Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 2 decembrie 2025.#Stichting Right to Consumer Justice și Stichting App Stores Claims împotriva Apple Distribution International Ltd și Apple Inc.#Cererea de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam.#Trimitere preliminară – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 7 punctul 2 – Competență specială în materie delictuală sau cvasidelictuală – Determinarea competenței teritoriale a unei instanțe a unui stat membru – Locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă – Locul materializării prejudiciului – Acțiune în reprezentare prin care se urmărește repararea prejudiciilor cauzate de comportamente anticoncurențiale care constau în facturarea de către operatorul unei platforme online, destinată tuturor utilizatorilor dintr‑un stat membru, a unui comision excesiv din prețul aplicațiilor și al produselor digitale oferite la vânzare pe această platformă – Acțiune introdusă de o entitate calificată pentru apărarea intereselor colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili.#Cauza C-34/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între două fundații de drept neerlandez, cu sediul în Amsterdam (Țările de Jos), Stichting Right to Consumer Justice și, respectiv, Stichting App Stores Claims, pe de o parte, și Apple Distribution International Ltd, societate de drept irlandez, și Apple Inc., societate de drept american (denumite în continuare, împreună, „Apple”), pe de altă parte, în legătură cu constatarea unor comportamente anticoncurențiale adoptate de pârâtele din litigiile principale și cu obligarea acestora din urmă la repararea prejudiciului pretins cauzat de comportamentele respective.

Considerentele (15) și (16) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins: „(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență. (16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. Acest lucru este important în special în litigiile privind obligații necontractuale care rezultă din încălcări ale intimității și ale drepturilor legate de personalitatea sa, inclusiv privind calomnia.”

Capitolul II din acest regulament, intitulat „Competența”, cuprinde printre altele secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, și secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”. Articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat, care figurează în această secțiune 1, prevede: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

În secțiunea 1 menționată figurează de asemenea articolul 5 alineatul (1) din același regulament, care prevede: „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

Articolul 7 din Regulamentul nr. 1215/2012, care figurează în secțiunea 2 a capitolului II din acest regulament, prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; […] 2. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă; […]”

Wet tot wijziging van het Burgerlijk Wetboek en het Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering teneinde de afwikkeling van massaschade in een collectieve actie mogelijk te maken (Wet afwikkeling massaschade in collectieve actie) [Legea de modificare a Codului civil și a Codului de procedură civilă pentru a permite repararea prejudiciilor pe scară largă în cadrul unei acțiuni colective (Legea privind repararea prejudiciilor pe scară largă în cadrul unor acțiuni colective)], din 20 martie 2019 (Stb. 2019, nr. 130), a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2020 și a fost modificată de la 25 iunie 2023 în vederea transpunerii în dreptul neerlandez a Directivei (UE) 2020/1828 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor și de abrogare a Directivei 2009/22/CE (JO 2020, L 409, p. 1).

Articolul 3:305a din Burgerlijk Wetboek (Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „BW”), prevede: „1. O fundație sau o asociație care are capacitate juridică deplină poate introduce o acțiune având ca obiect protejarea unor interese similare ale altor persoane, cu condiția să apere aceste interese în temeiul statutului său și ca interesele respective să fie protejate în mod suficient. […] 3. O persoană juridică menționată la alineatul (1) poate exercita acțiunea numai în cazul în care: […] b. acțiunea în justiție are o legătură suficient de strânsă cu ordinea juridică neerlandeză. Legătura cu ordinea juridică neerlandeză va fi suficient de strânsă atunci când: 1° persoana juridică dovedește în mod corespunzător că majoritatea persoanelor cărora acțiunea în justiție urmărește să le protejeze interesele au reședința obișnuită în Țările de Jos; sau 2° persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea are domiciliul în Țările de Jos, iar împrejurări suplimentare atestă o legătură suficientă cu ordinea juridică neerlandeză; sau 3° evenimentul sau evenimentele la care se referă acțiunea în justiție a avut sau au avut loc în Țările de Jos; […]”

Articolul 220 alineatul 1 din Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering (Codul de procedură civilă), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „Rv”), prevede: „În cauzele deja pendinte în fața unei alte instanțe de drept comun de același rang, între aceleași părți și având același obiect sau atunci când cauza este conexă unei cauze deja pendinte în fața unei alte instanțe de drept comun de același rang, se poate solicita trimiterea cauzei în fața acestei alte instanțe. În aceste cauze, instanța poate de asemenea să procedeze din oficiu la trimitere, după ascultarea părților. O astfel de trimitere este posibilă și în cazul în care una dintre cauze este în curs de examinare în fața instanței cantonale, iar cealaltă nu.”

Figurând în titlul 14a din Rv, articolele 1018b-1018f din acesta precizează normele de procedură referitoare la o acțiune colectivă.

Potrivit articolului 1018c alineatul 5 din Rv: „Examinarea pe fond a cererii colective nu are loc decât dacă și după ce instanța a decis: a) că solicitantul îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 305a alineatele 1-3 din cartea 3 din [BW] sau condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în temeiul alineatului 6 al prezentului articol; b) că solicitantul a dovedit în mod corespunzător că continuarea acestei acțiuni colective este mai eficace și mai efectivă decât o acțiune individuală, deoarece aspectele de fapt și de drept la care trebuie să se răspundă sunt suficient de comune, numărul de persoane cărora acțiunea urmărește să le protejeze interesele este suficient și, în cazul în care prin acțiune se urmărește obținerea unei despăgubiri, că acestea au, individual sau împreună, un interes financiar suficient de important; c) că acțiunea colectivă nu pare la prima vedere ca fiind neîntemeiată la momentul la care litigiul este dedus judecății instanței. […]”

Articolul 1018e din Rv prevede: „1. Instanța îl desemnează ca apărător exclusiv al intereselor pe reclamantul cel mai potrivit dintre reclamanții care au intentat o acțiune colectivă în temeiul articolului 1018c sau 1018d […] 2. În plus, instanța evaluează conținutul exact al acțiunii colective, grupul strict definit de persoane cărora apărătorul exclusiv al intereselor le reprezintă interesele în această acțiune colectivă și dacă natura acțiunii colective legate de un anumit loc justifică judecarea cauzei de către o altă instanță. 3. Reclamantul desemnat ca apărător exclusiv al intereselor acționează într‑o astfel de procedură în interesul tuturor persoanelor care aparțin grupului strict definit prevăzut la alineatul 2 și în calitate de reprezentant al reclamanților care nu au fost desemnați ca apărător exclusiv. Reclamanții care nu au fost desemnați ca apărător exclusiv rămân părți la procedură. Apărătorul exclusiv îndeplinește actele de procedură. Instanța poate stabili că reclamanții care nu au fost desemnați sunt de asemenea abilitați să îndeplinească acte de procedură. […]”

Apple Inc. este societatea‑mamă a Apple Distribution International, aceasta din urmă acționând în calitate de reprezentant al Apple Inc. și de distribuitor al produselor Apple în cadrul Uniunii Europene.

Apple este producătorul unei game de dispozitive portabile precum iPhone, iPad și iPod Touch (denumite în continuare „dispozitivele Apple”). Dispozitivele Apple funcționează pe baza sistemului de operare iOS care este preinstalat pe aceste dispozitive și este actualizat periodic.

Aplicațiile și produsele digitale integrate în aceste aplicații pentru dispozitivele menționate pot fi cumpărate din App Store, o platformă de vânzare online dezvoltată și gestionată de Apple, care, din anul 2009, este instalată în mod sistematic pe dispozitivele Apple. App Store oferă aplicații gratuite și cu plată, care pot varia de la o țară la alta și care sunt dezvoltate fie de Apple, fie de terți (aceștia din urmă fiind denumiți în continuare „dezvoltatori”). Plățile pentru achiziționarea acestor aplicații sunt efectuate, în principiu, prin intermediul sistemului de plată al App Store.

Pentru a‑și vinde aplicațiile în App Store, unde acestea sunt oferite în mod exclusiv, dezvoltatorii trebuie să încheie un contract cu Apple Inc. Prețul la care sunt vândute aceste aplicații este determinat pe baza unui barem stabilit de Apple și este încasat prin intermediul sistemului de plată al App Store. Apple reține, după caz, 15 sau 30 % din acest preț, cu titlu de comision. După scăderea acestui comision, soldul este plătit dezvoltatorilor.

Utilizatorii de dispozitive Apple trebuie să creeze un profil de utilizator pentru a avea acces în App Store (denumit în continuare „Apple ID”). Atunci când un utilizator deține un Apple ID care indică Țările de Jos ca țară sau regiune și accesează App Store, el este direcționat în mod automat către „magazinul online” special conceput pentru Țările de Jos (denumit în continuare „App Store NL”). Deși un utilizator are teoretic posibilitatea de a modifica țara asociată profilului său, pentru a face acest lucru el trebuie să accepte să subscrie la noi condiții și să dispună de un mijloc de plată valabil în țara respectivă.

Reclamantele din litigiile principale sunt fundații de drept neerlandez care au ca obiect, în conformitate cu statutul fiecăreia dintre ele, printre altele, reprezentarea în justiție și apărarea intereselor persoanelor care au fost victime ale unui comportament fraudulos sau anticoncurențial, în special ale unui comportament ilicit al uneia sau mai multor entități care fac parte din grupul Apple, precum și repararea prejudiciilor cauzate acestor victime.

Aceste reclamante au sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), care este instanța de trimitere, cu două acțiuni în reprezentare având ca obiect constatarea faptului că pârâtele din litigiile principale acționaseră în mod nelegal față de utilizatorii de aplicații care funcționează pe baza sistemului de operare iOS și obligarea acestor pârâte la repararea prejudiciului pe care l‑ar fi cauzat în acest mod.

În susținerea cererilor lor, reclamantele din litigiile principale arată că Apple deține o poziție dominantă pe piața distribuției aplicațiilor pentru dispozitivele Apple și asupra sistemului de plată al App Store. Ea ar abuza de această poziție prin perceperea unui comision excesiv de 30 % din prețul plătit pentru achiziționarea acestor aplicații, cu încălcarea articolului 102 TFUE. Procedând la o stabilire verticală a prețurilor, Apple ar încălca de asemenea articolul 101 TFUE. Ca urmare a acestor comportamente anticoncurențiale, utilizatorii aplicațiilor menționate ar fi suferit un prejudiciu.

Apple contestă competența instanței de trimitere de a soluționa litigiile principale și arată că această instanță nu se poate declara competentă, în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, întrucât fapta prejudiciabilă invocată nu s‑a produs în Țările de Jos și, mai precis, în Amsterdam, în condițiile în care nu a avut loc niciun eveniment semnificativ în acest stat sau în acest oraș. În subsidiar, Apple susține că instanța menționată nu poate fi competentă decât pentru cererile care îi privesc pe utilizatorii care au efectuat cumpărături în Amsterdam, din App Store NL. Pentru toate celelalte cereri, instanța de trimitere nu ar dispune de competență internațională sau teritorială în temeiul acestei dispoziții.

Printr‑o hotărâre interlocutorie din 16 august 2023, instanța de trimitere a constatat că litigiile principale intrau în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 în măsura în care acțiunea era îndreptată împotriva Apple Distribution International, al cărei sediu se află pe teritoriul unui alt stat membru, și anume Irlanda. În schimb, această instanță a precizat că, în ceea ce privește societatea Apple Inc., competența sa ar fi determinată în conformitate cu dreptul național.

În acest context, ea a amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 instituie competența instanței atât de la locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului invocat, cât și de la locul materializării acestui prejudiciu, astfel încât reclamantul are opțiunea de a‑l chema în judecată pe pârât în fața uneia sau a alteia dintre aceste instanțe.

În ceea ce privește, în primul rând, locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului invocat, instanța de trimitere a constatat că, în ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare a articolului 101 TFUE, ea nu își putea stabili competența de a soluționa litigiile principale în lipsa identificării unui eveniment concret care să fi avut loc în Țările de Jos, în cadrul căruia fie ar fi fost încheiată definitiv înțelegerea invocată, fie ar fi fost încheiat un acord care constituie în sine evenimentul cauzator al pretinsului prejudiciu cauzat.

În schimb, în ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare a articolului 102 TFUE, această instanță a considerat că, în conformitate cu Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑27/17, EU:C:2018:533), evenimentul cauzator era situat în Țările de Jos, întrucât actele îndeplinite de Apple pentru a pune în aplicare exploatarea abuzivă a poziției sale dominante au avut loc pe teritoriul acestui stat membru. În această privință, instanța menționată a considerat în esență că App Store NL viza în mod specific piața neerlandeză și că utiliza limba neerlandeză. Aceeași instanță a arătat în plus că Apple Distribution International acționa în calitate de distribuitor exclusiv și comisionar al aplicațiilor dezvoltate de dezvoltatori și oferea, în acest temei, aplicațiile respective în App Store NL.

În consecință, instanța de trimitere a constatat că era competentă internațional să soluționeze litigiile principale, în măsura în care acestea priveau pretinsa încălcare a articolului 102 TFUE.

În ceea ce privește, în al doilea rând, locul materializării prejudiciului, instanța de trimitere a precizat că, în litigiile principale, prejudiciul inițial și direct consta într‑un preț pretins prea ridicat plătit de utilizatori cu ocazia cumpărării aplicațiilor din App Store NL.

În această privință, instanța menționată a arătat, mai întâi, că distincția dintre motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 101 TFUE și cele întemeiate pe o încălcare a articolului 102 TFUE era lipsită de relevanță pentru determinarea locului producerii prejudiciului invocat.

Ea a amintit în continuare, întemeindu‑se printre altele pe Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑27/17, EU:C:2018:533), că, atunci când piața afectată de comportamentele anticoncurențiale în cauză se află în statul membru pe teritoriul căruia s‑a produs acest prejudiciu, era necesar să se considere că locul materializării prejudiciului menționat se situa în acest stat membru.

Dat fiind că majoritatea utilizatorilor care au efectuat achiziții din App Store NL aveau reședința sau erau stabiliți în Țările de Jos și plătiseră aceste achiziții prin intermediul unor conturi bancare neerlandeze, instanța menționată a concluzionat, în sfârșit, că același prejudiciu fusese suferit în Țările de Jos.

Prin urmare, instanța de trimitere a constatat că era competentă internațional să soluționeze litigiile principale în temeiul locului materializării prejudiciului.

Totuși, această instanță precizează că, deși a putut astfel să își stabilească competența internațională pentru soluționarea litigiilor principale, ea mai trebuie să își verifice competența teritorială, întrucât, în conformitate cu Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a. (C‑30/20, EU:C:2021:604), articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 atribuie în mod direct și imediat atât competența internațională, cât și competența teritorială.

În acest scop, instanța de trimitere se întreabă, în primul rând, unde se află, în Țările de Jos, locul faptului generator sau al materializării prejudiciului invocat. Aceasta constată că din Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a. (C‑30/20, EU:C:2021:604), reiese că locul cumpărării unui bun sau, în cazul unor achiziții efectuate în mai multe locuri, locul în care se află sediul social al părții prejudiciate poate determina instanța competentă. În speță, în ceea ce privește achizițiile efectuate prin intermediul unei platforme online de aplicații care pot fi descărcate în întreaga lume, un loc de cumpărare ar fi dificil de identificat, ceea ce ar conduce la determinarea instanței competente teritorial în funcție de sediul cumpărătorului/utilizatorului.

Cu toate acestea, un asemenea element de legătură ar putea conduce, în litigiile principale, la repartizarea competenței de soluționare a unor acțiuni în reprezentare între instanțele din cele unsprezece districte ale Regatului Țărilor de Jos, fiecare dintre aceste instanțe nefiind competentă decât pentru cumpărătorii/utilizatorii care au reședința sau sunt stabiliți în raza sa teritorială. O astfel de situație ar spori riscul unor decizii divergente și ar dăuna atât economiei procedurii, cât și bunei administrări a justiției.

În al doilea rând, această instanță se întreabă dacă faptul că o acțiune în reprezentare este introdusă de o persoană juridică ce apără interese colective permite legarea competenței de soluționare a unei astfel de acțiuni de sediul acestei persoane sau dacă alți factori de legătură sunt relevanți într‑o asemenea situație. În această privință, ea se întreabă dacă împrejurarea că acțiunile în reprezentare în discuție în litigiile principale, care au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a din BW, de o persoană juridică care nu acționează în calitate de cesionar sau de mandatar, dar care beneficiază de un drept propriu de a acționa pentru un ansamblu nedeterminat de persoane, prezintă vreo importanță în vederea determinării competenței teritoriale în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

În al treilea rând, în ipoteza în care interpretarea acestei din urmă dispoziții ar conduce la stabilirea competenței mai multor instanțe de a soluționa litigiile principale, instanța menționată urmărește să afle dacă, având în vedere faptul că legiuitorul neerlandez nu a încredințat competența de a soluționa acțiuni în reprezentare unei singure instanțe specializate, era posibil să se aplice o normă de drept național care permite centralizarea în fața unei singure instanțe a examinării mai multor acțiuni având același obiect, introduse inițial în fața unor instanțe diferite.

În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) (a) Care trebuie considerat locul faptei prejudiciabile, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012], într‑un caz precum cel în discuție în speță, în care presupusul abuz de poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE, a fost pus în aplicare într‑un stat membru prin vânzarea pe o platformă online administrată de Apple care este destinată întregului stat membru, pentru care Apple [Distribution International] acționează în calitate de distribuitor exclusiv și de comisionar al dezvoltatorului și reține un comision din valoarea de achiziție? Este relevant în acest context faptul că platforma online este, în principiu, accesibilă la nivel mondial? (b) Este important în acest context faptul că [litigiile principale privesc] acțiuni care au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a din [BW], de către o persoană juridică ce urmărește să apere, în baza unui drept propriu, interesele colective ale mai multor utilizatori care își au sediul în raza de competență a unor instanțe diferite […] dintr‑un stat membru? (c) Dacă, pe baza întrebării 1 litera (a) [și/sau a întrebării 1 litera (b)], se desemnează nu doar una, ci mai multe instanțe naționale competente din punct de vedere teritorial în statul membru în cauză, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012] se opune aplicării dreptului […] național care permite trimiterea la o singură instanță din cadrul respectivului stat membru? 2) (a) Într‑un caz precum cel în discuție, în care presupusul prejudiciu a survenit ca urmare a achiziționării de aplicații […] de pe o platformă online administrată de Apple (Apple Store), pentru care Apple [Distribution International] acționează în calitate de distribuitor exclusiv și de comisionar al dezvoltatorului și reține un comision din valoarea de achiziție (și în care a avut loc atât un pretins abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE, cât și o presupusă încălcare a interdicției înțelegerilor în sensul articolului 101 TFUE), și în care nu se poate stabili locul în care au avut loc aceste achiziții, sediul utilizatorului poate servi singur drept element de legătură pentru locul în care s‑a produs prejudiciul, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012]? Sau există în această situație și alte elemente de legătură pentru desemnarea unei instanțe competente? b) Este important în acest context faptul că acest litigiu privește acțiuni care au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a din [BW], de către o persoană juridică ce urmărește să apere, în baza unui drept propriu, interesele colective ale mai multor utilizatori care își au sediul în raza de competență a unor instanțe diferite […] dintr‑un stat membru? c) Dacă, pe baza întrebării 2 litera (a) [și/sau a întrebării 2 litera (b)], este desemnată o instanță națională competentă din punct de vedere teritorial în statul membru în cauză, care nu este competentă să soluționeze decât acțiunile formulate de o parte din utilizatorii din respectivul stat membru, în timp ce pentru acțiunile formulate de o altă parte a utilizatorilor sunt competente din punct de vedere teritorial alte instanțe din același stat membru, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012] se opune aplicării dreptului […] național care permite trimiterea la o singură instanță din cadrul respectivului stat membru?”

Stichting Right to Consumer Justice susține că întrebările preliminare adresate sunt susceptibile să fie declarate inadmisibile, dat fiind că instanța de trimitere a procedat deja la interpretarea și la aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Un răspuns al Curții la aceste întrebări nu i‑ar mai fi astfel util acestei instanțe pentru a soluționa litigiile cu care este sesizată.

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 13 iulie 2000, Idéal tourisme, C‑36/99, EU:C:2000:405, punctul 20, și Hotărârea din 24 iunie 2025, GR REAL, C‑351/23, EU:C:2025:474, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

În speță, după ce a constatat că instanțele neerlandeze, inclusiv ea însăși, s‑ar putea întemeia pe competența lor internațională pentru a soluționa litigiile principale, instanța de trimitere se întreabă în esență care dintre aceste instanțe este competentă teritorial în temeiul locului unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului sau al locului materializării prejudiciului, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

În această privință, deși arată că este competentă să soluționeze acțiunile în reprezentare principale cu condiția ca utilizatorii în cauză să aibă reședința sau să fie stabiliți în raza sa teritorială de competență, instanța de trimitere consideră că există o îndoială rezonabilă cu privire la aspectul dacă poate deduce din acest articol 7 punctul 2 o competență de a soluționa aceste acțiuni în privința utilizatorilor al căror domiciliu sau sediu se află în Țările de Jos, dar în afara razei sale teritoriale de competență.

Prin urmare, rezultă că întrebările adresate nu sunt lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiilor principale. În consecință, aceste întrebări sunt admisibile.

Trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care înlocuise la rândul lui Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor două din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” celor ale acestui din urmă regulament [Hotărârea din 16 mai 2024, Toplofikatsia Sofia (Noțiunea de domiciliu al pârâtului), C‑222/23, EU:C:2024:405, punctul 49 și jurisprudența citată]. Aceasta este printre altele situația articolului 5 punctul 3 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și a Regulamentului nr. 44/2001, pe de o parte, și a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, pe de altă parte (Hotărârea din 9 iulie 2020, Verein für Konsumenteninformation, C‑343/19, EU:C:2020:534, punctul 22 și jurisprudența citată).

Potrivit unei jurisprudențe constante, norma de competență specială prevăzută la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, care permite reclamantului, prin derogare de la norma generală de competență a instanțelor de la domiciliul pârâtului înscrisă la articolul 4 din acest regulament, să își formuleze acțiunea în materie delictuală sau cvasidelictuală în fața instanței de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, trebuie interpretată în mod autonom și strict (Hotărârea din 12 mai 2021, Vereniging van Effectenbezitters, C‑709/19, EU:C:2021:377, punctul 24, și Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

Această normă specială de competență se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului (Hotărârea din 16 iulie 2009, Zuid‑Chemie, C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 24, și Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

Astfel, în materie delictuală și cvasidelictuală, instanța de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă este în mod normal cea mai în măsură să se pronunțe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor (a se vedea Hotărârea din 1 octombrie 2002, Henkel, C‑167/00, EU:C:2002:555, punctul 46, și Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

Trebuie amintit de asemenea că noțiunea de „loc unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și pe cel unde s‑a produs evenimentul cauzator al acestui prejudiciu, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri (Hotărârea din 30 noiembrie 1976, Bier, 21/76, EU:C:1976:166, punctele 24 și 25, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 65 și jurisprudența citată). Aceste două locuri pot constitui o legătură semnificativă din punctul de vedere al competenței judiciare, fiecare dintre ele fiind susceptibil, în funcție de împrejurări, să furnizeze indicii deosebit de utile în ceea ce privește probele și organizarea procesului (Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising ș.a., C‑509/09 et C‑161/10, EU:C:2011:685, punctul 41, precum și jurisprudența citată).

În jurisprudența sa referitoare la determinarea locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă în cazul prejudiciilor patrimoniale cauzate de o exploatare abuzivă a unei poziții dominante, în sensul articolului 102 TFUE, Curtea a statuat că evenimentul cauzator al prejudiciului rezidă în punerea în aplicare a acestei exploatări, respectiv în actele îndeplinite de întreprinderea dominantă pentru a o pune în practică, printre altele prin oferirea și prin aplicarea unor prețuri de ruinare pe piața vizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑27/17, EU:C:2018:533, punctul 52).

În ceea ce privește locul materializării unui astfel de prejudiciu, Curtea a statuat că, atunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial în cauză se găsește în statul membru pe teritoriul căruia se pretinde că a avut loc prejudiciul invocat, este necesar să se considere că acest loc se găsește în acest stat membru. Ea a precizat că această soluție, întemeiată pe concordanța acestor două elemente, răspunde obiectivelor de proximitate și de predictibilitate a normelor de competență. Astfel, pe de o parte, instanțele statului membru în care se situează piața afectată sunt cel mai bine plasate pentru a examina astfel de acțiuni în despăgubire și, pe de altă parte, un operator economic care se dedă la comportamente anticoncurențiale se poate aștepta în mod rezonabil să fie acționat în justiție în fața instanțelor de la locul unde comportamentele sale au denaturat regulile unei concurențe sănătoase (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2018, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑27/17, EU:C:2018:533, punctul 40).

Curtea a declarat de asemenea că reiese din chiar modul de redactare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 că această dispoziție atribuie direct și imediat atât competența internațională, cât și competența teritorială instanței de la locul unde s‑a produs prejudiciul (Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 33).

Prin intermediul celei de a doua întrebări literele a) și b), care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească cum trebuie interpretat articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a identifica, în cadrul unei piețe a unui stat membru pretins afectate de punerea în aplicare a unor comportamente anticoncurențiale care constau în facturarea de către operatorul unei platforme online, destinată tuturor utilizatorilor stabiliți în acest stat, a unui comision excesiv din prețul aplicațiilor și al produselor digitale integrate în aceste aplicații, oferite la vânzare pe această platformă, instanța competentă teritorial, în temeiul locului materializării prejudiciului, să soluționeze o acțiune în reprezentare introdusă de o entitate calificată pentru a apăra interesele colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară și sub rezerva aprecierii faptelor care va trebui efectuată de instanța de trimitere, prejudiciul invocat în litigiile principale constă în esență în costuri suplimentare plătite de utilizatorii dispozitivelor Apple cu ocazia achiziționării unei aplicații din App Store NL, ca urmare a repercutării asupra prețului de cumpărare a unui comision excesiv impus de Apple dezvoltatorilor.

Instanța de trimitere a stabilit de asemenea, în hotărârea interlocutorie din 16 august 2023, că, cel puțin în ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare a articolului 102 TFUE, piața afectată de comportamentele anticoncurențiale invocate de reclamantele din litigiile principale corespundea pieței neerlandeze, considerând în esență că App Store NL fusese special conceput pentru această piață, utiliza limba neerlandeză pentru a oferi spre vânzare aplicații utilizatorilor care dispuneau de un Apple ID asociat Țărilor de Jos și că Apple Distribution International acționa în calitate de distribuitor exclusiv și comisionar al acestor aplicații pe platforma respectivă.

În ceea ce privește, în primul rând, natura prejudiciului invocat, din jurisprudența Curții rezultă că trebuie să se facă distincție între, pe de o parte, prejudiciul inițial, care decurge direct din evenimentul cauzator, al cărui loc de survenire ar putea justifica competența instanței de la acest loc în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, și, pe de altă parte, consecințele prejudiciabile ulterioare care nu pot sta la baza unei atribuiri de competență în temeiul acestei dispoziții (Hotărârea din 22 februarie 2024, FCA Italy și FPT Industrial, C‑81/23, EU:C:2024:165, punctul 28, precum și jurisprudența citată). Deși se admite că noțiunea „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul acestei dispoziții, poate viza atât locul în care s‑a produs prejudiciul, cât și locul evenimentului cauzator, această noțiune nu poate totuși să fie interpretată atât de extensiv încât să includă orice loc în care se pot concretiza consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naștere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc (Hotărârea din 19 septembrie 1995, Marinari, C‑364/93, EU:C:1995:289, punctul 14).

În această privință, astfel cum a constatat instanța de trimitere, un prejudiciu constituit în esență din costuri suplimentare rezultate din impunerea unor comisioane ridicate dezvoltatorilor, care sunt repercutate asupra prețurilor facturate utilizatorilor finali ale aplicațiilor care funcționează pe baza sistemului de operare iOS, apare ca fiind consecința imediată a comportamentelor anticoncurențiale invocate de reclamantele din litigiile principale și reprezintă un prejudiciu direct, care justifică, în principiu, competența internațională și teritorială a instanțelor statului membru pe teritoriul căruia s‑a materializat.

În ceea ce privește, în al doilea rând, locul materializării acestui prejudiciu, astfel cum s‑a amintit la punctul 49 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat că, atunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial în cauză se află în statul membru pe teritoriul căruia s‑a produs prejudiciul invocat, trebuie să se considere, în vederea stabilirii competenței internaționale a unei instanțe, că locul materializării prejudiciului respectiv, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, se află în acest stat membru.

În temeiul acestei jurisprudențe, instanța de trimitere a constatat că instanțele neerlandeze aveau competența internațională de a soluționa litigiile principale.

Cu toate acestea, având în vedere interpretarea dată de Curte articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, amintită la punctul 50 din prezenta hotărâre, potrivit căreia această dispoziție atribuie direct și imediat atât competența internațională, cât și competența teritorială, instanța de trimitere se întreabă care dintre aceste instanțe competente internațional ar fi competentă teritorial să soluționeze acest litigiu.

În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește o acțiune în repararea prejudiciului cauzat de acorduri coluzive privind stabilirea și majorarea prețurilor bunurilor materiale, Curtea a statuat că, în cadrul pieței afectate de aceste acorduri, este competentă internațional și teritorial să soluționeze o astfel de acțiune, în temeiul materializării prejudiciului invocat, fie instanța în a cărei rază teritorială persoana juridică ce se consideră prejudiciată a cumpărat bunurile afectate de acordurile respective, fie, în cazul unor achiziții efectuate de această persoană în mai multe locuri, instanța în a cărei rază teritorială se află sediul social al acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 43).

În speță, trebuie să se observe, primo, că aceste criterii de legătură nu se pot aplica mutatis mutandis în cazul, precum cel în discuție în litigiile principale, al achiziționării de produse digitale de pe o platformă online de către un număr nedefinit de persoane fizice și/sau juridice neidentificate la momentul introducerii acțiunii.

Dificultățile de punere în aplicare a criteriilor de legătură menționate impun, prin urmare, adaptarea acestora din urmă pentru a menține efectul util al articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 și pentru a contribui la o bună administrare a justiției.

În speță, în măsura în care App Store NL este special conceput pentru piața neerlandeză și utilizează limba neerlandeză pentru a oferi spre vânzare aplicații utilizatorilor care dispun de un Apple ID asociat Țărilor de Jos, dintre care unele sunt aplicații create în mod specific pentru această piață, se poate considera, în vederea determinării locului materializării prejudiciului, în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, că spațiul virtual reprezentat de App Store NL și în cadrul căruia au fost efectuate achizițiile corespunde întregului teritoriu al statului menționat. Prejudiciul suferit cu ocazia achizițiilor efectuate în acest spațiu virtual este, prin urmare, susceptibil să se materializeze pe acest teritoriu, și aceasta independent de locul în care se aflau utilizatorii în cauză la momentul achiziției vizate.

Secundo, trebuie să se constate de asemenea că, spre deosebire de entitatea care a promovat acțiunea colectivă în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 mai 2015, CDC Hydrogen Peroxide (C‑352/13, EU:C:2015:335), reclamantele din litigiile principale nu invocă o pluralitate de creanțe reprezentând despăgubiri care le‑ar fi fost cesionate de victimele identificate ale unui comportament anticoncurențial.

Astfel, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, în temeiul dreptului neerlandez, o fundație sau o asociație care introduce o acțiune în reprezentare acționează în calitate de promotor independent al intereselor unor persoane care, deși nu sunt desemnate individual, au interese similare. Aceste reclamante exercită astfel un drept propriu, și anume cel de a reprezenta și de a apăra interesele colective ale unui „grup strict definit” care reunește persoane neidentificate, dar identificabile, și anume utilizatorii, indiferent dacă sunt consumatori sau profesioniști, care au cumpărat aplicații din App Store NL create de dezvoltatori, la care au avut acces prin intermediul propriului Apple ID asociat Țărilor de Jos și al căror domiciliu sau sediu este susceptibil, în cazul majorității acestor utilizatori, să se afle pe întreg teritoriul acestui stat.

Acest grup trebuie să fie determinat într‑un mod suficient de precis pentru a permite persoanelor interesate să își exprime poziția în ceea ce privește rezultatul procedurii în cauză și, dacă este cazul, să primească o despăgubire. În această privință, guvernul neerlandez a precizat în ședință că rezultatul unei acțiuni în reprezentare având ca obiect apărarea intereselor colective ale unor persoane neidentificate, dar identificabile, era obligatoriu pentru persoanele stabilite în Țările de Jos care fac parte din acest grup și care nu și‑au manifestat voința de a se abține să participe la această procedură.

În astfel de împrejurări, nu i se poate impune unei instanțe, în vederea determinării competenței sale teritoriale de a soluționa o astfel de acțiune, pe baza locului materializării prejudiciului, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, să identifice pentru fiecare pretinsă victimă în parte locul precis al materializării prejudiciului potențial suferit, întrucât aceste victime nu sunt individualizate la momentul la care această instanță își verifică competența, nici să procedeze la identificarea uneia sau a unora dintre victimele menționate.

În sfârșit, trebuie precizat că, contrar celor arătate de Apple în observațiile sale scrise, nu se poate considera că imposibilitatea de a determina, pentru fiecare persoană despre care se pretinde că este victimă a unui comportament anticoncurențial, locul materializării prejudiciului, în sensul articolului 7 punctul 2 menționat, implică faptul că această dispoziție nu se aplică. Astfel, după cum s‑a precizat la punctul 62 din prezenta hotărâre, acest loc corespunde în speță unui spațiu geografic bine definit, și anume întregului teritoriu de care ține piața afectată de comportamentele anticoncurențiale în cauză, astfel încât nu este vorba despre o imposibilitate de a localiza locul respectiv, care ar putea, dacă este cazul, să justifice aplicarea criteriului general de competență prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, și anume cel al domiciliului pârâtului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix, C‑256/00, EU:C:2002:99, punctele 49 și 50).

Reiese din cele ce precedă că, în situații precum cele în discuție în litigiile principale, orice instanță competentă din punct de vedere material să soluționeze o acțiune în reprezentare introdusă de o entitate calificată pentru a apăra interesele colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili, va fi competentă internațional și teritorial, în temeiul locului materializării prejudiciului, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, să soluționeze în întregime această acțiune.

O asemenea concluzie este conformă cu obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1215/2012.

În această privință, trebuie amintit că identificarea locului materializării prejudiciului pentru a determina instanța de pe teritoriul statelor membre care este competentă să soluționeze o acțiune în despăgubire ca urmare a unor comportamente anticoncurențiale trebuie să răspundă obiectivelor de proximitate și de previzibilitate a normelor de competență, precum și unei bune administrări a justiției, amintite în considerentele (15) și (16) ale acestui regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește obiectivul proximității dintre instanța sesizată și obiectul litigiului, trebuie să se observe că specificitățile acțiunilor în reprezentare din litigiile principale determină în esență instanța chemată să le soluționeze să examineze existența prejudiciului invocat în raport cu grupul strict definit constituit din utilizatori neidentificați, dar identificabili, care au suferit același tip de prejudiciu rezultat din comportamente anticoncurențiale puse în aplicare pe întreg teritoriul în cauză. În consecință, fiecare instanță competentă din punct de vedere material să examineze o astfel de acțiune are aceeași relație de proximitate cu obiectul acestei acțiuni.

Această concluzie îndeplinește de asemenea cerința previzibilității, întrucât permite atât reclamantului, cât și pârâtului să identifice instanțele competente. În ceea ce privește, în speță, Apple Distribution International, în măsura în care App Store NL vizează în mod specific piața neerlandeză, este previzibil ca o acțiune în reprezentare în răspundere pentru achizițiile realizate de pe această platformă să fie introdusă în fața oricărei instanțe neerlandeze competente din punct de vedere material.

Concluzia menționată răspunde de asemenea cerințelor bunei administrări a justiției în măsura în care permite în același timp o gestionare procedurală eficientă a litigiului, administrarea și valorificarea probelor de către o singură instanță, și anume instanța neerlandeză, competentă din punct de vedere material și care a fost sesizată de entitatea calificată pentru a apăra interesele colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili, precum și prevenirea riscului unor decizii divergente.

În această privință, trebuie subliniat că, ținând seama de specificitățile cauzelor care țin de dreptul concurenței și în special de împrejurarea că introducerea acțiunilor în despăgubire pentru o încălcare a acestui drept necesită în principiu o analiză factuală și economică complexă, regruparea pretențiilor individuale poate facilita atât exercitarea de către persoanele prejudiciate a dreptului la despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2025, ASG 2, C‑253/23, EU:C:2025:40, punctul 85), cât și sarcina ce revine instanței sesizate. În contextul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, complexitatea tehnică a normelor aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței este astfel susceptibilă să militeze în favoarea unei concentrări de competențe (Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 37, precum și jurisprudența citată), în special atunci când acestea se referă la practici ale unor operatori care exploatează platforme digitale.

Această dispoziție nu se opune, așadar, aplicării unor norme naționale care urmăresc să asigure o astfel de concentrare, printre altele în ipoteza în care mai multe instanțe naționale ar fi sesizate cu acțiuni în reprezentare introduse de entități calificate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Volvo ș.a., C‑30/20, EU:C:2021:604, punctul 35).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se impune ca la a doua întrebare literele a) și b) să se răspundă că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul pieței unui stat membru pretins afectate de punerea în aplicare a unor comportamente anticoncurențiale care constau în facturarea de către operatorul unei platforme online, destinată tuturor utilizatorilor stabiliți în acest stat, a unui comision excesiv din prețul aplicațiilor și al produselor digitale integrate în aceste aplicații, oferite la vânzare pe această platformă, orice instanță a statului menționat care are competența materială să soluționeze o acțiune în reprezentare introdusă de o entitate calificată pentru a apăra interesele colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili, care au cumpărat produse digitale de pe platforma menționată, este competentă internațional și teritorial, în temeiul locului materializării prejudiciului, să soluționeze această acțiune în privința tuturor acestor utilizatori.

Sub rezerva verificărilor factuale pe care va trebui să le efectueze instanța de trimitere, din răspunsul dat la a doua întrebare literele a) și b) reiese astfel că această instanță este competentă să soluționeze acțiunile în reprezentare cu care a fost sesizată în ceea ce îi privește pe toți utilizatorii care au cumpărat aplicații din App Store NL, în temeiul locului materializării prejudiciului, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă instanța menționată și‑ar putea întemeia competența și pe evenimentul cauzator al acestui prejudiciu, în sensul acestei dispoziții, sau dacă o normă națională care permite centralizarea în fața unei singure instanțe a mai multor acțiuni în reprezentare având același obiect, introduse inițial în fața unor instanțe diferite, ar aduce atingere efectului util al dispoziției menționate.

În consecință, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare și la a doua întrebare litera c).

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

2 decembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul neerlandez

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Observații introductive

Cu privire la a doua întrebare literele a) și b)

Cu privire la prima întrebare și la a doua întrebare litera c)

Cu privire la cheltuielile de judecată