Hotărârea Curții (Camera a opta) din 27 martie 2025.#R. K. împotriva lui K. Ch. ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competență în materie de obligații de întreținere – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – Pensii alimentare stabilite printr‑o hotărâre a unei instanțe dintr‑un stat terț – Creditori ai obligației de întreținere cu reședința în acest stat terț care au fie doar cetățenia statului terț menționat, fie această cetățenie și cetățenia unui stat membru – Debitor al obligației de întreținere, resortisant al acestui stat membru, cu reședința obișnuită în statul membru menționat – Cerere de modificare a acestei decizii introdusă de acest debitor al obligației de întreținere în fața unei instanțe din același stat membru – Stabilirea instanței competente.#Cauza C-67/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea considerentului (15), precum și a articolelor 3 și 6-8 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între R. K., pe de o parte, și fosta sa soție, K. Ch., și copiii săi, D. K. și E. K., pe de altă parte, în legătură cu modificarea unei hotărâri a unei instanțe dintr‑un stat terț de stabilire a cuantumului pensiilor alimentare.

Considerentele (9)-(11) și (15)-(17) ale Regulamentului nr. 4/2009 enunță: „(9) Creditorul obligației de întreținere ar trebui să poată obține cu ușurință, într‑un stat membru, o hotărâre care va fi mod automat executorie într‑un alt stat membru, fără vreo altă formalitate. (10) În vederea atingerii acestui obiectiv, este oportun să se creeze un instrument comunitar în materie de obligații de întreținere care să reunească dispozițiile cu privire la conflictele de competență, conflictele de legi, recunoașterea și forța executorie, executarea hotărârilor, asistența judiciară și cooperarea între autoritățile centrale. (11) Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să acopere toate formele de obligații de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță pentru a se garanta egalitatea de tratament pentru toți creditorii de obligații de întreținere. În sensul prezentului regulament, noțiunea de «obligație de întreținere» ar trebui interpretată într‑un mod autonom. […] (15) În vederea protejării intereselor creditorilor de obligații de întreținere și pentru a favoriza o bună administrare a justiției în cadrul Uniunii Europene, ar trebui adaptate normele referitoare la competență, astfel cum rezultă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74)]. Faptul că un pârât își are reședința obișnuită într‑un stat terț nu ar trebui să mai aibă drept efect excluderea aplicării normelor comunitare în materie de competență și, de acum înainte, nu ar mai trebui avută în vedere nicio trimitere la legislația națională. Prin urmare, este necesar să se stabilească în prezentul regulament cazurile în care o instanță a unui stat membru poate exercita o competență subsidiară. (16) Pentru a se remedia în special situațiile de denegare de dreptate, este necesar să se prevadă în prezentul regulament un forum necessitatis prin care se permite unei instanțe a unui stat membru, în cazuri excepționale, să fie învestită cu soluționarea unui litigiu care prezintă o legătură strânsă cu un stat terț. Un astfel de caz excepțional ar putea fi în situația în care o procedură se dovedește a fi imposibil de realizat în statul terț respectiv, de exemplu din cauza unui război civil, sau situația în care în mod rezonabil nu se poate aștepta ca reclamantul să introducă sau să efectueze o procedură în acel stat. Cu toate acestea, competența întemeiată pe forum necessitatis ar putea fi exercitată doar în cazul în care litigiul prezintă o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate, cum ar fi, de exemplu, cetățenia uneia dintre părți. (17) O normă de competență suplimentară ar trebui să prevadă că, în lipsa unor condiții speciale, debitorul poate introduce o procedură de modificare a unei hotărâri de întreținere existente sau de obținere a unei noi hotărâri doar în statul în care creditorul își avea reședința obișnuită la momentul în care a fost pronunțată hotărârea și în care acesta își păstrează reședința obișnuită. Pentru a se asigura o bună armonizare între Convenția [privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei, încheiată la Haga la 23 noiembrie 2007 (denumită în continuare «Convenția de la Haga din 2007»)] și prezentul regulament, este oportun să se aplice această normă și hotărârilor unui stat terț parte la convenția menționată, în măsura în care aceasta este în vigoare între statul în cauză și Comunitate și reglementează aceleași obligații de întreținere atât în statul în cauză, cât și în Comunitate.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezentul regulament se aplică obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță.”

Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1) punctul 1: „În sensul prezentului regulament: 1. «hotărâre judecătorească» înseamnă o hotărâre judecătorească în materie de obligații de întreținere pronunțată de o instanță judecătorească dintr‑un stat membru […]”

Articolul 3 din același regulament, intitulat „Dispoziții generale”, prevede: „Are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre: (a) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a pârâtului; sau (b) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului; sau (c) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într‑o acțiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază exclusiv pe cetățenia uneia dintre părți; sau (d) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într‑o acțiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază exclusiv pe cetățenia uneia dintre părți.”

Articolul 4 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Alegerea unei instanțe”, prevede la alineatul (1): „Părțile pot conveni că următoarea instanță sau următoarele instanțe ale unui stat membru are/au competența să soluționeze litigiile născute sau care se pot naște între ele în materie de obligații de întreținere: […]”

Potrivit articolului 5 din acest regulament, intitulat „Competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului”: „Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Prezenta dispoziție nu se aplică dacă înfățișarea are drept scop contestarea competenței.”

Articolul 6 din regulamentul menționat, intitulat „Competență subsidiară”, prevede: „În cazul în care nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în conformitate cu articolele 3, 4 și 5 și nicio instanță dintr‑un stat parte la Convenția [privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 (denumită în continuare «Convenția de la Lugano»), a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (JO 2009, L 147, p. 1)] care nu este stat membru nu este competentă, în temeiul dispozițiilor respectivei convenții, sunt competente instanțele statului membru al cetățeniei comune a părților.”

Articolul 7 din același regulament, intitulat „Forum necessitatis”, are următorul cuprins: „În cazul în care nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3, 4, 5 și 6, instanțele dintr‑un stat membru pot, în cazuri excepționale, fi învestite cu cauza respectivă în situația în care procedura nu se poate iniția sau desfășura în mod rezonabil sau este imposibil să se desfășoare într‑un stat terț cu care litigiul are o legătură strânsă. Litigiul trebuie să prezinte o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate.”

Articolul 8 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Limitări procedurale”, prevede: „(1) Atunci când o hotărâre judecătorească este pronunțată într‑un stat membru sau într‑un stat contractant la Convenția de la Haga din 2007 în care creditorul își are reședința obișnuită, acțiunea de modificare a hotărârii sau de pronunțare a unei noi hotărâri nu poate fi introdusă în instanță de către debitor în niciun alt stat membru atât timp cât creditorul își păstrează reședința obișnuită în statul în care a fost pronunțată hotărârea. (2) Alineatul (1) nu se aplică: (a) atunci când părțile au convenit în temeiul articolului 4 cu privire la competența instanțelor judecătorești din celălalt stat membru; (b) atunci când creditorul recunoaște competența instanțelor judecătorești din celălalt stat membru, astfel cum se prevede la articolul 5; (c) atunci când autoritatea competentă din statul contractant de origine la Convenția de la Haga din 2007 nu poate sau refuză să își exercite competența pentru a modifica respectiva hotărâre sau pentru a pronunța o nouă hotărâre; sau (d) atunci când hotărârea pronunțată în statul de origine contractant la Convenția de la Haga din 2007 nu poate fi recunoscută sau executarea nu poate fi încuviințată în statul membru în care se intenționează introducerea unei acțiuni în instanță pentru obținerea unei noi hotărâri sau a unei modificări a hotărârii în cauză.”

Articolul 4 alineatul (1) punctele 1 și 2 din Kodeks na mezhdunarodnoto chastno pravo (Codul de drept internațional privat) prevede: „(1) Competența internațională a instanțelor și a altor organisme bulgare există atunci când: 1. pârâtul are reședința obișnuită, sediul social conform statutului său ori conducerea sa efectivă în Republica Bulgaria; 2. reclamantul sau solicitantul este cetățean bulgar sau persoană juridică de drept bulgar.”

R. K., cetățean bulgar, a fost căsătorit cu K. Ch., cetățean canadian. Ei au avut doi copii, D. K. și E. K., resortisanți canadieni și bulgari.

Printr‑o hotărâre pronunțată în cursul anului 2017, Cour supérieure de la province du Québec, division des affaires familiales, district de Terrebonne [Curtea Superioară a provinciei Québec, secția de dreptul familiei, districtul Terrebonne (Canada)], a pronunțat divorțul dintre R. K. și K. Ch. și a statuat asupra răspunderii părintești. Prin această hotărâre, instanța menționată a impus reclamantului din litigiul principal obligația de a plăti fiecăruia dintre acești doi copii o pensie alimentară în cuantum de 613,75 dolari canadieni (CAD) (aproximativ 407 euro) și fostei sale soții o pensie alimentară în cuantum de 2727,50 CAD (aproximativ 1809 euro).

Reclamantul din litigiul principal a sesizat Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere, cu o cerere de modificare a obligațiilor de întreținere astfel stabilite, având ca obiect reducerea cuantumului pensiei alimentare acordate în favoarea unuia dintre copiii menționați, încă minor, precum și suprimarea pensiilor alimentare stabilite în favoarea fostei sale soții și a celuilalt copil, devenit major. La data introducerii acestei cereri, reclamantul din litigiul principal avea reședința în orașul Sofia (Bulgaria), iar pârâții din litigiul principal aveau reședința în Canada.

În susținerea cererii menționate, reclamantul din litigiul principal a precizat că solicitase deschiderea unei proceduri de faliment în Canada, falimentul fiind declarat la 21 iunie 2018 printr‑un certificat de scutire de obligații, întocmit de un lichidator autorizat, și că părăsise Canada în cursul anului 2019 pentru a se stabili la Sofia. El a arătat de asemenea că era șomer de la sfârșitul anului 2018 și că nu deținea nici bunuri imobile, nici bunuri mobile.

Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a notificat actele judiciare în cauză pârâților din litigiul principal, la adresa lor din Canada indicată în dosar, prin intermediul unei comisii rogatorii. Întrucât aceștia din urmă nu au fost găsiți la această adresă, au fost convocați prin afișarea unui aviz la adresa lor înregistrată în Bulgaria și le‑a fost desemnat un mandatar special.

În memoriul în răspuns prezentat de mandatarul menționat, acesta a susținut că instanțele bulgare nu erau competente să soluționeze cererea de modificare a obligațiilor de întreținere în discuție întrucât pârâții din litigiul principal, creditori ai obligației de întreținere, nu aveau reședința obișnuită în Bulgaria.

Prin ordonanța din 6 martie 2023, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a închis procedura din cauza lipsei competenței internaționale a instanțelor bulgare. Această instanță a constatat, întemeindu‑se în special pe considerentul (15) al Regulamentului nr. 4/2009, că acest regulament are o aplicabilitate universală și că se aplică relațiilor cu state terțe, precum Canada.

Reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva acestei ordonanțe la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria). Printr‑o ordonanță din 1 august 2023, această instanță a anulat respectiva ordonanță a Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) și a trimis cauza spre rejudecare la acesta în vederea continuării procedurii.

Pentru a motiva această decizie de anulare, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a statuat, în primul rând, că normele de competență prevăzute la articolul 3 și următoarele din Regulamentul nr. 4/2009 nu se aplică în raporturile cu statele terțe. În al doilea rând, această instanță a arătat că considerentul (15) al acestui regulament privește cererile formulate de creditorii obligației de întreținere, iar nu pe cele formulate de debitorii obligației de întreținere, și că acest considerent nu ar trebui interpretat în coroborare cu articolul 3 din regulamentul menționat, care prevede norme generale de competență, ci cu articolul 6 din același regulament, care reglementează competența subsidiară. În al treilea rând, instanța amintită a constatat că fosta soție a reclamantului din litigiul principal, cetățean canadian, nu este supusă dreptului Uniunii. În al patrulea rând, aceeași instanță a observat că, în lipsa unui tratat în materie de obligații de întreținere între Republica Bulgaria și Canada, relațiile dintre părțile din litigiul principal nu sunt reglementate de dreptul internațional. În consecință, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a stabilit competența instanțelor bulgare pe baza cetățeniei bulgare a reclamantului din litigiul principal, în conformitate cu normele naționale de drept internațional privat.

Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) afirmă că nu împărtășește interpretarea la care a ajuns Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) și are îndoieli cu privire la aspectul dacă dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009 nu ar fi încălcate în ipoteza în care litigiul principal ar fi soluționat în conformitate cu instrucțiunile obligatorii ale acestei din urmă instanțe.

În această privință, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a statuat în mod întemeiat că considerentul (15) al Regulamentului nr. 4/2009 exclude de la aplicarea acestui regulament relațiile dintre persoanele care au reședința pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene și resortisanții unor state terțe.

În al doilea rând, această instanță ridică problema dacă o cerere de modificare a unei hotărâri de stabilire a cuantumului unor pensii alimentare, care urmărește, în parte, reducerea acestui cuantum și, în parte, suprimarea acestor pensii, intră în sfera noțiunii de „cerere de întreținere”, noțiune esențială pentru a determina domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 4/2009. Instanța menționată arată că ar putea exista îndoieli în această privință ca urmare a obiectivului de protecție a creditorilor de întreținere evidențiat în considerentele (9)-(11) ale acestui regulament. Ea solicită de asemenea să se stabilească dacă normele de competență prevăzute de regulamentul amintit, cu excluderea celei prevăzute la articolul 8 din acesta, pe care le consideră neaplicabile din moment ce Canada nu este parte la Convenția de la Haga din 2007 decât de la 1 februarie 2024, se aplică unor astfel de cereri de modificare.

În ipoteza în care s‑ar statua că astfel de cereri intră sub incidența normelor de competență stabilite prin Regulamentul nr. 4/2009, instanța de trimitere ar dori să afle, în al treilea rând, dacă competența subsidiară prevăzută la articolul 6 din acest regulament se aplică atunci când doi dintre pârâții din litigiul principal au, pe lângă cetățenia lor comună cu cea a reclamantului din litigiul principal, cetățenia unui stat terț.

În al patrulea și ultimul rând, această instanță ridică problema dacă se poate declara competentă în temeiul „forum necessitatis”, în conformitate cu articolul 7 din regulamentul menționat.

În aceste condiții, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Considerentul (15) al Regulamentului [nr. 4/2009] trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia competența internațională a instanțelor pentru cererile de întreținere ale persoanelor cu reședința obișnuită într‑un stat terț (în speță Canada) se determină potrivit dreptului național, iar nu potrivit [acestui] regulament? 2) Articolele 3 și 8 din Regulamentul [nr. 4/2009] trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei jurisprudențe naționale potrivit căreia noțiunea de «cerere de întreținere» nu cuprinde o cerere de reducere a întreținerii și care consideră că articolele 3-6 din regulament se aplică numai cererilor de acordare a întreținerii? 3) Articolul 6 din Regulamentul [nr. 4/2009] trebuie interpretat în sensul că noțiunea de «cetățenie comună» cuprinde și cazurile în care una sau mai multe părți dețin cetățenie dublă sau în sensul că include numai cazurile în care cetățeniile sunt complet identice? 4) Articolul 7 din Regulamentul [nr. 4/2009] trebuie interpretat în sensul că nu se opune reținerii unui «caz excepțional» atunci când debitorul întreținerii formulează o cerere de reducere a întreținerii, iar creditorul întreținerii are reședința obișnuită într‑un stat terț și nu are nicio altă legătură cu Uniunea cu excepția cetățeniei sale?”

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare ce pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 4 octombrie 2024, Herbaria Kräuterparadies, C‑240/23, EU:C:2024:852, punctul 46 și jurisprudența citată).

Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, îndoielile instanței de trimitere privesc, pe de o parte, domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 4/2009, în măsura în care, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, această instanță dorește să afle dacă o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere, prin care se urmărește, în parte, reducerea cuantumului unei pensii de întreținere și, în parte, suprimarea obligațiilor în cauză, formulată de debitorul acestor obligații împotriva creditorilor acestora care au reședința obișnuită într‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, intră, la fel ca o cerere prin care se solicită obținerea unei astfel de hotărâri, în domeniul de aplicare al acestui regulament și al normelor de competență prevăzute de acesta. Pe de altă parte, în ipoteza în care regulamentul menționat ar fi aplicabil în speță, instanța menționată ridică problema interpretării unora dintre aceste norme pentru a stabili dacă este competentă, în temeiul aceluiași regulament, să soluționeze o cerere precum cea din litigiul principal.

În consecință, trebuie analizate împreună prima și a doua întrebare, care privesc domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 4/2009, și, în continuare, trebuie analizate succesiv a treia și a patra întrebare, care vizează normele de competență prevăzute la articolele 6 și 7 din acest regulament.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, citit în lumina considerentului (15) al acestui regulament, trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, prin care se urmărește, în parte, reducerea cuantumului unei pensii alimentare și, în parte, suprimarea obligațiilor în cauză, formulată în fața unei instanțe a unui stat membru de debitorul acestor obligații, resortisant al acestui stat membru și care are reședința obișnuită pe teritoriul statului membru respectiv, împotriva creditorilor obligațiilor menționate, care au reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat terț, dintre care unul este doar resortisant al statului terț amintit, iar ceilalți sunt resortisanți ai acestuia, precum și ai aceluiași stat membru.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, acesta se aplică „obligațiilor de întreținere” care decurg dintr‑o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță.

Potrivit considerentului (15) al acestui regulament, „[f]aptul că un pârât își are reședința obișnuită într‑un stat terț nu ar trebui să mai aibă drept efect excluderea aplicării normelor comunitare în materie de competență”.

Astfel, din însuși modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, interpretat în lumina considerentului (15) al acestuia, rezultă că normele de competență stabilite de acest regulament au o vocație universală în măsura în care pot conduce la stabilirea competenței unei instanțe dintr‑un stat terț și că regulamentul menționat se aplică „obligațiilor de întreținere”, fără să se facă nicio distincție între, pe de o parte, cererile de acordare a întreținerii și cele având ca obiect creșterea cuantumului unor pensii alimentare, introduse de creditori ai obligației de întreținere, și, pe de altă parte, cererile de modificare a unor obligații de întreținere care urmăresc reducerea unor astfel de cuantumuri sau suprimarea acestor obligații, introduse de debitorii obligațiilor menționate.

O asemenea interpretare este confirmată de economia Regulamentului nr. 4/2009.

Astfel, acesta prevede, în capitolul II, intitulat „Competență”, ansamblul normelor aplicabile pentru a desemna instanța competentă în materie de obligații de întreținere, în timp ce considerentul (15) al acestui regulament precizează că nu ar trebui avută în vedere nicio trimitere la normele de competență din legislația națională, întrucât normele care rezultă din regulamentul menționat trebuie considerate exhaustive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, R (Competența privind răspunderea părintească și obligația de întreținere), C‑468/18, EU:C:2019:666, punctul 42].

În ceea ce privește în special aspectul dacă o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere, pronunțată de o instanță dintr‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, formulată de debitorul obligației în cauză, intră, la fel ca o cerere de acordare a întreținerii, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 4/2009 și, în consecință, al normelor de competență enunțate la articolele 3-7 din acesta, trebuie să se observe, în primul rând, că, astfel cum enunță considerentul (11) al acestui regulament, noțiunea de „obligație de întreținere” constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.

În al doilea rând, Regulamentul nr. 4/2009 utilizează în mod sistematic expresia „în materie de obligații de întreținere”. Astfel, cu titlu de exemplu, articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din acest regulament definește noțiunea de „hotărâre judecătorească” drept o hotărâre judecătorească în materie de „obligații de întreținere”, normele de competență generală prevăzute la articolul 3 din regulamentul menționat urmăresc să stabilească instanțele judecătorești competente să se pronunțe în materie de „obligații de întreținere” și, în conformitate cu articolul 4 din același regulament, părțile pot alege o instanță pentru a soluționa litigiile în materie de „obligații de întreținere”.

În al treilea rând, deși Regulamentul nr. 4/2009 distinge între creditorii și debitorii obligației de întreținere, nu este mai puțin adevărat că acesta utilizează de asemenea noțiunea de „pârât”, fără a distinge după cum acest pârât ar fi creditor sau debitor al obligației de întreținere. Astfel, considerentul (15) al acestui regulament se referă la reședința obișnuită a „pârâtului” într‑un stat terț, iar articolul 3 litera (a) din regulamentul menționat prevede norma de competență a instanței de la locul reședinței obișnuite a „pârâtului”.

În această privință, Curtea a constatat deja că articolul 3 din același regulament oferă creditorului obligației de întreținere, „atunci când acționează ca reclamant”, posibilitatea de a introduce cererea alegând alte temeiuri de competență în raport cu cel prevăzut la articolul 3 litera (a) menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2019, R (Competența privind răspunderea părintească și obligația de întreținere), C‑468/18, EU:C:2019:666, punctul 30, precum și jurisprudența citată].

În consecință, o acțiune având ca obiect o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere, formulată de debitor, în cadrul căreia creditorul obligației de întreținere acționează în calitate de pârât, constituie o acțiune „în materie de obligații de întreținere” și intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 4/2009 în același mod ca o acțiune având ca obiect o cerere de acordare a întreținerii, formulată de creditorul obligației de întreținere.

Împrejurarea că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009 vizează situația particulară a unei cereri de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate într‑un stat membru sau într‑un stat parte la Convenția de la Haga din 2007 în care creditorul are reședința obișnuită nu permite să se concluzioneze că o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț care nu este parte la această convenție nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.

Prin urmare, în alte situații decât cea prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, instanța judecătorească competentă la nivel internațional să soluționeze o astfel de cerere ar trebui să fie determinată în conformitate cu normele de competență prevăzute la articolele 3-7 din acest regulament.

O astfel de interpretare răspunde obiectivului de protecție a creditorului obligației de întreținere, urmărit de Regulamentul nr. 4/2009. Astfel, în temeiul normelor de competență generală enunțate la articolul 3 din acest regulament, competența instanței sesizate pentru a soluționa o cerere de modificare a unei hotărâri privind o obligație de întreținere care nu este accesorie unei acțiuni privind starea persoanei sau răspunderea părintească va fi stabilită în funcție de criteriul reședinței obișnuite a creditorului, fie în conformitate cu articolul 3 litera (a) din regulamentul menționat, atunci când creditorul acționează în calitate de pârât, fie în conformitate cu articolul 3 litera (b) din același regulament, atunci când acționează în calitate de reclamant.

În speță, trebuie să se observe de la bun început că, la data la care a fost pronunțată hotărârea menționată la punctul 14 din prezenta hotărâre, Canada nu era parte la Convenția de la Haga din 2007. Cu toate acestea, din considerațiile care precedă rezultă că, deși condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009 nu sunt îndeplinite în cauza principală, cererea de modificare a obligațiilor de întreținere stabilite prin această hotărâre intră în domeniul de aplicare al acestui regulament. Prin urmare, instanța de trimitere ar trebui să își verifice competența de a soluționa o astfel de cerere examinând succesiv dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 3 din regulamentul menționat și, dacă este cazul, cele ale articolelor 6 și 7 din același regulament.

Pe de altă parte, în ceea ce privește criteriile de competență prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 4/2009, este necesar să se observe că acest articol 3 literele (c) și (d) nu este aplicabil în speță întrucât această cerere de modificare nu este accesorie nici unei acțiuni privind starea persoanei, nici unei acțiuni privind răspunderea părintească. Instanța de trimitere nu pare să își poată întemeia competența nici pe același articol 3 literele (a) și (b). Astfel, această din urmă dispoziție trimite fie la instanța de la locul reședinței obișnuite a pârâtului, fie la cea de la locul reședinței obișnuite a creditorului, și anume în speță, în ambele cazuri, Canada.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, citit în lumina considerentului (15) al acestui regulament, trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, prin care se urmărește, în parte, reducerea cuantumului unei pensii alimentare și, în parte, suprimarea obligațiilor în cauză, formulată în fața unei instanțe a unui stat membru de debitorul acestor obligații, resortisant al acestui stat membru și care are reședința obișnuită pe teritoriul statului membru respectiv, împotriva creditorilor obligațiilor menționate, care au reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat terț, dintre care unul este doar resortisant al statului terț amintit, iar ceilalți sunt resortisanți ai acestuia, precum și ai aceluiași stat membru.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că norma de competență subsidiară a instanțelor din statul membru al cetățeniei comune a părților se aplică atunci când, pe lângă cetățenia statului membru al instanței sesizate, pârâții au cetățenia unui stat terț.

Articolul 6 din Regulamentul nr. 4/2009 stabilește o competență subsidiară în favoarea instanțelor statului membru de cetățenie comună a părților atunci când nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3-5 din acest regulament și nicio instanță dintr‑un stat parte la Convenția de la Lugano care nu este un stat membru nu este competentă în temeiul dispozițiilor acestei convenții.

În această privință, este necesar să se observe că acest articol 6 nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a defini sfera exactă a noțiunii de „cetățenie comună” și nu stabilește nicio distincție după cum o persoană are una sau mai multe cetățenii, singura condiție necesară pentru aplicarea criteriului de atribuire a competenței prevăzut la articolul 6 menționat fiind ca părțile să aibă o cetățenie comună.

În speță, în măsura în care reclamantul din litigiul principal și copiii săi au o cetățenie comună, și anume cetățenia bulgară, această legătură poate constitui temeiul competenței instanței de trimitere sesizate cu cererile în discuție în litigiul principal în privința acestor copii, în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 4/2009. În schimb, această instanță nu ar fi competentă să soluționeze cererea privind fosta soție a reclamantului din litigiul principal, din moment ce aceasta deține numai cetățenia canadiană.

Având în vedere aceste motive, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 6 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că norma de competență subsidiară a instanțelor din statul membru al cetățeniei comune a părților se aplică atunci când, pe lângă cetățenia statului membru al instanței sesizate, pârâții au cetățenia unui stat terț.

