Hotărârea Curții (Camera a opta) din 30 aprilie 2025.#Justa împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia de Ceuta.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Articolele 4 și 5 – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Contracte de împrumut ipotecar – Clauză privind comisionul de acordare a împrumutului – Caracterul clar și inteligibil al clauzelor.#Cauza C-39/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, pe de o parte, a articolului 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și, pe de altă parte, a articolului 7 din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 60, p. 34).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Justa, pe de o parte, și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA, pe de altă parte, în legătură cu caracterul pretins abuziv al unei clauze contractuale referitoare la un comision de acordare a unui împrumut.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13: „O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

Articolul 4 din această directivă prevede: „(1) Fără să se aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Articolul 5 din directiva menționată este redactat după cum urmează: „În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”

Articolul 7 din Directiva 2014/17, intitulat „Norme de conduită pentru acordarea de credite consumatorilor”, prevede la alineatul (1): „Statele membre impun creditorilor și intermediarilor de credite sau reprezentanților desemnați obligația ca, în momentul elaborării produselor de credit sau al acordării, intermedierii sau prestării serviciilor de consiliere privind creditele și, după caz, a serviciilor auxiliare către consumatori sau în momentul executării unui contract de credit, să acționeze cu onestitate, corectitudine, transparență și profesionalism, ținând seama de drepturile și interesele consumatorilor. […]”

Potrivit articolului 43 alineatul (1) din această directivă: „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.”

Articolul 14 din Ley 5/2019, reguladora de los contratos de crédito inmobiliario (Legea 5/2019 de reglementare a contractelor de credit imobiliar) din 15 martie 2019 (BOE nr. 65 din 16 martie 2019) prevede: „3. Este posibil să se repercuteze cheltuielile sau să se perceapă comisioanele numai pentru servicii legate de împrumuturi care au fost expres acceptate sau solicitate de un împrumutat sau un potențial împrumutat, cu condiția ca acestea să se refere la servicii furnizate efectiv sau la costuri suportate care pot fi atestate. 4. În cazul în care se convine asupra unui comision de acordare, acesta se plătește o singură dată și include toate cheltuielile de analiză, de procesare sau de acordare a împrumutului ori alte cheltuieli similare inerente activității creditorului ocazionate de acordarea împrumutului. În cazul împrumuturilor denominate în monedă străină, comisionul de acordare include de asemenea orice comision de schimb valutar aferent primei utilizări a împrumutului.”

Anexa II la Orden del Ministerio de la Presidencia sobre transparencia de las condiciones financieras de los préstamos hipotecarios (Ordinul Ministerului Președinției privind transparența condițiilor financiare ale împrumuturilor ipotecare) din 5 mai 1994 (BOE nr. 112 din 11 mai 1994, p. 14444) dispune la punctul 4 intitulat „Comisioane”: „1. Comision de acordare – toate cheltuielile de analiză a împrumutului, de acordare sau de procesare a unui împrumut ipotecar ori alte cheltuieli similare inerente activității instituției creditoare ocazionate de acordarea împrumutului trebuie integrate în mod obligatoriu într‑un comision unic, denumit comision de acordare, care se plătește o singură dată. Cuantumul, precum și forma și data achitării acestuia vor fi precizate în prezenta clauză. […]”

La 3 noiembrie 2005, Justa a încheiat prin act autentic cu Banco Bilbao Vizcaya Argentaria un contract de credit cu garanție ipotecară.

Conform articolului 4 alineatul (1) din acest contract, împrumutatul trebuia să plătească, la semnarea actului, un comision de acordare corespunzător unui procent de 0,25 % din capitalul împrumutat.

Justa a introdus o acțiune împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria la Juzgado de Primera Instancia e Instrucción no 6 de Ceuta (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 6 din Ceuta, Spania), care este instanța de trimitere, având ca obiect printre altele constatarea caracterului abuziv al clauzei care prevede comisionul de acordare.

În decizia de trimitere, această instanță arată că, în Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), Curtea a interpretat printre altele Directiva 93/13 în ceea ce privește controlul caracterului abuziv și al cerinței privind transparența clauzei, cuprinsă într‑un contract de împrumut guvernat de dreptul spaniol, care impune împrumutatului plata unui comision de acordare. Ea precizează că, în urma acestei hotărâri, mai multe instanțe naționale au pronunțat decizii de anulare a clauzelor care prevedeau un asemenea comision, ceea ce a determinat Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) să formuleze din nou o cerere de decizie preliminară privind această clauză, care a condus la pronunțarea Hotărârii din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului) (C‑565/21, EU:C:2023:212).

Instanța de trimitere ridică problema compatibilității jurisprudenței Tribunal Supremo (Curtea Supremă) cu această din urmă hotărâre.

În această privință, instanța de trimitere menționează o hotărâre a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 29 mai 2023 (816/2023, ES:TS:2023:2131) în care această din urmă instanță a apreciat că comisionul de acordare, care remunerează costurile de analiză, acordare sau procesare a împrumutului sau a creditului ipotecar, nu face parte din obiectul principal al unui contract de împrumut și poate, prin urmare, să facă obiectul unui control din partea instanței naționale în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, precizând totodată că o clauză care prevede acest comision nu are în sine caracter abuziv. Ar reveni astfel acestei instanțe sarcina de a-i asigura consumatorului posibilitatea să înțeleagă natura serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute, să verifice lipsa suprapunerii dintre diferitele costuri prevăzute, să ia cunoștință în mod suficient, pornind de la informațiile furnizate de instituția financiară în temeiul reglementării naționale, de conținutul economic și de funcționarea clauzei, chiar dacă creditorul nu este obligat să specifice în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de deschidere, instanța națională trebuind, în această privință, să ia în considerare atenția deosebită pe care consumatorul mediu ar acorda‑o unei clauze de acest tip. În plus, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ar impune instanței naționale să verifice dacă costul comisionului de acordare nu este disproporționat în raport cu cuantumul împrumutului, având în vedere costul mediu al unui asemenea comision.

În aceste condiții, Juzgado de Primera Instancia e Instrucción n.o 6 de Ceuta (Tribunalul de Primă Instanță și de Instrucție nr. 6 din Ceuta) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dacă reglementarea Uniunii se opune interpretării Tribunal Supremo (Curtea Supremă) privind comisionul de acordare a împrumutului, potrivit căreia simpla indicare în contractul de ipotecă a cuantumului acestei clauze și faptul că acest cuantum nu depășește limita stabilită sunt suficiente pentru a înțelege lipsa caracterului abuziv datorată lipsei de transparență, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 […], chiar dacă clauza respectivă nu precizează conținutul sau durata acestuia. 2) În cazul în care respectiva clauză este comunicată în prealabil consumatorului, în care ea nu este înțeleasă ca fiind inclusă în activitatea de creditare a instituției financiare, în conformitate cu Directiva 2014/17 […], și se consideră că nu are legătură cu dobânzile remuneratorii propriu‑zise, dacă nu ar trebui să fie emise facturi și specificate serviciile respective înainte de a repercuta costurile aferente asupra consumatorului și dacă astfel de omisiuni nu sunt contrare legislației Uniunii, întrucât aduc atingere transparenței în sens material a clauzei menționate anterior.”

În observațiile scrise prezentate Curții, pârâta din litigiul principal, Regatul Spaniei și Comisia Europeană exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară sau, cel puțin, a celei de a doua întrebări preliminare adresate.

În ceea ce privește cauza de inadmisibilitate privind cererea de decizie preliminară, invocată de pârâta din litigiul principal, ea este întemeiată pe faptul că această cerere nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, întrucât instanța de trimitere nu a descris motivele pentru care are îndoieli cu privire la interpretarea dreptului Uniunii. Ea adaugă că problema care stă la baza întrebărilor preliminare transmise a fost deja abordată de Curte în Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului) (C‑565/21, EU:C:2023:212), astfel încât un răspuns la aceste întrebări nu ar mai fi necesar.

Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 19 septembrie 2024, Booking.com și Booking.com (Deutschland), C‑264/23, EU:C:2024:764, punctul 34, precum și jurisprudența citată].

