Concluziile avocatului general A. Biondi prezentate la 25 iunie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANDREA BIONDI

prezentate la 25 iunie 2026(1)

Cauza C‑670/24 P

Mead Johnson Nutrition (Asia Pacific) Pte Ltd,

MJN Global Holdings BV,

Mead Johnson Nutrition Co.

împotriva

Comisiei Europene

„ Recurs – Ajutoare de stat – Regatul Unit – Regimul de impozitare pe profit în Gibraltar – Scutire fiscală pentru venituri generate de dobânzi și redevențe de proprietate intelectuală – Decizii fiscale anticipate în favoarea unor întreprinderi multinaționale – Decizie de a extinde procedura formală de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE – Măsură de ajutor pusă în aplicare la data deciziei – Acțiune în anulare – Definiția noțiunii de «act atacabil» ”

I. Introducere

1. În prezentul recurs, Curtea este chemată în principal să se pronunțe asupra coerenței unei jurisprudențe dezvoltate de Tribunal referitoare la inadmisibilitatea, în anumite condiții, a acțiunilor în anulare introduse împotriva deciziilor Comisiei Europene de inițiere a procedurii formale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE și la articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(2).

2. Potrivit respectivei jurisprudențe, trebuie efectuată o distincție în ceea ce privește admisibilitatea unor astfel de acțiuni, în funcție de aspectul dacă decizia atacată privește măsuri naționale care sunt în curs de punere în aplicare sau care au fost puse deja în aplicare. În timp ce deciziile de inițiere a procedurii oficiale de investigare cu privire la măsuri care sunt în curs de punere în aplicare produc efecte juridice autonome – în special în măsura în care acestea impun suspendarea măsurii – și sunt, prin urmare, atacabile în temeiul articolului 263 TFUE, deciziile [de inițiere a procedurii formale de investigare] cu privire la măsuri care au fost puse deja în aplicare nu produc astfel de efecte juridice autonome, întrucât acestea nu sunt imediate, certe și suficient de constrângătoare pentru statul membru căruia îi sunt adresate sau pentru beneficiarul ori beneficiarii măsurii care face obiectul unei acțiuni(3). Măsura în discuție în prezentul recurs se încadrează în cea de a doua categorie.

3. Prin recursul formulat, Mead Johnson Nutrition (Asia Pacific) Pte Ltd, MJN Global Holding BV și Mead Johnson Nutrition Co. (denumite în continuare „recurentele”) solicită anularea Ordonanței Tribunalului din 13 august 2024, Mead Johnson Nutrition (Asia Pacific) ș.a./Comisia(4)(denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care Tribunalul, întemeindu‑se pe jurisprudența menționată mai sus, a respins ca inadmisibilă acțiunea acestora introdusă în anularea Deciziei C(2022) 7665 final a Comisiei din 31 octombrie 2022 privind ajutorul de stat SA.34914 (2013/C) – Regatul Unit – Regimul de impozitare pe profit în Gibraltar(5) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

II. Istoricul litigiului, ordonanța atacată, concluziile și procedura în fața Tribunalului

4. Istoricul litigiului, astfel cum este acesta prezentat în ordonanța atacată, este descris în cadrul acesteia după cum urmează(6).

5. Recurentele sunt societăți aparținând grupului internațional de întreprinderi Mead Johnson Nutrition (denumit în continuare „grupul MJN”). Decizia în litigiu face parte dintr‑o procedură de control al ajutoarelor de stat, inițiată în 2013 ca urmare a unei plângeri depuse în 2012 de Regatul Spaniei privind impozitarea societăților din Gibraltar. Respectiva procedură a condus la adoptarea Deciziei (UE) 2019/700 a Comisiei din 19 decembrie 2018(7) (denumită în continuare „decizia finală din 2018”). Prin respectiva decizie, Comisia a constatat printre altele că tratamentul fiscal acordat de Guvernul Gibraltarului în temeiul deciziilor fiscale anticipate în beneficiul unui număr de cinci întreprinderi cu sediul în Gibraltar, printre care și MJN Holdings (Gibraltar) Ltd (denumită în continuare „MJN GibCo”), constituia un ajutor de stat individual ilegal și incompatibil cu piața internă.

6. Prin Hotărârea din 6 aprilie 2022, Mead Johnson Nutrition (Asia Pacific) ș.a./Comisia(8), Tribunalul a anulat în parte decizia finală din 2018, în măsura în care aceasta constata existența unui ajutor individual în favoarea MJN GibCo. Tribunalul a considerat că, deși decizia fiscală anticipată acordată întreprinderii MJN GibCo făcea parte din obiectul procedurii formale de investigare, ca posibilă măsură de ajutor individual, nici decizia de inițiere a procedurii formale de investigare, nici decizia de prelungire a procedurii menționate nu conțineau informațiile necesare pentru a identifica natura și întinderea măsurii de ajutor acordate întreprinderii MJN GibCo după 31 decembrie 2013, astfel cum aceasta a fost examinată în decizia finală din 2018. Tribunalul a considerat astfel că Comisia adoptase respectiva decizie cu încălcarea dreptului părților interesate de a‑și prezenta observațiile în cadrul procedurii formale de investigare cu privire la ajutorul acordat întreprinderii MJN GibCo după 31 decembrie 2013.

7. Ca urmare a anulării în parte a deciziei finale din 2018, Comisia a adoptat decizia în litigiu, prin care a extins procedura formală de investigare cu privire la regimul de impozitare a veniturilor societăților din Gibraltar în scopul de a include în investigație tratamentul fiscal al MJN GibCo, începând de la 1 ianuarie 2014 și până la dizolvarea sa, intervenită la 16 octombrie 2018(9) (denumită în continuare „măsura în cauză”).

8. Recurentele au introdus o acțiune la Tribunal prin care solicitau anularea deciziei în litigiu. În susținerea acțiunii lor, acestea au invocat trei motive de drept. Prin intermediul primului motiv, acestea au susținut că Comisia nu avea competența de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (denumit în continuare „Acordul de retragere”)(10). Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, recurentele au susținut încălcarea normelor fundamentale de procedură și, respectiv, încălcarea principiului bunei administrări.

9. Cererea de intervenție a Guvernului Gibraltarului în procedura desfășurată la Tribunal, în susținerea recurentelor, a fost admisă.

10. În memoriul său în apărare, Comisia a susținut că acțiunea era inadmisibilă pentru motivul că decizia în litigiu nu constituia un act susceptibil de a fi atacat printr‑o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE.

11. În ordonanța atacată, Tribunalul, întemeindu‑se pe jurisprudența amintită la punctul 2 din prezentele concluzii, a respins acțiunea ca inadmisibilă. În primul rând, Tribunalul a constatat că, la momentul adoptării deciziei în litigiu, măsura în cauză nu mai era în curs de punere în aplicare și că, prin urmare, nu mai putea fi vorba despre vreo încălcare a obligației de suspendare a punerii în aplicare a respectivei măsuri. În al doilea rând, în ceea ce privește posibilitatea adoptării măsurilor provizorii, Tribunalul a observat că decizia în litigiu nu includea un ordin de recuperare provizoriu în temeiul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 și că nu îi fuseseră prezentate dovezi care să sugereze faptul că exista o „situație de urgență” sau un „risc grav de producere a unui prejudiciu substanțial și ireparabil unui concurent”, ceea ce ar putea determina Comisia să adopte astfel de măsuri. Tribunalul a adăugat că, deși nu se putea exclude posibilitatea ca o instanță națională să dispună măsuri provizorii pentru a proteja în special interesele părților vizate, în așteptarea unei decizii finale adoptate de Comisie, în cauza de față nu fuseseră prezentate argumente sau dovezi care să susțină punctul de vedere potrivit căruia erau îndeplinite condițiile aplicabile în temeiul dreptului național în cauză pentru ca o instanță națională să adopte astfel de măsuri. În al treilea rând, Tribunalul a considerat că simplul risc ca o instanță națională să fi fost nevoită să adopte măsuri provizorii nu ar fi conferit deciziei în litigiu un efect care să fi fost imediat, cert și suficient de constrângător. În al patrulea și ultimul rând, Tribunalul a observat că, în orice caz, în cauza pendinte cu care a fost sesizat, nu fusese invocat de către recurente niciun alt efect juridic care să decurgă din decizia de inițiere a procedurii formale de investigare, inclusiv riscul ca o instanță națională să dispună recuperarea vreunui ajutor; acestea susținuseră doar că acțiunea era admisibilă în lumina motivelor de anulare pe care se întemeiaseră, și anume lipsa de competență a Comisiei de a adopta decizia în litigiu(11).

12. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că decizia în litigiu nu putea fi considerată ca având efecte juridice obligatorii imediate, certe și suficient de constrângătoare și nu putea fi calificată drept act atacabil(12).

13. În susținerea recursului lor, recurentele susțin că Tribunalul nu a examinat argumentele formulate de acestea referitoare la competență, în temeiul articolului 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul de retragere. Ele susțin că, interpretată corect, dispoziția menționată nu conferea Comisiei competența de a investiga în continuare tratamentul fiscal aplicat recurentelor în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Prin urmare, decizia în litigiu constituie un act adoptat ultra vires, care produce efecte juridice față de recurente. Prin faptul că a procedat direct la o analiză a normelor aplicabile în materie de control jurisdicțional al deciziilor adoptate în domeniul de aplicare al normelor Uniunii care reglementează procedurile administrative privind ajutoarele de stat, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Recurentele invocă de asemenea încălcarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

14. În răspunsul său, Guvernul Gibraltarului susține că, spre deosebire de cele decise de Tribunal în ordonanța atacată, decizia în litigiu a produs efecte juridice obligatorii, în pofida faptului că era un act pregătitor în cadrul sistemului de control al ajutoarelor de stat. Potrivit Guvernului Gibraltarului, distincția efectuată de Tribunal între deciziile Comisiei de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la măsurile în curs de executare, calificate drept ajutoare noi, și măsurile care au fost deja executate nu este susținută de jurisprudența Curții. Guvernul Gibraltarului face în special referire la Hotărârea din 11 martie 2010, CELF și ministre de la Culture et de la Communication(13), la Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia(14), și la Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa(15).

15. Respectiva argumentație a fost pe deplin confirmată de recurente în răspunsul lor. Acestea subliniază în special riscul posibilității ca instanțele din Gibraltar să fie sesizate cu acțiuni prin care se urmărește pronunțarea unui ordin de recuperare imediată a scutirii contestate.

16. Recurentele și Guvernul Gibraltarului susțin că Curtea trebuie i) să anuleze ordonanța atacată, ii) să constate că acțiunea introdusă în primă instanță este admisibilă, iii) să pronunțe o hotărâre definitivă în prezenta cauză și să anuleze decizia în litigiu, iv) să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată suportate în cadrul procedurilor în fața Curții și a Tribunalului, v) în subsidiar, să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului în scopul examinării fondului. Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

17. Recurentele, Guvernul Gibraltarului și Comisia au prezentat argumente orale în ședința din 2 martie 2026.

III. Analiză

18. Potrivit solicitării Curții, prezentele concluzii se focalizează pe aspectul dacă, în temeiul normelor Uniunii privind ajutoarele de stat și al jurisprudenței Curții, o decizie de inițiere a procedurii formale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE cu privire la o măsură care nu mai este în curs de punere în aplicare produce efecte juridice obligatorii autonome și trebuie, prin urmare, să fie considerată un „act atacabil” în sensul articolului 263 TFUE.

19. Este însă necesar să se analizeze, cu titlu preliminar, motivul Comisiei potrivit căruia argumentele invocate de Guvernul Gibraltarului în răspunsul acestuia și confirmate de recurente în replică, menționate la punctul 14 din prezentele concluzii, sunt inadmisibile(16).

20. O astfel de afirmație este imediat respinsă.

21. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, orice împrejurare care se referă la admisibilitatea acțiunii în anulare formulate în fața Tribunalului este susceptibilă să constituie un motiv de ordine publică, pe care Curtea, sesizată în cadrul unui recurs, este obligată să îl invoce din oficiu(17).

22. Odată ce am clarificat acest aspect, am dori să reamintim faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunea în anulare instituită la articolul 263 TFUE este deschisă în privința tuturor dispozițiilor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii. Pentru a stabili dacă un act produce asemenea efecte și dacă, prin urmare, este susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, este necesar să se aibă în vedere esența acestui act și să se evalueze aceste efecte din perspectiva unor criterii obiective, cel mai important dintre acestea fiind conținutul actului menționat, analizat ținându‑se seama de contextul adoptării acestuia din urmă, precum și de competențele instituției, organului, oficiului sau agenției responsabile de adoptarea sa(18).

23. Curtea a precizat că, în prezența unor acte a căror elaborare se efectuează în mai multe etape procedurale, nu constituie în principiu un act atacabil decât măsura care stabilește definitiv poziția instituției, a organului, a oficiului sau a agenției competente a Uniunii, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea acestei măsuri definitive și care nu produc efecte juridice autonome față de terți. Constituie în special asemenea măsuri intermediare cele care exprimă o opinie provizorie a acestei instituții, a acestui organ, a acestui oficiu sau a acestei agenții a Uniunii(19). Aceasta întrucât o măsură intermediară nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare în special dacă se stabilește că nelegalitatea acesteia va putea fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă pregătitoare. În aceste condiții, acțiunea introdusă împotriva deciziei prin care se finalizează procedura va asigura o protecție jurisdicțională suficientă(20).

24. În prezentul recurs, este, prin urmare, necesar să se examineze aspectul dacă Tribunalul a constatat în mod corect că decizia în litigiu, care constituie o măsură intermediară, nu urmărea să producă efecte juridice obligatorii și nu era, așadar, atacabilă.

25. În acest scop, vom examina mai întâi dacă distincția efectuată de Tribunal între deciziile de inițiere a procedurii formale de investigare referitoare la măsurile în curs de punere în aplicare și cele referitoare la măsurile puse deja în aplicare – pentru a stabili dacă decizia în litigiu putea fi atacată cu o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE – este corectă.

A. Cu privire la posibilitatea ca deciziile de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE să fie atacate

1. Sistemul de control prealabil al ajutoarelor de stat noi instituit prin tratat

26. În temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, statele membre sunt obligate să informeze Comisia cu privire la orice proiect care urmărește să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care, în urma examinării sale preliminare, Comisia are îndoieli cu privire la compatibilitatea ajutorului cu piața internă, aceasta trebuie să inițieze procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Conform articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsura preconizată (denumită în continuare „obligația de suspendare”).

27. Ajutoarele de stat noi sunt supuse, așadar, unui sistem de control preventiv destinat să garanteze faptul că sunt puse în aplicare doar ajutoarele compatibile cu piața internă(21). Obligația de notificare și obligația subsecventă de suspendare constituie elemente fundamentale ale respectivului sistem. Statele membre au obligația de a notifica Comisiei fiecare măsură care urmărește să instituie un ajutor nou sau să modifice un ajutor existent și de a nu pune în aplicare o astfel de măsură atât timp cât instituția menționată nu a adoptat o decizie finală privind măsura respectivă(22).

28. Pentru a ne angaja într‑o scurtă trecere în revistă a istoricului, Curtea a statuat, încă de la pronunțarea Hotărârii Costa(23), că interdicția de punere în aplicare prevăzută în ultima teză a ceea ce constituia pe atunci articolul 93 alineatul (3) din Tratatul CEE produce efecte directe și conferă drepturi particularilor, pe care instanțele naționale sunt obligate să le protejeze. Respectiva interdicție se aplică tuturor ajutoarelor care nu au fost notificate și, în caz de notificare, continuă să se aplice până la adoptarea de către Comisie a unei decizii finale(24).

29. Prin urmare, aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat se întemeiază pe o obligație de cooperare loială între Comisie, instanțele Uniunii și instanțele naționale, fiecare exercitând rolurile care i‑au fost atribuite în temeiul Tratatului FUE(25).

30. Mai precis, instanțele naționale sunt responsabile de protecția drepturilor justițiabililor în cazul în care obligația de suspendare ar fi putut fi încălcată(26). În acest scop, instanțele naționale pot fi obligate să interpreteze și să aplice noțiunea de ajutor de stat, prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE pentru a stabili dacă o măsură ar fi trebuit să fie notificată(27). În cazul în care instanțele naționale concluzionează că ajutorul a fost acordat cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE, acestea trebuie să garanteze că se vor produce toate consecințele juridice necesare în temeiul dreptului național(28). Acestea pot în special să dispună măsuri provizorii, să solicite recuperarea unui ajutor acordat ilegal(29) și să admită cereri de despăgubire formulate de concurenții prejudiciați de acordarea ajutorului(30). Obiectivul acestor competențe este de a remedia nelegalitatea care ia naștere din încălcarea obligației de suspendare și de a asigura faptul că beneficiarul nu păstrează libera dispoziție a ajutoarelor(31).

2. Efectele inițierii procedurii formale de investigare

31. Revenim acum să analizăm efectele inițierii procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE asupra exercitării competențelor conferite instanțelor naționale în cadrul sistemului Uniunii de control al ajutoarelor de stat prezentat mai sus.

32. În această privință, trebuie să se observe că articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE nu face nicio trimitere la rolul, la funcțiile și la prerogativele specifice ale Comisiei(32). Rolul specific pe care instanțele naționale îl joacă în contextul sistemului de control al ajutoarelor de stat rezultă în realitate din efectul direct atribuit respectivei prevederi(33).

33. Prin urmare, decizia Comisiei de inițiere a procedurii formale de investigare nu poate înlătura obligația instanțelor naționale de apărare a drepturilor justițiabililor în raport cu o încălcare eventuală a obligației de suspendare(34).

34. Pentru aceleași motive, prin exercitarea competențelor lor, instanțele naționale dispun de un anumit „nivel de independență” în raport cu intervenția Comisiei(35). Prin urmare, întrucât „există riscul de a se aduce atingere efectului direct al [articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE] și de a nu se ține seama de interesele justițiabililor care trebuie protejate de instanțele naționale”, o decizie a Comisiei prin care aceasta declară un ajutor ca fiind compatibil cu piața internă nu are drept consecință să regularizeze actele de executare adoptate cu încălcarea obligației de suspendare(36). În mod similar, Curtea a afirmat că, deși nu sunt obligate să facă acest lucru în temeiul dreptului Uniunii, în cadrul ordinii juridice naționale, instanțele naționale pot să dispună în plus, dacă este cazul, recuperarea unui ajutor ilegal, declarat compatibil cu piața internă de către Comisie(37), sau pot să admită cereri de reparare a prejudiciilor cauzate de caracterul ilegal al ajutorului(38).

35. Aceste aspecte fiind clarificate, conținutul obligației instanțelor naționale de apărare a drepturilor justițiabililor în raport cu o încălcare eventuală a articolului 108 alineatul (3) TFUE „poate varia” după cum Comisia a inițiat sau nu procedura oficială de investigare. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Deutsche Lufthansa – la care recurentele și guvernul Gibraltarului fac referire în mod substanțial –, deși, în mod cert, este adevărat că aprecierile efectuate în decizia de deschidere a procedurii formale de investigare au un caracter preliminar, „această împrejurare nu implică faptul că decizia respectivă este lipsită de efecte juridice”(39).

36. Cu toate acestea, efectele juridice depind de aspectul dacă decizia se referă la măsuri care sunt în curs de a fi puse în aplicare sau care au fost puse deja în aplicare.

a) Inițierea procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE cu privire la măsuri în curs de punere în aplicare

37. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Deutsche Lufthansa, într‑o situație în care Comisia a inițiat deja procedura formală de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, în cazul în care instanțele naționale ar putea să se abată de la aprecierea preliminară a Comisiei potrivit căreia măsura în cauză poate prezenta elemente de ajutor și ar putea decide să nu suspende punerea sa în aplicare, efectul util al articolului 108 alineatul (3) TFUE ar fi compromis(40).

38. Curtea a recunoscut că obligația de suspendare se aplică doar măsurilor care pot fi calificate drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și că, înainte de a trage concluziile adecvate ca urmare a unei posibile încălcări a acestei obligații, instanțele naționale trebuie să decidă mai întâi dacă măsura în cauză constituie sau nu un ajutor de stat. Curtea a considerat însă că, odată ce a fost adoptată o decizie de inițiere a procedurii oficiale de investigare, obiectivul privind prevenția al sistemului de control al ajutoarelor de stat instituit de Tratatul FUE ar fi subminat dacă punerea în aplicare a măsurii în cauză nu ar fi amânată până când Comisia va clarifica îndoielile exprimate în ceea ce privește caracterul de ajutor al acestei măsuri și compatibilitatea sa cu piața internă(41), indiferent dacă măsura implică în mod efectiv acordarea unui ajutor de stat.

39. Cu alte cuvinte, în cazul în care Comisia adoptă o decizie de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE cu privire la o măsură care nu a fost notificată și care nu a fost pusă încă în aplicare sau care este în curs de punere în aplicare, statul membru în cauză este obligat să suspende punerea în aplicare a acestei măsuri până la finalizarea procedurii. La rândul lor, instanțele naționale trebuie să asigure, în temeiul articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, respectarea acestei obligații, prin dispunerea suspendării oricărui act de punere în aplicare și prin respingerea cererilor având ca obiect efectuarea unei plăți în executarea respectivei măsuri(42).

40. Prin urmare, respectiva decizie are ca scop să producă efecte juridice obligatorii autonome și constituie, așadar, un act care poate fi atacat în temeiul articolului 263 TFUE(43). Astfel cum a recunoscut deja Curtea în Hotărârea Italgrani(44), decizia Comisiei de inițiere a procedurii oficiale de investigare în împrejurările descrise mai sus nu constituie doar o etapă pregătitoare, caz în care o acțiune îndreptată împotriva deciziei de închidere a acestei proceduri ar asigura o protecție suficientă împotriva oricărei nelegalități. Consecințele ireversibile ale unei întârzieri în plata ajutorului, ca urmare a interdicției prevăzute la articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE, nu ar putea fi anulate printr‑o decizie care constată că ajutorul este compatibil cu tratatul sau printr‑o acțiune introdusă împotriva unei decizii a Comisiei care este incompatibilă cu acesta.

41. Situația este diferită, astfel cum a statuat în mod corect Tribunalul în ordonanța atacată, atunci când măsura a fost deja pusă integral în aplicare.

b) Inițierea procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE cu privire la măsuri puse deja în aplicare

42. Efectul suspensiv care rezultă din decizia Comisiei de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la o măsură în curs de punere în aplicare – care se produce indiferent dacă măsura respectivă prezintă sau nu elemente de ajutor – nu intră în vigoare atunci când măsura a fost deja pusă în aplicare.

43. În cazul în care Comisia califică cu titlu provizoriu acea măsură drept ajutor, decizia sa poate constitui un temei în baza căruia instanțele naționale pot dispune măsuri provizorii, printre care se numără și recuperarea sumelor plătite. Ele nu au însă obligația de a face acest lucru în cazul în care au îndoieli cu privire la existența ajutorului de stat.

44. În sine, inițierea procedurii formale de investigare, care constituie un act intermediar întemeiat pe aprecieri provizorii, nu dă naștere unei obligații din partea instanțelor naționale (sau a autorităților naționale) de a proceda la recuperare. În această privință, instanțele naționale (și autoritățile naționale) sunt obligate doar să respecte interdicția prevăzută la articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE(45), care se aplică exclusiv măsurilor care pot fi calificate drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

45. Curtea a precizat acest aspect în Hotărârea CELF II. O instanță națională în fața căreia a fost introdusă o acțiune ca urmare a inițierii unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, prin care se urmărește recuperarea unui ajutor ilegal, nu este obligată să acorde repararea solicitată decât în cazul în care condițiile care justifică o astfel de reparare sunt îndeplinite, printre care se numără în special lipsa oricăror incertitudini privind calificarea măsurii drept ajutor de stat(46). Contrar argumentelor invocate de guvernul Gibraltarului, respectiva hotărâre nu contrazice, ci mai degrabă susține distincția efectuată de Tribunal în ordonanța atacată între măsurile puse deja în aplicare și măsurile care nu au fost puse încă în aplicare sau care sunt în curs de a fi puse în aplicare, în ceea ce privește efectele juridice ale deciziei Comisiei de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

46. Nici Hotărârea Deutsche Lufthansa nu repune în discuție respectiva distincție.

47. Desigur, în respectiva hotărâre, Curtea a statuat că, în cadrul cooperării între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisie și instanțele Uniunii, instanțele naționale trebuie în special să se abțină să adopte decizii contrare unei decizii a Comisiei, chiar dacă aceasta are caracter provizoriu, și au obligația să adopte toate măsurile necesare pentru a stabili consecințele unei eventuale încălcări a obligației de suspendare. Curtea a precizat de asemenea că, în acest scop, pe lângă suspendarea punerii în aplicare a măsurii în cauză, instanțele naționale pot dispune recuperarea sumelor deja plătite sau pot să decidă dispunerea unor măsuri provizorii pentru a asigura, pe de o parte, protecția intereselor părților în cauză și, pe de altă parte, efectul util al deciziei Comisiei de deschidere a procedurii oficiale de investigare(47).

48. Cu toate acestea, în primul rând, aceste declarații se referă la situația în care Comisia a inițiat procedura oficială de investigare cu privire la o măsură în curs de executare(48). În al doilea rând, chiar și într‑o astfel de situație, Curtea a statuat, în conformitate cu jurisprudența sa anterioară, că adoptarea unor astfel de măsuri impune obligația de a nu exista nicio îndoială că măsura în cauză constituie un ajutor de stat: atunci când o instanță națională are îndoieli cu privire la problema dacă măsura în cauză constituie un ajutor de stat sau la validitatea sau la interpretarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, aceasta poate, pe de o parte, să solicite lămuriri Comisiei sau, pe de altă parte, mai important, să adreseze o întrebare preliminară Curții(49). În al treilea rând, Curtea a făcut referire la „posibilitatea” ca instanțele naționale să adopte un ordin de recuperare sau măsuri provizorii(50), mai degrabă decât la o „obligație”(51). Aceasta presupune, în opinia noastră, obligația ca instanțele naționale să stabilească întotdeauna un echilibru între diversele interese aflate în joc, înainte de a se pronunța cu privire la recuperare sau la adoptarea unor măsuri provizorii.

49. Raționamentul adoptat de Tribunal în ordonanța atacată – potrivit căruia deciziile de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la măsuri puse deja în aplicare nu au ca scop să producă efecte juridice obligatorii – nu este repus în discuție nici în cuprinsul Hotărârii Comisia/Hansestadt Lübeck(52), pe care se întemeiază atât guvernul Gibraltarului, cât și recurentele.

50. Cauza care a condus la pronunțarea acestei din urmă hotărâri avea ca obiect o acțiune în anularea deciziei de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la unele măsuri referitoare la aeroportul Lübeck. În fața Tribunalului și în cadrul recursului introdus la Curte, Comisia a susținut că orașul Lübeck (Germania) nu mai avea un interes de a exercita acțiunea după ce aeroportul fusese vândut unui investitor privat. Potrivit Comisiei, decizia atacată încetase să mai producă unicul său efect juridic, și anume obligația de a suspenda măsura de ajutor pe durata anchetei(53).

51. Referindu‑se în special la Hotărârea Deutsche Lufthansa și la Ordonanța președintelui Curții din 4 aprilie 2014, Flughafen Lübeck(54), Curtea a statuat că „obligația de a suspenda punerea în aplicare a măsurii în cauză nu [era] unicul efect juridic al unei decizii de deschidere a procedurii oficiale de investigare”. Respingând motivul invocat de Comisie, Curtea a observat că orașul Lübeck rămânea „în orice caz expus [după privatizarea aeroportului Lübeck] riscului ca o instanță națională să dispună recuperarea eventualelor ajutoare acordate” în perioada deținerii aeroportului de către fostul proprietar. Prin urmare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că, „în lipsa unei decizii finale a Comisiei de închidere a procedurii oficiale de investigare, efectele deciziei în litigiu se mențin, astfel încât orașul Lübeck avea în continuare interesul de a exercita acțiunea în vederea solicitării anulării deciziei respective”(55).

52. În această privință, trebuie să se țină seama, în primul rând, de faptul că, la momentul introducerii acțiunii în anulare, măsurile cu privire la care Comisia inițiase procedura formală de investigare erau încă în curs de punere în aplicare. Prin urmare, Hotărârea Comisia/Hansestadt Lübeck(56), la fel ca Hotărârea Deutsche Lufthansa, se referea la un act care, în lumina jurisprudenței Curții analizate la punctele 37-40 din prezentele concluzii, era atacabil.

53. În al doilea rând, este, desigur, adevărat că o decizie de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la o măsură care nu a fost notificată și care a fost pusă parțial sau integral în aplicare expune părțile interesate riscului ca instanțele naționale să dispună măsuri provizorii, printre care se numără recuperarea sumelor care au fost deja plătite. După adoptarea unei astfel de decizii, există cel puțin un element semnificativ de îndoială cu privire la legalitatea respectivei măsuri(57).

54. Așa cum am menționat mai sus, jurisprudența Curții impune însă obligația de a nu exista nicio îndoială cu privire la respectiva calificare pentru ca instanțele naționale să dispună astfel de măsuri.

55. În al treilea rând, Hotărârea Comisia/Hansestadt Lübeck(58) privea aspectul dacă orașul Lübeck avea un interes în intentarea unei acțiuni(59), care reprezintă o cerință distinctă de admisibilitate față de cea referitoare la existența unui act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Ambele cerințe trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca o astfel de acțiune să fie admisibilă.

56. Expunerea la riscul ca o instanță națională să emită un ordin de recuperare, care apare ca urmare a unei decizii de inițiere a unei proceduri formale de investigare care ridică îndoieli cu privire la legalitatea măsurii în cauză, este suficientă pentru a justifica un interes în obținerea unui control efectuat de instanțele Uniunii cu privire la legalitatea respectivei decizii. Cu toate acestea, din considerentele prezentate mai sus, rezultă că nu este suficient să se concluzioneze că o astfel de decizie, deși constituie un act intermediar, produce efecte juridice obligatorii autonome, care să îi permită să fie calificată drept un act care poate face obiectul unei acțiuni în justiție, în conformitate cu articolul 263 TFUE(60).

57. În sfârșit, nici Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia(61), pe care se întemeiază recurentele și guvernul Gibraltarului, nu este, în opinia noastră, contrară raționamentului adoptat de Tribunal în ordonanța atacată. În respectiva hotărâre(62), făcând referire la Hotărârea Italia/Comisia, Curtea nu a făcut decât să reitereze efectele juridice obligatorii ale unei decizii de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE cu privire la o măsură care este în curs de punere în aplicare și care este calificată drept un ajutor nou(63).

3. Concluzie

58. În lumina tuturor considerentelor de mai sus, apreciem că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a efectuat distincția între deciziile Comisiei de inițiere a procedurii formale de investigare cu privire la măsurile care sunt „în curs de punere în aplicare și care sunt calificate drept un ajutor nou” și cele cu privire la măsurile care „au fost puse deja în aplicare”, în scopul examinării posibilității ca decizia în litigiu să fie atacată.

59. Cu titlu de observație finală, am dori să precizăm că, astfel cum a subliniat Curtea, o acțiune în anulare îndreptată împotriva unei măsuri care exprimă o opinie provizorie ar putea obliga instanța Uniunii să efectueze o apreciere cu privire la chestiuni asupra cărora instituția, organul, oficiul sau agenția competentă nu a avut încă ocazia să se pronunțe, ceea ce ar fi incompatibil cu sistemul repartizării competențelor și a căilor de atac prevăzut de Tratatul FUE(64). În aprecierea aspectului dacă o decizie de inițiere a procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE poate face obiectul unei acțiuni în anulare, „ingerința” în exercitarea competențelor Comisiei în cadrul sistemului de control prealabil al ajutoarelor de stat trebuie analizată cu atenție. Procedura formală de investigare îi permite Comisiei să colecteze informații de la părțile interesate pentru a aprecia nu doar compatibilitatea măsurii în litigiu cu piața internă, ci și calificarea sa drept ajutor de stat. Întrucât o astfel de calificare poate impune o analiză deosebit de complexă, este preferabil să i se permită Comisiei să adopte o decizie finală și pe deplin informată, înainte ca instanțele Uniunii să examineze respectiva măsură.

B. Cu privire la posibilitatea ca decizia în litigiu să fie atacată

60. În scopul stabilirii posibilității de a fi calificată drept act atacabil în temeiul articolului 263 TFUE, decizia în litigiu – care extinde procedura formală de investigare cu privire la sistemul de impozitare a veniturilor societăților din Gibraltar pentru ca aceasta să includă și tratamentul fiscal acordat MJN GibCo – trebuie să fie considerată ca fiind echivalentă cu o decizie de inițiere a acestei proceduri. Acest aspect a fost acceptat de toate părțile în ședință, ca răspuns la o întrebare adresată de Curte.

61. În ordonanța atacată, Tribunalul a constatat că măsura în cauză fusese deja pusă în aplicare atunci când a fost adoptată decizia în litigiu, și anume la 31 octombrie 2022, și, în mod necesar, atunci când a fost introdusă acțiunea cu care a fost sesizat(65).

62. În răspunsul său, guvernul Gibraltarului susține însă că Tribunalul nu a observat că măsura în cauză producea „efecte care persistau”, astfel cum se admite în chiar decizia în litigiu. În primul rând, în respectiva decizie, Comisia a făcut referire la „aplicarea în continuare” a unei soluții fiscale anticipate acordate în 2012 întreprinderii Mead Johnson GibCo, în urma și în pofida unei modificări legislative adoptate în 2013 care a inclus veniturile din redevențe în domeniul de aplicare al impozitării, începând cu 1 ianuarie 2014, fără să prevadă o dată limită. În al doilea rând, Comisia a afirmat că pretinsul ajutor ar fi putut fi transferat și altor societăți ale grupului MJN și ar fi putut, așadar, să producă efecte care continuau să existe și după dizolvarea societății Mead Johnson GibCo, în octombrie 2018(66).

63. În această privință, în primul rând, este suficient să se observe că, astfel cum a statuat Tribunalul la punctul 43 din ordonanța atacată, din decizia în litigiu reiese că măsura în cauză consta în aplicarea soluției fiscale anticipate acordate societății MJN GibCo în perioada cuprinsă între data de 1 ianuarie 2014 și data dizolvării acesteia(67). În al doilea rând, astfel cum a observat Comisia, referirea în cuprinsul deciziei în litigiu la posibilitatea extinderii avantajului pretins acordat societății MJN GibCo și asupra altor societăți din cadrul grupului MJN este un aspect diferit de cel dacă măsura în cauză este încă pusă în aplicare.

64. În orice caz, în cadrul ședinței, a reieșit în mod clar că recurentele și guvernul Gibraltarului nu contestă faptul că măsura în cauză a fost pusă integral în aplicare.

65. Recurentele susțin că decizia în litigiu continuă să producă efecte juridice obligatorii în raport cu ele, indiferent de faptul că măsura în cauză a fost pusă deja integral în aplicare.

66. În primul rând, recurentele atrag atenția cu privire la riscul introducerii unor acțiuni în fața instanțelor din Gibraltar prin care să se urmărească recuperarea imediată a pretinselor avantaje conferite prin măsura în cauză. În ședința desfășurată la Curte, recurentele au făcut referire la proceduri deja pendinte, fără a furniza însă detalii suplimentare cu privire la obiectul concret al respectivelor proceduri sau la data la care acestea au fost introduse. În aceeași ședință, a reieșit de asemenea faptul că respectivele proceduri au fost suspendate sau că au fost suspendate cel puțin în parte.

67. În această privință, astfel cum s‑a menționat mai sus, având în vedere repartizarea competențelor între Comisie și instanțele naționale în cadrul sistemului de control prealabil al ajutoarelor de stat instituit de Tratatul FUE, simplul risc ca o instanță națională să poată dispune recuperarea sumelor plătite în vederea punerii în aplicare a unei măsuri cu privire la care Comisia a inițiat procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE nu poate în sine să fie considerat ca producând efecte juridice obligatorii autonome de natură să califice respectiva decizie drept un act atacabil în temeiul articolului 263 TFUE.

68. În al doilea rând, recurentele, susținute de guvernul Gibraltarului, arată în plus că decizia în litigiu produce efecte juridice obligatorii prin aceea că stabilește poziția finală a Comisiei cu privire la competențele sale prevăzute la articolul 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul de retragere. Prin urmare, este greșit să se considere că respectiva decizie constituie o măsură intermediară, care exprimă doar opinii provizorii. Recurentele invocă de asemenea încălcarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, susținând că argumentul potrivit căruia nelegalitatea care decurge din aprecierile efectuate cu titlu provizoriu în decizia în litigiu poate fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale de închidere a procedurii formale de investigare, conferind astfel reclamantului o protecție jurisdicțională suficientă, este incorect. Cu toate acestea, chiar dacă competențele Comisiei prevăzute în Acordul de retragere ar fi contestate cu succes în cadrul unei acțiuni introduse împotriva deciziei finale, atingerea temporară adusă securității juridice a recurentelor în raportul lor cu autoritățile fiscale din Gibraltar ar persista.

69. Deși aceste argumente abordează aspecte care ies de sub incidența obiectului prezentelor concluzii, am dori să formulăm următoarele scurte observații.

70. În primul rând, reamintim faptul că Curtea a precizat deja că poziția exprimată într‑un act adoptat de o instituție a Uniunii cu privire la competența respectivei instituții de a‑l adopta nu poate fi calificată în sine ca având efect juridic obligatoriu în sensul articolului 263 TFUE(68). Orice act al instituțiilor Uniunii, indiferent dacă un astfel de act produce efecte juridice obligatorii, presupune o luare de poziție cu privire la competența instituției emitente, indiferent dacă aceasta este implicită sau explicită. A atribui efecte juridice obligatorii autonome unei astfel de luări de poziție ar implica posibilitatea ca orice act adoptat de o instituție să poată face obiectul unei acțiuni în justiție, în temeiul articolului 263 TFUE(69).

71. În plus, din jurisprudența Curții, rezultă că gravitatea pretinsei încălcări săvârșite de instituția vizată nu poate justifica o excepție de la inadmisibilitatea acțiunilor prevăzută de tratat(70). Prin urmare, pretinsa lipsă de competență a Comisiei în temeiul articolului 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul de retragere și pretinsa încălcare subsecventă a acestui acord sunt insuficiente pentru a conferi deciziei în litigiu efecte juridice obligatorii.

72. În al doilea rând, concluzia potrivit căreia decizia în litigiu nu constituie un act atacabil nu este repusă în discuție de argumentele recurentelor întemeiate pe dreptul la protecție jurisdicțională efectivă și pe starea de incertitudine juridică suportată de acestea. Curtea a precizat deja că, deși condiția privind efectele juridice obligatorii trebuie interpretată în lumina dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă așa cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale, acest drept nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor care reglementează admisibilitatea acțiunilor directe în fața instanței Uniunii(71).

73. În sfârșit, reiese din jurisprudență că un act intermediar nu poate face obiectul unei acțiuni nici în cazul în care se stabilește că nelegalitatea acestuia va putea fi invocată în susținerea unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale în elaborarea căreia constituie o etapă pregătitoare(72). Acest lucru este valabil și în ceea ce privește pretinsa lipsă de competență a Comisiei de a adopta decizia în litigiu.

C. Concluzii intermediare

74. În lumina tuturor considerentelor prezentate mai sus, apreciem că Tribunalul a concluzionat în mod corect că decizia în litigiu nu constituia un act atacabil, în temeiul articolului 263 TFUE. Prin urmare, recursul trebuie să fie respins.

IV. Concluzie

75. Pentru ansamblul motivelor prezentate mai sus, propunem Curții de Justiție:

– să respingă recursul;

– să oblige Mead Johnson Nutrition (Asia Pacific) Pte Ltd, MJN Global Holding BV și Mead Johnson Nutrition Co. la suportarea propriilor cheltuieli de judecată și la plata cheltuielilor de judecată suportate de Comisia Europeană;

– să oblige guvernul Gibraltarului la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

1 Limba originală: engleza.

2 JO 2015, L 248, p. 9.

3 A se vedea Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alpiq RomIndustries și Alpiq RomEnergie/Comisia (T‑129/13, EU:T:2014:895), precum și Ordonanța din 3 martie 2015, Gemeente Nijmegen/Comisia (T‑251/13, EU:T:2015:142), și Ordonanța din 8 decembrie 2015, Italia/Comisia (T‑673/14, EU:T:2015:969).

4 T‑37/23, EU:T:2024:570.

5 JO 2023, C 52, p. 10.

6 A se vedea punctele 2-12 din ordonanța atacată.

7 Decizia privind ajutorul de stat SA.34914 (2013/C) pus în aplicare de Regatul Unit în ceea ce privește regimul de impozitare pe profit în Gibraltar (JO 2019, L 119, p. 151).

8 T‑508/19, EU:T:2022:217.

9 Comisia a reamintit că decizia fiscală anticipată acordată întreprinderii MJN GibCo la 11 septembrie 2012 confirma neimpozitarea, în ceea ce privește societatea menționată, a veniturilor generate din redevențe de proprietate intelectuală ca urmare a faptului că deținea acțiuni într‑o societate neerlandeză în comandită simplă, în cadrul grupului MJN. Potrivit Comisiei, ca urmare a modificării Legii din 2010 referitoare la impozitarea societăților din Gibraltar, adoptată în 2013 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2014, care prevedea că veniturile generate din redevențe erau supuse impozitării în Gibraltar, independent de sursa lor, autoritățile din Gibraltar ar fi trebuit să considere că MJN GibCo era supusă plății impozitului pe redevențele de proprietate intelectuală încasate după 1 ianuarie 2014. Prin urmare, Comisia a considerat că menținerea deciziei fiscale anticipate acordate MJN GibCo din 2012, după modificarea din 2013 a Legii din 2010 referitoare la impozitarea societăților din Gibraltar, până la dizolvarea acesteia trebuia să fie considerată ca fiind măsura în cauză. Ca urmare a unei investigații preliminare a măsurii în cauză, Comisia a considerat cu titlu provizoriu că respectiva măsură conferea un ajutor de stat întreprinderii MJN GibCo, luând forma unei exonerări de impozitul aplicat societăților, care putea fi incompatibilă cu piața internă.

10 JO 2020, L 29, p. 7. În conformitate cu articolul 92 alineatul (1) din Acordul de retragere, referitor la „procedurile administrative în curs”, instituțiile Uniunii au continuat să fie competente pentru efectuarea procedurilor administrative reglementate de Regulamentul 2015/1589 care au fost inițiate înainte de sfârșitul perioadei de tranziție, la 31 decembrie 2020. Articolul 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul de retragere prevede că o procedură administrativă privind ajutoarele de stat trebuie considerată ca fiind inițiată în momentul în care acesteia i s‑a atribuit un număr de dosar. Recurentele au susținut în primă instanță că, întrucât dosarul SA.34914 și toate procedurile aferente au fost închise și finalizate prin adoptarea deciziei finale din 2018, nu exista nicio „acțiune în curs de desfășurare” și, prin urmare, Comisia nu se putea întemeia pe articolul 92 alineatul (3) litera (a) din Acordul de retragere pentru a‑și stabili competența de a adopta decizia în litigiu.

11 A se vedea ordonanța atacată, punctele 43-59.

12 A se vedea ordonanța atacată, punctele 60 și 68.

13 C‑1/09, denumită în continuare „Hotărârea CELF II”, EU:C:2010:136.

14 C‑77/12 P, EU:C:2013:695.

15 C‑284/12, denumită în continuare „Hotărârea Deutsche Lufthansa”, EU:C:2013:755.

16 Comisia susține că argumentul recurentelor potrivit căruia decizia în litigiu produce efecte juridice obligatorii asupra lor, întrucât ele rămân supuse unor posibile proceduri de recuperare, a fost prezentat inexplicabil de tardiv și trebuie declarat inadmisibil, în măsura în care acest argument nu a fost invocat în cadrul recursului. În mod similar, același argument face parte din răspunsul Guvernului Gibraltarului formulat în raport cu recursul și este de asemenea inadmisibil, prin faptul că urmărește anularea deciziei în litigiu pentru motive care sunt distincte și independente de cele invocate în recurs. Comisia observă în continuare că un astfel de argument nu a fost invocat în fața Tribunalului și nu poate fi invocat în mod valid în fața Curții împotriva ordonanței atacate, întrucât constituie un nou argument.

17 Hotărârea din 6 iulie 2023, Julien/Consiliul (C‑285/22 P, EU:C:2023:551, punctul 45 și jurisprudența citată).

18 A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2026, WhatsApp Ireland/Comitetul European pentru Protecția Datelor (C‑97/23 P, EU:C:2026:81, punctul 67 și jurisprudența citată).

19 Hotărârea din 10 februarie 2026, WhatsApp Ireland/Comitetul European pentru Protecția Datelor (C‑97/23 P, EU:C:2026:81, punctul 69 și jurisprudența citată).

20 Hotărârea din 10 februarie 2026, WhatsApp Ireland/Comitetul European pentru Protecția Datelor (C‑97/23 P, EU:C:2026:81, punctul 70 și jurisprudența citată).

21 A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 1994, Italia/Comisia (C‑47/91, denumită în continuare „Hotărârea Italgrani”, EU:C:1994:358, punctul 24), și Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Viasat Broadcasting UK (C‑445/19, EU:C:2020:952, punctul 18 și jurisprudența citată).

22 A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar (C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 56 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Viasat Broadcasting UK (C‑445/19, EU:C:2020:952, punctul 36 și jurisprudența citată).

23 Hotărârea din 15 iulie 1964 (6/64, EU:C:1964:66).

24 Hotărârea din 11 decembrie 1973, Lorenz (120/73, EU:C:1973:15, punctul 8). A se vedea de asemenea Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Féderation nationale du commerce extérieur des produits alimentaires și Syndicat national des négociants et transformateurs de saumon (C‑354/90, EU:C:1991:440, punctul 11), și Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 29.

25 A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI ș.a. (C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 41), Hotărârea din 2 mai 2019, A‑Fonds (C‑598/17, EU:C:2019:352, punctul 45 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Viasat Broadcasting UK (C‑445/19, EU:C:2020:952, punctul 16 și jurisprudența citată).

26 A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Viasat Broadcasting UK (C‑445/19, EU:C:2020:952, punctul 17 și jurisprudența citată). Instanțele naționale nu se pot pronunța asupra compatibilității ajutorului cu piața internă, această determinare fiind o chestiune de competența Comisiei, supusă controlului Curții; a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI ș.a. (C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 42 și jurisprudența citată).

27 Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 50 și jurisprudența citată).

28 A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI ș.a. (C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 40 și jurisprudența citată).

29 A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI ș.a. (C‑39/94, EU:C:1996:285, punctul 40 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 26 octombrie 2016, DEI și Comisia/Alouminion tis Ellados (C‑590/14 P, EU:C:2016:797, punctul 101 și jurisprudența citată).

30 Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctul 56).

31 A se vedea în acest sens Hotărârea CELF II, punctul 30; a se vedea de asemenea Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 31.

32 A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctul 63).

33 Hotărârea din 8 noiembrie 2001, Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke (C‑143/99, EU:C:2001:598, punctul 26), și Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 29.

34 Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 32. Instanțele naționale în fața cărora este pendinte o acțiune introdusă în scopul aplicării articolului 108 alineatul (3) TFUE nu pot suspenda acțiunea în timp ce procedura oficială de investigare este în curs de desfășurare; a se vedea Hotărârea CELF II, punctul 31.

35 A se vedea Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctele 53 și 57), cu referire specifică la acțiunile în despăgubire, care sunt în principiu independente de orice investigație paralelă desfășurată de Comisie cu privire la ajutorul în cauză.

36 A se vedea Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctul 59 și jurisprudența citată).

37 A se vedea Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication (C‑199/06, EU:C:2008:79, punctele 49-52), Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑387/17, EU:C:2019:51, punctul 59), și Hotărârea din 15 decembrie 2022, Veejaam și Espo (C‑470/20, EU:C:2022:981, punctele 56-66); dreptul Uniunii impune doar obligația ca beneficiarul ajutorului să plătească dobânzi aferente duratei nelegalității.

38 A se vedea Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication (C‑199/06, EU:C:2008:79, punctul 53).

39 Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 33.

40 A se vedea în acest sens Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 38.

41 Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctele 38-40.

42 Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 119). Cu toate acestea, în respectiva hotărâre, Curtea a statuat că o decizie a unei instanțe naționale prin care autoritatea competentă a statului membru este obligată la plata ajutorului ilegal, însă sub rezerva ca acesta să fie în prealabil notificat Comisiei și ca această instituție să își dea acordul sau să se considere că l‑a dat, este de asemenea de natură să evite ca un ajutor nou să fie plătit cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.

43 O astfel de concluzie putea fi deja trasă din jurisprudența Curții. În Hotărârea din 9 octombrie 2001, Italia/Comisia (C‑400/99, denumită în continuare „Hotărârea Italia/Comisia”, EU:C:2001:528), Curtea a statuat, la punctul 57, că „[î]n ceea ce privește un ajutor în curs de punere în aplicare, a cărui plată este în curs și pe care statul membru îl consideră ca reprezentând un ajutor existent, calificarea contrară drept ajutor nou, chiar dacă este provizorie, reținută de Comisie în decizia sa de inițiere a procedurii prevăzute la articolul [108 alineatul (2) TFUE] cu privire la acest ajutor produce efecte juridice autonome”. Astfel cum a observat Tribunalul la punctul 28 din ordonanța atacată, același raționament se aplică în mod logic și atunci când statul membru vizat s‑a abținut de la efectuarea notificării pentru motivul că măsura în cauză nu constituia un ajutor de stat.

44 Hotărârea din 5 octombrie 1994, Italia/Comisia (C‑47/91, EU:C:1994:358, punctele 25-30).

45 Cel puțin până când Comisia decide să emită un ordin de recuperare provizorie a ajutorului în temeiul articolului 13 din Regulamentul 2015/1589. Simpla trimitere, făcută în decizia de inițiere a procedurii, la obligațiile care decurg din articolul 108 alineatul (3) ultima teză TFUE este insuficientă în acest scop; a se vedea Hotărârea Italia/Comisia, punctele 53 și 54.

46 A se vedea în acest sens Hotărârea CELF II, punctele 35 și 36. Doar atunci când toate condițiile prevăzute la punctul 36 din respectiva hotărâre sunt îndeplinite, instanțele naționale au obligația, conform aceleiași hotărâri, de a acorda astfel de măsuri provizorii atunci când li se solicită; a se vedea punctele 36 și 38 din aceasta.

47 Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctele 41-43 și dispozitivul. A se vedea în aceleași condiții Ordonanța Curții din 4 aprilie 2014, Flughafen Lübeck (C‑27/13, EU:C:2014:240, punctul 27).

48 A se vedea Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 42.

49 Hotărârea Deutsche Lufthansa, punctul 44.

50 De exemplu, astfel cum a sugerat Comisia la punctul 62 din Comunicarea privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (JO 2009, C 85, p. 1), plasarea fondurilor într‑un cont blocat, cu scopul ca beneficiarul să nu mai aibă dreptul de dispoziție asupra acestora; a se vedea în acest sens Hotărârea CELF II, punctul 37.

51 Mai precis, terminologia utilizată de Curte este în contradicție cu modul de formulare a primei întrebări preliminare adresate de Oberlandesgericht Koblenz (Tribunalul Regional Superior din Koblenz, Germania), în care această instanță a întrebat dacă „[o] decizie necontestată a Comisiei de inițiere a unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (3) a doua teză TFUE [are] ca rezultat faptul că, în cadrul procedurilor de recurs care privesc recuperarea plăților efectuate și un ordin de abținere de la efectuarea de plăți viitoare, o instanță națională este obligată prin opinia juridică, exprimată de Comisie în respectiva decizie, referitoare la calificarea unei măsuri drept ajutor de stat” (sublinierea noastră). Este de asemenea util să se menționeze faptul că Curtea a folosit o terminologie diferită atunci când a analizat obligația instanțelor naționale de a suspenda punerea în aplicare a măsurii (a se vedea punctele 38-40 din Hotărârea Deutsche Lufthansa).

52 Hotărârea din 21 decembrie 2016 (C‑524/14 P, EU:C:2016:971).

53 Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck (C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctele 23 și 24).

54 C‑27/13, EU:C:2014:240, punctul 27.

55 Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck (C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctele 30 și 31).

56 Hotărârea din 21 decembrie 2016 (C‑524/14 P, EU:C:2016:971).

57 Hotărârea Italia/Comisia, punctul 59.

58 Hotărârea din 21 decembrie 2016 (C‑524/14 P, EU:C:2016:971).

59 Potrivit jurisprudenței constante a Curții, o acțiune în anulare intentată de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care această persoană are un interes în anularea actului atacat. Un astfel de interes – care este o condiție prealabilă esențială și fundamentală pentru orice acțiune în justiție și care trebuie să existe la data introducerii acțiunii și să continue să existe până la finalizarea procedurii – impune obligația ca anularea actului atacat să fie susceptibilă în sine să aibă consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel, prin rezultatul său, să procure un beneficiu părții care a intentat‑o; a se vedea Hotărârea din 29 iulie 2024, Validity/Comisia (C‑51/23 P, EU:C:2024:664, punctul 32). Interesul în inițierea acțiunii este, așadar, evaluat în lumina situației reclamantului. În schimb, posibilitatea ca un act să facă obiectul unei acțiuni trebuie să fie evaluată în mod obiectiv, pe baza conținutului său, iar nu prin raportare la reclamant.

60 Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește Ordonanța vicepreședintelui Curții din 13 noiembrie 2019, EDP España/Comisia [C‑536/19 P(I), EU:C:2019:965], care privea aspectul dacă o societate care beneficiase de măsura în cauză înainte de adoptarea deciziei de inițiere a procedurii formale de investigare avea un interes direct și actual în soluționarea litigiului și trebuia, prin urmare, să i se admită cererea de intervenție în acțiunea în anulare introdusă împotriva respectivei decizii.

61 C‑77/12 P, EU:C:2013:695.

62 Punctele 52 și 53.

63 Din decizia în litigiu în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii din 24 octombrie 2013, Deutsche Post (C‑77/12 P, EU:C:2013:695), și anume Decizia Comisiei din 12 septembrie 2007, „Ajutor de stat C 36/07 (ex NN 25/07) – Ajutor de stat pentru Deutsche Post AG” [JO 2007, C 245, p. 21, considerentul (15)], reiese că obligația de serviciu public a Deutsche Post AG, în cadrul căreia au fost acordate ajutoarele invocate, nu expirase încă atunci când a fost adoptată decizia.

64 Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 104 și jurisprudența citată).

65 A se vedea ordonanța atacată, punctul 43.

66 După ce a reamintit, în considerentul (78) al deciziei în litigiu, că, în scopul aplicării normelor în materie de ajutoare de stat, entitățile juridice distincte pot fi considerate ca formând o unică unitate economică, Comisia a declarat, în considerentul (79), că nu putea exclude, în acel stadiu, faptul că și alte societăți membre ale grupului MJN beneficiau de avantajul conferit MJN GibCo.

67 A se vedea în special secțiunea 5, „Concluzie”, din decizia în litigiu.

68 A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2006, Reynolds Tobacco ș.a./Comisia (C‑131/03 P, EU:C:2006:541, punctul 66); cauza care a condus la pronunțarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță, confirmată de Curte, avea ca obiect o decizie a Comisiei de introducere a unei căi de atac la instanța unui stat terț.

69 A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2003, Philip Morris International/Comisia (T‑377/00, T‑379/00, T‑380/00, T‑260/01 și T‑272/01, EU:T:2003:6, punctul 86), confirmată prin Hotărârea din 12 septembrie 2006, Reynolds Tobacco ș.a./Comisia (C‑131/03 P, EU:C:2006:541).

70 A se vedea în acest sens Ordonanța din 10 mai 2001, FNAB ș.a./Consiliul (C‑345/00 P, EU:C:2001:270, punctele 39-42). A se vedea de asemenea Hotărârea din 25 martie 2021, Carvalho ș.a./Parlamentul și Consiliul (C‑565/19 P, EU:C:2021:252, punctul 48).

71 A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia (C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 68).

72 Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia (C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 53 și jurisprudența citată).