Hotărârea Curții (Camera întâi) din 5 martie 2026.#Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) împotriva lui V. M.#Cererea de decizie preliminară formulată de Corte costituzionale.#Trimitere preliminară – Directiva 2011/98/UE – Drepturile lucrătorilor din țări terțe care dețin un permis unic – Articolul 12 – Dreptul la egalitatea de tratament – Resortisant al unei țări terțe – Permis de ședere pentru motive familiale – Securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Coordonarea sistemelor de securitate socială – Articolul 3 – Noțiunea de «ramuri de securitate socială» – Articolul 70 – Prestații speciale în numerar de tip necontributiv – Alocație socială pentru persoanele în vârstă aflate în situație de indigență – Condiții de acordare – Excluderea resortisanților țărilor terțe care nu dețin un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung.#Cauza C-151/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru (JO 2011, L 343, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între V. M., resortisantă albaneză rezidentă în Italia, pe de o parte, și Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) [Institutul Național de Securitate Socială (INPS), Italia], pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i acorda lui V. M. o prestație în numerar rezervată persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, de peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară.

Considerentele (2), (19), (20), (24) și (26) ale Directivei 2011/98 au următorul cuprins: „(2) Consiliul European a recunoscut, în cadrul reuniunii speciale de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, necesitatea armonizării legislațiilor naționale care reglementează condițiile de admisie și de ședere a resortisanților țărilor terțe. În acest context, Consiliul European a afirmat, în special, că Uniunea Europeană ar trebui să asigure un tratament echitabil resortisanților țărilor terțe cu ședere legală pe teritoriul statelor membre și o politică de integrare mai energică al cărei obiectiv ar trebui să fie acordarea unor drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii. […] […] (19) În absența unei legislații orizontale a Uniunii, drepturile resortisanților țărilor terțe variază în funcție de cetățenia acestora și de statele membre în care ocupă un loc de muncă. În vederea dezvoltării în continuare a unei politici coerente în domeniul imigrației și pentru a reduce discrepanțele dintre drepturile cetățenilor Uniunii și ale resortisanților țărilor terțe care lucrează în mod legal într‑un stat membru, precum și pentru a completa acquis‑ul existent în domeniul imigrației, ar trebui prevăzut un set de drepturi, în special pentru a menționa domeniile în care este prevăzută egalitatea de tratament între resortisanții unui stat membru și acei resortisanți din țările terțe care nu au dobândit încă statutul de rezidenți pe termen lung. Scopul acestor dispoziții este de a stabili condiții unitare minime în ansamblul Uniunii, de a recunoaște că resortisanții țărilor terțe respectivi contribuie la creșterea economiei Uniunii prin munca prestată și prin plata impozitelor, precum și de a reduce concurența neloială dintre resortisanții unui stat membru și resortisanții țărilor terțe, rezultată din eventuala exploatare a acestora din urmă. Lucrător dintr‑o țară terță, în sensul prezentei directive, ar trebui să însemne, fără a aduce atingere interpretării noțiunii de raport de muncă existentă în prevederi din legislația Uniunii, un resortisant al unei țări terțe care a fost admis pe teritoriul unui stat membru, care are dreptul de ședere legală și căruia i s‑a acordat dreptul de muncă, în cadrul unui raport de muncă plătit, în temeiul legislației naționale sau în conformitate cu practica națională. (20) Toți resortisanții țărilor terțe cu ședere legală și care lucrează în unul dintre statele membre, ar trebui să beneficieze cel puțin de un set comun de drepturi, în temeiul egalității de tratament cu cetățenii respectivului stat membru gazdă, indiferent de scopul inițial sau motivul pentru care au fost admiși pe teritoriul statului membru. Dreptul la egalitatea de tratament în domeniile specificate de prezenta directivă ar trebui garantate nu numai acelor resortisanți ai țărilor terțe care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru a ocupa un loc de muncă, dar și celor admiși pentru alte scopuri și cărora li s‑a permis accesul la piața forței de muncă a respectivului stat membru, în conformitate cu alte prevederi din legislația Uniunii sau din legislația națională, inclusiv membrii de familie ai lucrătorilor din țările terțe care au fost admiși în statul membru, în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei [(JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164)] […] […] (24) Lucrătorii din țările terțe ar trebui să beneficieze de tratament egal în ceea ce privește securitatea socială. Ramurile securității sociale sunt definite în Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială [(JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82)]. Dispozițiile prezentei directive privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale ar trebui să se aplice, de asemenea, lucrătorilor admiși într‑un stat membru direct dintr‑o țară terță. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să acorde lucrătorilor din țările terțe mai multe drepturi decât cele deja prevăzute de legislația Uniunii în vigoare în domeniul securității sociale pentru resortisanții țărilor terțe care se regăsesc în situații cu caracter transfrontalier. De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să acorde drepturi în legătură cu situații care nu intră sub incidența domeniului de aplicare a legislației Uniunii, de exemplu, pentru membrii de familie care își au reședința într‑o țară terță. Prezenta directivă ar trebui să acorde drepturi de ședere în orice stat membru doar în pentru membrii de familie care se alătură lucrătorului din țara terță în scopul reîntregirii familiei, precum și drepturi pentru membrii de familie care au deja dreptul de ședere legală în statul membru în cauză. […] (26) Legislația Uniunii nu limitează competența statelor membre de a‑și organiza propriile regimuri de securitate socială. În lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, fiecare stat membru stabilește condițiile în temeiul cărora sunt acordate prestațiile de securitate socială, precum și valoarea acestor prestații și perioada de timp pentru care sunt acordate. Cu toate acestea, atunci când își exercită această competență, statele membre ar trebui să respecte legislația Uniunii.”

Articolul 1 din Directiva 2011/98, intitulat „Obiectul”, prevede: „(1) Prezenta directivă stabilește: […] (b) un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru, indiferent de scopul pentru care au fost admiși inițial pe teritoriul statului membru respectiv, bazat pe egalitatea de tratament cu resortisanții statului membru respectiv. […]”

Potrivit articolului 2 din această directivă, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (a) «resortisant al unei țări terțe» înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 20 alineatul (1) [TFUE]; (b) «lucrător dintr‑o țară terță» înseamnă un resortisant al unei țări terțe care a fost admis pe teritoriul unui stat membru, care are dreptul de ședere legală și căruia i s‑a acordat dreptul de muncă, în cadrul unui raport de muncă plătit, în temeiul legislației naționale și/sau în conformitate cu practica națională; (c) «permis unic» înseamnă un permis de ședere eliberat de autoritățile unui stat membru, care conferă unui resortisant al unei țări terțe dreptul de ședere legală pe teritoriul acestuia în scopul ocupării unui loc de muncă; […]”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică: (a) resortisanților din țări terțe care solicită șederea într‑un stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă; (b) resortisanților din țări terțe care au fost admiși într‑un stat membru în alt scop decât cel al ocupării unui loc de muncă în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale, cărora li se permite să ocupe un loc de muncă și care dețin un permis de ședere în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 [al Consiliului din 13 iunie 2002 de instituire a unui model uniform de permis de ședere pentru resortisanții țărilor terțe (JO 2002, L 157, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 242)], precum și (c) resortisanților din țări terțe care au foști admiși într‑un stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale.”

Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul la egalitatea de tratament”, are următorul cuprins: „(1) Lucrătorii din țările terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru în care își au reședința, în legătură cu: […] (e) ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul [nr. 883/2004]; […] (2) Statele membre pot restrânge egalitatea de tratament: […] (b) prin limitarea drepturilor acordate lucrătorilor din țările terțe în temeiul alineatului (1) litera (e), dar fără restricționarea acestor drepturi pentru lucrătorii din țările terțe care au un loc de muncă sau care au avut un loc de muncă pe o perioadă de cel puțin șase luni sau care sunt înregistrați drept șomeri. De asemenea, statele membre pot decide ca alineatul (1) litera (e), în ceea ce privește prestațiile familiale, să nu se aplice resortisanților din țări terțe care au fost autorizați să lucreze pe teritoriul unui stat membru pentru o durată maximă de șase luni, resortisanților din țări terțe care au fost admiși pentru studii sau resortisanților din țări terțe care au drept de muncă pe baza unei vize; […] (3) Dreptul la egalitate de tratament, astfel cum este prevăzut la alineatul (1), nu aduce atingere dreptului statului membru de a retrage sau de a refuza reînnoirea permisului de ședere eliberat în temeiul prezentei directive, a permisului de ședere eliberat în alte scopuri decât ocuparea unui loc de muncă sau a oricărei alte autorizații de ocupare a unui loc de muncă într‑un stat membru. […]”

Considerentul (1) al Regulamentului nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 (JO 2009, L 284, p. 43) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), are următorul cuprins: „Regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor și trebuie să contribuie la îmbunătățirea nivelului de viață și a condițiilor de încadrare în muncă a acestora.”

Articolul 3 din acest regulament prevede: „(1) Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind: (a) prestațiile de boală; (b) indemnizațiile de maternitate și de paternitate asimilate; (c) indemnizațiile de invaliditate; (d) prestațiile pentru limită de vârstă; (e) prestațiile de urmaș; (f) prestațiile în cazul unor accidente de muncă și boli profesionale; (g) ajutoarele de deces; (h) ajutoarele de șomaj; (i) prestațiile de prepensionare; (j) prestațiile familiale. […] (3) Prezentul regulament se aplică și în cazul prestațiilor speciale în numerar, de tip necontributiv, prevăzute la articolul 70. […] (5) Prezentul regulament nu se aplică: (a) asistenței sociale sau medicale; […]”

Potrivit articolului 7 din regulamentul menționat: „Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, prestațiile în numerar care se plătesc în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre sau al prezentului regulament nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări în temeiul faptului că beneficiarul sau membrii familiei acestuia sunt rezidenți într‑un stat membru, altul decât cel în care este situată instituția responsabilă de furnizarea prestației.”

Capitolul 9 din titlul III din același regulament, intitulat „Prestații speciale în numerar de tip necontributiv”, cuprinde articolul 70 din acesta, care prevede: „(1) Prezentul articol se aplică prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, furnizate în conformitate cu legislația care, dat fiind domeniul său de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, are totodată caracteristicile legislației de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și ale asistenței sociale. (2) În sensul prezentului capitol, «prestații speciale în numerar de tip necontributiv» înseamnă prestații: (a) care sunt destinate să furnizeze: (i) o acoperire suplimentară, de substituție sau ancilară împotriva riscurilor acoperite de ramurile de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1), care garantează persoanelor în cauză un venit minim de subzistență, avându‑se în vedere situația economică și socială din statul membru în cauză sau (ii) exclusiv protecție specială pentru persoane cu handicap, în strânsă legătură cu mediul social al acestor persoane din statul membru în cauză și (b) în cazul în care finanțarea provine exclusiv din contribuții fiscale obligatorii destinate acoperirii cheltuielilor publice generale și condițiile pentru atribuirea și calcularea prestațiilor nu depind de vreo contribuție din partea beneficiarului acestora. Cu toate acestea, prestațiile furnizate ca supliment al unei prestații de tip contributiv nu se consideră prestații de tip contributiv exclusiv din acest motiv și (c) sunt enumerate în anexa X. (3) Articolul 7 și celelalte capitole din prezentul titlu nu se aplică prestațiilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol. (4) Prestațiile prevăzute la alineatul (2) se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Aceste prestații se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.”

În ceea ce privește Italia, anexa X la Regulamentul nr. 883/2004 menționează la litera (g) alocația socială prevăzută de legge n. 335 – Riforma del sistema pensionistico obles atorio e complementare (Legea nr. 335 privind reforma sistemului de pensii obligatorii și suplimentare) din 8 august 1995 (GURI nr. 190 din 16 august 1995, supliment ordinar nr. 101, denumită în continuare „Legea nr. 335/1995”) ca prestație specială în numerar de tip necontributiv.

Potrivit articolului 24 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56): „(1) Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă. (2) Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”

Articolul 3 din Legea nr. 335/1995 prevede la alineatul 6 că, în locul pensiei sociale și al majorărilor acesteia, cetățenii italieni cu reședința în Italia care au împlinit vârsta de 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, 67 de ani) și care îndeplinesc condițiile privind veniturile prevăzute la acest alineat 6 primesc o alocație socială. Dacă persoana dispune de venituri proprii, alocația respectivă se acordă, în principiu, la o cotă redusă până la limita cuantumului anual net prevăzut de lege. Creșterile ulterioare ale veniturilor peste limita maximă determină suspendarea alocației sociale menționate.

Articolul 80 din legge n. 388 – Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2001) [Legea nr. 388 privind dispoziții pentru constituirea bugetului anual și multianual al statului (Legea finanțelor pentru anul 2001)] din 23 decembrie 2000 (GURI nr. 302 din 29 decembrie 2000, supliment ordinar nr. 219, denumită în continuare „Legea nr. 388/2000”) prevede la alineatul 19 că alocațiile sociale și avantajele economice care constituie drepturi subiective se acordă, în condițiile prevăzute de lege, resortisanților italieni cu reședința în Italia, cărora le sunt asimilați resortisanții țărilor terțe care dețin un permis de ședere de rezidenți pe termen lung.

În temeiul articolului 20 alineatul (10) din decreto‑legge n. 112 – Disposizioni urgenti per lo sviluppo economico, la semplificazione, la competitività, la stabilizzazione della finanza pubblica e la perequazione tributaria (Decretul‑lege nr. 112 privind dispoziții urgente pentru dezvoltarea economică, simplificarea, competitivitatea, stabilizarea finanțelor publice, precum și repartizarea justă a fiscalității) din 25 iunie 2008 (GURI nr. 147 din 25 iunie 2008, supliment ordinar nr. 152), transformat în lege, cu modificări, prin Legea nr. 133/2008, solicitantul, dacă este resortisant al unei țări terțe, trebuie, pentru a beneficia de alocația socială menționată la punctul 14 din prezenta hotărâre, să dețină un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung și să fi avut reședința legală, în mod continuu, timp de cel puțin zece ani pe teritoriul național.

V. M. este o resortisantă albaneză care a intrat pe teritoriul italian în temeiul unei reîntregiri a familiei în cursul anului 2006. Deținând în acest temei un permis de ședere acordat pentru motive familiale cu o durată de doi ani, care o autorizează de asemenea să lucreze în Italia, acesteia i‑a fost refuzată de către INPS acordarea alocației sociale prevăzute la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 pentru motivul că nu deținea un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung, astfel cum prevede articolul 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000.

După ce acțiunea sa împotriva acestei decizii de refuz a INPS a fost respinsă în primă instanță, V. M. a sesizat Corte d’appello di Firenze (Curtea de Apel din Florența, Italia), care i‑a admis apelul.

INPS a sesizat Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia). Aceasta din urmă, având îndoieli cu privire la constituționalitatea articolului 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000, a sesizat cu titlu preliminar, printr‑o ordonanță din 8 martie 2023, Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), care este instanța de trimitere, cu întrebări de constituționalitate.

Instanța de trimitere arată că alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 prezintă caracteristicile unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv, și anume că: – este vorba despre o prestație în numerar acordată, la cerere, persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, de peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară, în măsura în care sunt lipsite de venit sau primesc un venit inferior pragului stabilit în fiecare an de legea care definește cuantumul maxim al acestei alocații; – această prestație este „doar de asistență”, întrucât urmărește exclusiv să ajute persoanele lipsite de resurse economice adecvate a căror capacitate de muncă este redusă din cauza vârstei lor să facă față stării de nevoie care decurge din indigența în care se află, și este acordată independent de statutul de lucrător prezent sau trecut al beneficiarului său și că – finanțarea prestației menționate este asigurată prin contribuții fiscale obligatorii destinate să acopere cheltuieli publice generale.

Această instanță precizează în plus că beneficiul prestației este acordat nu numai cetățenilor italieni cu reședința pe teritoriul italian, ci și, în temeiul articolului 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000, resortisanților țărilor terțe care dețin un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung.

Instanța menționată arată că, în hotărârea nr. 50 din 15 martie 2019, ea a statuat că ținea de puterea discreționară a legiuitorului să acorde o prestație în numerar unui resortisant al unei țări terțe indigent numai în cazul în care integrarea sa în societate l‑a făcut demn de a primi aceeași asistență precum cea acordată unui cetățean italian. În aceste condiții, ea a concluzionat că cerința prevăzută la articolul 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000, în temeiul căreia beneficiul alocației sociale în discuție în litigiul principal este supus, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, deținerii unui permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung, nu era nici discriminatorie, nici vădit nerezonabilă.

În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă cerința prevăzută la articolul 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000 este contrară principiului privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale prevăzut la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

În vederea examinării conformității acestei cerințe cu Constituția, această instanță arată că îi revine sarcina de a stabili dacă alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 figurează printre prestațiile de securitate socială pentru care resortisanții țărilor terțe care dețin un permis de ședere eliberat în scopul ocupării unui loc de muncă sau, cel puțin, care le permite să lucreze beneficiază de egalitate de tratament în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

În această privință, instanța menționată arată că, pentru a stabili domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții, legiuitorul Uniunii a făcut trimitere la ramurile securității sociale prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

Instanța de trimitere consideră că alocația socială în discuție în litigiul principal constituie o prestație specială în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 70 din acest regulament, care nu intră stricto sensu în sfera noțiunii de „ramuri de securitate socială” prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat.

Or, în primul rând, articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 ar defini prestațiile pentru acordarea cărora trebuie respectat principiul egalității de tratament în funcție de legătura lor cu una dintre aceste ramuri, astfel cum sunt definite la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

În al doilea rând, acest articol 12 alineatul (1) litera (e) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2011/98 nu ar fi aplicabil decât resortisanților țărilor terțe care lucrează sau au lucrat în Italia.

În al treilea rând, deși articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004 determină aplicabilitatea acestuia din urmă în cazul prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, nu se poate concluziona că o asemenea extindere ar fi valabilă și în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98. Astfel, prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv nu ar acoperi riscurile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 decât cu titlu complementar, subsidiar sau de substituție, iar nu în mod direct.

În al patrulea rând, referindu‑se la Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano,C‑333/13 (EU:C:2014:2358), și la Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic,C‑67/14 (EU:C:2015:597), instanța de trimitere amintește că, potrivit Curții, principiul egalității de tratament nu se opune refuzului autorităților statului membru gazdă de a acorda prestații speciale în numerar de tip necontributiv resortisanților altor state membre care nu au calitatea de lucrător. Or, statele membre nu pot fi obligate să aplice resortisanților țărilor terțe norme mai puțin stricte decât cele care se impun cetățenilor Uniunii.

În aceste împrejurări, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva [2011/98], ca expresie concretă a protecției dreptului de acces la prestațiile de securitate socială, recunoscut la articolul 34 alineatele (1) și (2) din [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul său de aplicare o măsură de asistență precum alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din [Legea nr. 335/1995] și, prin urmare, dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care nu extinde la străinii care dețin permisul unic menționat [de respectiva] directivă beneficiul acestei măsuri de asistență care este deja acordată străinilor cu condiția să dețină un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, citit în lumina articolului 34 alineatele (1) și (2) din cartă, trebuie interpretat în sensul că se aplică unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv în sensul articolului 70 din Regulamentul nr. 883/2004 și, prin urmare, dacă se opune unei reglementări naționale care supune acordarea în favoarea resortisanților țărilor terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă a unei astfel de prestații sub forma unei alocații sociale destinate persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară și care dispun de o capacitate de muncă limitată din cauza vârstei lor unei condiții de deținere a unui permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung.

În temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, lucrătorii din țările terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă beneficiază de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru în care își au reședința în legătură cu ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul nr. 883/2004. Aceste dispoziții trebuie interpretate în lumina articolului 34 alineatele (1) și (2) din cartă, referitor la prestațiile de securitate socială.

În măsura în care, în temeiul articolului 80 alineatul 19 din Legea nr. 388/2000, acordarea alocației sociale prevăzute la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 este supusă doar unei condiții privind reședința în cazul resortisanților italieni, în timp ce acest articol 80 alineatul 19 subordonează acordarea alocației menționate resortisanților țărilor terțe condiției ca aceștia să dețină un permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung, trebuie să se stabilească dacă principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată se aplică unei persoane precum pârâta din acțiunea principală, precum și unei prestații sub forma alocației menționate, astfel încât acordarea sa nu ar putea fi supusă unei asemenea condiții privind reședința pe termen lung.

Potrivit jurisprudenței, articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98 se aplică atât resortisanților țărilor terțe care au fost admiși într‑un stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă pe teritoriul acestuia în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul național, cât și resortisanților țărilor terțe care au fost admiși într‑un stat membru în alte scopuri decât cel al ocupării unui loc de muncă în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul național, care au drept de muncă și care dețin un permis de ședere în conformitate cu Regulamentul nr. 1030/2002 [Hotărârea din 2 septembrie 2021, INPS (Alocații de naștere și de maternitate pentru deținătorii de permis unic), C‑350/20, EU:C:2021:659, punctul 48].

Astfel, modul de redactare a respectivei dispoziții nu impune nicidecum ca, pentru a beneficia de egalitatea de tratament prevăzută de aceasta, resortisantul în cauză al unei țări terțe să fi lucrat efectiv în statul membru gazdă.

Această constatare este confirmată, pe de o parte, de considerentul (2) al Directivei 2011/98, potrivit căruia aceasta urmărește „să asigure un tratament echitabil resortisanților țărilor terțe cu ședere legală pe teritoriul statelor membre”, fără a specifica însă că ei ar trebui să desfășoare sau să fi desfășurat efectiv o activitate pe teritoriul acestora.

Pe de altă parte, considerentul (20) al directivei amintite precizează că egalitatea de tratament a acestor resortisanți ai țărilor terțe în raport cu resortisanții statului membru gazdă trebuie garantată indiferent de scopul inițial sau de motivul pentru care au fost admiși pe teritoriul statului membru respectiv. Printre beneficiarii acestei egalități de tratament, considerentul respectiv menționează membrii de familie ai lucrătorilor din țările terțe care au fost admiși în statul membru în temeiul dreptului la reîntregirea familiei și cărora li se permite să lucreze acolo.

În speță, din decizia de trimitere reiese că V. M. locuiește în Italia în temeiul reîntregirii familiei și că deține un permis de ședere acordat pentru motive familiale, cu o durată de doi ani, care îi permite de asemenea să lucreze în acest stat membru.

Prin urmare, o persoană care se află într‑o situație precum cea a pârâtei din litigiul principal intră în domeniul de aplicare personal al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, care constă în a stabili dacă o prestație socială precum alocația socială în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare material al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, această dispoziție trebuie interpretată ținând seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Lindenapotheke,C‑21/23, EU:C:2024:846, punctul 52 și jurisprudența citată).

Din formularea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 rezultă că domeniul de aplicare al acestei dispoziții este determinat printr‑o trimitere la „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul [nr. 883/2004]”.

În această privință, reiese din jurisprudență că, în conformitate cu considerentul (24) al acestei directive, pentru a putea beneficia de egalitatea de tratament prevăzută de dispoziția menționată, este necesar ca prestația în cauză să constituie o prestație care face parte din una dintre ramurile securității sociale enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, INPS (Alocații de naștere și de maternitate pentru deținătorii de permis unic), C‑350/20, EU:C:2021:659, punctul 51].

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare material”, precizează la alineatul (1) că regulamentul menționat se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind prestațiile de boală, indemnizațiile de maternitate și de paternitate asimilate, indemnizațiile de invaliditate, prestațiile pentru limită de vârstă, prestațiile de urmaș, prestațiile în cazul unor accidente de muncă și boli profesionale, ajutoarele de deces, ajutoarele de șomaj, prestațiile de prepensionare și prestațiile familiale.

În temeiul articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004, acesta se aplică „și” în cazul prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv prevăzute la articolul 70 din acest regulament.

În aceste condiții, este necesar să se stabilească dacă alocația socială în discuție în litigiul principal este o prestație care se încadrează în una dintre ramurile securității sociale enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 sau dacă este vorba despre o prestație specială în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 70 din respectivul regulament.

În primul rând, Curtea a statuat că o prestație poate fi considerată o „prestație de securitate socială”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în măsura în care, pe de o parte, este acordată beneficiarilor independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege, și, pe de altă parte, se referă la unul dintre riscurile expres enumerate în această dispoziție (Hotărârea din 28 octombrie 2021, ASGI ș.a.,C‑462/20, EU:C:2021:894, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește în special prestațiile pentru limită de vârstă prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 883/2004, acestea se caracterizează în esență prin faptul că urmăresc să asigure mijloacele de subzistență ale unor persoane care, atunci când împlinesc o anumită vârstă, își părăsesc locul de muncă și nu mai sunt obligate să se pună la dispoziția serviciului administrativ competent în materia ocupării forței de muncă (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia,C‑361/13, EU:C:2015:601, punctul 55 și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a statuat că poate fi calificată drept „prestație pentru limită de vârstă” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 883/2004, plătită ca alocație suplimentară, îndeosebi o alocație care este plătită în mod exclusiv beneficiarilor unei pensii pentru vechime în muncă și/sau de urmaș ale căror surse de finanțare sunt aceleași precum cele prevăzute pentru finanțarea pensiilor pentru vechime în muncă și de urmaș și care se adaugă pensiei pentru vechime în muncă, permițând beneficiarilor să își asigure nevoile și garantând acestora un complement financiar care să le permită eventual să plece în vacanță (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia,C‑361/13, EU:C:2015:601, punctul 56 și jurisprudența citată).

În speță, din decizia de trimitere reiese că alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 nu este plătită exclusiv beneficiarilor unei pensii pentru limită de vârstă, ci urmărește ca persoanele lipsite de resurse economice adecvate, cărora li se reduce capacitatea de muncă din cauza vârstei lor, să facă față stării de nevoie care decurge din indigența în care se află. În consecință, o astfel de alocație socială nu constituie o prestație de securitate socială, în sensul jurisprudenței citate la punctul 47 din prezenta hotărâre. În această privință, trebuie precizat că o asemenea alocație nu intră nici în domeniul de aplicare al alineatelor (1) și (2) ale articolului 34 din cartă, care privesc prestațiile de securitate socială.

În plus, din economia Regulamentului nr. 883/2004 reiese că noțiunea de „prestație de securitate socială” și cea de „prestație specială de tip necontributiv” se exclud reciproc și că o prestație care îndeplinește condițiile unei prestații de securitate socială nu poate fi analizată ca fiind o prestație specială de tip necontributiv și invers (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2006, Hosse,C‑286/03, EU:C:2006:125, punctul 36).

În al doilea rând, în temeiul articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, este calificată drept „prestație specială în numerar de tip necontributiv” o prestație care, mai întâi, este destinată să furnizeze o acoperire suplimentară, de substituție sau ancilară împotriva riscurilor acoperite de ramurile de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament și care garantează persoanelor în cauză un venit minim de subzistență, avându‑se în vedere situația economică și socială din statul membru în cauză. Pentru a se încadra în calificarea de „prestație specială în numerar de tip necontributiv”, prestația avută în vedere trebuie, în continuare, să fie finanțată exclusiv din contribuții fiscale obligatorii destinate acoperirii cheltuielilor publice generale și ale căror condiții pentru atribuire și calculare nu depind de vreo contribuție din partea beneficiarului acestora. În plus, dacă o prestație este furnizată ca supliment al unei prestații de tip contributiv, ea nu este considerată, doar din acest motiv, ca fiind o prestație de tip contributiv. În sfârșit, prestația în discuție trebuie să fie enumerată în anexa X la regulamentul menționat.

În speță, instanța de trimitere consideră că alocația socială în discuție în litigiul principal se încadrează în noțiunea de „prestație specială în numerar de tip necontributiv”, în sensul articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004. Această alocație urmărește, într‑adevăr, să garanteze mijloace de existență unor persoane care nu își pot asigura subzistența și face obiectul unei finanțări necontributive prin impozit. Din moment ce alocația menționată este, în plus, enumerată în anexa X la acest regulament, ea îndeplinește, în consecință, condițiile prevăzute la acest articol 70 alineatul (2).

Pe de altă parte, trebuie adăugat că o astfel de alocație face parte din noțiunea de „asistență socială”, în sensul articolului 70 alineatul (1) din regulamentul menționat, această noțiune făcând referire la toate regimurile de ajutoare instituite de autorități publice, la nivel național, regional sau local, la care poate recurge o persoană care nu dispune de resurse suficiente pentru a face față nevoilor sale de bază, precum și celor ale familiei sale și care, pentru acest motiv, riscă să devină în cursul șederii sale o sarcină pentru finanțele publice ale statului membru gazdă, care poate avea consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de statul respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic,C‑67/14, EU:C:2015:597, punctul 44 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, instanța de trimitere a putut califica în mod întemeiat alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/1995 drept „prestație specială în numerar de tip necontributiv”, în sensul articolului 70 din Regulamentul nr. 883/2004.

Întrucât articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că acesta se aplică „și” acestui tip de prestații, este necesar să se examineze dacă acestea intră totuși în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, care se referă exclusiv la „ramurile securității sociale”.

Primo, potrivit articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, această dispoziție face trimitere, mai ales pentru definirea domeniului său de aplicare, la „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite” de Regulamentul nr. 883/2004.

Or, deși în temeiul formulării articolului 3 alineatul (3) din regulamentul menționat, acesta se aplică „și” prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, trebuie să se constate că dispoziția respectivă stabilește exclusiv domeniul de aplicare al regulamentului amintit, fără a aduce atingere definiției celui din Directiva 2011/98, așa cum rezultă din însăși formularea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din aceasta.

Secundo, în ceea ce privește interpretarea sistematică a articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, trebuie subliniat că prestațiile de securitate socială și prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv sunt supuse unor regimuri diferite în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 883/2004.

Mai întâi, în ceea ce privește condiția privind reședința pentru acordarea acestor prestații, în timp ce articolul 7 din acest regulament prevede exportabilitatea prestațiilor de securitate socială, acestea trebuind să fie furnizate în anumite condiții de un stat membru, inclusiv atunci când beneficiarul lor nu este rezident pe teritoriul său, articolul 70 alineatul (4) din regulamentul menționat precizează că prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă și în conformitate cu legislația sa.

O asemenea diferență de regim se întemeiază, în continuare, pe caracteristicile distincte pe care le prezintă aceste două tipuri de prestații.

Astfel, pe de o parte, în timp ce finanțarea prestațiilor de securitate socială este dependentă de contribuțiile plătite de lucrători și de angajatori, prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv sunt finanțate exclusiv din contribuții fiscale obligatorii destinate acoperirii cheltuielilor publice generale.

Pe de altă parte, după cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 47 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat în mod repetat că o prestație poate fi considerată o prestație de securitate socială în măsura în care este acordată beneficiarilor, independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege și în care se referă la unul dintre riscurile expres enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

Dimpotrivă, prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv se acordă, independent de orice perioadă de muncă efectuată de beneficiarii lor, în conformitate cu legislația statului membru în care ei sunt rezidenți, după cum prevede articolul 70 alineatul (4) din acest regulament.

Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 55 și 56 din concluzii, prin limitarea domeniului de aplicare personal al dreptului la egalitatea de tratament prevăzut la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98, legiuitorul Uniunii a ales în mod expres să nu extindă acest drept la prestațiile care nu pot fi calificate drept prestații „de securitate socială” în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 883/2004. Caracteristicile diferite ale acestor două tipuri de prestații, prezentate la punctele 62-64 din prezenta hotărâre, justifică faptul că, deși prestațiile de securitate socială intră în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, situația este diferită în cazul prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv.

Prin urmare, statele membre nu sunt obligate, în ceea ce privește aceste prestații speciale, să respecte principiul egalității de tratament prevăzut de această din urmă dispoziție și pot, în consecință, să decidă să condiționeze acordarea unor astfel de prestații resortisanților țărilor terțe de îndeplinirea unui criteriu diferit de cel aplicabil resortisanților lor, precum criteriul de integrare, a cărui respectare este atestată prin deținerea unui permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung.

În sfârșit, o asemenea interpretare garantează coerența dintre diferitele statute recunoscute resortisanților țărilor terțe, așa cum rezultă din dreptul Uniunii, în funcție de nivelul lor de integrare în statul membru gazdă.

Astfel, statutul de rezident pe termen lung prevăzut de Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225) corespunde celui mai înalt nivel de integrare pentru resortisanții țărilor terțe și justifică garantarea egalității de tratament cu resortisanții statului membru gazdă, în special în ceea ce privește securitatea socială, asistența socială și protecția socială [Hotărârea din 29 iulie 2024, CU și ND (Asistență socială – Discriminare indirectă), C‑112/22 și C‑223/22, EU:C:2024:636, punctul 46].

Pentru a se ține seama în mod corespunzător de criteriul duratei șederii și de consecințele care decurg din acesta în ceea ce privește nivelul de integrare a resortisanților țărilor terțe, articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 nu se poate opune ca statele membre să supună acordarea unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv, care, așa cum s‑a subliniat la punctul 54 din prezenta hotărâre, are de asemenea caracterul unei prestații de asistență socială, unei condiții privind durata șederii.

Tertio, interpretarea reținută la punctul 66 din prezenta hotărâre este confirmată de obiectivele urmărite de Directiva 2011/98.

Pe de o parte, trebuie amintit că, după cum reiese din considerentul (19) al directivei respective, aceasta urmărește să stabilească condiții unitare minime în ansamblul Uniunii, precizând domeniile în care trebuie asigurată egalitatea de tratament între resortisanții unui stat membru și resortisanții țărilor terțe.

Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 68 din concluzii, legiuitorul Uniunii a precizat în mod explicit și exhaustiv domeniile în care trebuia să se aplice principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

Pe de altă parte, potrivit considerentului (2) al acestei directive, „Uniunea Europeană ar trebui să asigure un tratament echitabil resortisanților țărilor terțe cu ședere legală pe teritoriul statelor membre și o politică de integrare mai energică al cărei obiectiv ar trebui să fie acordarea unor drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii”.

Având în vedere obiectivul apropierii drepturilor și obligațiilor resortisanților țărilor terțe de cele ale cetățenilor Uniunii, trebuie arătat că, în ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 permite statelor membre să supună beneficiul prestațiilor de asistență socială condiției ca acești cetățeni să dispună de un drept de ședere permanentă pe teritoriul lor, dobândit ca urmare a unei perioade neîntrerupte de ședere de cinci ani pe respectivul teritoriu.

Astfel, în ceea ce privește accesul la acest tip de prestații, un cetățean al Uniunii nu poate solicita să beneficieze de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru gazdă decât dacă șederea sa pe teritoriul statului membru respectiv respectă condițiile prevăzute de Directiva 2004/38 (Hotărârea din 15 iulie 2021, Ministerul Comunităților din Irlanda de Nord,C‑709/20, EU:C:2021:602, punctul 75 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, aplicarea principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, care ar conduce la înlăturarea cerinței privind durata șederii resortisanților țărilor terțe prevăzută de reglementarea unui stat membru în vederea acordării unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv care are de asemenea caracterul unei prestații de asistență socială, ar avea drept consecință să se recunoască acestor resortisanți un tratament mai favorabil decât cel acordat cetățenilor Uniunii.

Or, o asemenea consecință ar depăși obiectivul enunțat în considerentul (2) al Directivei 2011/98, care constă în a recunoaște resortisanților țărilor terțe drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 70 din Regulamentul nr. 883/2004, și, prin urmare, că nu se opune unei reglementări naționale care supune acordarea în favoarea resortisanților țărilor terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă a unei astfel de prestații sub forma unei alocații sociale destinate persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară și care dispun de o capacitate de muncă limitată din cauza vârstei lor unei condiții de deținere a unui permis de ședere al Uniunii pentru rezidenți pe termen lung.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

5 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2011/98

Regulamentul nr. 883/2004

Directiva 2004/38/CE

Dreptul italian

Legea nr. 335/1995

Legea nr. 388/2000

Decretul‑lege nr. 112 din 25 iunie 2008

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la domeniul personal de aplicare al Directivei 2011/98

Cu privire la domeniul de aplicare material al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98

Cu privire la cheltuielile de judecată