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 19 septembrie 2024, Booking.com și Booking.com (Deutschland), C‑264/23, EU:C:2024:764, punctul 35, precum și jurisprudența citată].

În speță, întrebările adresate privesc în esență interpretarea articolelor 4 și 5 din Directiva 93/13 și a articolului 7 din Directiva 2014/17. În plus, reiese dintr‑o lectură de ansamblu a cererii de decizie preliminară că instanța de trimitere a definit în mod suficient de precis cadrul factual și juridic al litigiului principal în care se înscrie cererea sa pentru a permite atât părților interesate să prezinte observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și Curții să răspundă în mod util la cererea respectivă. În special, instanța de trimitere a expus în mod clar jurisprudența națională în discuție și îndoielile pe care le are cu privire la compatibilitatea hotărârii Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 29 mai 2023 (816/2023, ES:TS:2023:2131) cu Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curte în Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului) (C‑565/21, EU:C:2023:212). Aceste probleme se deduc de asemenea din modul de redactare a întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere și privesc în special criteriile de apreciere a caracterului transparent al unei clauze care prevede un comision de acordare. Ele necesită furnizarea de precizări suplimentare cu privire la Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului) (C‑565/21, EU:C:2023:212).

În consecință, cauza de inadmisibilitate invocată de pârâta din litigiul principal trebuie respinsă.

În ceea ce privește inadmisibilitatea celei de a doua întrebări preliminare, Regatul Spaniei și Comisia consideră că Directiva 2014/17, la care se referă, nu este aplicabilă ratione temporis în litigiul principal.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema consecințelor unei calificări a serviciilor remunerate prin comisionul de acordare ca fiind excluse, în temeiul Directivei 2014/17, din activitatea de creditare bancară. Această întrebare se întemeiază pe ipoteza potrivit căreia directiva menționată este aplicabilă în litigiul principal.

Trebuie arătat că, în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Directiva 2014/17, aceasta din urmă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016. Or, contractul de credit în discuție în litigiul principal a fost încheiat la 3 noiembrie 2005.

Astfel, este necesar să se constate că Directiva 2014/17, a cărei interpretare este solicitată în esență în cadrul celei de a doua întrebări preliminare, nu se aplică ratione temporis în împrejurările din cauza principală.

În aceste condiții, este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii în cadrul celei de a doua întrebări adresate nu are legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal. Prin urmare, conform jurisprudenței menționate la punctele 19 și 20 din prezenta hotărâre, cea de a doua întrebare trebuie declarată inadmisibilă.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care, având în vedere o reglementare națională potrivit căreia comisionul de acordare remunerează serviciile legate de analiza, acordarea sau procesarea împrumutului sau a creditului ipotecar ori alte servicii similare, consideră că clauza care impune împrumutatului un asemenea comision îndeplinește cerința privind transparența, chiar dacă nu precizează în detaliu serviciile furnizate în schimbul comisionului și nici timpul necesar pentru executarea acestor servicii.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că această a doua întrebare vizează aprecierea caracterului clar și inteligibil și, prin urmare, a transparenței, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, a unei clauze care stabilește un comision de acordare precum cea în discuție în litigiul principal.

Curtea a statuat că acele clauze contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise acestei noțiuni [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc ș.a.,C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 35 și 36, precum și Hotărârea din 21 martie 2024, Profi Credit Bulgaria (Servicii accesorii contractului de credit),C‑714/22, EU:C:2024:263, punctul 60].

Prestațiile esențiale ale unui contract de credit constau în faptul că creditorul se angajează în principal să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă, acesta din urmă angajându‑se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadență prevăzute [Hotărârea din 21 martie 2024, Profi Credit Bulgaria (Servicii accesorii contractului de credit),C‑714/22, EU:C:2024:263, punctul 61].

În Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578, punctul 64), Curtea a statuat că un comision de acordare nu poate fi considerat o prestație esențială a unui contract de împrumut ipotecar pentru simplul motiv că este inclus în costul total al acestuia.

Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere cu privire la reglementarea națională aplicabilă rezultă că comisionul de acordare acoperă remunerația pentru serviciile legate de analiza, acordarea sau procesarea împrumutului sau a creditului ori pentru alte servicii similare inerente activității creditorului ocazionate de acordarea împrumutului sau a creditului.

Având în vedere obligația de a interpreta în mod strict articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, obligația de a remunera asemenea servicii nu poate fi considerată ca făcând parte din obligațiile principale care rezultă dintr‑un contract de credit, așa cum au fost identificate de jurisprudența amintită la punctul 31 din prezenta hotărâre. Astfel, ar fi contrar acestei obligații de interpretare strictă să se includă în noțiunea de „obiect principal al contractului” toate prestațiile care se referă doar la obiectul principal în sine și care au, prin urmare, un caracter accesoriu, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 30 din prezenta hotărâre [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 23, precum și jurisprudența citată].

Acestea fiind precizate, aceeași cerință privind transparența precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 figurează de asemenea la articolul 5 din această directivă, care prevede că clauzele contractuale în formă scrisă trebuie „întotdeauna” să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. După cum a statuat Curtea, cerința privind transparența, astfel cum figurează în prima dintre aceste dispoziții, are aceeași întindere precum cea avută în vedere în cea de a doua dispoziție [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 28, precum și jurisprudența citată].

Prin urmare, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, aceasta solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care, având în vedere o reglementare națională potrivit căreia comisionul de acordare remunerează serviciile legate de analiza, acordarea sau procesarea împrumutului sau a creditului ipotecar ori alte servicii similare, consideră că clauza care impune împrumutatului un asemenea comision îndeplinește cerința privind transparența, chiar dacă nu precizează în detaliu serviciile furnizate în schimbul comisionului și nici timpul necesar pentru executarea acestor servicii.

În această privință, Curtea a subliniat că cerința privind transparența prevăzută la articolul 5 din Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește printre altele nivelul de informare, această cerință de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, de transparență, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 30, precum și jurisprudența citată].

Astfel, cerința menționată trebuie înțeleasă în sensul că impune nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza în discuție, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut de alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, în temeiul unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din aceasta [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 31 și jurisprudența citată].

Din această jurisprudență nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul în cauză natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice că nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează [Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 43, precum și Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision pentru acordarea împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 32].

În această privință, la punctul 70 din Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), Curtea a precizat că revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă instituția financiară a comunicat consumatorului elemente suficiente pentru ca acesta din urmă să ia cunoștință de conținutul și de funcționarea clauzei care îi impune plata unui comision de acordare, precum și de rolul său în contractul de împrumut. În acest mod, consumatorul va avea acces la motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision și va putea astfel să evalueze întinderea obligației sale și în special costul total al contractului respectiv [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 35 și jurisprudența citată].

Caracterul clar și inteligibil al unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal trebuie apreciat de instanța competentă având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente și în special formularea clauzei examinate, informațiile pe care instituția financiară le‑a furnizat împrumutatului, inclusiv cele pe care este obligată să le furnizeze în conformitate cu reglementarea națională relevantă, precum și publicitatea realizată de această instituție cu privire la tipul de contract încheiat, ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat de la un consumator mediu normal informat și suficient de atent și de avizat [Hotărârea din 16 martie 2023, Caixabank (Comision de acordare a împrumutului),C‑565/21, EU:C:2023:212, punctul 40].

În ceea ce privește momentul în care trebuie să intervină informarea consumatorului, Curtea a statuat că informarea înaintea încheierii contractului cu privire la condițiile contractuale și la consecințele acestei încheieri este pentru un consumator de o importanță fundamentală. Consumatorul decide în special pe baza respectivei informări dacă dorește să fie ținut de condițiile redactate în prealabil de profesionist [Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 47, și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, D. V. (Onorarii de avocat – Principiul tarifului orar), C‑395/21, EU:C:2023:14, punctul 39].

În ceea ce privește un contract de servicii juridice care pot fi facturate pe oră, Curtea a precizat că, deși nu se poate impune unui profesionist să informeze consumatorul cu privire la consecințele financiare finale ale obligației acestuia din urmă, care depind de evenimente viitoare, imprevizibile și independente de voința respectivului profesionist, nu este mai puțin adevărat că informațiile pe care profesionistul este obligat să le comunice înainte de încheierea contractului trebuie să permită consumatorului să ia decizia cu prudență și în deplină cunoștință de cauză, pe de o parte, în ceea ce privește posibilitatea apariției unor astfel de evenimente și, pe de altă parte, în ceea ce privește consecințele pe care ele le pot avea asupra duratei prestării serviciilor juridice în cauză [Hotărârea din 12 ianuarie 2023, D. V. (Onorarii de avocat – Principiul tarifului orar), C‑395/21, EU:C:2023:14, punctul 43].

În speță, este necesar să se observe că clauza care impune împrumutatului un comision de acordare de 435 de euro, corespunzător unui procent de 0,25 % din cuantumul împrumutului acordat, este definită de reglementarea națională drept remunerație pentru serviciile legate de analiza, acordarea sau procesarea împrumutului sau a creditului ipotecar ori pentru alte servicii similare. Cerința privind transparența, care urmărește în principal să asigure posibilitatea consumatorului de a evalua consecințele financiare ale unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal, nu implică obligația instituției bancare de a detalia în mod precis natura serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, după cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 38 din prezenta hotărâre, și nici volumul orar consacrat furnizării fiecăruia dintre aceste servicii, cu condiția ca clauza în discuție să respecte cadrul legislativ național.

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, se poate preciza de asemenea că nu rezultă din Directiva 93/13 nici că instituția bancară este obligată să furnizeze consumatorului facturi care detaliază natura serviciilor furnizate, cu condiția ca instanța națională să poată controla realitatea acestor servicii. Astfel, o asemenea obligație nu ar fi, prin definiție, susceptibilă să faciliteze înțelegerea consumatorului înainte de încheierea contractului, din moment ce plata comisionului de acordare se face o singură dată, la momentul acordării împrumutului, iar facturarea intervine după semnarea contractului menționat.

Trebuie amintit că aprecierea caracterului „clar și inteligibil”, în sensul articolului 5 din Directiva 93/13, al unei clauze contractuale precum cea în discuție în litigiul principal trebuie efectuată de instanța națională având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente și ținând seama de toate circumstanțele în care s‑a încheiat contractul. În cadrul acestei aprecieri trebuie să se țină seama în special de informațiile pe care instituția le‑a furnizat împrumutatului în diferitele etape care precedă semnarea contractului de împrumut, inclusiv de cele pe care este obligată să le furnizeze în conformitate cu reglementarea națională. O asemenea examinare de la caz la caz se dovedește cu atât mai importantă cu cât caracterul transparent al unei clauze contractuale, după cum impune articolul 5 din Directiva 93/13, constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze, pe care instanța națională trebuie să o efectueze în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 49). Astfel, în principiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale specifice nu poate fi prezumat, întrucât o asemenea calificare este susceptibilă să depindă de circumstanțele specifice încheierii fiecărui contract, inclusiv de informațiile specifice furnizate de fiecare profesionist fiecărui consumator, precum și de realitatea serviciilor furnizate.

Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei jurisprudențe naționale care consideră că îndeplinește cerința privind transparența o clauză contractuală care prevede, în conformitate cu reglementarea națională, plata de către consumator a unui comision de acordare destinat remunerării serviciilor legate de analiza, acordarea sau procesarea împrumutului sau a creditului ipotecar ori a altor servicii similare, care nu cuprinde descrierea detaliată a naturii acestor servicii și nici mențiunea privind timpul consacrat realizării lor, cu condiția ca consumatorul să fi fost efectiv în măsură să evalueze consecințele economice care decurg pentru el din aceasta, să înțeleagă natura serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de clauza menționată și să verifice că nu există nicio suprapunere între diferitele costuri prevăzute în contract sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

30 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 93/13

Directiva 2014/17

Dreptul spaniol

Legea 5/2019

Ordinul Ministerului Președinției privind transparența condițiilor financiare ale împrumuturilor ipotecare

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată