Hotărârea Curții (Camera a noua) din 10 iulie 2025.#G.M.K.-Z.B.M. împotriva lui S.O.#Cererea de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy w Koszalinie I Wydział Cywilny.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 66 – Domeniu de aplicare ratione temporis – Acțiune în justiție introdusă de un reclamant – Emiterea unei somații de plată – Opoziție a unui pârât la această somație având ca obiect reexaminarea cauzei respective – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 5 punctul 3 – Competența în materie delictuală sau cvasidelictuală – Articolul 6 punctul 1 – Pluralitate de pârâți – Articolul 22 punctul 1 – Competență exclusivă în materie de drepturi reale imobiliare și de închiriere a unor imobile – Acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil situat într‑un stat membru – Pârât domiciliat într‑un alt stat membru.#Cauza C-99/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dispozițiilor capitolului II și ale articolului 66 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), precum și a dispozițiilor capitolului II din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G.M.K.-Z.B.M., o entitate municipală poloneză, pe de o parte, și S.O., o persoană fizică având domiciliul în Țările de Jos, pe de altă parte, în legătură cu plata unei despăgubiri pentru ocuparea extracontractuală a unui bun imobil situat în Polonia.

Considerentele (11), (12) și (15) ale Regulamentului nr. 44/2001 aveau următorul cuprins: „(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. […] (12) În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției. […] (15) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. […]”

Capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, intitulat „Competența”, conținea o secțiune 1, care era ea însăși intitulată „Dispoziții generale” și în care figurau articolele 2-4 din acest regulament.

Articolul 2 din regulamentul menționat prevedea la alineatul (1): „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

Articolul 3 din același regulament prevedea la alineatul (1): „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din [capitolul II].”

Secțiunea 2 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001 era intitulată „Competențe speciale” și cuprindea articolele 5-7 din acest regulament.

Potrivit articolului 5 din regulamentul menționat: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: „1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată; […] 3. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă; […]”

Articolul 6 din același regulament prevedea: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; […]”

Secțiunea 6 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, intitulată „Competența exclusivă”, cuprindea articolul 22 din acesta din urmă, care prevedea: „Următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul. Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și ca proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru; […]”

Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001.

Considerentul (34) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „Ar trebui asigurată continuitatea între Convenția [din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare «Convenția de la Bruxelles»)] și [Regulamentul nr. 44/2001], fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Convenției de la Bruxelles […] și a regulamentelor de înlocuire a acesteia.”

Capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulat „Competența”, conține o secțiune 2, care este ea însăși intitulată „Competențe speciale” și în care figurează articolele 7-9 din acest regulament.

Potrivit articolului 7 din regulamentul menționat: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; […] 2. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă; […]”

Articolul 8 din același regulament prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; […]”

Secțiunea 6 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulată „Competența exclusivă”, conține articolul 24 din acest regulament, care prevede: „Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul. Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și ca proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru; […]”

Figurând în capitolul VI din regulamentul menționat, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, articolul 66 din acesta prevede: „(1) Prezentul regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată. (2) Fără a aduce atingere articolului 80, Regulamentul [nr. 44/2001] continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 și care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv.”

Articolul 18 alineatul (1) din ustawa o ochronie praw lokatorów, mieszkaniowym zasobie gminy i o zmianie Kodeksu cywilnego (Legea privind protecția drepturilor chiriașilor, fondul locativ al comunelor și de modificare a Codului civil) din 21 iunie 2001 (Dz. U. nr. 71, poziția 733), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind protecția drepturilor chiriașilor”), prevede: „Persoanele care ocupă un imobil fără titlu legal sunt obligate să plătească o despăgubire lunară până la data eliberării imobilului respectiv.”

Articolul 505 din Ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede: „(1) Pârâtul poate face opoziție la somația de plată. (2) Somația de plată încetează să producă efecte în măsura contestată de opoziție. Opoziția formulată de unul dintre copârâții din aceeași cauză și cu privire la una sau mai multe dintre pretențiile care au fost admise nu determină încetarea efectelor somației decât cu privire la aceste pretenții. […]”

În cursul anului 1994, T.O., o persoană fizică, a încheiat cu G.M.K.-Z.B.M., un organism municipal polonez, un contract de închiriere având ca obiect o locuință situată în Koszalin (Polonia), în care această persoană a locuit cu cei trei copii ai săi, inclusiv cu S.O. Acest contract a fost reziliat ulterior de organismul municipal. În cursul anului 2007, expulzarea ocupanților acestei locuințe a fost dispusă de o instanță poloneză, dar, potrivit organismului municipal menționat, aceștia nu au evacuat spațiul.

La 15 martie 2013, G.M.K.-Z.B.M. a sesizat Sąd Rejonowy w Koszalinie I Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Koszalin, Secția I civilă, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri. Prin această acțiune, întemeiată, se pare, pe articolul 18 din Legea privind protecția drepturilor chiriașilor, G.M.K.-Z.B.M. a solicitat ca T.O. și cei trei copii ai săi să fie obligați să îi plătească o despăgubire pentru ocuparea extracontractuală a locuinței în cauză în anii 2011 și 2012. În cererea introductivă se arată că toți pârâții au o adresă de domiciliu în Polonia.

În urma acestei căi de atac a fost emisă o somație de plată. Aceasta a fost primită în Polonia de unul dintre pârâții menționați, în numele și pe seama tuturor celorlalți. Întrucât la momentul respectiv această somație nu a făcut obiectul unei opoziții, ea a fost declarată definitivă și executorie.

La 7 iulie 2023, S.O. a formulat în mod valabil opoziție la somația de plată menționată, în temeiul articolului 505 din Codul de procedură civilă, în vederea reexaminării cauzei și a respingerii acțiunii din 15 martie 2013 ca inadmisibilă. S.O. a invocat o excepție de necompetență a instanțelor poloneze, invocând faptul că ea avea reședința exclusiv în Țările de Jos începând din anul 2007. S.O. a adăugat că nu încheiase niciodată un contract de închiriere a locuinței în discuție.

În schimb, G.M.K.-Z.B.M. a susținut că instanțele poloneze erau competente. Acest organism a arătat că legătura dintre pârâții în cauză este atât de strânsă, întrucât sunt înrudiți și au trăit împreună în această locuință, încât era necesar să fie examinate împreună cererile de plată pe care le‑a formulat împotriva lor.

În acest cadru, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema domeniului de aplicare temporal al Regulamentului nr. 44/2001 în raport cu cel al Regulamentului nr. 1215/2012, care l‑a înlocuit, mai precis a interpretării noțiunii de „acțiuni judiciare intentate” care figurează la articolul 66 din acest din urmă regulament. Aceasta urmărește să afle dacă noțiunea respectivă se raportează în speță la acțiunea în despăgubire, care a fost introdusă de reclamanta din litigiul principal la 15 martie 2013, sau la opoziția la somația de plată emisă în urma acestei căi de atac, care a fost formulată de S.O. la 7 iulie 2023 în vederea reexaminării cauzei în discuție.

În al doilea rând, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă din dispozițiile capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001 sau din cele ale capitolului II din Regulamentul nr. 1215/2012, dacă acesta din urmă se dovedește aplicabil, rezultă că o persoană cu domiciliul într‑un stat membru poate fi acționată în justiție în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru care este sesizată cu o acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil situat în acest alt stat membru.

Primo, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de acțiune intră în sfera noțiunii de „materie delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 sau al articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Hotărârea din 25 martie 2021, Obala i lučice (C‑307/19, EU:C:2021:236), ar indica faptul că această noțiune cuprinde orice cerere care urmărește să repună în discuție răspunderea unui pârât și care nu are legătură cu „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 sau al articolului 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012. Cu toate acestea, dintr‑o jurisprudență poloneză ar reieși că, în raport cu Legea privind protecția drepturilor chiriașilor, faptul de a locui în spațiile altei persoane fără un titlu valabil nu constituie un act ilicit.

Secundo, această instanță urmărește să afle dacă din articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 sau din articolul 8 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 ar putea rezulta că ar trebui să examineze calea de atac cu care este sesizată astfel încât să statueze în comun în privința tuturor persoanelor vizate de această cale de atac care au locuit în locuința în cauză. Din dreptul polonez ar rezulta o posibilitate ca în privința fiecăreia dintre aceste persoane să fie pronunțate hotărâri diferite, în funcție de faptul că persoana în cauză a ocupat sau nu a ocupat această locuință după rezilierea contractului de închiriere în cauză, întrucât nu ar exista o răspundere solidară între persoanele menționate. O asemenea posibilitate ar putea pleda împotriva aplicabilității acestor dispoziții în litigiul principal, ca temei al competenței internaționale a instanței menționate.

Tertio, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă o acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri pentru ocuparea fără titlu legal valabil a unui imobil aparținând altei persoane, după rezilierea unui contract de închiriere aferent acestuia, constituie o acțiune „în materia drepturilor reale imobiliare și de închiriere a unor imobile”, în sensul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 sau al articolului 24 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012. Potrivit acestei instanțe, o astfel de interpretare ar putea fi respinsă în lumina Hotărârii din 3 octombrie 2013, Schneider (C‑386/12, EU:C:2013:633).

În sfârșit, instanța de trimitere arată că, în ipoteza în care niciuna dintre dispozițiile Regulamentelor nr. 44/2001 și nr. 1215/2012 menționate la punctele 27-29 din prezenta hotărâre nu ar permite fundamentarea competenței instanțelor poloneze, ea va respinge ca inadmisibilă acțiunea introdusă la 15 martie 2013 de reclamanta din litigiul principal.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Koszalinie I Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Koszalin, Secția I civilă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 66 din Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că prin «intentarea unei acțiuni judiciare» se înțelege depunerea unei cereri introductive de către reclamant într‑o cauză civilă sau depunerea unei cereri de reexaminare a acestei cauze de către pârât după închiderea definitivă a acesteia? În funcție de răspunsul la întrebarea de mai sus: 2) Prevederile capitolului II din Regulamentul [nr. 44/2001] sau, eventual, prevederile capitolului II din Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretate în sensul că o persoană cu domiciliul într‑un stat membru poate fi acționată în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru pentru plata unei despăgubiri pentru utilizarea extracontractuală a unui imobil situat în acest alt stat membru?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în vederea stabilirii aplicabilității ratione temporis a acestui regulament, o acțiune judiciară trebuie considerată ca fiind intentată, în sensul acestei dispoziții, la data la care reclamantul a introdus acțiunea, într‑o cauză care ulterior a făcut obiectul unei decizii, sau la data la care pârâtul a formulat ulterior, împotriva acestei decizii, o opoziție având ca obiect reexaminarea acestei cauze.

În această privință, trebuie amintit că articolul 66 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede la alineatul (1) că acest regulament se aplică în special acțiunilor judiciare intentate începând cu 10 ianuarie 2015. Alineatul (2) al acestui articol 66 adaugă că Regulamentul nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate înainte de această dată.

În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că reclamanta din litigiul principal a sesizat‑o cu o acțiune în despăgubire la 15 martie 2013 și că unul dintre cei patru pârâți vizați de această acțiune, și anume S.O., a introdus în mod valabil, la 7 iulie 2023, o opoziție la această instanță împotriva somației de plată care fusese emisă în urma căii de atac menționate.

Modul de redactare a primei întrebări privește ipoteza în care „cauza” deschisă prin calea de atac analizată a făcut obiectul unei „soluționări definitive”. Cu toate acestea, din motivarea deciziei de trimitere reiese că, în speță, opoziția formulată de S.O. în vederea reexaminării acestei cauze este valabilă, astfel încât somația de plată contestată pare să fi încetat să își producă efectele în privința acestei persoane, în temeiul articolului 505 alineatul (2) din Codul de procedură civilă.

În acest context, este necesar să se stabilească dacă, în vederea aplicabilității Regulamentului nr. 44/2001 sau a Regulamentului nr. 1215/2012, data determinantă pentru identificarea acțiunii judiciare prevăzute la articolul 66 din acest din urmă regulament este data la care reclamantul a formulat calea de atac care a condus la o hotărâre pronunțată de o instanță sau cea la care pârâtul a formulat împotriva acestei hotărâri o opoziție având ca obiect reexaminarea de către această instanță a cauzei respective.

Or, în cadrul unei asemenea verificări a competenței directe a unei instanțe dintr‑un stat membru, pentru a stabili dacă Regulamentul nr. 44/2001 sau Regulamentul nr. 1215/2012 este aplicabil ratione temporis în temeiul articolului 66 alineatul (1) din acesta din urmă, trebuie să se facă referire la data introducerii acțiunii judiciare cu care este sesizată această instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking, C‑551/15, EU:C:2017:193, punctele 25 și 26, precum și Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Guaitoli ș.a., C‑213/18, EU:C:2019:927, punctul 29).

Mai precis, în sensul articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să se considere că o opoziție formulată în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care cuprinde, în conformitate cu normele de procedură naționale aplicabile, o cerere de reexaminare a cauzei vizate, precum cea în discuție în litigiul principal, se înscrie în continuitatea căii de atac inițiale, din moment ce această cerere formulată de pârât este un act de inițiere a unei acțiuni care nu constituie o procedură independentă de cea deschisă prin această cale de atac inițială, ci prelungirea acesteia.

Această interpretare este coerentă cu jurisprudența Curții din care reiese că, în cadrul aplicării acestui articol 66 alineatul (1), o instanță care se pronunță în apel trebuie să își stabilească propria competență internațională în continuitatea primei instanțe de prim grad sesizate, astfel încât data introducerii acțiunii inițiale trebuie să fie luată drept criteriu de referință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2017, Hanssen Beleggingen, C‑341/16, EU:C:2017:738, punctele 3, 4, 20 și 22, precum și Hotărârea din 5 septembrie 2019, AMS Neve ș.a, C‑172/18, EU:C:2019:674, punctele 16, 28, 34 și 36).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în vederea stabilirii aplicabilității ratione temporis a acestui regulament, o acțiune judiciară trebuie considerată ca fiind intentată, în sensul acestei dispoziții, la data la care reclamantul a introdus acțiunea, într‑o cauză care a făcut ulterior obiectul unei decizii, iar nu la data la care pârâtul a formulat ulterior, împotriva acestei decizii, o opoziție având ca obiect reexaminarea acestei cauze.

În cadrul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema propriei competențe în mod alternativ, în funcție de răspunsul furnizat de Curte la prima întrebare, fie în temeiul dispozițiilor capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001, mai precis al articolului 5 punctul 3, al articolului 6 punctul 1 și al articolului 22 punctul 1 primul paragraf din acesta, fie în temeiul dispozițiilor capitolului II din Regulamentul nr. 1215/2012, mai precis al articolului 7 punctul 2, al articolului 8 punctul 1 și al articolului 24 punctul 1 primul paragraf din acesta.

Din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că este necesar să se considere că, în litigiul principal, acțiunea judiciară a fost intentată, în sensul articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, la data introducerii acțiunii formulate de reclamanta din litigiul principal, și anume15 martie 2013. Rezultă că dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 sunt cele aplicabile ratione temporis acestui litigiu și, prin urmare, sunt cele care trebuie interpretate pentru a permite instanței de trimitere să îl soluționeze.

Cu toate acestea, din considerentul (34) al Regulamentului nr. 1215/2012 rezultă că, în măsura în care acesta a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit el însuși Convenția de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte în ceea ce privește dispozițiile unuia dintre aceste instrumente juridice este valabilă și pentru celelalte atunci când aceste dispoziții pot fi calificate drept „echivalente” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Mahá, C‑494/23, EU:C:2024:848, punctul 27, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2025, Mutua Madrileña Automovilista, C‑536/23, EU:C:2025:293, punctul 24 și jurisprudența citată). Or, o asemenea echivalență există între, pe de o parte, articolul 5 punctul 3, articolul 6 punctul 1 și articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, precum și, pe de altă parte, articolul 7 punctul 2, articolul 8 punctul 1 și, respectiv, articolul 24 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1215/2012.

Acestea fiind precizate, rezultă că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3, articolul 6 punctul 1 și articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că una dintre aceste dispoziții este aplicabilă unei acțiuni judiciare având ca obiect plata unei despăgubiri ca urmare a ocupării extracontractuale a unui imobil după rezilierea unui contract de închiriere aferent acestui imobil, care este situat într‑un alt stat membru decât cel în care se află domiciliul pârâtului în cauză.

Este necesar să se interpreteze succesiv articolul 22 punctul 1 primul paragraf, apoi articolul 5 punctul 3 și articolul 6 punctul 1 din acest regulament.

În ceea ce privește eventuala aplicare a articolului 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul unei acțiuni în justiție precum cea menționată la punctul 44 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, în temeiul acestei dispoziții, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul în cauză dispun de o competență exclusivă de soluționare a acțiunilor „în materie de drepturi reale imobiliare și de închiriere a unor imobile”, indiferent de domiciliul părților.

Acest articol 22 figurează în secțiunea 6 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, care conține un anumit număr de norme de competență exclusivă, care derogă de la norma generală de competență a instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat domiciliul pârâtului, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din acesta, precum și în lumina considerentelor (11) și (12) ale regulamentului menționat. Având în vedere caracterul său derogatoriu, acest articol 22 punctul 1 primul paragraf nu trebuie interpretat într‑un sens mai larg decât impune obiectivul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2008, Hassett și Doherty, C‑372/07, EU:C:2008:534, punctul 19, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Roompot Service, C‑497/22, EU:C:2023:873, punctul 25).

În ceea ce privește obiectivul urmărit de articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a evidențiat considerații referitoare la buna administrare a justiției, subliniind că motivul esențial al competenței exclusive a instanțelor din statul membru în care este situat imobilul în cauză este împrejurarea că instanța de la locul situării imobilului este cea mai în măsură, ținând seama de proximitate, să aibă o bună cunoaștere a situațiilor de fapt și să aplice normele și uzanțele care sunt, în general, cele ale statului în care este situat imobilul. În ceea ce privește în special contractele de închiriere a imobilelor, această competență exclusivă este justificată în special de complexitatea raportului dintre proprietar și chiriaș și de faptul că acest raport este reglementat de legislații speciale, dintre care unele cu caracter imperativ, ale statului în care este situat imobilul care face obiectul închirierii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Komu ș.a, C‑605/14, EU:C:2015:833, punctele 25 și 30, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Roompot Service, C‑497/22, EU:C:2023:873, punctele 26 și 27).

Conform unei jurisprudențe constante, în primul rând, expresia „în materie de drepturi reale imobiliare”, care figurează la articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie interpretată în mod autonom, în vederea asigurării unei aplicări uniforme a acesteia în toate statele membre. Norma de competență exclusivă prevăzută de această dispoziție acoperă numai acțiunile privind astfel de drepturi care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament și care urmăresc, pe de o parte, să stabilească întinderea, conținutul, proprietatea, posesia unui bun imobil sau existența altor drepturi reale asupra unui astfel de bun și, pe de altă parte, să asigure titularilor acestor drepturi protecția prerogativelor care decurg din titlul lor. În vederea aplicării dispoziției menționate, nu este suficient ca acțiunea în cauză să privească un drept real imobiliar sau ca aceasta să aibă o legătură cu un imobil. Este necesar ca această acțiune să se întemeieze pe un drept real, care grevează un bun corporal și își produce efectele față de toți, iar nu pe un drept personal, care nu poate fi invocat decât împotriva debitorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Schneider, C‑386/12, EU:C:2013:633, punctul 21, Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C‑417/15, EU:C:2016:881, punctele 30, 31 și 34, precum și Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctele 97, 99 și 100).

În al doilea rând, pentru a stabili dacă un litigiu privește „închirierea unor imobile”, în sensul articolului 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, este necesar să se examineze, pe de o parte, dacă acest litigiu privește un contract de închiriere a unui imobil și, pe de altă parte, dacă obiectul litigiului menționat are legătură directă cu drepturile și obligațiile care decurg din acest contract de închiriere, întrucât nu este suficient ca același litigiu să aibă o legătură cu un asemenea contract. Norma de competență prevăzută de această dispoziție vizează astfel contestațiile care privesc condițiile de folosință a unui imobil, și anume în special cele dintre locatori și locatari referitoare la existența sau la interpretarea contractelor de închiriere, la repararea daunelor cauzate de un locatar sau la evacuarea bunului închiriat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Roompot Service, C‑497/22, EU:C:2023:873, punctele 28 și 29, precum și jurisprudența citată).

În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că acțiunea pendinte în fața sa privește plata unei despăgubiri pentru ocuparea unei locuințe după încetarea unui contract de închiriere aferent acesteia. Nu se contestă că, începând de la data la care entitatea municipală proprietară a acestei locuințe a reziliat contractul de închiriere pe care îl încheiase cu T.O., cei patru pârâți acționați în justiție ca urmare a acțiunii inițiale, și anume T.O. și cei trei copii ai săi, au devenit ocupanți fără un titlu valabil al locuinței menționate, în măsura în care locuiau încă acolo, și, prin urmare, nu mai aveau niciun drept asupra acesteia. În plus, pare necontestat că S.O. nici nu a încheiat personal acest contract de închiriere, amintindu‑se că este copilul semnatarului contractului menționat, și nici nu a aderat ulterior la acesta, astfel încât ea trebuie calificată drept terț în raport cu acest raport contractual.

Or, este necesar să se considere că o asemenea acțiune, prin care se urmărește plata unei despăgubiri ca urmare a ocupării extracontractuale a unui bun imobil după rezilierea unui contract de închiriere aferent acestuia, nu intră în domeniul de aplicare al normei de competență exclusivă prevăzute la articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001.

Astfel, primo, o asemenea analiză îndeplinește cerința unei interpretări stricte a normei derogatorii care figurează în această dispoziție și este compatibilă cu obiectivele urmărite de aceasta, conform jurisprudenței amintite la punctele 47 și 48 din prezenta hotărâre. Mai precis, examinarea unei astfel de acțiuni în despăgubire nu necesită efectuarea unor investigații la fața locului și nu impune nici aprecierea faptelor, nici aplicarea normelor și a uzanțelor locului unde este situat bunul imobil în cauză, care sunt de natură să justifice competența exclusivă a unei instanțe din statul membru pe teritoriul căruia este situat acest bun (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2019, Reitbauer ș.a, C‑722/17, EU:C:2019:577, punctele 47 și 48, precum și jurisprudența citată).

Secundo, această analiză este conformă cu interpretările expresiei „în materie de drepturi reale imobiliare” și ale noțiunii de „închiriere a unor imobile”, în sensul articolului 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, care sunt amintite la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre. Astfel, pe de o parte, o acțiune având ca obiect plata unei despăgubiri pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil după rezilierea unui contract de închiriere referitor la acesta nu este acoperită de expresia respectivă, întrucât o astfel de acțiune nu se întemeiază pe un drept real, care produce efecte erga omnes, ci pe un drept personal, care nu poate fi invocat decât împotriva presupusului debitor căruia îi este solicitată această plată. Pe de altă parte, o acțiune precum cea formulată împotriva lui S.O., care are calitatea de terț în raport cu contractul reziliat, nu poate fi inclusă în noțiunea de „închiriere a unor imobile”, în sensul acestui articol 22 punctul 1 primul paragraf, întrucât o astfel de acțiune nu are legătură directă cu drepturile și cu obligațiile care decurg dintr‑un contract de închiriere și, prin urmare, nu este întemeiată pe raportul dintre proprietari și locatar (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește dispoziția echivalentă articolului 22 punctul 1 primul paragraf menționat, care figurează la articolul 16 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, Hotărârea din 9 iunie 1994, Lieber, C‑292/93, EU:C:1994:241, punctele 15 și 20, precum și Ordonanța din 5 aprilie 2001, Gaillard, C‑518/99, EU:C:2001:209, punctul 20).

Tertio, analiza menționată este confirmată de raportul domnului P. Schlosser referitor la Convenția din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, precum și la Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiție (JO 1979, C 59, p. 71). Din cuprinsul punctului 163 din acest raport reiese că acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcarea unor drepturi reale nu intră în domeniul de aplicare al articolului 16 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, echivalent cu articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât existența și substanța dreptului real, cel mai adesea proprietatea, nu au în acest context decât o importanță incidentală.

În consecință, articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o acțiune judiciară având ca obiect plata unei despăgubiri ca urmare a ocupării extracontractuale a unui imobil după rezilierea unui contract de închiriere aferent acestui imobil, situat în alt stat membru decât cel în care are domiciliul pârâtul în cauză, nu constituie o acțiune „în materie de drepturi reale imobiliare” și nu intră în sfera noțiunii de „închiriere a unor imobile”, în sensul acestei dispoziții.

În ceea ce privește eventuala aplicare a articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul unei acțiuni judiciare precum cea menționată la punctul 44 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că din această dispoziție rezultă că, „în materie delictuală și cvasidelictuală”, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctul 23, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, în vederea interpretării acestei dispoziții, este lipsită de relevanță împrejurarea că o jurisprudență națională precum cea referitoare la Legea privind protecția drepturilor locatarilor califică sau nu califică drept „delict” faptul de a locui în imobilele altei persoane fără un titlu valabil.

Rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă, pe de o parte, că această normă de competență specială trebuie, prin derogare de la norma generală privind competența instanțelor de la domiciliul pârâtului prevăzută la articolul 2 din acest regulament, să fie interpretată în mod strict și, pe de altă parte, că norma menționată se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestor instanțe pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului, în special în ceea ce privește administrarea probelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctele 23-25, precum și jurisprudența citată).

Astfel cum a arătat instanța de trimitere, reiese din jurisprudența Curții că noțiunea de „materie delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, cuprinde orice cerere care, pe de o parte, nu decurge din „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din acest regulament, și, pe de altă parte, urmărește să repună în discuție răspunderea unui pârât, astfel încât trebuie să se verifice dacă aceste două condiții sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Obala i lučice, C‑307/19, EU:C:2021:236, punctele 83 și 85, precum și Hotărârea din 9 decembrie 2021, HRVATSKE ŠUME, C‑242/20, EU:C:2021:985, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește prima dintre condițiile menționate, Curtea a precizat că noțiunea autonomă de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, cuprinde orice cerere întemeiată pe o obligație liber consimțită de o persoană în raport cu alta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Holterman Ferho Exploitatie ș.a., C‑47/14, EU:C:2015:574, punctul 52, precum și Hotărârea din 9 decembrie 2021, HRVATSKE ŠUME, C‑242/20, EU:C:2021:985, punctul 44).

În speță, o cerere de despăgubire precum cea formulată de reclamanta din litigiul principal împotriva lui S.O. nu intră sub incidența acestei noțiuni de „materie contractuală”, întrucât o astfel de cerere se întemeiază pe împrejurarea că o persoană ar fi ocupat un imobil fără consimțământul liber al proprietarului, exprimat sub forma unui contract de închiriere.

În ceea ce privește a doua condiție enunțată la punctul 60 din prezenta hotărâre, s‑a statuat deja că o acțiune urmărește să repună în discuție răspunderea unui pârât atunci când o faptă prejudiciabilă, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, poate fi imputată pârâtului, în măsura în care i se reproșează un act sau o omisiune contrară unei obligații sau unei interdicții impuse de lege. Astfel, trebuie să se poată stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită în care își are originea acest prejudiciu, fără a fi necesar în această privință să se distingă în mod specific „materi[a] cvasidelictuală”, în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 decembrie 2021, HRVATSKE ŠUME, C‑242/20, EU:C:2021:985, punctele 52-54, precum și jurisprudența citată).

În speță, o cerere de plată a unei despăgubiri ca urmare a ocupării extracontractuale a unui imobil aparținând altcuiva se întemeiază pe o obligație care își are originea într‑o faptă prejudiciabilă, această obligație nefiind născută independent de comportamentul pârâtului, astfel încât se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și un eventual act sau o eventuală omisiune ilicită săvârșite de acest pârât (a se vedea a contrario Hotărârea din 9 decembrie 2021, HRVATSKE ŠUME, C‑242/20, EU:C:2021:985, punctul 55).

Întrucât cele două condiții menționate la punctul 60 din prezenta hotărâre sunt astfel îndeplinite într‑o situație precum cea din litigiul principal, după cum au arătat guvernul polonez și Comisia Europeană în observațiile lor scrise, trebuie să se considere că o cerere de despăgubire pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

Prin urmare, în procedura principală, instanța de trimitere ar putea în principiu să se declare competentă în temeiul acestui articol 5 punctul 3, în calitate de instanță de la „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul acestei dispoziții, imobilul în cauză fiind situat în Polonia, mai precis în raza teritorială a acestei instanțe. În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că noțiunea „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” vizează atât locul materializării prejudiciului invocat, cât și pe cel al evenimentului cauzator al acestui prejudiciu. Pe de altă parte, dispoziția menționată permite stabilirea competenței unei instanțe din perspectiva locului materializării pretinsului prejudiciu în raport cu toți participanții pretins responsabili, cu condiția ca acesta să se fi materializat în circumscripția instanței sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑27/17, EU:C:2018:533, punctul 42, și Hotărârea din 4 iulie 2024, MOL, C‑425/22, EU:C:2024:578, punctul 26).

Cu toate acestea, având în vedere elementele de fapt prezentate de instanța de trimitere, este necesar, pentru a furniza un răspuns util acesteia, să se precizeze că îi va reveni sarcina de a verifica dacă în litigiul cu care este sesizată s‑a produs o „faptă prejudiciabilă”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, ca urmare a unor acțiuni ale lui S.O., mai precis dacă S.O. a ocupat personal imobilul în cauză în perioada în discuție în litigiul principal, și anume în cursul anilor 2011 și 2012. Având în vedere decizia de trimitere, nu este exclus ca S.O. să fi avut reședința exclusiv în Țările de Jos în această perioadă. Or, în lipsa unei astfel de ocupări din partea sa, niciunul dintre factorii de legătură care fac acest articol 5 punctul 3 aplicabil în privința lui S.O. nu poate fi identificat.

Din ceea ce precedă rezultă că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că o cerere de despăgubire pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul acestei dispoziții.

În ceea ce privește eventuala aplicare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 unei acțiuni în justiție precum cea menționată la punctul 44 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că această dispoziție prevede că o persoană care are domiciliul într‑un stat membru poate fi acționată în justiție, dacă există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

Obiectivul normei de competență specială enunțate la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 răspunde, conform considerentelor (12) și (15) ale acestui regulament, preocupării de a facilita buna administrare a justiției, de a reduce la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și de a evita pronunțarea în diferite state membre a unor hotărâri ireconciliabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2016, Profit Investment SIM, C‑366/13, EU:C:2016:282, punctul 61, precum și Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctul 20 și jurisprudența citată).

Din moment ce această normă de competență specială derogă de la competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului prevăzută la articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, ea trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Pentru ca hotărârile să poată fi considerate „ireconciliabile”, în sensul articolului 6 punctul 1 din acest regulament, trebuie să existe o divergență în soluționarea litigiilor care se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept. Simpla împrejurare că rezultatul uneia dintre procedurile în cauză poate avea o influență asupra rezultatului celeilalte nu este suficientă pentru a califica drept „ireconciliabile” hotărârile care urmează a fi pronunțate în cadrul acestor două proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2016, Profit Investment SIM, C‑366/13, EU:C:2016:282, punctele 63, 65 și 66, precum și Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctele 21 și 22, precum și jurisprudența citată).

În plus, acest articol 6 punctul 1 nu poate permite unui reclamant să formuleze o cerere împotriva mai multor pârâți numai în scopul chemării în judecată a unuia dintre acești pârâți în fața altei instanțe decât acelea din statul în care are domiciliul și astfel să deturneze norma de competență care figurează în această dispoziție. Instanța sesizată nu poate constata un asemenea abuz decât în prezența unor indicii doveditoare care să îi permită să stabilească faptul că reclamantul a creat sau a menținut în mod artificial condițiile de aplicare a dispoziției menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctele 23 și 24, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, revine instanței de trimitere, pe de o parte, sarcina de a aprecia existența aceleiași situații de fapt și de drept ținând seama în acest scop de toate elementele pertinente ale cauzei cu care este sesizată, fără a aprecia nici admisibilitatea, nici temeinicia acțiunii în cauză, și, pe de altă parte, de a se asigura că cererile formulate împotriva unei pluralități de pârâți nu au ca obiect îndeplinirea în mod artificial a condițiilor de aplicare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Curtea poate furniza însă acestei instanțe elementele de interpretare a dreptului Uniunii care sunt utile în vederea acestei aprecieri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2016, Profit Investment SIM, C‑366/13, EU:C:2016:282, punctul 64, și Hotărârea din 13 februarie 2025, Athenian Brewery și Heineken, C‑393/23, EU:C:2025:85, punctele 25 și 41, precum și jurisprudența citată).

În speță, reclamanta din litigiul principal susține că instanțele poloneze au competență internațională, pentru motivul că legătura dintre cei patru pârâți pe care i‑a acționat în justiție inițial, prin acțiunea sa din 15 martie 2013, este atât de strânsă încât ar trebui judecate în același timp cererile de despăgubire formulate împotriva acestora în scopul evitării unor divergențe în cazul unor hotărâri pronunțate în proceduri distincte. Astfel cum s‑a menționat la punctul 28 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la necesitatea unei examinări comune a acestor cereri, observând totuși că pârâții în cauză sunt membri ai aceleiași familii și că au locuit anterior împreună în locuința a cărei ocupare suscită respectivele cereri.

Sub rezerva verificărilor pe care această instanță trebuie să le efectueze, trebuie să se constate că pare puțin probabil să fi existat, la data introducerii acestei acțiuni, aceeași situație de fapt și de drept din care ar decurge un risc ca hotărâri „ireconciliabile”, în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, să fie pronunțate în diferite state membre în cazul în care cererile în cauză ar fi judecate separat, ceea ce ar justifica aplicarea normei de competență specială prevăzute de această dispoziție.

Astfel, cererile de despăgubire formulate de reclamanta din litigiul principal împotriva celor patru persoane vizate de acțiunea menționată sunt, desigur, legate între ele prin obiectul lor, scopul acestor cereri fiind identic. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că, în temeiul dispozițiilor de drept polonez aplicabile, pe de o parte, aceste cereri pot fi disociate în măsura în care ar putea fi pronunțate hotărâri diferite în privința persoanelor respective, în funcție de ocuparea sau neocuparea de către fiecare dintre acestea a locuinței în cauză în perioada relevantă, și, pe de altă parte, nu există o răspundere solidară între ele, ceea ce pare să implice o examinare individuală a faptelor imputate. În observațiile sale scrise, guvernul polonez pare să confirme în esență că dreptul național permite adoptarea unor decizii individualizate în privința persoanelor menționate, după cum rezultă din constatările de fapt ale instanței sesizate că fiecare dintre ele ocupa sau nu locuința în cauză.

Astfel, articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție nu este aplicabilă decât dacă, la data introducerii unei acțiuni prin care un reclamant a acționat în justiție mai mulți pârâți în fața unei instanțe dintr‑un stat membru, exista aceeași situație de fapt și de drept care ar determina interesul de a instrumenta și de a judeca în același timp toate cererile formulate împotriva acestor pârâți pentru a evita pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile în cazul în care aceste cereri ar fi judecate separat în diferite state membre, aspect a cărui verificare este de competența instanței sesizate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 punctul 3, articolul 6 punctul 1 și articolul 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că: – o acțiune judiciară având ca obiect plata unei despăgubiri pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil după rezilierea unui contract de închiriere aferent acestui imobil, situat în alt stat membru decât cel în care are domiciliul pârâtul în cauză, nu constituie o acțiune „în materie de drepturi reale imobiliare” și nu intră în sfera noțiunii de „închiriere a unor imobile”, în sensul acestui articol 22 punctul 1 primul paragraf; – trebuie să se considere că o cerere de despăgubire pentru ocuparea extracontractuală a unui imobil se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul acestui articol 5 punctul 3, și – acest articol 6 punctul 1 nu este aplicabil decât dacă, la data introducerii unei acțiuni prin care un reclamant a acționat în justiție mai mulți pârâți în fața unei instanțe dintr‑un stat membru, exista aceeași situație de fapt și de drept care ar determina interesul de a examina și de a judeca în același timp toate cererile formulate împotriva acestor pârâți pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a acestor cereri în diferite state membre.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

10 iulie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul nr. 44/2001

Regulamentul nr. 1215/2012

Dreptul polonez

Legea privind protecția drepturilor chiriașilor

Codul de procedură civilă

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la identificarea dispozițiilor pertinente ale dreptului Uniunii

Cu privire la interpretarea articolului 22 punctul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001

Cu privire la interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001

Cu privire la interpretarea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001

Cu privire la cheltuielile de judecată