Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 (JO 2015, L 241, p. 1), intrată în vigoare la 7 octombrie 2015.

Articolul 1 alineatul (1) litera (b) primul paragraf din Directiva 2015/1535 prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] (b) «serviciu» înseamnă orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.”

Potrivit articolului 10 al doilea paragraf din Directiva 2015/1535: „Trimiterile la [D]irectiva [98/34] se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa IV.”

Din acest tabel rezultă că articolul 1 alineatul (1) litera (b) primul paragraf din Directiva 2015/1535 corespunde articolului 1 primul paragraf punctul 2 primul paragraf din Directiva 98/34.

Articolul 2 din Directiva 2000/31 prevede: „În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos: (a) «servicii ale societății informaționale»: servicii în sensul [articolului 1 alineatul (1) litera (b) primul paragraf din Directiva 2015/1535]; […] (f) «comunicare comercială»: orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei întreprinderi, organizații sau persoane care efectuează o activitate comercială, industrială, meșteșugărească sau exercită una din profesiile reglementate. Următoarele comunicări nu constituie, în sine, comunicări comerciale: – informații care permit accesul direct la activitatea întreprinderii, organizației sau persoanei, în special un nume de domeniu sau o adresă de poștă electronică; – comunicări legate de bunurile, serviciile sau imaginea întreprinderii, organizației sau persoanei, elaborate în mod independent, în special când acestea nu sunt furnizate în contrapartidă financiară; […]”

Articolul 8 din această directivă prevede: „(1) Statele membre veghează ca utilizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un serviciu al societății informaționale sau constituie un astfel de serviciu prestat de un membru al unei profesii reglementate să fie permisă sub rezerva respectării normelor profesionale privind, în special, independența, demnitatea și onoarea profesiei, precum și secretul profesional și onestitatea față de clienți și alți membri ai profesiei. (2) Fără a aduce atingere autonomiei organismelor și asociațiilor profesionale, statele membre și Comisia încurajează aceste organisme și asociații profesionale să elaboreze coduri de conduită la nivel comunitar pentru a preciza tipurile de informații care pot fi transmise cu sensul de comunicări comerciale, în conformitate cu normele menționate la alineatul (1). […]”

Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman (JO 2001, L 311, p. 67, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 3) prevede, la articolul 87 alineatul (3), următoarele: „Publicitatea pentru un medicament trebuie: – să încurajeze utilizarea rațională a medicamentului, prin prezentarea obiectivă a acestuia și fără a‑i exagera calitățile terapeutice; – să nu inducă în eroare.”

Considerentul (100) al Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50) enunță: „Este necesar să se înlăture interdicțiile totale în ceea ce privește comunicările comerciale pentru profesiile reglementate, nu prin eliminarea interdicțiilor asupra conținutului unei comunicări comerciale, ci prin eliminarea acelor interdicții care, în general, interzic pentru o anumită profesie una sau mai multe forme de comunicare comercială, cum ar fi publicitatea prin unul sau mai multe mijloace de comunicare în masă. În ceea ce privește conținutul sau metodele comunicării comerciale, este necesar ca profesioniștii să fie încurajați să elaboreze coduri de conduită la nivel comunitar, în conformitate cu legislația comunitară.”

Potrivit articolului 4 punctul 12 din această directivă: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 12. «comunicare comercială» înseamnă orice formă de comunicare făcută în scopul promovării directe sau indirecte a bunurilor, serviciilor sau imaginii unei întreprinderi, organizații sau persoane implicate într‑o activitate comercială, industrială sau meșteșugărească sau care practică o profesie reglementată. Nu constituie în sine comunicări comerciale următoarele: (a) informațiile care facilitează accesul direct la activitatea întreprinderii, organizației sau persoanei, incluzând, în special, un nume de domeniu sau o adresă electronică; (b) comunicări legate de bunuri, servicii sau imaginea întreprinderii, organizației sau persoanei compilate într‑o manieră independentă, în special atunci când sunt prestate fără a se urmări un scop financiar.”

Articolul 24 din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre elimină toate interdicțiile totale cu privire la comunicările comerciale ale profesiilor reglementate. (2) Statele membre asigură că normele profesionale sunt respectate în comunicările comerciale ale profesiilor reglementate, în conformitate cu legislația comunitară referitoare, în special, la independența, demnitatea și integritatea profesiei, precum și la păstrarea secretului profesional conform specificului fiecărei profesii. Normele profesionale cu privire la comunicările comerciale trebuie să fie nediscriminatorii, justificate printr‑un motiv imperativ de interes general și proporționale.”

Legea privind dreptul farmaceutic a fost modificată prin ustawa o refundacji leków, środków spożywczych specjalnego przeznaczenia żywieniowego oraz wyrobów medycznych (Legea privind rambursarea medicamentelor, a produselor alimentare destinate unei alimentații speciale și a dispozitivelor medicale) din 12 mai 2011 (Dz. U. nr. 122, poziția 696) (denumită în continuare „Legea farmaceutică modificată”).

Articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată prevede: „Publicitatea pentru farmacii și puncte de vânzare farmaceutice și activitățile acestora este interzisă. Informațiile privind amplasarea și programul de funcționare al farmaciilor sau al punctelor de vânzare farmaceutice nu constituie publicitate.”

Potrivit articolului 129b alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată: „Se aplică o amendă de până la 50000 [de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 12000 de euro)] oricărei persoane care, cu încălcarea dispozițiilor articolului 94a, face publicitate pentru o farmacie, un punct de vânzare farmaceutic sau o parafarmacie ori pentru activitățile acestora.”

Modificările aduse Legii privind dreptul farmaceutic au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012. Articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată interzice publicitatea pentru farmacii, punctele de vânzare farmaceutice și activitățile acestora. Potrivit acestei dispoziții, comunicările referitoare la programul de funcționare și la amplasarea farmaciilor și a punctelor de vânzare farmaceutice nu constituie publicitate. Interdicția în cauză este însoțită de o amendă de până la 50000 PLN (aproximativ 12000 de euro).

La 25 ianuarie 2019, Comisia a adresat Republicii Polone o scrisoare de punere în întârziere prin care a arătat că dispoziția menționată este contrară articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 referitor la utilizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un serviciu al societății informaționale furnizat de un membru al unei profesii reglementate, precum și articolelor 49 și 56 TFUE, care privesc libertatea de stabilire și, respectiv, libera prestare a serviciilor.

Ca răspuns, prin scrisoarea din 25 martie 2019, Republica Polonă a susținut mai întâi că domeniul de aplicare al restricției privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată privește numai mesajele al căror obiectiv explicit este creșterea vânzărilor de produse propuse în farmacie. În continuare, Republica Polonă a arătat că această dispoziție urmărește obiectivul general de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății publice. În sfârșit, aceasta a invocat faptul că dispoziția menționată nu încalcă Directiva 2000/31, întrucât o foarte mare parte a serviciilor farmaceutice furnizate de farmaciști nu ar face parte din activitățile farmaciilor sau ale punctelor de vânzare farmaceutice și, prin urmare, nu ar fi vizate de interdicția în cauză.

Întrucât a considerat nesatisfăcător răspunsul dat de Republica Polonă, Comisia a adresat, la 3 iulie 2020, un aviz motivat acestui stat membru, invitându‑l să ia măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor sale în termen de trei luni de la primirea acestui aviz. Menținând poziția care figurează în scrisoarea de punere în întârziere, Comisia a arătat în avizul menționat că deciziile autorităților administrative și jurisprudența instanțelor din Republica Polonă demonstrează întinderea considerabilă a interdicției care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată.

Republica Polonă a răspuns la avizul motivat prin scrisoarea din 1 octombrie 2020, prezentând împrejurările care însoțesc adoptarea acestei dispoziții, care ar fi caracterizate de prezența unor fenomene negative pe piața farmaceutică poloneză. În plus, acest stat membru a arătat că era dispus să aibă în vedere modificarea modului de redactare a acesteia.

În urma unor schimburi infructuoase, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.

În susținerea acțiunii formulate, Comisia invocă trei motive, întemeiate pe încălcarea, în ceea ce privește primul, a articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31, în ceea ce privește al doilea, a articolului 49 TFUE și, în cazul celui de al treilea, a articolului 56 TFUE.

Cu titlu introductiv, Comisia, întemeindu‑se pe Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght (C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 42), arată că articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 are ca obiect să permită membrilor unei profesii reglementate să recurgă la serviciile societății informaționale pentru a‑și promova activitățile. Aceasta amintește că, la punctele 43 și 44 din această hotărâre, Curtea a considerat că comunicările comerciale prevăzute la articolul 2 litera (f) din această directivă trebuie să fie supuse respectării normelor profesionale aplicabile profesiei în cauză, care nu pot conduce însă la o interdicție generală și absolută a oricărei forme de publicitate online.

În speță, publicitatea pentru farmacii, pentru punctele de vânzare farmaceutice și pentru activitățile acestora, realizată, printre altele, prin intermediul unui site internet creat de o persoană care exercită o profesie reglementată, ar intra sub incidența acestui articol 8 alineatul (1).

Or, articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată ar interzice orice formă de comunicare comercială, inclusiv pe cale electronică, în special prin intermediul unui site internet creat de un farmacist care lucrează într‑o farmacie sau într‑un punct de vânzare farmaceutic. Astfel, această dispoziție ar fi contrară articolului 8 alineatul (1) menționat.

În consecință, Comisia contestă temeinicia argumentelor invocate de Republica Polonă în răspunsul său la avizul motivat.

În primul rând, în măsura în care acest stat membru susține că este necesar să se distingă între farmaciști, în calitate de categorie profesională, și unitățile în care lucrează, care nu ar fi limitate la farmacii și la punctele de vânzare farmaceutice, Comisia arată că foarte mulți farmaciști lucrează în farmacii sau în aceste puncte de vânzare.

În această privință, Comisia arată că, potrivit unui raport al Główny Urząd Statystyczny (Oficiul Central de Statistică, Polonia), în cursul anului 2021, 37300 de persoane erau abilitate să exercite profesia de farmacist în Polonia, iar 26000 dintre acestea, și anume aproximativ 69,7 %, lucrau într‑o farmacie sau într‑un punct de vânzare farmaceutic.

Comisia adaugă faptul că, întrucât articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 vizează toți membrii unei profesii reglementate, dreptul național nu ar putea fi considerat compatibil cu această dispoziție pentru simplul motiv că anumiți membri ai profesiei reglementate în cauză pot face publicitate proprie.

În al doilea rând, în măsura în care Republica Polonă susține că interzicerea publicității nu se aplică decât administrării farmaciilor și a punctelor de vânzare farmaceutice, iar nu serviciilor furnizate de farmaciști, Comisia arată că o asemenea distincție este artificială. Astfel, în temeiul dreptului polonez, farmaciile ar trebui să fie deținute și administrate de farmaciști sau, cel puțin, să fie administrate de farmaciști.

Această instituție apreciază că noțiunea de „comunicare comercială”, în sensul articolului 2 litera (f) din Directiva 2000/31, include comunicarea destinată să promoveze, direct sau indirect, bunurile sau serviciile furnizate de membrii unei profesii reglementate sau de o întreprindere ori o organizație în care aceștia exercită o astfel de profesie.

Prin urmare, pentru a asigura respectarea articolului 8 alineatul (1) din această directivă, statele membre ar fi, în principiu, obligate să autorizeze toate comunicările comerciale de acest tip. Astfel, farmaciștii ar trebui să poată recurge la publicitate nu numai pentru ei înșiși și pentru serviciile pe care le propun, ci și pentru farmaciile pe care le administrează sau în care sunt angajați.

În al treilea și ultimul rând, în măsura în care Republica Polonă susține că Legea farmaceutică modificată autorizează farmaciile și punctele de vânzare farmaceutice printre altele să vândă la distanță medicamente care se eliberează fără prescripție medicală, Comisia consideră că este vorba în acest caz despre o chestiune diferită de cele care sunt relevante în speță. Astfel, posibilitatea de a vinde aceste medicamente la distanță, printre altele prin exploatarea unui site internet, ar trebui diferențiată de posibilitatea de a face publicitate pentru o farmacie și pentru serviciile pe care aceasta le oferă, printre care ar putea figura în special vânzarea unor astfel de medicamente la distanță. Or, articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată ar interzice farmaciilor să își promoveze serviciile de vânzare la distanță, astfel cum ar confirma mai multe decizii ale autorităților poloneze.

Comisia adaugă că, chiar și în ipoteza în care s‑ar considera că această dispoziție nu interzice comunicările comerciale referitoare la produsele vândute online, dispoziția menționată ar determina totuși o interdicție generală și absolută de a recurge la publicitate, contrară articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Astfel, potrivit acestei ipoteze, anumite comunicări comerciale ar fi, desigur, autorizate. Cu toate acestea, celelalte comunicări comerciale ar fi interzise.

În această privință, Comisia citează mai multe decizii ale unor autorități administrative și ale unor instanțe poloneze din care ar reieși că comunicările considerate contrare articolului 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată privesc de asemenea informațiile referitoare la serviciile furnizate de farmacii, precum și la cele referitoare la prețurile produselor, inclusiv pe internet.

Interdicția comunicărilor comerciale privind aceste din urmă informații ar fi generală și absolută, din moment ce nu ar fi necesar ca ele să facă obiectul unei aprecieri individuale. Astfel, potrivit Comisiei, chiar dacă interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată nu s‑ar aplica anumitor activități ale farmaciștilor, ea ar constitui totuși o interdicție totală, în sensul Hotărârii din 5 aprilie 2011, Société fiduciaire nationale d’expertise comptable (C‑119/09, EU:C:2011:208, punctul 29), referitoare la articolul 24 din Directiva 2006/123, care ar fi relevantă prin analogie.

În apărare, Republica Polonă susține că, deși articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată interzice publicitatea pentru farmacii, punctele de vânzare farmaceutice și activitățile acestora, această dispoziție nu interzice publicitatea pentru serviciile farmaceutice. Interdicția prevăzută de dispoziția menționată s‑ar adresa, așadar, atât administratorilor de farmacii, care nu sunt exclusiv farmaciști, cât și tuturor celor care pot face publicitate, precum presa și agențiile de publicitate.

În această privință, pe de o parte, Republica Polonă furnizează mai multe date care provin de la Oficiul Central de Statistică și de la Rejestr Aptek (Registrul farmaciilor, Polonia), referitoare la numărul de farmacii în activitate și la numărul de licențe eliberate farmaciștilor sau societăților de farmaciști. Aceasta deduce din datele respective că exercitarea profesiei de farmacist și administrarea unei farmacii nu pot fi considerate echivalente.

Pe de altă parte, Republica Polonă arată că, potrivit datelor Naczelna Izba Aptekarska (Camera Supremă Farmaceutică, Polonia), la 31 decembrie 2022, aproape o treime dintre farmaciști erau angajați în afara farmaciilor sau a punctelor de vânzare farmaceutice. Acest stat membru precizează că farmaciștii pot fi angajați, printre altele, într‑o universitate, în institute științifice, în spitale, în clinici, în instituții însărcinate cu controlul și cu supravegherea producției și a comercializării medicamentelor, în instituții pentru înregistrarea medicamentelor, precum și în organizații neguvernamentale.

Ar rezulta că articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată nu se aplică tuturor aspectelor activității de farmacist ca profesie reglementată, ci numai activității unei farmacii sau a unui punct de vânzare farmaceutic, care nu ar trebui să fie exercitată în mod necesar de un farmacist. Astfel, interdicția care rezultă din această dispoziție nu ar fi absolută și nu ar privi decât una dintre formele posibile de exercitare a profesiei de farmacist.

În plus, Republica Polonă contestă relevanța în speță, în vederea interpretării articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31, a jurisprudenței referitoare la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/123.

Articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 prevede principiul potrivit căruia statele membre veghează ca utilizarea comunicărilor comerciale care fac parte dintr‑un serviciu al societății informaționale sau constituie un astfel de serviciu prestat de un membru al unei profesii reglementate să fie permisă.

Acest alineat (1) are ca obiect să permită membrilor unei profesii reglementate să utilizeze servicii ale societății informaționale pentru a‑și promova activitățile (Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 42).

Desigur, din alineatul (1) menționat reiese că comunicările comerciale trebuie să fie autorizate doar sub rezerva respectării normelor profesionale care vizează, printre altele, independența, demnitatea și onoarea profesiei reglementate în discuție, precum și secretul profesional și loialitatea atât față de clienți, cât și față de ceilalți membri ai acestei profesii. Cu toate acestea, același alineat (1) ar fi lipsit de efect util, iar obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii ar fi compromis dacă norme profesionale ar putea interzice în mod general și absolut orice formă de publicitate online destinată să promoveze activitatea unei persoane care exercită o profesie reglementată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctele 43 și 44).

Această interpretare este susținută de faptul că articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2000/31 prevede că statele membre și Comisia încurajează elaborarea de coduri de conduită care nu au ca obiect interzicerea acestui gen de publicitate, ci mai degrabă precizarea informațiilor care pot fi transmise cu sensul de comunicări comerciale, în conformitate cu aceste norme profesionale (Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 45).

Rezultă că, deși conținutul și forma comunicărilor comerciale prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din această directivă pot fi încadrate în mod valabil prin norme profesionale, astfel de norme nu pot conține o interdicție generală și absolută a acestui tip de comunicări (Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 46).

În speță, în primul rând, nu se contestă că profesia de farmacist este o profesie reglementată în Polonia.

În al doilea rând, Republica Polonă arată că nu toți farmaciștii lucrează într‑o farmacie, studiile pe care le‑au efectuat dându‑le acces la alte activități. Totuși, acest stat membru nu contestă că, după cum susține Comisia, potrivit unui raport al Oficiului Central de Statistică, în cursul anului 2021, 37300 de persoane erau abilitate să exercite profesia de farmacist în Polonia, iar 26000 dintre acestea, și anume aproximativ 69,7 %, lucrau într‑o farmacie sau într‑un punct de vânzare farmaceutic.

În plus, aceste date sunt conforme cu cele ale Camerei Supreme Farmaceutice, menționate de Republica Polonă, potrivit cărora, la 31 decembrie 2022, aproape o treime dintre farmaciști erau angajați în afara farmaciilor sau a punctelor de vânzare farmaceutice.

În această privință, este suficient să se arate că, întrucât articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 vizează toți membrii unei profesii reglementate, dreptul național nu poate fi considerat compatibil cu această dispoziție pentru simplul motiv că anumiți membri ai profesiei reglementate în cauză nu intră sub incidența interdicției privind publicitatea prevăzute de acest drept.

Astfel, dacă aceasta ar fi situația, statele membre ar putea eluda dispoziția menționată prin interdicții care ar scuti o serie marginală de activități exercitate de membrii unei profesii reglementate.

În al treilea și ultimul rând, în măsura în care Republica Polonă susține în esență că articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată nu interzice farmaciilor să vândă la distanță medicamente care se eliberează fără prescripție medicală și nici să furnizeze informații cu privire la prețurile și la modul de livrare a acestora, trebuie să se constate că farmaciile nu sunt totuși autorizate să recurgă la publicitate pentru serviciul lor de vânzare la distanță.

În plus, Republica Polonă nu contestă că mai multe decizii administrative și jurisdicționale poloneze, menționate de Comisie în avizul motivat, au aplicat interdicția care rezultă din această dispoziție difuzării de informații referitoare la serviciile furnizate de farmacii, precum și la prețurile produselor propuse, inclusiv pe internet. Dimpotrivă, în răspunsul la avizul motivat, acest stat membru admite că „formularea nefericită [a dispoziției menționate] a determinat autoritățile de reglementare în domeniul farmaceutic și instanțele de judecată să considere în mod repetat că orice alt act decât comunicarea de informații cu privire la amplasarea și la programul de funcționare ale unei farmacii sau ale unui punct [de vânzare] farmaceutic constituie publicitate”.

În orice caz, chiar dacă interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată nu s‑ar aplica tuturor activităților care pot fi efectuate de farmaciștii care lucrează într‑o farmacie, ci numai unei părți dintre acestea, această interdicție nu ar fi mai puțin generală și absolută și, prin urmare, contrară articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

În această privință, trebuie arătat că, în ceea ce privește articolul 24 din Directiva 2006/123, rezultă din jurisprudență că orice interdicție pentru membrii unei profesii reglementate de a recurge la comunicarea comercială este contrară acestei dispoziții, chiar și atunci când interdicția în cauză nu privește decât anumite forme de comunicare comercială, iar nu totalitatea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2011, Société fiduciaire nationale d’expertise comptable, C‑119/09, EU:C:2011:208, punctul 29).

Republica Polonă susține că jurisprudența referitoare la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/123 nu poate fi aplicată, prin analogie, articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

În această privință, mai întâi, trebuie amintit că articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 permite comunicările comerciale, sub rezerva respectării anumitor norme profesionale.

La rândul său, articolul 24 din Directiva 2006/123 prevede, la alineatul (1), eliminarea tuturor interdicțiilor totale privind comunicările comerciale ale profesiilor reglementate și, la alineatul (2), că aceste comunicări trebuie să respecte anumite norme profesionale.

Or, faptul de a autoriza comunicările comerciale sub rezerva respectării anumitor norme profesionale sau de a elimina interdicțiile totale ale comunicărilor comerciale sub rezerva respectării unor norme similare conduce la un rezultat similar, cu atât mai mult cu cât comunicările comerciale sunt definite în mod identic în cele două directive în cauză, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 8 și 12 din prezenta hotărâre.

În continuare, este lipsit de relevanță faptul, invocat de Republica Polonă, că Directiva 2000/31 nu conține un considerent comparabil cu considerentul (100) al Directivei 2006/123, pe care Curtea s‑a întemeiat în hotărârea citată la punctul 56 din prezenta hotărâre. Astfel, acest considerent (100) urmărește doar să explice domeniul de aplicare al expresiei „interdicții totale” ale comunicărilor comerciale, expresie care nu este prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31, această din urmă dispoziție referindu‑se la autorizarea comunicărilor comerciale, iar nu la eliminarea interdicțiilor acestor comunicări.

În sfârșit, rezultă din jurisprudență că ambele directive concretizează libera prestare a serviciilor consacrată la articolul 56 TFUE (Hotărârea din 30 mai 2024, Airbnb Ireland și Amazon Services Europe, C‑662/22 și C‑667/22, EU:C:2024:432, punctele 46 și 47).

În consecință, argumentele Republicii Polone cu privire la aplicarea prin analogie a jurisprudenței referitoare la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2006/123 în cadrul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie respinse.

În aceste condiții, primul motiv trebuie admis.

Rezultă din jurisprudență că, atunci când un domeniu a făcut obiectul unei armonizări, orice măsură națională care ține de acest domeniu trebuie apreciată în raport cu dispozițiile acestei măsuri de armonizare, iar nu cu cele ale dreptului primar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2004, Comisia/Germania, C‑463/01, EU:C:2004:797, punctul 36, Hotărârea din 30 aprilie 2009, Lidl Magyarország, C‑132/08, EU:C:2009:281, punctul 42, precum și Hotărârea din 30 mai 2024, Airbnb Ireland și Amazon Services Europe, C‑662/22 și C‑667/22, EU:C:2024:432, punctul 86).

Din moment ce interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată privește nu numai comunicările comerciale care, făcând parte dintr‑un serviciu al societății informaționale, intră sub incidența armonizării rezultate din Directiva 2000/31, ci și orice formă de publicitate, trebuie analizate de asemenea al doilea și al treilea motiv invocate de Comisie, care privesc susțineri aferente unor restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, consacrate la articolul 49 și, respectiv, la articolul 56 TFUE. Aceste motive pot să fie examinate împreună.

În ceea ce privește libertatea de stabilire, Comisia arată că interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată privează persoanele stabilite în Polonia, dar și pe cele stabilite în alte state membre, care doresc să deschidă în Polonia o farmacie sau un punct de vânzare farmaceutic, de posibilitatea de a‑și informa clienții actuali și potențiali cu privire la activitățile lor. Aceasta arată că situația menționată este deosebit de prejudiciabilă pentru a doua categorie de persoane, pentru care accesul pe piață este îngreunat.

În ceea ce privește libera prestare a serviciilor, Comisia susține că această interdicție face mai dificilă, pentru farmaciștii stabiliți în Polonia, prestarea de servicii unor beneficiari stabiliți în alte state membre, iar pentru farmaciștii stabiliți în alte state membre, prestarea de servicii în Polonia. Aceasta arată de asemenea că interdicția menționată limitează posibilitatea clienților care se află în Polonia de a recurge la serviciile unor farmaciști din alte state membre și posibilitatea farmaciștilor stabiliți în Polonia de a beneficia de prestații de servicii de publicitate.

Comisia precizează că, în cursul procedurii precontencioase, Republica Polonă nu a contestat că interdicția în litigiu determină restricții atât privind libertatea de stabilire, cât și privind libera prestare a serviciilor. Acest stat membru s‑ar fi limitat să susțină că restricțiile respective erau justificate ca urmare a necesității de a proteja sănătatea publică.

În fața Curții, Republica Polonă nu a prezentat argumente care să repună în discuție existența unor restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, ci a susținut că aceste restricții erau justificate de motivul imperativ de interes general legat de protecția sănătății publice.

Potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie considerate restricții privind libertatea de stabilire și/sau libera prestare a serviciilor toate măsurile care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea libertăților garantate de articolele 49 și 56 TFUE [Hotărârea din 8 iunie 2023, Fastweb ș.a. (Periodicitate a facturării), C‑468/20, EU:C:2023:447, punctul 81, precum și jurisprudența citată].

Noțiunea de „restricție” privește măsurile adoptate de un stat membru care, chiar dacă sunt aplicabile fără distincție, afectează accesul pe piață al agenților economici din alte state membre [Hotărârea din 8 iunie 2023, Fastweb ș.a. (Periodicități de facturare), C‑468/20, EU:C:2023:447, punctul 82, precum și jurisprudența citată].

Or, în primul rând, o legislație națională care interzice, în mod general și absolut, orice publicitate pentru o anumită activitate este de natură să restrângă posibilitatea persoanelor care exercită această activitate de a se face cunoscute de către clientela lor potențială și de a promova serviciile pe care își propun să le ofere acesteia din urmă. În consecință, trebuie să se considere că o astfel de legislație națională implică o restricție privind libera prestare a serviciilor (Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctele 63 și 64).

În speță, aceasta este situația articolului 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, astfel cum rezultă din modul în care această dispoziție a fost aplicată în deciziile administrative și jurisdicționale poloneze pe care Comisia s‑a întemeiat în avizul motivat, menționate la punctul 54 din prezenta hotărâre, care, după cum s‑a amintit la acest punct, nu sunt contestate de Republica Polonă. Astfel, restricția privind libertatea de a presta servicii este dovedită în speță.

În al doilea rând, dispoziția menționată împiedică orice persoană care dorește să administreze o farmacie în Polonia să informeze clienții potențiali cu privire la aceasta. Interdicția privind publicitatea pe care o prevede are ca efect în special îngreunarea condițiilor de acces pe piață pentru noile farmacii.

Or, o asemenea situație este de natură să prejudicieze mai mult operatorii stabiliți în alte state membre decât Republica Polonă, care trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a se face cunoscuți clienților care au reședința în Polonia. Astfel, interzicerea publicității constituie un obstacol suplimentar care trebuie depășit pentru operatorii din alte state membre care doresc să înființeze o farmacie în Polonia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2008, Corporación Dermoestética, C‑500/06, EU:C:2008:421, punctul 33).

Prin urmare, articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată determină de asemenea o restricție privind libertatea de stabilire.

Comisia amintește că, în cursul procedurii precontencioase, Republica Polonă a arătat că interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată protejează sănătatea publică, pe de o parte, prin reducerea consumului excesiv de medicamente și de suplimente alimentare și, pe de altă parte, prin menținerea independenței profesionale a farmaciștilor. Această instituție recunoaște că protecția sănătății publice este un motiv imperativ de interes general care poate justifica restricții privind libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor. Cu toate acestea, în speță, Republica Polonă nu ar fi demonstrat că restricțiile consecutive acestei interdicții erau justificate de un astfel de motiv.

Republica Polonă își menține, în fața Curții, poziția pe care a prezentat‑o în cursul procedurii precontencioase.

Comisia arată că trebuie stabilită o distincție între două tipuri de publicitate, și anume, pe de o parte, publicitatea pentru farmacii, punctele de vânzare farmaceutice, precum și activitățile acestora și, pe de altă parte, publicitatea pentru medicamente.

În ceea ce privește primul tip de publicitate, Comisia susține că Republica Polonă nu a dovedit existența unei legături între interzicerea publicității și reducerea consumului excesiv de medicamente.

În ceea ce privește al doilea tip, Comisia arată că publicitatea pentru medicamente nu este interzisă, cu condiția ca aceasta să respecte condiții specifice, precum interdicția de a promova medicamente eliberate exclusiv pe bază de rețetă sau obligația de a prezenta medicamentul în mod obiectiv și neînșelător, precum și de a furniza informații cu privire la utilizarea sa rațională, în conformitate cu articolul 87 alineatul (3) din Directiva 2001/83.

Astfel, măsurile care definesc aceste condiții în cadrul publicității pentru medicamente ar putea fi considerate ca fiind legate de obiectivul de protecție a sănătății publice care constă în combaterea consumului excesiv de medicamente.

Cu toate acestea, pe de o parte, potrivit Comisiei, deși este adevărat că, astfel cum susține Republica Polonă, activitățile publicitare urmăresc în principiu să atragă noi clienți și să fidelizeze vechii clienți, aceste activități nu determină în mod necesar clienții să cumpere mai multe medicamente. În schimb, publicitatea pentru o farmacie ar putea avea ca efect creșterea cotei de piață a acestei farmacii în detrimentul altor farmacii și al altor locuri de vânzare a medicamentelor.

Pe de altă parte, Comisia arată că, în Polonia, anumite medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală sunt disponibile în afara farmaciilor sau a punctelor de vânzare farmaceutice, în magazine, în supermarketuri, în chioșcuri sau în stații de distribuție a carburanților. Vânzarea acestor medicamente în astfel de unități nu ar necesita o notificare și nici o autorizație și, chiar dacă este minoritară în raport cu vânzările realizate într‑o farmacie, nu ar fi totuși neglijabilă, după cum ar demonstra un studiu realizat în anul 2015, menționat de Republica Polonă. Or, vânzarea de medicamente în aceste unități ar putea prezenta un risc crescut pentru sănătate din cauza unui eventual consum excesiv sau a unei utilizări necorespunzătoare.

În această privință, ar fi irelevant că numai anumite medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală sunt disponibile în afara farmaciilor, din moment ce numărul acestor medicamente ar fi relativ important, iar consumul excesiv al acestora ar putea provoca intoxicații grave.

Comisia deduce de aici că interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată nu este de natură să atingă obiectivul declarat de reducere a consumului excesiv de medicamente. Dimpotrivă, această interdicție ar putea contraveni acestui obiectiv ca urmare a faptului că anumite medicamente sunt disponibile spre vânzare liberă în unități în care clienții nu primesc consiliere profesională cu privire la utilizarea acestora.

În orice caz, Comisia apreciază că, presupunând chiar că interdicția care rezultă din această dispoziție este de natură să atingă obiectivul menționat, măsuri mai puțin restrictive ar permite să se ajungă la același rezultat.

Republica Polonă obiectează că comunicările publicitare ale farmaciilor urmăresc să stimuleze potențialii clienți să utilizeze serviciile lor și să crească vânzările de produse, în principal medicamentele care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală și suplimentele alimentare. Or, clienții farmaciilor ar constitui un tip de consumatori deosebit de vulnerabili la publicitate, care ar trebui protejați împotriva tehnicilor prin care se urmărește stimularea achizițiilor efectuate de aceștia. Prin urmare, recurgerea la serviciile farmaciilor nu ar trebui să rezulte din publicitate, ci ar trebui să fie legată de nevoile de sănătate ale pacientului. Având în vedere necesitatea de a proteja sănătatea, concurența dintre farmacii nu ar trebui să se bazeze pe publicitate, ci pe calitatea maximă a serviciilor prestate și pe reputația astfel dobândită.

Republica Polonă adaugă faptul că interdicția publicității pentru activitățile farmaciilor și ale punctelor de vânzare farmaceutice trebuie analizată împreună cu publicitatea pentru medicamente. În temeiul articolului 87 alineatul (3) prima liniuță din Directiva 2001/83, publicitatea pentru un medicament ar trebui să încurajeze utilizarea sa rațională prin prezentarea obiectivă a acestuia și fără a‑i exagera calitățile terapeutice. Această publicitate nu ar putea fi disociată de publicitatea pentru farmacii și pentru punctele de vânzare farmaceutice. Prin urmare, ar fi dificil să se conceapă o publicitate pentru o farmacie care nu ar evoca, pentru pacient, medicamente sau anumite servicii legate direct sau indirect de acestea.

În această privință, Republica Polonă precizează că, înainte de introducerea articolului 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, normele generale naționale privind publicitatea se aplicau activităților farmaceutice. Rezultatul ar fi fost nesatisfăcător, din moment ce administratorii de farmacii ar fi întreprins activități de comercializare orientate numai către obiective economice. Ar fi urmat un consum excesiv în special de medicamente aflate în vânzare liberă și de suplimente alimentare.

Republica Polonă arată că este imposibil să se dovedească eficacitatea interdicției care rezultă din această dispoziție, cel puțin sub forma unor cifre. Cu toate acestea, consumul excesiv de medicamente și de suplimente alimentare ar rămâne curent în Polonia, astfel cum ar demonstra date statistice comparative cu alte state membre.

Pe de altă parte, Republica Polonă arată că, deși alte unități decât farmaciile și punctele de vânzare farmaceutice, precum plafarele, magazinele specializate în vânzarea de material medical și magazinele cu amănuntul, sunt autorizate să vândă anumite medicamente, acest mod de comercializare ar privi numai anumite medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală.

Comisia recunoaște că anumite măsuri naționale care conferă profesiilor medicale controlul asupra unor decizii privind protecția sănătății publice pot fi justificate.

Cu toate acestea, o interdicție absolută a publicității pentru farmacii, pentru punctele de vânzare farmaceutice și pentru activitățile acestora nu ar fi nici de natură să garanteze independența profesională a farmaciștilor, nici necesară în acest scop.

Comisia apreciază că obiectivul articolului 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, indicat de Republica Polonă în răspunsul la avizul motivat, care ar consta în garantarea independenței profesionale a farmaciștilor împotriva efectelor deciziilor publicitare luate de proprietari care nu sunt farmaciști, nu se poate aplica farmaciilor administrate de farmaciști.

În plus, chiar și în cazul farmaciilor care nu sunt deținute sau controlate de farmaciști, Comisia consideră că o interdicție absolută a publicității nu este întotdeauna de natură să garanteze autonomia decizională a farmaciștilor în situațiile care au o incidență asupra sănătății pacienților. Problema dacă astfel de farmacii pot face obiectul unei publicități ar fi total distinctă de cea a expunerii eventuale a farmaciștilor la presiunea pe care proprietarii unor farmacii care nu sunt farmaciști o pot exercita asupra acestora din urmă pentru ca aceștia să ia, în interesul financiar al farmaciei, decizii care aduc totuși atingere sănătății pacienților.

În orice caz, potrivit Comisiei, articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului de independență profesională a farmaciștilor. Astfel, chiar presupunând că o restricție privind publicitatea este de natură să garanteze acest obiectiv, o măsură mai puțin restrictivă ar putea consta în autorizarea publicității pentru farmacii în anumite condiții.

Republica Polonă își menține poziția potrivit căreia interdicția care rezultă din această dispoziție protejează farmaciștii împotriva unor eventuale presiuni exercitate de proprietarii de farmacii sau de puncte de vânzare farmaceutice în scopul creșterii vânzărilor anumitor produse.

Potrivit unei jurisprudențe constante, o restricție privind libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor nu poate fi admisă decât cu condiția, în primul rând, să fie justificată de un motiv imperativ de interes general și, în al doilea rând, să respecte principiul proporționalității, ceea ce presupune ca aceasta să fie de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a‑l atinge [a se vedea în acest sens, în ceea ce privește libera prestare a serviciilor, Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/Germania, C‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 139 și jurisprudența citată, precum și, în ceea ce privește libertatea de stabilire, Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctul 178 și jurisprudența citată].

Pe de altă parte, revine statului membru în cauză sarcina de a demonstra că aceste condiții cumulative sunt îndeplinite [Hotărârea din 6 octombrie 2020, Comisia/Ungaria (Învățământ superior), C‑66/18, EU:C:2020:792, punctul 179 și jurisprudența citată].

În speță, protecția sănătății publice, invocată de Republica Polonă ca justificare a restricțiilor privind libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor consecutive articolului 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, este unul dintre obiectivele care figurează printre cele care pot fi considerate motive imperative de interes general susceptibile să justifice o astfel de restricție privind libertățile de circulație garantate de Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 51, precum și Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 67 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, este necesar să se verifice dacă Republica Polonă, prin argumentele sale privind, pe de o parte, consumul excesiv de medicamente și, pe de altă parte, independența profesională a farmaciștilor, a demonstrat că interdicția care rezultă din această dispoziție respectă principiul proporționalității, al cărui conținut a fost amintit la punctul 100 din prezenta hotărâre.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că farmaciile pot propune servicii precum campaniile de depistare, care nu sunt legate de vânzarea de medicamente și care intră totuși în domeniul de aplicare al interdicției care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, după cum reiese din elementele de probă prezentate de Comisie, menționate la punctele 54 și 74 din prezenta hotărâre. În special, Comisia a evocat o decizie a unei instanțe poloneze care a considerat ilegală publicitatea privind organizarea de campanii de depistare.

În această măsură, o asemenea interdicție nu are nicio legătură cu obiectivul de protecție a sănătății publice care constă în combaterea consumului excesiv de medicamente, astfel încât nu poate fi considerată justificată.

În măsura în care interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată vizează publicitatea pentru farmacii, pentru punctele de vânzare farmaceutice și pentru serviciile acestora care este legată de vânzarea de medicamente, primo, este necesar să se arate că, contrar celor susținute de Republica Polonă, această publicitate poate aduce beneficii persoanelor susceptibile să cumpere medicamente, întrucât le permite să fie informate cu privire la prețuri mai mici sau la servicii suplimentare oferite de o anumită farmacie. Astfel, în urma publicității menționate, aceste persoane pot decide să cumpere medicamentele lor obișnuite de la o farmacie diferită de cea ai cărei clienți erau anterior, fără ca aceasta să determine o creștere a cantității de medicamente cumpărate de persoanele menționate.

În schimb, interzicerea acestei publicități riscă să favorizeze farmaciile prezente pe o piață de mai mulți ani, în detrimentul celor care doresc să intre pe această piață și să ofere acolo mai multe servicii sau servicii de o calitate mai bună.

Secundo, trebuie amintit că, după cum subliniază de altfel Republica Polonă, articolul 87 alineatul (3) din Directiva 2001/83 prevede că publicitatea pentru un medicament trebuie să încurajeze utilizarea sa rațională prin prezentarea obiectivă a acestuia și fără a‑i exagera calitățile terapeutice și nu poate să inducă în eroare. Legiuitorul Uniunii a intenționat să permită prin această dispoziție promovarea medicamentelor fără însă a încuraja consumul excesiv al acestora.

Tertio, astfel cum arată Comisia, care se întemeiază pe un studiu din anul 2015 menționat de Republica Polonă în răspunsul său la avizul motivat, pe de o parte, este posibil, în acest stat membru, să se cumpere cel puțin anumite medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală din afara farmaciilor, în special în magazine, în supermarketuri, în chioșcuri sau în stații de distribuție a carburanților. Pe de altă parte, această posibilitate este utilizată într‑o măsură care, chiar dacă rămâne mai mică în raport cu achizițiile efectuate în farmacii, nu este totuși neglijabilă. Astfel, potrivit acestui studiu, o treime din persoanele intervievate au declarat că achiziționează medicamente care nu se eliberează pe bază de prescripție medicală într‑un supermarket.

Quarto, Republica Polonă recunoaște că consumul excesiv de medicamente rămâne important în acest stat membru, în pofida interdicției care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată.

Desigur, Republica Polonă susține că consumul excesiv ar fi fost și mai ridicat în lipsa acestei interdicții, dar că este imposibil să se facă dovada în acest sens. Totuși, acest stat membru nu a expus motivele pentru care îi era imposibil să colecteze datele privind consumul de medicamente înainte ca această dispoziție să intre în vigoare și să le compare cu cele referitoare la perioada ulterioară.

Rezultă că Republica Polonă nu a demonstrat, în raport cu condițiile impuse de jurisprudența amintită la punctul 100 din prezenta hotărâre, că restricțiile privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor consecutive dispoziției menționate sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului de protecție a sănătății publice care constă în combaterea consumului excesiv de medicamente.

În orice caz, este necesar să se constate că acest obiectiv poate fi urmărit prin măsuri mai puțin restrictive decât interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată, precum măsuri care reglementează conținutul publicității pentru anumite servicii oferite de farmacii.

Prin urmare, interdicția care rezultă din această dispoziție depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a sănătății publice care constă în combaterea consumului excesiv de medicamente.

Rezultă din jurisprudență că, ținând seama de posibilitatea recunoscută statelor membre de a stabili nivelul la care înțeleg să asigure protecția sănătății publice, acestea pot adopta măsuri care permit eliminarea sau reducerea riscului de atingere adusă independenței profesionale a farmaciștilor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 decembrie 2010, Comisia/Franța, C‑89/09, EU:C:2010:772, punctul 66 și jurisprudența citată).

Astfel, având în vedere importanța relației de încredere care trebuie să prevaleze între farmacist și clientul său, care este în principiu un pacient, protecția independenței profesiei de farmacist poate constitui un motiv imperativ de interes general privind sănătatea publică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctul 68).

Republica Polonă susține că interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată protejează farmaciștii de eventuale presiuni exercitate de proprietarii de farmacii sau de puncte de vânzare farmaceutice în vederea creșterii vânzărilor anumitor produse.

Or, pe de o parte, acest argument nu se poate aplica farmaciilor administrate de farmaciști care dețin proprietatea asupra acestora.

Pe de altă parte, în ceea ce privește celelalte farmacii, nu este exclus ca proprietarii de farmacii care nu sunt farmaciști să exercite presiuni asupra farmaciștilor pe care îi angajează pentru ca aceștia din urmă să ia, în interesul financiar al farmaciei, decizii prejudiciabile sănătății pacienților. Cu toate acestea, Comisia susține în mod întemeiat în esență că această problematică nu este în legătură directă cu problema dacă farmaciile pot face obiectul publicității.

Astfel, interzicerea oricărei forme de publicitate pentru farmacii, pentru punctele de vânzare farmaceutice și pentru activitățile acestora nu este de natură să protejeze farmaciștii de presiunile pe care proprietarii farmaciilor le‑ar putea exercita pentru a influența modul în care farmaciștii își consiliază clienții. O astfel de presiune ar putea continua să existe independent de existența sau inexistența unei publicități pentru aceste farmacii.

În orice caz, trebuie arătat că interdicția care rezultă din articolul 94a alineatul 1 din Legea farmaceutică modificată depășește ceea ce este necesar pentru a proteja independența profesională a farmaciștilor. Astfel, o măsură mai puțin restrictivă ar putea consta în autorizarea acestei publicități cu respectarea unor condiții care ar permite păstrarea eticii profesionale a farmaciștilor, încadrând, dacă este cazul în mod strict, formele și modalitățile pe care le poate avea publicitatea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght, C‑339/15, EU:C:2017:335, punctele 74 și 75).

În această privință, pe de o parte, astfel cum s‑a arătat la punctul 108 din prezenta hotărâre, publicitatea în favoarea unui medicament trebuie să favorizeze utilizarea rațională a acestuia din urmă, prezentându‑l în mod obiectiv și fără a‑i exagera proprietățile, și nu poate să inducă în eroare. Pe de altă parte, în măsura în care publicitatea ar privi servicii, în special de depistare, Republica Polonă nu a expus motivele pentru care acestea ar pune în pericol sănătatea publică.

În aceste condiții, al doilea și al treilea motiv trebuie de asemenea admise.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că, prin adoptarea articolului 94a alineatul 1 din Legea privind dreptul farmaceutic, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 2000/31, precum și al articolelor 49 și 56 TFUE.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Polonă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

19 iunie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cu privire la cheltuielile de judecată