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, în măsura în care din răspunsul dat la a treia întrebare reiese că instanța de trimitere și‑ar putea întemeia competența de a soluționa cererile în discuție în litigiul principal în privința copiilor reclamantului din litigiul principal pe articolul 6 din Regulamentul nr. 4/2009, singura cerere care trebuie examinată în raport cu articolul 7 din acest regulament este cea prin care se urmărește suprimarea pensiei alimentare stabilite în favoarea fostei soții a acestui reclamant.

În consecință, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „cazuri excepționale”, în sensul acestui articol, care permite instanței dintr‑un stat membru să soluționeze un litigiu în temeiul normei de competență a forum necessitatis prevăzute la articolul amintit, situația în care o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, prin care se urmărește suprimarea obligațiilor în cauză, este formulată în fața unei instanțe dintr‑un stat membru de debitorul acestor obligații, resortisant al acestui stat membru și care are reședința obișnuită pe teritoriul acestuia, împotriva creditorului obligațiilor menționate, resortisant al acestui stat terț și care are reședința obișnuită pe teritoriul acestuia din urmă.

Potrivit articolului 7 primul paragraf din Regulamentul nr. 4/2009, în cazul în care nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3-6 din acest regulament, instanțele dintr‑un stat membru pot fi, în cazuri excepționale, învestite cu cauza respectivă în situația în care procedura nu se poate iniția sau desfășura în mod rezonabil sau este imposibil să se desfășoare într‑un stat terț cu care litigiul are o legătură strânsă. În temeiul celui de al doilea paragraf al acestui articol 7, litigiul trebuie să prezinte o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate.

Articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009 prevede astfel patru condiții cumulative care trebuie îndeplinite pentru ca o instanță dintr‑un stat membru, sesizată cu o cerere în materie de obligații de întreținere, să poată constata în mod excepțional competența sa în temeiul forum necessitatis. În primul rând, această instanță trebuie să constate că nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3-6 din Regulamentul nr. 4/2009. În al doilea rând, litigiul cu care este sesizată trebuie să aibă o legătură strânsă cu un stat terț. În al treilea rând, procedura în cauză nu se poate iniția sau desfășura în mod rezonabil în acest stat terț sau este imposibil să se desfășoare în acest stat. În sfârșit, în al patrulea rând, litigiul trebuie să prezinte de asemenea o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 99].

Deși este de competența instanței de trimitere să verifice că toate aceste condiții sunt îndeplinite pentru ca, dacă este cazul, să se poată prevala de norma de competență prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009, este necesar, pentru fiecare dintre aceste condiții și având în vedere elementele furnizate de această instanță, să se aducă precizările care urmează.

În primul rând, în ceea ce privește prima condiție menționată la punctul 56 din prezenta hotărâre, trebuie să se observe că nu este suficient ca instanța sesizată să constate că lipsește propria competență, în temeiul articolelor 3-6 din Regulamentul nr. 4/2009, ci trebuie de asemenea să se asigure că nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul acestor articole [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 101].

În speță, în ceea ce privește cererea de suprimare a pensiei alimentare stabilite în favoarea fostei soții a reclamantului din litigiul principal, această condiție pare îndeplinită, întrucât aplicarea articolului 3 literele (a) și (b) din acest regulament ar conduce la constatarea competenței instanțelor canadiene, în timp ce acest articol 3 literele (c) și (d), precum și articolele 4 și 5 din regulamentul menționat nu par să fie aplicabile în cauza principală. De asemenea, în măsura în care reclamantul din litigiul principal și fosta sa soție nu au cetățenie comună, nici articolul 6 din același regulament nu este aplicabil.

În al doilea rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia litigiul cu care este sesizată instanța trebuie să aibă o legătură strânsă cu un stat terț, această condiție pare de asemenea îndeplinită în cauza principală, fosta soție a reclamantului din litigiul principal, creditoare a obligației de întreținere în temeiul hotărârii a cărei modificare este solicitată, având reședința obișnuită în Canada și cetățenie canadiană. În plus, această hotărâre a fost pronunțată de o instanță din acest stat terț.

În al treilea rând, pentru ca instanța sesizată dintr‑un stat membru să poată, cu titlu excepțional, să exercite competența prevăzută la articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009, trebuie de asemenea ca procedura în cauză să nu se poată iniția sau desfășura în mod rezonabil sau să fie imposibil să se desfășoare în fața instanțelor din statul terț în cauză [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 106].

În această privință, deși considerentul (16) al acestui regulament menționează războiul civil ca un exemplu în care procedura în statul terț în cauză se dovedește a fi imposibil de realizat, ilustrând astfel caracterul excepțional al cazurilor în care poate fi exercitată competența întemeiată pe forum necessitatis, trebuie să se arate că regulamentul amintit nu furnizează indicații cu privire la împrejurările în care instanța sesizată dintr‑un stat membru ar putea constata că procedura în materie de obligații de întreținere nu se poate iniția sau desfășura în mod rezonabil în fața instanțelor din statul terț respectiv. Din același considerent (16) reiese însă că, „[p]entru a se remedia în special situațiile de denegare de dreptate”, a fost instituit forum necessitatis, prin care se permite instanței sesizate a unui stat membru, în cazuri excepționale, să fie învestită cu soluționarea unui litigiu care prezintă o legătură strânsă cu un stat terț, în „situația în care în mod rezonabil nu se poate aștepta ca reclamantul să introducă sau să efectueze o procedură” în acest stat terț [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 107].

Astfel, pe de o parte, pentru a‑și întemeia competența pe articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009, instanța sesizată dintr‑un stat membru nu poate impune solicitantului de întreținere să demonstreze că a inițiat sau a încercat să inițieze fără succes procedura în discuție în fața instanțelor din statul terț în cauză. Prin urmare, este suficient ca instanța sesizată dintr‑un stat membru, având în vedere ansamblul elementelor de fapt și de drept ale speței, să fie în măsură să se asigure că obstacolele din statul terț în cauză sunt de așa natură încât ar fi nerezonabil să i se impună solicitantului să solicite îndeplinirea obligației de întreținere în fața instanțelor din acest stat terț [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 108].

Pe de altă parte, în măsura în care, astfel cum precizează considerentul (16) al Regulamentului nr. 4/2009, obiectivul competenței întemeiate pe forum necessitatis este de a se remedia „în special” situațiile de denegare de dreptate, este în principiu justificat ca instanța sesizată dintr‑un stat membru să se poată prevala de acesta, în cazuri excepționale și sub rezerva unei analize detaliate a condițiilor procedurale din statul terț în cauză, atunci când accesul la justiție în acest stat terț este împiedicat, în drept sau în fapt, în special prin aplicarea unor condiții procedurale discriminatorii sau contrare garanțiilor fundamentale ale procesului echitabil [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 110].

În speță, cererea de decizie preliminară nu conține nicio apreciere cu privire la eventuala imposibilitate în care s‑ar afla reclamantul din litigiul principal de a iniția o procedură în Canada. Deși revine instanței de trimitere sarcina de a efectua această apreciere în lumina tuturor împrejurărilor speței, trebuie să se observe că, la fel ca în poziția exprimată de Comisia Europeană în observațiile sale scrise, din elementele de care dispune Curtea nu reiese că o astfel de imposibilitate ar putea fi invocată în ceea ce privește Canada.

În al patrulea și ultimul rând, este important ca litigiul în cauză să prezinte o „legătură suficientă” cu statul membru al instanței sesizate, o astfel de legătură putând fi constituită, astfel cum reiese din considerentul (16) al Regulamentului nr. 4/2009, de cetățenia uneia dintre părți [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședința obișnuită– Stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 111]. Aceasta pare să fie situația în speță, reclamantul din litigiul principal fiind resortisant bulgar.

Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 7 din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „cazuri excepționale”, în sensul acestui articol, care permite instanței dintr‑un stat membru să soluționeze un litigiu în temeiul normei de competență a forum necessitatis prevăzute la articolul amintit, situația în care o cerere de modificare a unei hotărâri privind obligații de întreținere pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, altul decât un stat parte la Convenția de la Haga din 2007, prin care se urmărește suprimarea obligațiilor în cauză, este formulată în fața unei instanțe dintr‑un stat membru de debitorul acestor obligații, resortisant al acestui stat membru și care are reședința obișnuită pe teritoriul acestuia, împotriva creditorului obligațiilor menționate, resortisant al acestui stat terț și care are reședința obișnuită pe teritoriul acestuia din urmă, cu condiția ca o astfel de cerere să nu poată fi în mod rezonabil introdusă sau efectuată sau să se dovedească imposibil de realizat în fața instanțelor din statul terț respectiv.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

27 martie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul bulgar

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Observații introductive

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată