Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 23 octombrie 2025.###

Cererea de decizie preliminară privește în esență întinderea dreptului recunoscut persoanelor care solicită protecție internațională ( 2 ) la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33/UE ( 3 ) de a beneficia de condiții materiale de primire care să le asigure un nivel de trai adecvat pentru a le proteja sănătatea fizică și mintală și a le garanta subzistența pe teritoriul statului membru în care solicită azil ( 4 ).

Această trimitere preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între FB, un tânăr resortisant afgan, solicitant de protecție internațională, pe de o parte, și Landkreis Schweinfurt (districtul Schweinfurt, Germania), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii prin care acestei persoane i s‑a retras beneficiul prestațiilor pentru acoperirea nevoilor sale în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic pentru motivul că urma să fie îndepărtată de pe teritoriu în executarea unei decizii de transfer adoptate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 ( 5 ).

Bundessozialgericht (Curtea Federală de Contencios Social, Germania) solicită mai întâi Curții să stabilească dacă statul membru gazdă poate rezerva solicitanților în privința cărora a fost adoptată o decizie de transfer în temeiul acestui regulament un tratament mai puțin favorabil decât cel acordat solicitanților care, dimpotrivă, urmează să rămână pe teritoriul acestui stat.

Această instanță urmărește, în continuare, să stabilească dacă statul membru menționat asigură solicitanților un nivel de trai adecvat care le garantează subzistența și le protejează sănătatea fizică și mintală atunci când le acordă prestații în natură care acoperă cazarea, hrana, îngrijirea personală și igiena, dar îi exclude, de principiu, de la beneficiul unui ajutor pentru îmbrăcăminte și al unei alocații financiare pentru satisfacerea nevoilor lor în materie de bunuri de consum și de uz casnic.

În sfârșit, instanța menționată solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă o astfel de limitare a beneficiului condițiilor materiale de primire poate fi adoptată în temeiul articolului 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33 pentru motivul că cererea introdusă de resortisantul unei țări terțe ar constitui, în speță, o cerere ulterioară în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE ( 6 ).

Într‑o primă etapă, vom prezenta motivele pentru care considerăm că articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33 se opune unei norme naționale care exclude de principiu solicitanții în privința cărora a fost adoptată o decizie de transfer, dar nu a fost încă executată, de la beneficiul prestațiilor pentru satisfacerea nevoilor în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic. Ne vom întemeia în această privință pe principiile stabilite succesiv de Curte în Hotărârea din 27 septembrie 2012, Cimade și GISTI ( 7 ), în Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin ( 8 ), în Hotărârea din 14 ianuarie 2021, The International Protection Appeals Tribunal ș.a. ( 9 ), și, în sfârșit, în Hotărârea din 1 august 2022, Ministero dell’Interno (Retragerea condițiilor materiale de primire) ( 10 ). Vom aminti în special că obligația ce revine statului membru gazdă de a asigura solicitanților un nivel de trai adecvat care le garantează subzistența și le protejează sănătatea fizică și mintală impune să se acorde celor care sunt lipsiți de autonomie financiară un ajutor pentru îmbrăcăminte și o alocație zilnică, până la transferul lor efectiv către statul membru responsabil de examinarea cererii lor de protecție internațională.

Într‑o a doua etapă, vom explica faptul că o astfel de excludere nu se putea întemeia în speță pe dispozițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33, deoarece o cerere precum cea formulată de FB nu constituia o „cerere ulterioară” pentru motivele expuse de Curte în Hotărârea Khan Yunis și Baabda ( 11 ), pronunțată la 19 decembrie 2024, mai precis la câteva luni după introducerea prezentei cereri de decizie preliminară.

Potrivit articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, „cerere ulterioară” înseamnă „o cerere suplimentară de protecție internațională depusă după adoptarea unei decizii finale privind cererea anterioară, inclusiv cazurile în care solicitantul și‑a retras în mod explicit cererea și cazurile în care autoritatea decizională a respins o cerere în urma retragerii implicite a acesteia în conformitate cu articolul 28 alineatul (1)”.

Considerentele (8), (11) și (35) ale Directivei 2013/33 au următorul cuprins: „(8) Pentru a asigura tratamentul egal al solicitanților în întreaga Uniune, prezenta directivă ar trebui să se aplice în decursul tuturor fazelor și tipurilor de proceduri ale cererilor de protecție internațională, în toate centrele de cazare a solicitanților, atât timp cât acestora li se permite să rămână pe teritoriul statelor membre în calitate de solicitanți. […] (11) Este necesară adoptarea unor standarde pentru primirea solicitanților care să fie suficiente pentru a le garanta un nivel de trai demn și condiții de viață comparabile în toate statele membre. […] (35) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[ ( 12 )]. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1, 4, 6, 7, 18, 21, 24 și 47 din [c]artă și trebuie să fie pusă în aplicare în mod corespunzător.”

În conformitate cu articolul 1 din directivă, aceasta are ca obiectiv stabilirea unor standarde pentru primirea solicitanților în statele membre.

Articolul 2 litera (g) din directiva menționată definește noțiunea de „condiții materiale de primire” ca vizând „condițiile de primire incluzând cazarea, hrana și îmbrăcămintea, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, sau printr‑o combinație a acestor trei elemente, precum și o alocație zilnică”.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă, ea se aplică „tuturor resortisanților țărilor terțe […] care depun o cerere de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru […] cât timp aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți”.

Articolul 17 din Directiva 2013/33, intitulat „Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale”, prevede la alineatul (2) primul paragraf și la alineatele (3) și (5): „(2) Statele membre asigură prin condițiile materiale de primire un nivel de trai pentru solicitanți, care garantează subzistența acestora și protejează sănătatea fizică și mintală a acestora. […] (3) Statele membre pot subordona acordarea în totalitate sau parțială a condițiilor materiale de primire și a îngrijirilor medicale condiției ca solicitanții să nu dispună de mijloace suficiente pentru a avea un nivel de trai adecvat pentru sănătate și pentru asigurarea subzistenței acestora. […] (5) Atunci când statele membre oferă condițiile materiale de primire sub formă de alocații financiare sau de tichete, valoarea acestora se fixează pe baza nivelului (nivelurilor) stabilit(e) de statul membru în cauză fie prin lege, fie în practică, pentru a asigura un nivel de trai adecvat pentru resortisanți. În acest sens, statele membre pot aplica un tratament mai puțin favorabil solicitanților în comparație cu resortisanții, în special atunci când sprijinul material se acordă parțial în natură sau atunci când nivelul (nivelurile) respectiv(e), aplicat(e) resortisanților, are (au) scopul de a garanta un nivel de trai mai bun decât cel prevăzut pentru solicitanți în temeiul prezentei directive.”

Articolul 20 din directiva menționată, intitulat „Limitarea sau retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire”, prevede: „(1) Statele membre pot limita sau retrage, în cazuri excepționale și justificate corespunzător, beneficiul condițiilor materiale de primire atunci când un solicitant: […] (c) a depus o cerere ulterioară, astfel cum este definită în articolul 2 litera (q) din Directiva [2013/32]. […] (5) Deciziile de limitare sau de retragere a beneficiului condițiilor materiale de primire […] se iau de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate. Deciziile respective sunt fondate pe situația particulară a persoanei în cauză […] ținând cont de principiul proporționalității. Statele membre asigură în orice situație accesul la îngrijiri medicale în conformitate cu articolul 19 și garantează un nivel de trai demn tuturor solicitanților. (6) Statele membre se asigură că nu sunt limitate sau retrase condițiile materiale de primire înainte de adoptarea unei decizii în conformitate cu alineatul (5).”

Considerentele (11) și (12) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins: „(11) Directiva [2013/33] ar trebui să se aplice în ceea ce privește procedura de determinare a statului membru responsabil în temeiul prezentului regulament, sub rezerva limitărilor în aplicarea directivei respective. (12) Directiva [2013/32] ar trebui să se aplice în completarea și fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la garanțiile procedurale reglementate în temeiul prezentului regulament, sub rezerva limitărilor în aplicarea directivei respective.”

Articolul 18 din acest regulament prevede „[o]bligațiile statului membru responsabil” după cum urmează: „(1) Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să: […] (c) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care și‑a retras cererea aflată în curs de examinare și care a depus o cerere în alt stat membru un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid; (2) […] În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (c), atunci când statul membru responsabil a întrerupt examinarea unei cereri în urma retragerii acesteia de către solicitant înainte de adoptarea unei decizii pe fond în primă instanță, acel stat membru asigură dreptul solicitantului de a solicita ca examinarea cererii sale să fie finalizată, sau de a prezenta o nouă cerere de protecție internațională, care să nu fie tratată ca o cerere ulterioară astfel cum este prevăzută în Directiva [2013/32]. În aceste cazuri, statele membre se asigură că examinarea cererii este finalizată. […]”

Potrivit articolului 1 alineatul (1) punctul 5 din Asylbewerberleistungsgesetz (Legea privind condițiile acordate solicitanților de azil), în versiunea publicată la 5 august 1997 ( 13 ), astfel cum a fost modificată ultima dată prin articolul 18 din Gesetz zur Stärkung der Impfprävention gegen COVID-19 und zur Änderung weiterer Vorschriften im Zusammenhang mit der COVID-19-Pandemie (Legea privind consolidarea prin vaccinare a prevenirii răspândirii COVID-19 și de modificare a altor prevederi în contextul pandemiei de COVID-19) ( 14 ) din 10 decembrie 2021 (denumită în continuare „Legea privind condițiile materiale de primire”): „(1) Au dreptul la condițiile prevăzute în prezenta lege resortisanții străini care își au efectiv reședința pe teritoriul federal și care […] 5. sunt obligați definitiv să părăsească țara, chiar dacă ordinul de părăsire a teritoriului nu poate fi încă executat sau nu mai poate fi pus în executare.”

Articolul 1a din această lege, intitulat „Limitarea drepturilor”, prevede: „(1) Persoanele care au dreptul la prestații în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) punctul 5 și în cazul cărora s‑a stabilit un termen pentru plecare și există posibilitatea de plecare nu mai au dreptul la prestații începând din ziua care urmează zilei în care se împlinește termenul pentru plecare potrivit articolelor 2, 3 și 6, cu excepția cazului în care plecarea nu a putut să aibă loc din motive care nu le sunt imputabile. Până la plecarea sau până la executarea ordinului de părăsire a teritoriului, acestor persoane li se acordă în continuare prestații pentru acoperirea nevoilor de hrană și cazare, inclusiv încălzire și prestații pentru îngrijirea personală și igienă. Acestor persoane li se pot acorda și alte prestații în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) prima teză, dacă în cazul concret există circumstanțe excepționale. Prestațiile se acordă, de regulă, în natură. […] (7) Persoanele care au dreptul la prestații în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) punctul 1 sau 5 și ale căror cereri de azil au fost respinse ca inadmisibile prin decizie a Bundesamt für Migration und Flüchtlinge [Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, Germania] în temeiul articolului 29 alineatul (1) punctul 1 coroborat cu articolul 31 alineatul (6) din Asylgesetz (Legea privind azilul) ( 15 ) și în cazul cărora s‑a dispus părăsirea teritoriului în conformitate cu articolul 34a alineatul (1) prima teză a doua ipoteză din Legea privind azilul beneficiază numai de prestații în conformitate cu alineatul (1) chiar dacă decizia nu este încă definitivă. Prima teză nu se aplică dacă instanța a hotărât să recunoască efectul suspensiv al acțiunii împotriva ordinului de părăsire a teritoriului.”

Articolul 3 alineatul (1) din Legea privind condițiile materiale de primire prevede: „Persoanele care au dreptul la prestații potrivit articolului 1 beneficiază de prestații pentru acoperirea necesarului de hrană, cazare, încălzire, îmbrăcăminte, igienă și de bunuri de consum și de uz casnic (nevoi esențiale). De asemenea, beneficiază de prestații pentru acoperirea nevoilor personale zilnice (nevoi personale esențiale).”

Articolul 6 alineatul (1) din această lege are următorul cuprins: „Pot fi acordate alte prestații în special atunci când într‑un caz concret sunt indispensabile pentru asigurarea subzistenței sau a sănătății, când sunt necesare pentru acoperirea unor nevoi speciale ale copiilor sau pentru îndeplinirea obligației de a participa la o procedură administrativă. […]”

Articolul 29 din Legea privind dreptul de azil, în versiunea publicată la 2 septembrie 2008 ( 16 ), astfel cum a fost modificată ultima dată prin articolul 9 din Gesetz zur Weiterentwicklung des Ausländerzentralregisters (Legea privind dezvoltarea registrului central al străinilor) ( 17 ) din 9 iulie 2021, intitulat „Cereri inadmisibile”, prevede la alineatul (1) punctul 1: „Cererea de azil este inadmisibilă dacă: 1. un alt stat este responsabil de îndeplinirea procedurii de azil a) în conformitate cu Regulamentul [Dublin III] […] […]”

Potrivit articolului 34a alineatul (1) din această lege: „În cazul în care resortisantul străin urmează să fie îndepărtat […] într‑un stat responsabil de îndeplinirea procedurii de azil […] Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați dispune îndepărtarea în acest stat, de îndată ce se stabilește că este posibil. Acest lucru este valabil și în cazul în care resortisantul străin a depus cererea de azil într‑un alt stat responsabil de îndeplinirea procedurii de azil în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii Europene sau ale unui tratat internațional sau când și‑a retras cererea înainte de adoptarea deciziei Oficiului Federal pentru Migrație și Refugiați. […]”

FB este un resortisant afgan care a intrat în Germania la 25 august 2021 la vârsta de 19 ani și care a fost înregistrat ca solicitant de protecție internațională la 6 septembrie 2021. Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați a solicitat României să îl reprimească pentru motivul că FB depusese anterior o cerere de protecție internațională la 6 august 2021, pe care ulterior ar fi retras‑o implicit ( 18 ).

În ceea ce privește condițiile materiale de primire care i‑au fost acordate începând cu luna septembrie 2021, FB a fost cazat într‑un centru de primire inițială situat în districtul Schweinfurt. El a primit prestațiile în natură prevăzute la articolele 3 și 3a din Legea privind condițiile materiale de primire, și anume un loc de cazare încălzit și întreținut, hrană, îmbrăcăminte, energie casnică, produse de igienă și de îngrijire corporală, precum și acces la rețeaua locală fără fir. În plus, a primit o alocație financiară pentru acoperirea „nevoilor personale esențiale” în cuantum de 101,25 euro pentru perioada cuprinsă între 6 și 30 septembrie 2021 și de 121,50 euro pe lună începând din luna octombrie 2021 ( 19 ).

În urma acceptării reprimirii lui FB de către România, Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați a adoptat, la 25 octombrie 2021, o decizie de inadmisibilitate a cererii sale de protecție internațională și a dispus transferul său către acest stat membru ( 20 ). Data‑limită a acestui transfer a fost stabilită la 22 aprilie 2021. FB a introdus o acțiune împotriva deciziei de transfer, care a fost respinsă printr‑o hotărâre a Verwaltungsgericht Würzburg (Tribunalul Administrativ din Würzburg, Germania) din 21 decembrie 2021.

După ascultarea lui FB, districtul Schweinfurt a limitat, printr‑o decizie din 9 decembrie 2021, beneficiul condițiilor materiale de primire care îi fuseseră acordate, întemeindu‑se pe articolul 1a alineatul (7) din Legea privind condițiile materiale de primire ( 21 ). Această decizie era aplicabilă pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 30 iunie 2022. Începând cu 1 ianuarie 2022, FB a beneficiat, așadar, de prestații în natură pentru acoperirea nevoilor în materie de cazare, de hrană, de încălzire, de îngrijire personală și igienă, precum și, în caz de boală, de prestații de asistență medicală. În schimb, a pierdut beneficiul prestațiilor prevăzute pentru a acoperi, pe de o parte, „nevoile sale esențiale” în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic și, pe de altă parte, „nevoile personale esențiale” prevăzute la articolul 3 alineatul (1) a doua teză din această lege, și anume cheltuielile de transport, de comunicare, de recreere, de divertisment, pentru cultură, servicii de cazare și de alimentație, precum și alte bunuri și servicii. Din decizia în litigiu, anexată la dosarul național de care dispune Curtea, reiese că FB nu a invocat împrejurări speciale care să justifice acordarea acestor alte prestații. Transferurile prevăzute inițial la 19 ianuarie 2022 și, ulterior, la 2 martie 2022 nu au putut fi executate din motive care nu sunt imputabile lui FB, România nemaiacceptând transferuri intrate începând cu 1 martie 2022 din cauza războiului din Ucraina. La 23 februarie 2022, FB a fost transferat într‑un alt district în care a beneficiat de condiții care nu sunt contestate în speță. Prin urmare, este necontestat faptul că, în prezenta cauză, perioada în litigiu se întinde de la 1 ianuarie 2022 până la 22 februarie 2022.

FB a introdus o acțiune la Sozialgericht Würzburg (Tribunalul de Contencios Social din Würzburg, Germania) pentru a obține acordarea unor condiții materiale de primire mai favorabile și în special a unei alocații financiare pentru acoperirea nevoilor sale personale esențiale în această perioadă în litigiu.

După ce acțiunea i‑a fost respinsă de instanța menționată printr‑o hotărâre din 20 ianuarie 2023, Bayerisches Landessozialgericht (Tribunalul Superior de Contencios Social din Bavaria, Germania) i‑a admis‑o printr‑o hotărâre din 31 mai 2023 pentru motivul că limitarea prevăzută la articolul 1a alineatul (7) din Legea privind condițiile materiale de primire impunea să se demonstreze existența unui comportament contrar unei obligații, ceea ce nu era dovedit în speță. Prin urmare, districtul Schweinfurt a formulat recurs la instanța de trimitere împotriva acestei hotărâri.

În aceste condiții, Bundessozialgericht (Curtea Federală de Contencios Social) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O reglementare a unui stat membru care recunoaște solicitanților […] în funcție de statutul lor de persoane obligate în mod definitiv să plece din țară în termenul de transfer prevăzut de Regulamentul [Dublin III], numai dreptul la cazare, hrană, îngrijire personală, igienă și tratament în caz de boală, precum și, în împrejurările din cazul concret, la îmbrăcăminte și bunuri de consum și de uz casnic respectă nivelul minim descris la articolul 17 alineatele (2) și (5) din Directiva 2013/33? 2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: a) Articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33 coroborat cu articolul 2 litera (q) din Directiva [2013/32] trebuie interpretat în sensul că cererea ulterioară se referă și la situațiile de fapt în care solicitantul a depus anterior o cerere de protecție internațională într‑un alt stat membru și în care, pe această bază, Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați a respins ca inadmisibilă cererea în conformitate cu Regulamentul [Dublin III] și a dispus părăsirea teritoriului? b) Pentru a stabili dacă în aceste împrejurări există o cerere ulterioară în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, este relevant momentul retragerii sau momentul adoptării deciziei de către celălalt stat membru potrivit articolelor 27 și 28 din această directivă? c) Articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) coroborat cu articolul 20 alineatele (5) și (6) din Directiva 2013/33, precum și cu [carta] trebuie interpretat în sensul că este permisă limitarea condițiilor de primire la prestații pentru acoperirea nevoilor de hrană și cazare, inclusiv încălzire și îngrijire personală și igienă și prestații în caz de boală, precum și – de la caz la caz – îmbrăcăminte și bunuri de consum și de uz casnic?”

FB, guvernele german și belgian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți și persoane interesate (cu excepția guvernului belgian) au participat la ședința care a avut loc la 4 septembrie 2025, în cursul căreia au răspuns de asemenea la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

Ținând seama de conținutul discuțiilor care au avut loc în ședința în fața Curții, considerăm că este util să formulăm o observație introductivă referitoare la conținutul întrebărilor adresate de instanța de trimitere.

În ședință, guvernul german a susținut că articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul Dublin III, în măsura în care conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne în statul membru în cauză în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind acțiunea sau cererea sa de revizuire a deciziei de transfer, ar trebui interpretat în sensul că se opune aplicării Directivei 2013/33. Astfel, potrivit acestui guvern, din moment ce decizia de transfer luată în privința lui FB a rămas definitivă, el nu mai dispunea de dreptul de ședere pe teritoriul Germaniei și, în consecință, ieșise din domeniul de aplicare al directivei menționate, astfel cum este definit la articolul 3 alineatul (1) din aceasta, chiar dacă transferul nu fusese efectiv executat.

Subliniem că acest argument nu a fost invocat de guvernul german în observațiile sale scrise, iar examinarea sa depășește, în opinia noastră, cadrul litigiului definit de instanța de trimitere. Aceasta pornește, astfel, de la premisa că FB intră, pentru perioada în cauză, în domeniul de aplicare al Directivei 2013/33, în pofida respingerii acțiunii pe care a introdus‑o împotriva deciziei de transfer în România și a caracterului definitiv al acesteia. În acest context, instanța menționată se limitează să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 17 alineatele (2) și (5) și a articolului 20 din această directivă în legătură cu întinderea dreptului recunoscut acestui solicitant de a beneficia de condiții materiale de primire care să îi asigure un nivel de trai adecvat. Or, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională are competența de a defini obiectul întrebărilor pe care înțelege să le adreseze Curții ( 22 ).

În aceste împrejurări, considerăm că Curtea nu poate extinde obiectul întrebărilor adresate de instanța de trimitere examinându‑le în raport cu articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III și verificând dacă, din cauza epuizării căilor de atac prevăzute de această dispoziție, FB nu mai avea dreptul de ședere pe teritoriul Germaniei, chiar dacă decizia de transfer nu fusese executată, și, în consecință, ieșise din domeniul de aplicare al Directivei 2013/33. Întrucât această întrebare depășește cu mult perimetrul definit de această instanță, considerăm că Curtea trebuie să se limiteze la interpretarea dispozițiilor directivei pe care instanța menționată le‑a vizat în mod expres.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia autoritatea competentă retrage beneficiul prestațiilor pentru acoperirea nevoilor în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic, plătite în natură sau sub formă de alocații financiare, ale solicitanților în privința cărora a fost adoptată o decizie de transfer în temeiul Regulamentului Dublin III, cu excepția cazului în care fac dovada unor împrejurări speciale.

Această întrebare impune analizarea tratamentului pe care statul membru gazdă este obligat să îl acorde unui solicitant care urmează să fie transferat către statul membru responsabil de examinarea cererii sale de protecție internațională înainte de a examina conținutul cerinței referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat care figurează la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33. Vom efectua această examinare în raport cu situația unui solicitant care, precum FB, nu dispunea de resurse proprii, după cum s‑a precizat în ședință.

Potrivit titlului său, articolul 17 din Directiva 2013/33 cuprinde normele generale privind condițiile materiale de primire.

Alineatul (2) al acestui articol definește obiectul și finalitatea condițiilor materiale de primire, impunând statelor membre ca ele să asigure „solicitanților” un nivel de trai care le garantează subzistența și le protejează sănătatea fizică și mintală.

Alineatul (5) al articolului menționat definește, la rândul său, normele aplicabile stabilirii cuantumului alocațiilor financiare sau al tichetelor plătite în acest scop, precizând că statele membre pot acorda solicitanților un tratament mai puțin favorabil în comparație cu cel acordat resortisanților lor, în special atunci când sprijinul material se acordă parțial în natură sau atunci când aceste niveluri aplicate resortisanților lor au scopul de a garanta un nivel de trai mai bun decât cel prevăzut pentru solicitanții în temeiul Directivei 2013/33.

Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, dincolo de diferența de tratament care este permisă între un solicitant și un resortisant național, statul membru gazdă poate, în plus, să trateze în mod diferit solicitanții în privința cărora a fost adoptată o decizie de transfer către statul membru responsabil de examinarea cererii lor, acordând acestora un tratament mai puțin favorabil decât al celorlalți solicitanți.

Având în vedere obiectivul Directivei 2013/33 și termenii în care acesta este exprimat, nu există nicio îndoială că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să introducă un regim de preluare a solicitanților cu geometrie variabilă în care modalitățile de primire a solicitantului să depindă, în realitate, de aspectul dacă statul membru în care se află este statul membru care se va pronunța definitiv cu privire la cererea sa de protecție internațională. Cu excepția dispozițiilor speciale prevăzute în mod expres de acest legiuitor în privința persoanelor vulnerabile (articolele 21-25 din această directivă), a celor aflați în detenție (articolul 10 din directiva menționată) sau a celor care fac obiectul unei sancțiuni din cauza comportamentului lor (articolul 20 din aceeași directivă), niciun element de ordin textual, contextual sau teleologic nu permite să se stabilească o asemenea diferență de tratament.

În primul rând, în stadiul actual al dreptului Uniunii, niciunul dintre instrumentele care compun sistemul european comun de azil nu stabilește un statut juridic propriu solicitantului în privința căruia a fost adoptată o decizie de transfer sau nu prevede un regim juridic special în privința acestuia ( 23 ).

Astfel, referitor la Directiva 2013/33, Curtea a statuat deja în Hotărârea IPAT că „solicitanții care fac obiectul «procedurilor referitoare la cererile de protecție internațională» instituite prin Regulamentul Dublin III sunt în mod vădit incluși în domeniul de aplicare personal al [acestei] directive” ( 24 ) și că aceasta nu stabilește nicio distincție după cum solicitantul este sau nu este vizat de o procedură de transfer ( 25 ). Curtea a arătat că legiuitorul Uniunii utilizează în mod uniform și transversal noțiunea de „solicitant” de la articolul 2 litera (b) din directiva menționată și care vizează „o singură categorie de solicitanți” ce include toți resortisanții țărilor terțe și apatrizii care depun o cerere de protecție internațională în privința căreia nu s‑a pronunțat încă o decizie definitivă ( 26 ). În măsura în care o decizie de transfer nu constituie o decizie prin care se statuează definitiv cu privire la o cerere de protecție internațională, Curtea a considerat că adoptarea unei atare decizii nu poate avea, așadar, ca efect privarea persoanei interesate de calitatea sa de „solicitant” în sensul acestei dispoziții, precum și de drepturile asociate acestei calități ( 27 ). Or, trebuie să se constate că articolul 17 alineatul (2) din aceeași directivă se referă la „solicitanți” fără nicio distincție.

În al doilea rând, Directiva 2013/33 nu are ca obiectiv să garanteze integrarea solicitanților în statul membru gazdă, ci să asigure acoperirea efectivă a nevoilor lor esențiale și imediate pentru a garanta, în conformitate cu considerentele (11) și (35) ale acestei directive, respectarea drepturilor lor fundamentale.

În acest context, Curtea a statuat că respectarea demnității umane și a dreptului de azil, recunoscute la articolul 1 și, respectiv, la articolul 18 din cartă, se impun nu numai în privința solicitanților care se află pe teritoriul statului membru responsabil de examinarea cererii lor, ci și în privința celor care se află în așteptarea determinării acestui stat ( 28 ).

Acest raționament trebuie extins la solicitanții care se află în așteptarea transferului lor efectiv către statul membru responsabil de examinarea cererii lor. Astfel, însăși noțiunea de „primire” impune luarea în considerare a unui criteriu obiectiv, și anume locul în care se află solicitantul, iar nu interacțiunea dintre normele prevăzute de Regulamentul Dublin III și practica aferentă acestuia, din care rezultă că data transferului și realizarea acestuia rămân în final incerte. De altfel, Curtea a evidențiat cu justețe acest lucru, amintind că excluderea solicitanților de la beneficiul anumitor condiții materiale de primire nu poate fi justificată prin durata scurtă a procedurii de determinare a statului membru responsabil, ținând seama de termenele aferente procedurii de preluare sau de reprimire și de transfer prevăzute la articolele 21-25 și la articolul 29 din Regulamentul Dublin III, precum și prin situația în care transferul nu este realizat în termenele stabilite ( 29 ). Prezenta cauză ilustrează acest lucru, întrucât nu numai că termenul maxim în care trebuia să se execute decizia de transfer era de șase luni – ceea ce constituie o perioadă extrem de lungă în cazul în care solicitantul, lipsit de autonomie financiară, nu beneficiază de ajutor pentru îmbrăcăminte și nici de alocația zilnică –, dar această decizie a și rămas neexecutată.

Excluderea solicitanților de la beneficiul condițiilor materiale de primire pentru motivul că nu se află „la locul potrivit” stabilit prin criteriile de responsabilitate prevăzute de Regulamentul Dublin III le‑ar încălca drepturile fundamentale. În mod obiectiv, aceștia se află într‑o situație similară cu cea în care se află solicitanții care au reședința în statul membru responsabil de cererea lor sau în așteptarea determinării acestui stat. Nevoile lor sunt identice: deși nu sunt supuși obligațiilor de cooperare pe care le impune examinarea cererii lor, ei trebuie totuși să se cazeze, să se hrănească, să se îmbrace și să dispună de o sumă de bani care să le permită să păstreze un minim de demnitate și de autonomie pentru a profita de drepturile care le sunt recunoscute de Directiva 2013/33.

O atare abordare ar încălca totodată obiectivul Directivei 2013/33, astfel cum este exprimat în considerentul (8) al acesteia, de „a asigura tratamentul egal al solicitanților în întreaga Uniune, [directiva aplicându‑se] în decursul tuturor fazelor și tipurilor de proceduri ale cererilor de protecție internațională, în toate centrele de cazare a solicitanților, atât timp cât acestora li se permite să rămână pe teritoriul statelor membre în calitate de solicitanți” ( 30 ). Procedura de transfer și de preluare sau de reprimire a unui solicitant de către statul membru responsabil de examinarea cererii sale, efectuată în conformitate cu Regulamentul Dublin III, este, prin însăși esența sa, o „procedură referitoare la cererile de protecție internațională” ( 31 ). În plus, din coroborarea considerentului (11) cu articolul 20 alineatul (5) din acest regulament rezultă că standardele de primire prevăzute de Directiva 2013/33 sunt aplicabile procedurii de determinare a statului membru responsabil, această procedură finalizându‑se numai după preluarea sau reprimirea solicitantului de către statul respectiv. Curtea a confirmat aceasta în Hotărârea IPAT, statuând că obligația ce revine statului membru în cauză de a acorda condițiile de primire solicitantului „încetează doar în momentul transferului definitiv al acestuia din urmă către statul membru solicitat” ( 32 ).

În sfârșit, în al treilea rând, a admite că statul membru gazdă poate întrerupe primirea solicitanților pentru motivul că nu este statul membru responsabil de examinarea cererii lor ar contraveni finalității sistemului european comun de azil supunând o parte semnificativă a solicitanților unor standarde naționale mult mai puțin favorabile decât normele armonizate stabilite în acest sistem. În mod evident, o asemenea măsură nu ar permite „[asigurarea] continuității protecției și a drepturilor conferite de [Regulamentul Dublin III] și de alte instrumente juridice relevante în materie de azil” pe care legiuitorul Uniunii o urmărește la articolul 31 din acest regulament.

În consecință, având în vedere aceste elemente, apreciem că articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33 se opune unei norme naționale în temeiul căreia solicitanții în privința cărora a fost adoptată o decizie de transfer către statul membru responsabil de examinarea cererii lor de protecție internațională beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât ceilalți solicitanți.

În continuare, trebuie examinat al doilea aspect al primei întrebări adresate de instanța de trimitere: în cazul în care îi exclude de la beneficiul ajutorului pentru îmbrăcăminte și al unei alocații zilnice pentru achiziționarea de bunuri de consum și de uz casnic, un stat membru asigură solicitanților un nivel de trai adecvat care le garantează subzistența și le protejează sănătatea fizică și mintală?

Amintim că articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 enunță principiul potrivit căruia condițiile materiale de primire trebuie să asigure solicitanților un nivel de trai adecvat care le garantează subzistența și le protejează sănătatea fizică și mintală.

Pentru a stabili întinderea și modalitățile primirii impuse de această dispoziție, instanța de trimitere invită Curtea să precizeze care este conținutul cerinței referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat și al obligațiilor care decurg din aceasta pentru statele membre.

În dreptul economic, termenul „nivel de trai” se referă la bunăstarea economică și socială a unei persoane sau a unui grup de persoane, inclusiv la capacitatea acesteia de a‑și satisface nevoile esențiale și neesențiale. În cadrul Directivei 2013/33, legiuitorul Uniunii se referă atât la cerința privind garantarea unui nivel de trai „adecvat”, cât și la cea referitoare la menținerea unui nivel de trai „demn”, fără să definească conținutul acestor cerințe. Prin urmare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă este posibil să se facă o paralelă între acestea.

În primul rând, articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și conținutul noțiunii de „nivel de trai adecvat”. În conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, trebuie, așadar, să se dea o interpretare autonomă și uniformă acestei noțiuni, ținând seama nu numai de termenii dispoziției respective, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de această directivă ( 33 ).

Potrivit acestei metode, Curtea a definit conținutul cerinței privind menținerea unui nivel de trai demn prevăzut la articolul 20 alineatul (5) din Directiva 2013/33 ca interzicând statelor membre să pună solicitantul într‑o situație de lipsuri materiale extreme care nu i‑ar permite să facă față celor mai elementare nevoi, cum sunt cele de a se caza, de a se hrăni, de a se îmbrăca și de a se spăla, și care ar aduce atingerea sănătății fizice sau mintale sau l‑ar aduce într‑o stare de degradare incompatibilă cu demnitatea umană ( 34 ). În Hotărârea Cimade și GISTI, Curtea statuase deja că un solicitant nu poate fi lipsit de protecția standardelor minime de primire prevăzute de Directiva 2003/9, nici chiar pentru o perioadă temporară după introducerea cererii sale și înainte de efectuarea transferului său efectiv, în caz contrar existând riscul de a se încălca printre altele finalitatea acestei directive și cerințele articolului 1 din cartă, potrivit căruia demnitatea umană trebuie respectată și protejată ( 35 ).

La articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33, legiuitorul Uniunii nu impune ca aceste condiții materiale de primire să asigure un nivel de trai „demn”, ci un nivel de trai „adecvat”.

Subliniem că statele membre trebuie să asigure acest nivel de trai prin intermediul „condițiilor materiale de primire”, care constituie, așadar, componentele acestuia. Aceste condiții sunt definite la articolul 2 litera (g) din Directiva 2013/33 ca incluzând „cazarea, hrana și îmbrăcămintea, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete ori printr‑o combinație a acestor trei elemente, precum și o alocație zilnică”. Deși acordă statelor membre o marjă de apreciere cu privire la forma în care sunt oferite condițiile menționate, legiuitorul Uniunii le definește, în schimb, cu precizie conținutul, identificând nevoile care trebuie satisfăcute. După cum o demonstrează utilizarea conjuncțiilor „și” și „precum și”, condițiile materiale de primire sunt cumulative și trebuie considerate ca fiind indisolubil legate, în măsura în care reprezintă mijlocul de asigurare a unui nivel de trai adecvat pentru solicitanții lipsiți de autonomie financiară. În contextul articolului 17 alineatul (2) primul paragraf din această directivă, dreptul la un nivel de trai adecvat este, așadar, conceput ca un drept heteroclit a cărui exercitare depinde de realizarea simultană a fiecăreia dintre aceste condiții ( 36 ).

Prin urmare, statele membre nu pot prevedea un regim „à la carte” prin care să retragă sau să elimine una dintre aceste componente. În această privință, arătăm că termenii articolului 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 se disting de cei utilizați la articolul 17 alineatul (3) din această directivă, care permite statelor membre acordarea „în totalitate sau parțială” a condițiilor menționate atunci când solicitantul dispune de resurse proprii. Rezultă că, în temeiul articolului 17 alineatul (2) primul paragraf din directiva menționată, statele membre nu se pot sustrage de la obligația ce le revine de a satisface atât nevoile solicitantului de a se caza și de a se hrăni, cât și nevoia de a se îmbrăca și de a i se plăti o alocație zilnică.

În al doilea rând, termenul „adecvat” implică acordarea de prestații care să fie adaptate pentru a garanta subzistența solicitantului și protecția sănătății sale fizice și mintale, dar nu accesul la un ansamblu de drepturi economice, sociale și culturale. La articolul 17 alineatul (3) din Directiva 2013/33, legiuitorul Uniunii se referă de altfel în mod expres la mijloacele suficiente pentru a avea un „nivel de trai adecvat pentru sănătatea și pentru asigurarea subzistenței” ( 37 ) solicitantului. Aceasta implică acordarea de prestații al căror conținut va fi adaptat la situația individuală a solicitantului într‑o anumită societate și într‑o anumită perioadă ( 38 ). Termenii articolului 17 alineatul (5) din această directivă sunt deosebit de edificatori în această privință, impunând, în acest scop, ca valoarea alocațiilor financiare sau a bonurilor plătite cu titlu de condiții materiale de primire să fie stabilită „pe baza nivelului (nivelurilor) stabilit(e) de statul membru în cauză”. În schimb, dacă ajutorul pentru îmbrăcăminte este furnizat în natură, considerăm că acesta trebuie să permită solicitantului să aibă acces la îmbrăcăminte și încălțăminte rezonabil de decente, adecvate genului, vârstei și sezonului și în cantitate suficientă.

Având în vedere aceste elemente textuale, cerința referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat prevăzută la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33, atunci când acoperă nevoile de bază ale solicitantului, depășește, așadar, simplul drept la supraviețuire. Solicitantul trebuie să poată duce o viață demnă, cu acces la resurse suficiente și adaptate pentru a răspunde nevoilor de a se caza, a se hrăni, a se îmbrăca și a se îngriji, și pentru a beneficia de o autonomie minimă într‑o anumită societate și într‑o anumită perioadă ( 39 ).

Contextul acestei dispoziții susține interpretarea potrivit căreia această cerință are un conținut material mult mai larg decât cerința referitoare la menținerea unui nivel de trai demn.

Astfel, cerința referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat se înscrie în contextul acordării condițiilor materiale de primire ale căror modalități sunt definite la articolul 17 din Directiva 2013/33, în timp ce cerința referitoare la menținerea unui nivel de trai demn se înscrie în contextul limitării sau chiar al retragerii beneficiului acestor condiții, prevăzute la articolul 20 din aceasta ( 40 ). Această din urmă cerință constituie, așadar, o excepție care nu este aplicabilă decât în situații caracterizate printr‑un abuz de drept sau printr‑un comportament contrar normelor de drept din partea solicitantului. Impunând ca integritatea și demnitatea solicitantului să fie asigurate, în condițiile în care toate sau o parte dintre condițiile materiale de primire îi sunt retrase, legiuitorul Uniunii instituie un prag minim sub care statele membre nu pot coborî.

În schimb, cerința referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat prevăzută la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 constituie norma și are în mod necesar un conținut material mai larg. Acest lucru este demonstrat de Hotărârea din 27 februarie 2014, Saciri ș.a. ( 41 ), în care Curtea impune ca nivelul condițiilor materiale de primire, în special ajutorul financiar plătit în acest scop, să fie suficient pentru a garanta un nivel de trai „demn și adecvat” pentru sănătatea solicitanților și pentru a le asigura subzistența.

În sfârșit, retragerea din rândul condițiilor materiale de primire prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2013/33 a prestațiilor pentru acoperirea nevoilor în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic nu ar respecta în mod evident scopul urmărit de legiuitorul Uniunii.

În ceea ce privește ajutorul pentru îmbrăcăminte, se admite că îmbrăcămintea este o condiție prealabilă pentru exercitarea drepturilor omului în general ( 42 ). Amintim că, potrivit Curții, necesitatea de a se îmbrăca este o nevoie „elementară”, la fel ca și nevoia de a se caza și de a se hrăni, întrucât contribuie la respectarea demnității umane. Purtarea articolelor de îmbrăcăminte rupte și murdare este, de altfel, aspectul cel mai vizibil și revelator al privațiunii. Îmbrăcămintea nu contribuie doar la protejarea sănătății mintale, ci și, în mod evident, la menținerea sănătății fizice a persoanei în cauză, deoarece îmbrăcămintea adecvată protejează corpul de intemperii, frig, ploaie etc. Îmbrăcămintea este, de asemenea, un mijloc de asigurare a efectului util al drepturilor care sunt recunoscute solicitantului, cum ar fi dreptul de a circula, dreptul de a urma o formare profesională sau dreptul de acces la piața muncii.

În ceea ce privește alocația zilnică, aceasta constituie de asemenea un element esențial al condițiilor materiale de primire în măsura în care, după cum a subliniat Comisia în repetate rânduri în ședință, ea permite solicitantului să beneficieze de un minim de autonomie. Această alocație, lăsată la libera dispoziție a solicitantului și concepută ca „bani de buzunar”, al cărui cuantum depinde de fiecare stat membru, trebuie să îi permită să‑și cumpere bunuri de consum curent care sunt esențiale, precum produsele de îngrijire personală ori bilete de transport. Potrivit Agenției Uniunii Europene pentru Azil (AUEA) ( 43 ), această alocație are mai multe obiective: în primul rând, să permită solicitanților să își asigure un nivel minim de subzistență fizică, dincolo de necesitățile de bază constând în cazare, hrană și îmbrăcăminte; în al doilea rând, să le asigure un nivel minim de participare la viața socioculturală a statului membru în care locuiesc și, în al treilea rând, să le dea posibilitate să se bucure de un anumit grad de autonomie financiară ( 44 ). Am adăuga că această alocație permite de asemenea solicitanților să își îndeplinească obligația de cooperare care le revine în cadrul procedurii de examinare a cererii lor de protecție internațională răspunzând la diferitele convocări și deplasându‑se la interviuri și le permite de asemenea să profite de drepturile care le sunt recunoscute de a beneficia, de exemplu, de o formare profesională sau de a avea acces la asistență medicală.

În această privință, subliniem că, în dreptul internațional, se admite că dreptul la un nivel de trai adecvat – exprimat și prin formularea drept la un nivel de trai „suficient” sau „decent” – impune ca oricine să poată avea acces nu numai la hrană adecvată, la o locuință adecvată, la îmbrăcăminte adecvată, precum și la îngrijire medicală și la servicii sociale necesare, ci și la alte drepturi economice, sociale și culturale necesare într‑o anumită societate într‑o anumită perioadă, precum dreptul la educație sau dreptul la muncă ( 45 ). Bunurile și serviciile trebuie să fie disponibile în cantitate și calitate suficiente și să fie adaptate genului sau vârstei și adecvate din punct de vedere cultural. Deși există divergențe cu privire la conținutul exact al acestui drept, se admite totuși că el este legat de exercitarea altor drepturi, unele mai puțin restrictive decât altele, și are la bază dreptul la demnitate umană ( 46 ). Astfel, în termeni pur economici, Banca Mondială consideră că un nivel de trai adecvat implică o viață deasupra pragului de sărăcie al societății în cauză. În opinia acesteia, asigurarea unui nivel de trai adecvat impune acoperirea a două tipuri de cheltuieli: cheltuielile necesare pentru a se hrăni și a cumpăra bunurile de primă necesitate și cheltuielile suplimentare, care reflectă costul participării la viața de zi cu zi în societate și care variază de la o țară la alta ( 47 ).

Din ansamblul acestor elemente rezultă că cerința referitoare la garantarea unui nivel de trai adecvat prevăzută la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 se opune, așadar, ca un stat membru să priveze un solicitant de prestațiile pentru acoperirea nevoilor sale în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic.

Considerăm că o normă națională precum cea în discuție în litigiul principal este cu atât mai problematică cu cât se întemeiază pe o excludere automată a acestor prestații.

Amintim în această privință că articolul 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33 se întemeiază pe acordarea de principiu a alocației zilnice și a prestațiilor pentru acoperirea nevoilor solicitantului de a se caza, de a se hrăni și de a se îmbrăca. Această acordare de principiu se impune cu atât mai mult cu cât solicitantul este lipsit de autonomie financiară și nu poate de la început să intre pe piața muncii pentru a face față propriilor nevoi și pentru a asigura pentru sine un anumit nivel de trai. Statul membru gazdă nu poate retrage, în totalitate sau parțial, beneficiul acestor condiții materiale de primire decât în ipoteza în care solicitantul dispune de resurse proprii prevăzute la articolul 17 alineatul (3) din această directivă sau în ipoteza în care a abuzat de sistemul de primire sau a fost sancționat pentru încălcarea gravă a regulilor centrului de cazare sau pentru comportament deosebit de violent, ipoteză prevăzută la articolul 20 alineatele (1)-(4) din aceasta.

Or, un regim juridic precum cel în cauză se întemeiază pe principiul contrar celui care se află la baza articolului 17 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2013/33, întrucât stabilește o excludere de principiu de la prestațiile pentru acoperirea nevoilor solicitantului în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic. Din dezbaterile care au avut loc în ședință reiese că decizia administrativă de excludere de la beneficiul acestor prestații este automată atunci când a fost luată o decizie de transfer și se adoptă fără a se ține seama de situația individuală a solicitantului. Acesta din urmă este, așadar, obligat să depună o cerere la autoritatea națională competentă prin care poate să solicite numai restabilirea ajutorului pentru îmbrăcăminte dacă face dovada unor împrejurări speciale ( 48 ). În speță, considerăm că decizia în litigiu a fost adoptată fără să fi fost precedată de o examinare individuală care să permită evaluarea nevoilor lui FB și a consecințelor pe care le implica excluderea sa de la ajutorul pentru îmbrăcăminte și de la alocația financiară pentru continuarea șederii sale pe teritoriul național.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude în mod automat un solicitant de la prestațiile pentru acoperirea nevoilor sale în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic pentru simplul motiv că a fost adoptată o decizie de transfer în privința sa, în temeiul Regulamentului Dublin III.

Instanța de trimitere adresează a doua întrebare preliminară în ipoteza în care regimul juridic în discuție în litigiul principal nu ar îndeplini cerința privind garantarea unui nivel de trai adecvat prevăzută la articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33.

Prin intermediul celor trei subîntrebări pe care le cuprinde, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă un regim precum cel în cauză poate fi justificat în temeiul articolului 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33, potrivit căruia statul membru gazdă poate limita beneficiul condițiilor materiale de primire atunci când solicitantul a depus o cerere ulterioară, astfel cum este definită la articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32. Potrivit acestei instanțe, cererea de protecție internațională depusă în Germania ar putea, astfel, să constituie o „cerere ulterioară” în sensul acestei din urmă dispoziții. Or, niciuna dintre aceste dispoziții nu s‑ar pronunța cu privire la aspectul dacă ne aflăm în prezența unei cereri ulterioare și în ipoteza în care sunt implicate mai multe state membre. În plus, instanța menționată solicită să se stabilească dacă un astfel de regim îndeplinește garanțiile expres prevăzute la articolul 20 alineatele (5) și (6) din directiva menționată, în special cea referitoare la respectarea demnității umane.

Trebuie arătat de la bun început că aceste întrebări au fost adresate Curții înainte ca ea să aducă clarificări esențiale cu privire la noțiunea de „cerere ulterioară” în Hotărârea Khan Yunis și Baabda, la care facem trimitere.

În această hotărâre, Curtea a confirmat în esență că noțiunea de „cerere ulterioară”, astfel cum este definită la articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32, acoperă situația în care un solicitant depune o nouă cerere după adoptarea de către un alt stat membru a unei decizii cu privire la o cerere pe care a depus‑o anterior ( 49 ). Cu toate acestea, Curtea a avut grijă să precizeze că primul stat membru în care solicitantul a depus cererea trebuie să fi pronunțat o „decizie finală” cu privire la această cerere în sensul articolului 2 litera (e) din această directivă ( 50 ).

Or, din informațiile care figurează în decizia de trimitere rezultă că noua cerere introdusă de FB la 6 septembrie 2021 în Germania nu poate fi calificată drept „cerere ulterioară” în sensul articolului 2 litera (q) din Directiva 2013/32, ceea ce face astfel inaplicabil articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33. Toți participanții la ședință sunt de acord în acest sens că cererea menționată a fost prezentată înainte de adoptarea unei decizii finale cu privire la cererea pe care FN o introdusese anterior, la 6 august 2021, în România și pe care o retrăsese apoi implicit.

Un termen de patru săptămâni era vădit prea scurt pentru a permite autorităților române să efectueze o examinare completă a acestei prime cereri, care să le permită să stabilească dacă FB îndeplinea condițiile pentru a i se recunoaște statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară.

În plus, decizia de inadmisibilitate a cererii formulate de FB în Germania a fost adoptată înainte de expirarea termenului de nouă luni pe care statele membre sunt invitate să îl respecte la articolul 28 alineatul (2) din Directiva 2013/32, înainte de a examina o nouă cerere în calitate de cerere ulterioară, în cazul retragerii implicite a primei cereri.

În sfârșit, înțelegem că, în temeiul articolului 20 alineatul (5) și al articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, Germania a angajat răspunderea României și a solicitat reprimirea lui FB în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din regulament pentru motivul că acesta depusese o nouă cerere la autoritățile germane după retragerea implicită a cererii prezentate anterior autorităților române. România a acceptat într‑adevăr să reprimească persoana în cauză în temeiul acestui articol. Or, acest temei presupune, în opinia noastră, ca prima cerere să nu fi fost respinsă și, în consecință, ca o decizie finală să nu fi fost adoptată ( 51 ).

În aceste împrejurări, propunem Curții să declare că articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32, la care se referă articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33, trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „cerere ulterioară” nu acoperă situația în care un solicitant depune o nouă cerere într‑un stat membru înainte ca un alt stat membru să fi adoptat o decizie finală cu privire la o cerere pe care a depus‑o anterior.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundessozialgericht (Curtea Federală de Contencios Social, Germania) după cum urmează: 1) Articolul 17 alineatul (2) primul paragraf și alineatul (5) din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude în mod automat o persoană care solicită protecție internațională de la prestațiile pentru acoperirea nevoilor sale în materie de îmbrăcăminte, de bunuri de consum și de uz casnic pentru simplul motiv că a fost adoptată o decizie de transfer în privința sa, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid. 2) Articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale, la care se referă articolul 20 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 2013/33, trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „cerere ulterioară” nu acoperă situația în care un solicitant de protecție internațională depune o nouă cerere într‑un stat membru înainte ca un alt stat membru să fi adoptat o decizie finală cu privire la o cerere pe care a depus‑o anterior.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 23 octombrie 2025 ( 1 )