Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 15 ianuarie 2026.#Coillte Cuideachta Ghníomhaíochta Ainmnithe împotriva Commissioner for Environmental Information.#Cererea de decizie preliminară formulată de High Court (Irlanda).#Trimitere preliminară – Mediu – Convenția de la Aarhus – Directiva 2003/4/CE – Accesul publicului la informațiile despre mediu – Noțiunile de «solicitant» și de «cerere» – Solicitanți anonimi sau care utilizează pseudonime – Dreptul de acces la informațiile despre mediu – Modalități practice – Obligația solicitanților de a‑și comunica numele real și o adresă fizică actuală – Nevaliditatea cererii.#Cauza C-129/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul 5, a articolului 3 alineatul (1), a articolului 3 alineatul (5) litera (c), a articolului 4 alineatul (1) litera (b) și a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (JO 2003, L 41, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 9, p. 200), citite în lumina Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Coillte Cuideachta Ghníomhaíochta Ainmnithe (denumită în continuare „Coillte”), o întreprindere forestieră comercială care aparține parțial statului irlandez, pe de o parte, și Commissioner for Environmental Information (comisarul pentru informații despre mediu, Irlanda) (denumit în continuare „comisarul”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestuia din urmă prin care se constată tratarea nejustificată de către Coillte a mai multor cereri de acces la informații despre mediu ca fiind nevalide.

Articolul 2 din Convenția de la Aarhus, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 4 și 5: „4. «Public» înseamnă una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau cu practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile de astfel de persoane. 5. «Public interesat» înseamnă publicul afectat sau care poate fi afectat ori care are un interes în deciziile de mediu; în scopul acestei definiții organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului și îndeplinesc cerințele legii naționale vor fi considerate ca având un interes.”

Articolul 3 din această convenție, intitulat „Dispoziții generale”, prevede la alineatul (8): „Fiecare parte se asigură că persoanele care își exercită drepturile în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții nu sunt penalizate, persecutate sau hărțuite în nici un fel pentru implicarea lor. Prezenta dispoziție nu aduce atingere puterii instanțelor naționale de a impune costuri rezonabile în cadrul procedurilor judiciare.”

Articolul 4 din convenția menționată, intitulat „Accesul la informațiile despre mediu”, prevede: „(1) Fiecare parte se asigură, sub rezerva alineatelor prezentate în continuare în prezentul articol, că autoritățile publice pun la dispoziția publicului informațiile despre mediu disponibile solicitate, în cadrul legislației interne, inclusiv, la cerere și sub rezerva literei (b) menționate în continuare, copii ale documentației originale care conține sau cuprinde astfel de informații: (a) fără să fie necesară invocarea unui interes deosebit; (b) în forma solicitată, cu excepția următoarelor situații: (i) în cazul în care este mai potrivit pentru autoritatea publică să comunice informațiile într‑o altă formă, caz în care trebuie indicate motivele prezentării în forma respectivă sau (ii) în cazul în care informațiile sunt deja disponibile într‑o altă formă. (2) Informațiile despre mediu prevăzute anterior la alineatul (1) se pun la dispoziție cât mai curând posibil și în cel mult o lună de la depunerea cererii, cu excepția cazului în care volumul și complexitatea informațiilor justifică o prelungire a acestei perioade de până la două luni de la prezentarea cererii. Solicitantul este informat cu privire la orice prelungire și la motivul care o justifică. (3) O cerere de informații despre mediu poate fi refuzată în cazul în care: […] (b) cererea este în mod clar nerezonabilă sau este formulată în termeni prea generali […] […]”

Articolul 6 alineatele (1) și (2) din Convenția de la Aarhus definește domeniul de aplicare al normelor privind participarea publicului la decizii privind activități specifice, precum și conținutul informațiilor despre mediu comunicate publicului într‑o etapă incipientă a procedurii de luare a deciziei.

Considerentele (8) și (15) ale Directivei 2003/4 au următorul cuprins: „(8) Dreptul de acces la informațiile despre mediu deținute de către sau pentru autoritățile publice trebuie asigurat tuturor persoanelor fizice și juridice, fără ca acestea să aibă obligația de a declara interesul pe care îl au în acest sens. […] (15) Statele membre trebuie să stabilească modalitățile practice de punere la dispoziția publicului a acestor informații în mod eficient. Aceste modalități trebuie să garanteze faptul că informațiile pot fi accesate cu ușurință și în mod eficient și că sunt puse progresiv la dispoziția publicului prin intermediul rețelelor publice de telecomunicații, inclusiv al listelor accesibile public ale autorităților publice și al registrelor sau al listelor de informații despre mediu deținute de către sau în numele autorităților publice.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiective”, prevede: „Obiectivele prezentei directive sunt: (a) garantarea dreptului de acces la informațiile despre mediu deținute de către sau pentru autoritățile publice și stabilirea condițiilor de bază și a modalităților practice de exercitare a acestuia și (b) asigurarea, ca regulă generală, a punerii la dispoziția publicului și a diseminării progresive a informațiilor despre mediu pentru a se realiza cea mai largă disponibilitate și diseminare sistematică a informațiilor despre mediu la nivelul publicului. În acest scop, este promovată utilizarea, în special, a telecomunicațiilor computerizate și/sau a tehnologiei electronice, în cazul în care acestea sunt disponibile.”

Potrivit articolului 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive: […] 5) «Solicitant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care solicită informații despre mediu. 6) «Public» înseamnă una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau cu practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile acestora.”

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Accesul la informații despre mediu la cerere”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile din prezenta directivă, autoritățile publice trebuie să pună la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia și fără ca acesta să declare interesul pe care îl are în acest sens, informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor. […] (5) În sensul prezentului articol, statele membre se asigură că: […] (c) că sunt definite modalitățile practice pentru garantarea exercitării eficiente a dreptului de acces la informații despre mediu, cum ar fi: – desemnarea de responsabili în materie de informații; – instituirea și menținerea unor facilități destinate examinării informațiilor solicitate; – registre sau liste de informații despre mediu deținute de autoritățile publice sau centrele de informare, cu indicații clare privind locul unde pot fi găsite astfel de informații. […]”

Articolul 4 din Directiva 2003/4, intitulat „Excepții”, prevede: „(1) Statele membre pot dispune ca o cerere de informații despre mediu să fie refuzată în cazul în care: […] (b) cererea este în mod evident nerezonabilă; […] (5) Refuzul de a pune la dispoziția solicitantului integral sau parțial informațiile solicitate îi este transmis acestuia în scris sau electronic, în cazul în care cererea a fost depusă în scris sau în cazul în care solicitantul cere acest lucru, în termenele menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (a) sau, după caz, (b). Notificarea conține motivele refuzului și cuprinde informații privind procedura de recurs prevăzută în conformitate cu articolul 6.”

Articolul 6 din aceeași convenție, intitulat „Accesul la justiție”, prevede la alineatul (1): „Statele membre asigură oricărui solicitant care consideră că cererea sa de informații a fost ignorată, refuzată în mod incorect (indiferent dacă integral sau parțial), a primit un răspuns neadecvat sau nu a fost tratată în alt mod în conformitate cu dispozițiile articolelor 3, 4 și 5 accesul la o procedură în cadrul căreia actele sau omisiunile autorității publice în cauză pot fi reexaminate de către respectiva autoritate publică sau de către alta sau poate face obiectul unui revizuiri administrative pe lângă un organism independent și imparțial instituit prin lege. Orice astfel de procedură este rapidă și fie gratuită, fie puțin costisitoare.”

European Communities (Access to Information on the Environment) Regulations 2007-2018 [Regulamentele din 2007-2018 – Comunitățile Europene (Accesul la informații despre mediu)] (denumite în continuare „normele naționale irlandeze”) urmăresc transpunerea Directivei 2003/4 în dreptul irlandez.

Articolul 6 din normele naționale irlandeze, intitulat „Cererea de informații despre mediu”, prevede: „(1) O cerere de informații despre mediu trebuie: (a) să fie făcută în scris sau în format electronic; (b) să menționeze faptul că cererea este formulată în temeiul prezentelor norme; (c) să indice numele, adresa și alte coordonate relevante ale solicitantului; […] (2) Solicitantul nu este obligat să declare interesul pe care îl are în formularea cererii.”

Articolul 12 din normele naționale irlandeze, intitulat „Acțiunea în fața [comisarului]”, prevede la alineatul (3) printre altele că, atunci când o decizie a unei autorități publice prin care se respinge o cerere de informații despre mediu a fost confirmată, în tot sau în parte, în urma unei reexaminări interne a acestei decizii de respingere, solicitantul poate introduce o cale de atac în fața comisarului împotriva deciziei menționate.

Între 10 martie 2022 și 7 iunie 2022, Coillte a primit 130 de cereri de acces la informații despre mediu. 97 dintre cereri proveneau de la solicitanți anonimi sau care utilizau pseudonime inspirate în general de personaje din filme și aveau un format identic sau aproape identic, fără să se furnizeze o adresă fizică (denumite în continuare „cererile anonime sau sub pseudonim”).

Considerând că cererile anonime sau sub pseudonim nu erau menite în mod real obținerii de informații despre mediu, ci făceau parte dintr‑o campanie organizată desfășurată pentru motive contestabile precum cel de perturbare a funcționării sale, Coillte a solicitat solicitanților în cauză să îi indice adresele actuale și să confirme că, în aceste cereri, au utilizat adevăratele lor nume legale.

Întrucât nu a primit niciun răspuns, Coillte a respins în esență cererile anonime sau sub pseudonim ca fiind lipsite de validitate și, în consecință, nu a furnizat informațiile despre mediu solicitate în termenul stabilit de reglementarea națională.

Solicitanții în cauză au solicitat Coillte să efectueze o reexaminare internă a acestor decizii de respingere. Coillte a cerut din nou acestor solicitanți să îi confirme sau să indice numele lor legale și să îi comunice adresele lor actuale, precizând în același timp că nu le pretindea să indice motivul cererilor lor de informații despre mediu și că, în lipsa furnizării confirmării solicitate, cererile lor de reexaminare internă vor fi respinse.

Întrucât aceste informații nu au fost furnizate, cererile de reexaminare internă au fost respinse din motive de nevaliditate.

Dintre aceste decizii de respingere, 81 au făcut obiectul unor căi de atac administrative în fața comisarului, introduse între 13 iunie și 4 iulie 2022. Pronunțându‑se cu privire la primele 58 de cazuri de respingere, comisarul a adoptat, la 29 august 2022, o decizie prin care a constatat că Coillte nu era îndreptățită să trateze cererile de informații despre mediu în cauză ca fiind nevalide în raport cu articolul 6 alineatul (1) litera (c) din normele naționale irlandeze.

Coillte a formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii la High Court (Înalta Curte, Irlanda), care este instanța de trimitere.

Această instanță apreciază că cererile anonime sau sub pseudonim proveneau probabil dintr‑o sursă unică sau făceau parte dintr‑o campanie coordonată, întrucât au încetat brusc în același moment. Astfel, anonimatul ar fi putut fi utilizat de anumiți solicitanți pentru a abuza în mod intenționat de procedura de acces la informații despre mediu cu scopul de a perturba buna funcționare a autorităților publice. Instanța menționată consideră că Coillte a acționat în mod rezonabil pentru a examina dacă cererile în discuție erau vădit abuzive în raport cu volumul, cu natura și cu frecvența celorlalte cereri formulate de același solicitant și că nimic nu dovedește că comunicarea numelui real și/sau a adresei fizice actuale a unui solicitant ar putea determina în mod indirect autoritatea publică sau o altă entitate să tragă concluzii sau să speculeze cu privire la eventualul interes al solicitantului, vizat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/4.

Instanța de trimitere subliniază că, potrivit normelor naționale irlandeze, termenii „nume” și „adresă” desemnează numele real al solicitantului și, respectiv, o adresă fizică actuală la care solicitantul poate fi contactat. Prin urmare, aceasta exprimă îndoieli în ceea ce privește în esență conformitatea acestor norme, astfel cum au fost interpretate în dreptul intern, cu Directiva 2003/4, citită în lumina Convenției de la Aarhus.

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Termenul «cerere» care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Directiva [2003/4], interpretat în lumina articolului 4 alineatul (1) din [Convenția de la Aarhus], desemnează numai o cerere care este validă în raport cu [această directivă] și cu legislația națională de transpunere adoptată de statul membru în cauză? 2) Termenul «solicitant» care figurează la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, interpretat în lumina, printre altele, a articolului 4 alineatul (1) litera (b) și/sau a articolului 6 alineatul (1) și/sau alineatul (2) și/sau a articolului 2 alineatul (5), precum și a articolului 4 alineatul (1) și a articolului 4 alineatul (3) litera (b) din [Convenția de la Aarhus], desemnează o persoană fizică sau juridică identificată prin numele său real și/sau printr‑o adresă fizică actuală, spre deosebire de o persoană anonimă sau sub un pseudonim și/sau un solicitant ale cărui date de contact sunt identificate numai prin e‑mail? 3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, articolul 3 alineatul (1) și/sau articolul 3 alineatul (5) litera (c) din [Directiva 2003/4], interpretat în lumina articolului 4 alineatul (1) din [Convenția de la Aarhus], se opune unei legislații naționale care impune solicitantului să furnizeze numele său real și/sau adresa fizică actuală pentru a formula o cerere? 4) În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este negativ și răspunsul la a treia întrebare este, în ansamblu, afirmativ, [Directiva 2003/4], interpretată în lumina articolului 4 din [Convenția de la Aarhus], are ca efect faptul că, în cazul în care o autoritate publică consideră în mod rezonabil că există un dubiu prima facie cu privire la veridicitatea informațiilor furnizate de un solicitant cu privire la identitatea sa, autoritatea publică nu poate să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a verifica identitatea solicitantului, iar nu pentru a stabili interesul solicitantului, chiar dacă furnizarea numelui real al unui solicitant și/sau a adresei fizice actuale a acestuia ar putea determina în mod indirect autoritatea publică sau altă entitate să tragă concluzii sau să speculeze cu privire la interesul solicitantului menționat la articolul 3 alineatul (1) din [această] directivă, în cazul în care există vreun astfel de interes? 5) În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este negativ și răspunsul la a treia întrebare este, în ansamblu, afirmativ, articolul 4 alineatul (1) litera (b) din [Directiva 2003/4], interpretat în lumina articolului 4 alineatul (3) litera (b) din [Convenția de la Aarhus], are drept consecință faptul că o autoritate publică nu poate să solicite confirmarea numelui real al solicitantului și/sau a adresei fizice actuale a acestuia pentru a stabili dacă o anumită cerere este vădit nerezonabilă în raport cu volumul, natura și frecvența altor cereri formulate de același solicitant, iar nu pentru a stabili interesul solicitantului, chiar dacă furnizarea numelui real al unui solicitant și/sau a adresei fizice actuale a acestuia ar putea determina în mod indirect autoritatea publică sau altă entitate să tragă concluzii în ceea ce privește interesul solicitantului menționat la articolul 3 alineatul (1) din [această] directivă, în cazul în care există vreun astfel de interes?”

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea de „solicitant”, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, citit în lumina Convenției de la Aarhus, trebuie interpretată în sensul că impune identificarea unei persoane fizice sau juridice prin numele său real și/sau printr‑o adresă fizică actuală și dacă, în cazul unui răspuns negativ, ea se opune unei reglementări naționale care impune o astfel de identificare a solicitantului.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acestei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte [a se vedea Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro,327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, și Hotărârea din 8 aprilie 2025, Parchetul European (Controlul jurisdicțional al actelor de procedură), C‑292/23, EU:C:2025:255, punctul 51].

În ceea ce privește termenii articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, această dispoziție definește noțiunea de „solicitant” ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care solicită informații despre mediu”.

Totuși, dispoziția menționată nu condiționează calitatea de „solicitant” de identificarea persoanei fizice sau juridice care solicită informații despre mediu prin indicarea numelui său real și/sau a adresei sale fizice actuale.

O astfel de cerință nu decurge nici din contextul în care se înscrie articolul 2 punctul 5 din Directiva 2003/4.

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre se asigură că autoritățile publice au obligația de a pune la dispoziția „oricărui solicitant, […] fără ca solicitantul să declare interesul pe care îl are în acest sens, informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor”.

Desigur, din această dispoziție reiese că validitatea unei „cereri”, adresate unei autorități publice, de acces la informațiile despre mediu pe care le deține sau care sunt deținute în numele său este supusă condiției ca această cerere să fie depusă de un „solicitant”, această din urmă noțiune vizând, astfel cum s‑a amintit la punctul 28 din prezenta hotărâre, „orice persoană fizică sau juridică care solicită informații despre mediu”. Cu toate acestea, dispoziția menționată nu prevede obligația solicitantului în cauză de a furniza numele real și/sau adresa fizică actuală la momentul introducerii unei astfel de cereri și nici, pe cale de consecință, obligația statelor membre de a solicita astfel de informații.

Această inexistență a obligației statelor membre de a solicita, în temeiul Directivei 2003/4, numele real și/sau adresa fizică actuală a solicitantului în cauză nu este infirmată de obiectivele urmărite de această directivă prevăzute la articolul 1 din aceasta, și anume, pe de o parte, garantarea dreptului de acces la informațiile despre mediu deținute de autoritățile publice sau în numele acestora și stabilirea condițiilor de bază și a modalităților practice de exercitare a acestui drept, precum și, pe de altă parte, asigurarea punerii progresive la dispoziția publicului a informațiilor despre mediu pentru a se realiza cea mai largă disponibilitate și diseminare sistematică a informațiilor despre mediu la nivelul publicului.

Nici lipsa obligației statelor membre de a solicita numele real și/sau adresa fizică actuală a solicitantului în cauză nu repune în discuție obiectivul directivei menționate de a pune în aplicare Convenția de la Aarhus în dreptul Uniunii, prin prevederea unui regim general care urmărește să garanteze oricărui solicitant un drept de acces la informațiile despre mediu deținute de autoritățile publice sau în numele acestora fără să aibă obligația de a declara interesul pe care îl are (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Fish Legal și Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul 37, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2023, Right to Know, C‑84/22, EU:C:2023:910, punctul 33 și jurisprudența citată).

Astfel, realizarea acestor obiective nu impune nicidecum condiționarea calității de „solicitant”, în sensul aceleiași directive, de identificarea persoanei fizice sau juridice care solicită informații despre mediu.

În ceea ce privește în special Convenția de la Aarhus, este necesar să se arate că, deși articolul 4 din această convenție, care este preluat în esență la articolul 3 din Directiva 2003/4, impune autorităților publice să pună astfel de informații la dispoziția „publicului”, definit la articolul 2 punctul 4 din convenția menționată, ca desemnând „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în conformitate cu legislația sau practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile de astfel de persoane”, nu reiese nici din acest articol 4 din aceeași convenție că persoanele fizice sau juridice ar trebui să se identifice atunci când depun o cerere de acces la informațiile despre mediu.

În consecință, Directiva 2003/4 nu impune autorităților publice să pună la dispoziția unei alte entități decât o persoană fizică sau juridică informațiile despre mediu pe care le dețin sau care sunt deținute în numele lor. Această directivă nu impune acestor autorități nici, după ce au acordat accesul la aceste informații unei persoane fizice sau juridice, să dea din nou accesul la respectivele informații, într‑un interval de timp foarte scurt, ca urmare a unui număr important de cereri identice formulate de această persoană fizică sau juridică. Astfel, asemenea cereri pot afecta eficacitatea accesului altor persoane fizice sau juridice la informațiile despre mediu, ținând seama de faptul că autoritățile publice nu dispun de resurse nelimitate.

Prin urmare, în lipsa unei dispoziții de drept al Uniunii care să definească mai precis modalitățile practice de acces la informațiile despre mediu, statelor membre le revine sarcina de a defini în ordinile lor juridice respective modalități care să permită să se asigure că cererile de acces la informațiile despre mediu sunt formulate efectiv de persoane fizice și juridice și nu constituie cereri precum cele menționate la punctul 37 din prezenta hotărâre. Aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează situații similare cărora li se aplică dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, East Sussex County Council, C‑71/14, EU:C:2015:656, punctul 52 și jurisprudența citată).

În speță, normele naționale irlandeze impun ca orice cerere de acces la informațiile despre mediu să indice numele real și/sau adresa fizică actuală a solicitantului. Din decizia de trimitere rezultă că o astfel de cerință are ca obiectiv în special ca autoritățile publice naționale să fie în măsură să verifice dacă o astfel de cerere provine efectiv de la o persoană fizică sau juridică și să notifice acesteia din urmă atât decizia care va fi luată ca răspuns la această cerere, cât și, dacă este cazul, informațiile solicitate.

În ceea ce privește principiul echivalenței, este necesar să se arate că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la conformitatea acestor norme cu acest principiu.

În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie arătat că comunicarea numelui real și/sau a adresei fizice actuale a solicitantului în cauză nu este de natură să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de acces la informațiile despre mediu conferit de ordinea juridică a Uniunii.

În aceste împrejurări, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal poate impune ca orice „solicitant”, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, să poată fi identificat de autoritatea publică căreia îi este adresată o cerere de acces la informații despre mediu, prin numele său, adresa sa și orice alte date de contact relevante.

Această concluzie nu este repusă în discuție de afirmațiile anumitor părți potrivit cărora o astfel de identificare ar putea determina autoritățile publice în cauză sau terții să speculeze, dacă este cazul, pornind de la identitatea sau chiar de la adresa fizică a solicitanților în cauză, cu privire la interesul lor de a obține acces la o informație despre mediu. Astfel, chiar presupunând că asemenea date ar fi susceptibile în mod indirect să determine o asemenea autoritate sau terți să tragă concluzii cu privire la vreun interes al acestor solicitanți, din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre reiese că o asemenea concluzie nu ar avea efect asupra soluționării cererilor lor.

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că noțiunea de „solicitant”, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2003/4, citit în lumina Convenției de la Aarhus, trebuie interpretată în sensul că nu impune identificarea unei persoane fizice sau juridice prin numele său real și/sau printr‑o adresă fizică actuală, însă nu se opune unei reglementări naționale care impune o astfel de identificare a solicitantului, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

15 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Dreptul irlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată