Concluziile avocatului general R. Norkus prezentate la 18 iunie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 18 iunie 2026(1)

Cauza C‑582/24 P

împotriva

Comitetului unic de rezoluție

„ Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Hărțuire morală – Cerere de asistență – Respingerea cererii – Lipsa unui început de probă – Dreptul la apărare – Dreptul de a fi ascultat – Principiul imparțialității – Principiul bunei administrări – Obligația de solicitudine – Răspundere ”

I. Introducere

1. Prin recursul formulat, PB solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 iunie 2024, PB/SRB (T‑789/22, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2024:426), prin care acesta a respins acțiunea sa întemeiată pe articolul 270 TFUE și având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei Comitetului unic de rezoluție (SRB) din 15 februarie 2022 de respingere a cererii sale de asistență și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a acestei decizii.

2. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra pe primul, al doilea, al patrulea și al cincilea aspect ale primei părți a primului motiv, care privesc noțiunea de imparțialitate obiectivă, precum și principiile confidențialității și transparenței în cadrul unei cereri de asistență în sensul articolului 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”).

3. Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a‑și preciza jurisprudența în materia funcției publice, definind mai clar limitele principiului imparțialității obiective, pentru a garanta o aplicare coerentă și efectivă a acestuia în practica administrativă a instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. De asemenea, aceasta invită Curtea să precizeze modul în care principiul respectiv trebuie conciliat cu cerințele de confidențialitate și de transparență aplicabile soluționării cererilor de asistență, cu respectarea drepturilor procedurale ale persoanelor în cauză și a integrității procesului decizional administrativ.

II. Cadrul juridic

4. Articolul 11a alineatul (1) din statut prevede:

„În exercitarea atribuțiilor sale și sub rezerva dispozițiilor alineatului (2), funcționarul nu se va ocupa de nicio activitate în care are, în mod direct sau indirect, un interes personal, în special un interes de ordin familial sau financiar, care îi poate afecta independența.”

5. Potrivit articolului 12a alineatele (1) și (3) din statut, „[f]uncționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală”, prin hărțuire morală înțelegându‑se „orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”.

6. Articolul 24 din statut prevede:

„Uniunea oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale.

[Ea] repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul [nu a fost], cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, […] la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”

7. Articolul 90 alineatul (2) din statut prevede:

„Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează, indiferent dacă autoritatea menționată anterior a adoptat o decizie sau dacă nu a adoptat o măsură impusă de statut. Reclamația trebuie depusă în termen de trei luni. […]”

III. Istoricul litigiului, procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

A. Istoricul litigiului

8. Recurentul a fost angajat de SRB la 1 noiembrie 2016, în calitate de agent temporar în temeiul articolului 2 litera (f) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), în gradul AD 6, în calitate de jurist în cadrul secretariatului unității 01. În urma unei proceduri de recrutare externă încununate de succes, acesta a fost reîncadrat în gradul AD 7 începând cu 1 octombrie 2017 și a continuat să își exercite atribuțiile, mai întâi în calitate de expert senior în politică și relații externe, apoi în calitate de expert juridic senior. De atunci, nu a mai beneficiat de nicio modificare a încadrării.

9. La 15 octombrie 2021, apreciind că este victima unei hărțuiri morale din partea președintei SRB, recurentul a depus o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, aplicabil agenților temporari în temeiul articolului 11 din RAA (denumită în continuare „cererea de asistență”), la serviciul de combatere a hărțuirii din cadrul SRB. Acesta invoca o serie de comportamente care constituiau, în opinia sa, o hărțuire morală care îi afecta bunăstarea și care a condus la o stare de epuizare profesională.

10. Criticile sale se structurau în jurul a trei axe principale:

11. În primul rând, acesta îi imputa președintei diverse comportamente individuale: comentarii publice ofensatoare, critici repetate cu privire la contribuțiile sale profesionale, marginalizarea treptată, lipsa comunicării și promisiuni neținute cu privire la mobilitatea sa internă. El invoca printre altele un incident survenit în cadrul unei reuniuni din 19 septembrie 2018 în legătură cu lucrarea sa de masterat critică la adresa guvernanței SRB, în urma căreia ar fi fost somat să retragă copiile difuzate. De asemenea, el denunța strigătele proferate în public de președintă, refuzul unui transfer intern, lipsa reîncadrării în pofida vechimii sale și a recomandărilor favorabile, refuzul adaptării programului de lucru, precum și lipsa recunoașterii în rapoartele de evaluare.

12. În al doilea rând, recurentul îl contesta pe fostul său șef de unitate, devenit vicepreședinte al SRB, pe care îl acuza că a contribuit la marginalizarea și la nepromovarea sa, ba chiar că a manipulat anumite proceduri interne în detrimentul său. El aprecia că președinta și vicepreședintele acționaseră în mod concertat pentru a aduce prejudicii carierei sale și pentru a‑i crea o imagine negativă.

13. În al treilea rând, recurentul susținea că aceste comportamente se înscriau într‑un context instituțional mai larg caracterizat printr‑o lipsă de transparență și printr‑o cultură organizațională problematică. Acesta evoca printre altele necomunicarea anumitor decizii interne, practici incoerente de gestionare a personalului, un grad ridicat de rotație a personalului, pretinse amenințări la adresa agenților bolnavi și o utilizare a sistemului de reîncadrare pe care o califica drept instrument de presiune.

14. La 18 noiembrie 2021, SRB, în sesiune plenară, a suspendat delegarea de competențe a autorității abilitate să încheie contractele de muncă (AAIC) către președintă pentru soluționarea acestei cereri și a încredințat competențele respective unui membru permanent distinct (denumită în continuare „AAIC desemnată”). Acesta a însărcinat serviciul de conformitate să efectueze o evaluare preliminară a cererii.

15. Serviciul de conformitate i‑a solicitat recurentului precizări și elemente de probă și a invitat serviciul de resurse umane și vicepreședintele să îi comunice observațiile lor. În raportul preliminar din 31 ianuarie 2022, acesta a constatat că nu exista un început de probă cu privire la faptele invocate și a recomandat respingerea cererii fără deschiderea unei anchete oficiale, lăsându‑i totodată recurentului posibilitatea de a prezenta elemente suplimentare.

16. Prin decizia notificată recurentului la 15 februarie 2022, AAIC desemnată, după ce a primit observațiile acestuia cu privire la raportul preliminar, a respins cererea de asistență (denumită în continuare „decizia în litigiu”), pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile cumulative care caracterizează hărțuirea în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut și nu fusese prezentat niciun element de probă suficient.

17. Ulterior acestei decizii, recurentul a solicitat accesul la dosar și la diverse documente, în temeiul atât al dreptului de acces la documente, cât și al protecției datelor cu caracter personal. Serviciul de conformitate i‑a transmis rezumate ale anumitor schimburi de documente, printre care observațiile serviciului de resurse umane și ale vicepreședintelui în calitatea sa de fost șef de unitate al recurentului, precum și un rezumat al unei măsuri de protecție preventive prin care se urmărea limitarea contactelor directe cu președinta.

18. La 9 mai 2022, recurentul a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, aplicabil agenților temporari în temeiul articolului 46 din RAA (denumită în continuare „reclamația”), însoțită de asemenea de cereri de acces suplimentare privind printre altele eventuale conflicte de interese, lanțul decizional și schimburile interne intervenite în cadrul evaluării preliminare. Reclamația a fost respinsă printr‑o decizie a SRB din 6 septembrie 2022, notificată recurentului la 7 septembrie 2022 (denumită în continuare „decizia de respingere”).

19. Ulterior, recurentul și‑a luat concediu pentru interese personale. În decembrie 2022, la încheierea mandatului președintei și după intrarea în funcție a unui nou președinte, acesta a fost informat cu privire la intenția de a nu i se reînnoi contractul. Prin deciziile din 22 și 27 februarie 2023, el a fost informat în mod oficial cu privire la încetarea contractului său la 30 septembrie 2023 și a fost eliberat din funcție.

B. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

20. Recurentul a introdus o acțiune la Tribunal împotriva deciziei în litigiu, invocând, în susținerea concluziilor sale în anulare, trei motive întemeiate, în primul rând, pe vicii de procedură și pe o încălcare a dreptului la apărare, în al doilea rând, pe o încălcare a articolului 24 din statut, a obligației de solicitudine, precum și a obligației de asistență și a principiului bunei administrări și, în al treilea rând, pe o eroare vădită de apreciere a elementelor prezentate în cererea de asistență, pe o eroare în metodologia aplicată și pe o încălcare a articolului 12a din statut. În susținerea concluziilor în despăgubire, acesta a invocat de asemenea o încălcare a dreptului său de a fi ascultat și a dreptului său la apărare.

21. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

C. Procedura în fața Curții și concluziile părților

22. Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții:

– anularea hotărârii atacate;

– evocarea cauzei și, astfel, anularea deciziei în litigiu și a deciziei de respingere;

– obligarea Comitetului unic de rezoluție la plata unei despăgubiri de 50 000 de euro și

– obligarea Comitetului unic de rezoluție la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața Tribunalului, precum și în fața Curții.

23. Prin memoriul în răspuns, SRB solicită Curții:

– respingerea recursului ca inadmisibil și, în orice caz, ca nefondat în totalitate și

– obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Analiză juridică

A. Motivele invocate de recurent și întinderea examinării care trebuie efectuată

24. Prin recursul formulat, recurentul invocă două motive în susținerea concluziilor sale în anulare. Primul motiv, împărțit în două părți, privește, pe de o parte, aprecierea în hotărârea atacată a primului motiv invocat în primă instanță și, pe de altă parte, aprecierea celui de al doilea motiv prezentat în fața Tribunalului. Al doilea motiv vizează examinarea, în hotărârea atacată, a celui de al treilea motiv invocat în primă instanță. Recurentul invocă în plus un motiv distinct în susținerea cererii sale de despăgubiri.

25. Astfel cum s‑a arătat anterior, prezentele concluzii se vor limita la examinarea primului, a celui de al doilea, a celui de al patrulea și a celui de al cincilea aspect ale primei părți a primului motiv. Din motive de claritate a analizei, aceasta va fi structurată în jurul unor problematici juridice distincte ridicate de aceste diferite aspecte. Vor fi examinate, în primul rând, primul și al doilea aspect, în măsura în care privesc respectarea principiului imparțialității obiective(2), apoi, în al doilea rând, al patrulea și al cincilea aspect, referitoare la principiile confidențialității(3) și transparenței(4) aplicabile în cadrul unei cereri de asistență întemeiate pe articolul 24 din statut.

26. O asemenea examinare distinctă se impune din moment ce principiile imparțialității, transparenței și confidențialității, deși strâns legate între ele în ordinea juridică a Uniunii, își păstrează fiecare autonomia normativă. Imparțialitatea, consacrată la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), constituie o componentă a principiului bunei administrări(5). Transparența, întemeiată printre altele pe articolul 15 TFUE și pe articolul 42 din cartă, urmărește să asigure deschiderea acțiunii administrative, în timp ce confidențialitatea urmărește să protejeze interese legitime(6), precum dreptul la apărare și protecția datelor cu caracter personal. Aceste principii prezintă în plus modalități de aplicare specifice în dreptul funcției publice, ținând seama de specificitățile raporturilor statutare. Corelarea lor implică, în fiecare caz, o evaluare comparativă conformă cu cerințele bunei administrări.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului imparțialității obiective

1. Noțiunea de „imparțialitate” în dreptul Uniunii

27. Înainte de a începe examinarea pe fond a motivării hotărârii Tribunalului în raport cu o eventuală încălcare a principiului imparțialității, trebuie amintit domeniul de aplicare pe care îl are acest principiu, astfel cum este interpretat de Curte, în ordinea juridică a Uniunii.

28. Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii sunt ținute să respecte drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii, printre care figurează dreptul la bună administrare consacrat la articolul 41 din cartă(7). Acest drept cuprinde printre altele dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial. Cerința de imparțialitate are, în această privință, o importanță fundamentală în măsura în care este strâns legată de principiul egalității de tratament care stă la baza ordinii juridice a Uniunii. Aceasta urmărește să prevină orice situație de conflict de interese în privința funcționarilor și a agenților care acționează în numele instituțiilor și să garanteze independența și integritatea acestora, în ceea ce privește atât funcționarea internă, cât și imaginea pe care o proiectează în exterior. Aceasta acoperă astfel orice împrejurare pe care un agent trebuie să o înțeleagă în mod rezonabil ca fiind susceptibilă să apară, în percepția terților, ca fiind de natură să îi afecteze independența în materie(8).

29. Jurisprudența Curții precizează că această cerință are două dimensiuni complementare. Pe de o parte, imparțialitatea subiectivă presupune că membrul instituției în cauză nu dă dovadă de părtinire sau prejudecăți personale în tratarea cauzei. Pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă se referă la garanțiile pe care le oferă organizarea și desfășurarea procedurii. În acest sens, instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la existența unei eventuale prejudecăți. Nu este necesar să se demonstreze existența unei parțialități efective. Este suficient ca o îndoială legitimă să poată lua naștere în mod obiectiv și să nu poată fi înlăturată(9). Aprecierea se efectuează din punctul de vedere al unui observator extern rezonabil și informat, ținând seama de aparența de independență pe care trebuie să o prezinte procedura.

30. Rezultă de asemenea din jurisprudență că anumite împrejurări, precum cunoașterea prealabilă a faptelor de către persoanele care participă la adoptarea unei decizii administrative sau jurisdicționale, nu sunt suficiente, în sine, să stabilească o lipsă de imparțialitate. O asemenea cunoaștere poate fi inerentă exercitării anterioare sau paralele a unor funcții profesionale și nu indică în mod automat existența unei prejudecăți. Pentru a caracteriza o încălcare a cerinței de imparțialitate obiectivă, este necesar să se stabilească dacă există, în cazul particular, un element obiectiv concret, cum este un conflict de interese în ceea ce privește funcționarii sau agenții care acționează în numele instituțiilor, al organelor, al oficiilor și al agențiilor Uniunii, de natură să dea naștere unei îndoieli legitime în percepția terților cu privire la imparțialitatea procedurii în discuție(10). Numai atunci când, având în vedere organizarea și desfășurarea procedurii, o asemenea îndoială nu poate fi în mod rezonabil înlăturată, trebuie considerată încălcată cerința de imparțialitate.

31. În lumina acestor considerații trebuie să se aprecieze dacă, astfel cum susține recurentul, Tribunalul a încălcat noțiunea de imparțialitate obiectivă.

2. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului imparțialității în ceea ce privește serviciul de conformitate și șefa acestui serviciu

32. Prin intermediul primului aspect al primului motiv, care vizează punctele 46-52, 116, 117 și 176 din hotărârea atacată, recurentul invocă o încălcare a principiului imparțialității obiective ca urmare a unui conflict de interese în privința doamnei B, șefa serviciului de conformitate al SRB.

a) Observațiile părților

33. Recurentul susține că Tribunalul a încălcat acest principiu prin faptul că a respins existența unui conflict de interese în ceea ce o privește pe doamna B, legat de relațiile personale anterioare dintre aceștia și de cunoașterea de către ea a dificultăților pe care el le întâmpina cu președinta SRB, precum și a intenției sale de a depune o plângere pentru hărțuire. În opinia sa, această situație era de natură să dea naștere unei îndoieli legitime privind parțialitatea, astfel încât doamna B ar fi trebuit să se recuze. În plus, acesta reproșează Tribunalului că s‑a pronunțat ultra petita, a săvârșit o eroare de drept atunci când a validat argumentul întemeiat pe posibilitatea de a contacta alți membri ai serviciului și a adoptat o motivare circulară. El susține de asemenea că SRB nu a adus nicio dovadă a imparțialității doamnei B, că transmiterea anumitor documente și schimbarea AAIC semnatare nu sunt suficiente pentru a înlătura îndoiala și că ansamblul acestor elemente a viciat procedura în raport cu articolul 11a din statut.

34. SRB răspunde că recurentul nu a demonstrat confidențele invocate și nici existența unui risc concret de parțialitate, o simplă cunoaștere a faptelor nefiind suficientă pentru a caracteriza o încălcare a principiului imparțialității obiective. SRB susține că sarcina probei îi revine recurentului și că argumentația referitoare la netransmiterea documentelor urmărește în mod nejustificat să inverseze sarcina acesteia, fără a stabili măsura în care documentele respective ar fi putut influența decizia în litigiu. Criticile referitoare la măsura de protecție menționată la punctul 176 din hotărârea atacată, la argumentul reținut la punctul 48 din această hotărâre și la o pretinsă decizie ultra petita ar fi, potrivit Comitetului unic de rezoluție, inoperante sau insuficient susținute, niciun element nepermițând să se constate existența unui conflict de interese în cadrul serviciului de conformitate.

b) Analiza hotărârii atacate

1) Motivarea reținută de Tribunal

35. La punctele 42-52 din hotărârea atacată, Tribunalul examinează critica potrivit căreia recurentul susținea că evaluarea preliminară a cererii sale de asistență fusese efectuată cu încălcarea principiului imparțialității obiective.

36. Tribunalul amintește mai întâi cadrul juridic aplicabil. Referindu‑se la articolul 41 din cartă, acesta subliniază că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problema sa, de un tratament imparțial. Imparțialitatea cuprinde o componentă subiectivă (lipsa unei părtiniri personale) și o componentă obiectivă, care impune ca instituția să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la existența unei părtiniri. Aprecierea trebuie efectuată din punctul de vedere al unui terț obiectiv și informat, ținând seama de împrejurările concrete ale speței.

37. Aplicând aceste principii, Tribunalul arată că, anterior evaluării preliminare, serviciul de conformitate a efectuat o verificare a existenței unor eventuale conflicte de interese, printre altele prin consultarea serviciului juridic. Acesta constată de asemenea că, prin decizia sesiunii plenare a SRB, președinta – vizată de cererea de asistență – fusese înlăturată din procedură, competențele sale de AAIC fiind suspendate și delegate unui alt membru permanent. Astfel, potrivit Tribunalului, persoana acuzată nu era implicată în luarea deciziei referitoare la cererea de asistență. Pe de altă parte, recurentul nu ar fi demonstrat că alți membri ai serviciului de conformitate se aflau într‑o situație concretă de conflict de interese.

38. În ceea ce o privește mai precis pe șefa serviciului de conformitate, Tribunalul arată că recurentul însuși o calificase drept „prietenă”. Totuși, el consideră că această împrejurare nu poate, în sine, să stabilească existența unui conflict de interese în sensul articolului 11a din statut și nici să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea sa obiectivă. Acesta observă de asemenea că evaluarea preliminară a condus la recomandarea respingerii cererii fără deschiderea unei anchete, ceea ce, în opinia sa, nu permite să se constate că presupusa existență a unei legături personale l‑ar fi favorizat pe recurent sau ar fi afectat obiectivitatea analizei.

39. În definitiv, Tribunalul apreciază că niciun element concret nu permitea să se considere că procedura de evaluare preliminară ar fi fost afectată de o lipsă de imparțialitate obiectivă. Prin urmare, acesta respinge motivul întemeiat pe încălcarea principiului respectiv în ceea ce privește serviciul de conformitate și șefa sa.

2) Apreciere

40. Este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că Tribunalul a efectuat anterior analizei sale o expunere deosebit de structurată a jurisprudenței Curții referitoare la principiul imparțialității, la punctul 45 din hotărârea atacată, în care amintește cu precizie fundamentele și caracteristicile esențiale ale acestui principiu în ordinea juridică a Uniunii. Acesta distinge, în mod întemeiat și în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă la punctul 45 din hotărârea atacată și subliniază în mod expres, la punctul 46 din această hotărâre, că numai imparțialitatea obiectivă este în discuție în speță.

41. În aceste condiții, problematica ridicată în cadrul prezentului recurs nu constă într‑o încălcare a criteriului juridic aplicabil ca atare, ci în modul în care Tribunalul a aplicat acest criteriu în împrejurările speței cu ocazia examinării criticilor întemeiate pe pretinsa existență a unor conflicte de interese. În esență, recurentul susține că participarea anumitor persoane la procedura care a condus la adoptarea deciziei în litigiu era de natură să constituie situații de conflict de interese și, în consecință, să dea naștere, din punctul de vedere al unui observator extern rezonabil și informat, unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea lor. Persoanele în cauză sunt șefa serviciului de conformitate, președinta și vicepreședintele SRB.

42. Printre împrejurările care, potrivit recurentului, ar putea da naștere, în privința șefei serviciului de conformitate, aparenței unui conflict de interese figurează printre altele faptul că aceasta, pe de o parte, avea deja cunoștință de situația recurentului(11) și, pe de altă parte, obținuse aceste informații în cadrul relației amicale existente între ei(12). Deși există o anumită legătură între aceste elemente, rațiuni obiective impun ca ele să facă obiectul unei examinări distincte.

i) Relevanța cunoașterii prealabile de către șefa serviciului de conformitate a situației recurentului

43. Recurentul susține că șefa serviciului de conformitate era la curent cu situația sa, din moment ce i s‑ar fi confesat în legătură cu dificultățile pe care le întâmpina. În această privință, trebuie arătat că Tribunalul a examinat în mod expres acest argument și a constatat că recurentul însuși o informase pe șefa serviciului de conformitate cu privire la obiectul cererii sale de asistență. Deși raționamentul Tribunalului pare oarecum succint, din hotărârea atacată reiese că acesta urmărește în esență să relativizeze argumentația recurentului, considerând că motivele de natură să justifice o eventuală părtinire a șefei serviciului de conformitate – presupunând că o astfel de părtinire poate fi dovedită – ar intra, în definitiv, în sfera proprie a recurentului.

44. Argumentația Tribunalului nu poate, la prima vedere, să fie înlăturată. Astfel, dacă o lipsă de imparțialitate ar trebui dedusă din simpla cunoaștere a unei anumite stări de fapt, recurentul ar fi atunci în măsură să influențeze desfășurarea procedurii administrative provocând, prin simpla transmitere de informații unor participanți la procedură, pretinsa incapacitate a acestora de a interveni. Or, nu se poate admite că o parte poate invoca în mod util o îndoială cu privire la imparțialitatea unui organ întemeindu‑se pe o situație la care ea însăși a contribuit în mod decisiv, cu excepția cazului în care se poate stabili că, independent de această contribuție, elemente verificabile în mod obiectiv erau totuși de natură să dea naștere, în percepția unui observator obiectiv și informat, unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea procedurii. Tribunalul pare astfel să critice în mod implicit o asemenea concepție a imparțialității obiective, pe care recurentul pare să o apere.

45. Deși Tribunalul nu precizează temeiul dogmatic al acestei argumentații, ea ar putea, teoretic, să fie legată fie de noțiunea de abuz de drept, fie de principiul general potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). În orice caz, aceste două principii converg în ceea ce privește efectele lor, în măsura în care implică faptul că o parte nu poate obține un avantaj juridic dintr‑o situație nelegală pe care ea însăși a creat‑o sau la care a contribuit în mod decisiv. Calificarea exactă a acestui raționament nu are însă o importanță decisivă în speță, din moment ce cauza nu privește în principal acest aspect. Trebuie, în realitate, să se stabilească dacă cunoașterea prealabilă a unui fapt este, în sine, de natură să constituie un indiciu al parțialității obiective. Prin urmare, este necesar să se orienteze analiza către această chestiune cu o aplicabilitate mai generală.

46. O interpretare atât de extensivă a noțiunii de parțialitate obiectivă, potrivit căreia simpla cunoaștere prealabilă a unei stări de fapt ar putea constitui o împrejurare de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la neutralitatea unui participant din procedură, ar fi eventual dificil de pus în practică și de natură să pună administrația în fața unor constrângeri de natură să compromită buna sa funcționare. Nu este fără motiv faptul că Curtea nu reține o accepțiune atât de largă a noțiunii de imparțialitate obiectivă. Astfel cum s‑a amintit deja, reiese din jurisprudența sa că o cunoaștere prealabilă a faptelor de către cei care sunt chemați să participe la adoptarea unei decizii judiciare sau administrative nu constituie, în sine, o împrejurare susceptibilă să determine afectarea acestei decizii de un viciu de procedură sub forma lipsei de imparțialitate(13).

47. Astfel, o asemenea cunoaștere prealabilă se dovedește uneori inevitabilă având în vedere o activitate profesională exercitată anterior sau în paralel de persoanele în cauză(14). Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă există, în cazul particular, un element obiectiv – precum un conflict de interese în ceea ce privește funcționarii sau agenții care acționează în numele instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii – de natură să dea naștere, în percepția terților, unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea procedurii în cauză.

48. Această jurisprudență pare cu atât mai pertinentă în speță cu cât șefa serviciului de conformitate al unei agenții a Uniunii este însărcinată tocmai să asigure respectarea dreptului Uniunii, a normelor interne ale agenției, precum și a standardelor etice aplicabile personalului și organelor de decizie. Serviciul de conformitate are, ca regulă generală, misiunea de a asigura prevenirea și detectarea neîndeplinirii obligațiilor statutare, de a consilia administrația cu privire la aspectele legate de etică și de conflicte de interese și de a contribui la punerea în aplicare a mecanismelor interne de control și de bună guvernanță(15).

49. În aceste condiții, nu este deloc neobișnuit ca șefa acestui serviciu să fie informată cu privire la eventualele disfuncționalități sau încălcări ale normelor statutare, cum ar fi situațiile de hărțuire dintre colegi. În calitate de punct de contact pentru cererile de asistență, raportările și plângerile personalului, precum și pentru comunicări informale referitoare la respectarea obligațiilor profesionale, ea trebuie, în mod natural, să aibă cunoștință de situațiile interne ale agenției. Prin urmare, nu se poate aștepta ca șefa serviciului de conformitate, care exercită astfel de atribuții, să nu cunoască deloc pretinsa existență a unor situații de hărțuire în cadrul agenției.

50. Rezultă că simplul fapt că șefa serviciului de conformitate este chemată, ca urmare a responsabilităților sale instituționale, să cunoască situația statutară a anumitor funcționari sau agenți – printre care poate, eventual, să figureze și recurentul – nu poate, în sine, să justifice îndoieli cu privire la imparțialitatea sa obiectivă. O asemenea prezumție ar depăși ceea ce impun garanțiile de imparțialitate și nu ar fi compatibilă cu imperativele bunei funcționări a serviciului public. Astfel, independent de informațiile pe care șefa serviciului de conformitate poate fi chemată să le primească în exercitarea atribuțiilor sale, indiferent dacă provin de la persoanele în cauză sau din alte surse, ea rămâne obligată să respecte obligațiile de independență și de integritate care se impun oricărui funcționar al Uniunii.

51. Prin urmare, împrejurarea că recurentul s‑a confesat șefei serviciului de conformitate și aceasta a luat astfel cunoștință de situația sa – inerentă exercitării atribuțiilor sale – nu poate, în sine, să dea naștere unor îndoieli rezonabile cu privire la imparțialitatea sa obiectivă.

ii) Relevanța pretinsei relații amicale cu șefa serviciului de conformitate

52. Cu toate acestea, nu este exclus ca, în cauza principală, existența unui conflict de interese să poată da naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a șefei serviciului de conformitate. Recurentul reproșează, în această privință, Tribunalului că nu a respectat întinderea acestei cerințe prin faptul că s‑a abținut în esență să țină seama de relațiile de prietenie pe care pretinde că le‑ar fi avut cu șefa serviciului de conformitate. Argumentația sa trebuie înțeleasă în sensul că tocmai datorită legăturii de încredere speciale existente între ei ar fi fost determinat să i se confeseze în legătură cu situația sa.

53. În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că Tribunalul a făcut trimitere în mod întemeiat la articolul 11a din statut, potrivit căruia, în exercitarea atribuțiilor sale, funcționarul nu se va ocupa de nicio activitate în care are, în mod direct sau indirect, un interes personal, în special un interes de ordin familial sau financiar, care îi poate afecta independența. În al doilea rând, Tribunalul a subliniat că serviciul de conformitate a efectuat o examinare preliminară a existenței unui eventual conflict de interese, care nu a evidențiat niciun element în acest sens.

54. În aceste condiții, Tribunalul nu era în principiu obligat să efectueze o analiză juridică mai aprofundată a chestiunii măsurii în care relația de prietenie invocată dintre recurent și șefa serviciului de conformitate, precum și schimbul de informații referitor la situația recurentului în cadrul acestei relații de încredere erau susceptibile să caracterizeze un conflict de interese. Nu este mai puțin adevărat că este necesar, din motive de exhaustivitate, să se examineze mai detaliat argumentația recurentului cu privire la acest aspect.

55. Relațiile interpersonale sunt, teoretic, de natură să conducă la un „conflict de interese” în sensul dreptului funcției publice a Uniunii. Din examinarea unui ansamblu de dispoziții relevante care reglementează comportamentul funcționarilor și al celorlalți agenți ai Uniunii reiese că interesele personale – în special interesele de ordin familial, dar și alte legături private – pot fi de natură să compromită independența și imparțialitatea acestor funcționari și agenți sau cel puțin să dea aparența acestora.

56. Niciuna dintre dispozițiile examinate nu interzice, desigur, în mod expres existența unor legături de prietenie între funcționari. De asemenea, „prietenia” nu este, ca atare, identificată ca o situație specifică susceptibilă să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea funcționarilor în cauză. Nu este mai puțin adevărat că aceștia din urmă sunt ținuți de o obligație specială de vigilență pentru a preveni orice situație susceptibilă să conducă la un conflict de interese, în special în cadrul adoptării unor decizii care au o anumită importanță pentru terți. În acest scop, dispozițiile relevante care reglementează conduita funcționarilor utilizează clauze generale, formulate în termeni suficient de largi pentru a permite acoperirea diversității situațiilor care pot apărea în practică.

57. În temeiul articolului 11a din statut, funcționarii și ceilalți agenți au obligația de a evita orice situație în care interesele personale ale acestora ar putea intra în conflict cu obligațiile lor profesionale. Interesele personale și în special interesele de ordin familial sunt menționate în mod expres în acesta ca fiind susceptibile să genereze un conflict de interese. Acesta nu se limitează la ipotezele în care este stabilită o atingere efectivă adusă imparțialității, ci acoperă și situațiile în care rezultă în mod obiectiv că agentul în cauză ar putea să nu își exercite atribuțiile cu neutralitatea și independența necesare.

58. Cerințe analoge decurg din diferitele coduri de bună conduită administrativă aplicabile în cadrul instituțiilor și organelor Uniunii. Astfel, Codul Ombudsmanului European interzice orice comportament ghidat de interese personale sau familiale(16). Codul Comisiei impune agenților să acționeze cu imparțialitate, independent de orice interes personal(17). De asemenea, Codul SRB prevede că membrii și agenții săi trebuie să evite orice situație susceptibilă să conducă la un conflict de interese sau să fie percepută ca atare, un asemenea conflict existând în special atunci când interese private sau personale sunt de natură să influențeze sau să pară că influențează exercitarea imparțială și obiectivă a atribuțiilor lor(18).

59. În aceste condiții, simpla existență a unor relații interpersonale – indiferent dacă este vorba despre relații de cunoaștere, de proximitate profesională(19) sau chiar de prietenie – nu poate, ca atare, să constituie un „conflict de interese”. În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că funcționarii și ceilalți agenți ai Uniunii sunt chemați să își exercite atribuțiile într‑un mediu profesional marcat de o colaborare strânsă și adesea prelungită, propice formării unor legături personale. Adoptarea unei abordări contrare ar însemna ignorarea realităților funcționării administrației și ar risca să compromită buna desfășurarea a acesteia, chiar dacă calitatea relațiilor dintre membrii personalului contribuie în mod semnificativ la menținerea unui mediu de lucru sănătos și productiv. Este necesar în schimb să se aprecieze, având în vedere împrejurările specifice fiecărei spețe, dacă relația în discuție este susceptibilă, în mod obiectiv, să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea persoanei în cauză.

60. Aceasta poate fi situația în special atunci când există o legătură personală deosebit de strânsă și funcționarul în cauză este chemat să se pronunțe sau să participe la o decizie care afectează în mod direct persoana cu care are această legătură. Prietenia poate astfel să constituie un element pertinent în cazul în care indică o proximitate personală de o asemenea intensitate încât este susceptibilă, din punctul de vedere al unui terț rezonabil și informat, să compromită sau cel puțin să pună la îndoială exercitarea imparțială a atribuțiilor(20). Indicii ale unei asemenea relații personale strânse pot, de exemplu, să rezulte din participarea la activități comune în afara cadrului profesional sau din prezența la evenimente de natură familială.

61. O asemenea apreciere presupune totuși o examinare concretă și individualizată. Trebuie să se stabilească existența unui element obiectiv – precum o relație personală strânsă coroborată cu o putere de decizie sau cu o influență – de natură să dea naștere, în percepția terților, unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea administrației. În lipsa unui asemenea element, existența unei relații personale sau a unei legături de prietenie nu poate, în sine, să fie suficientă pentru a caracteriza un conflict de interese în sensul dreptului funcției publice a Uniunii.

62. Problema dacă o relație de o asemenea proximitate exista în speță constituie o chestiune de fapt pe care Tribunalul trebuia în principiu să o aprecieze în cadrul procedurii în primă instanță. Această abordare corespunde repartizării competențelor între instanțele Uniunii în cadrul procedurii de recurs(21). Cu toate acestea, trebuie arătat că nimic din argumentația recurentului nu permite să se stabilească faptul că relația dintre acesta și șefa serviciului de conformitate s‑ar fi caracterizat printr‑o apropiere specială care depășește cadrul profesional, după cum poate exista între funcționari sau agenți în cadrul oricărei alte instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii.

63. Întrucât recurentul susține că ar fi fost schimbate opinii în legătură cu ierarhia, precum și cu dificultățile pe care afirmă că le‑a întâmpinat – fără ca existența însăși a unor astfel de schimburi să fie, de altfel, susținută de elemente probante –, aceste afirmații tind mai degrabă să indice că relația în cauză se înscria într‑un context profesional și privea aspecte care intră în mod tipic în sfera de competență a serviciului de conformitate al agenției(22).

64. În lipsa unor indicii suficient de concrete cu privire la existența unui conflict de interese, Tribunalului nu i se poate reproșa că a încălcat domeniul de aplicare al principiului imparțialității obiective în speță. Prin urmare, Tribunalul s‑a limitat în mod întemeiat la a examina acțiunea în raport cu elementele de fapt de care dispunea.

iii) Argumentația Tribunalului care se întemeiază pe lipsa incidenței unei pretinse parțialități

65. O eroare de drept în motivarea hotărârii atacate trebuie, în orice caz, să fie evidențiată în măsura în care Tribunalul a considerat, la punctul 51 din această hotărâre, ca element de natură să excludă orice îndoială cu privire la independența șefei serviciului de conformitate împrejurarea că acest serviciu constatase, la finalul evaluării preliminare, că se impunea respingerea cererii de asistență fără deschiderea unei anchete administrative.

66. Acordând astfel o importanță deosebită sensului deciziei adoptate în urma acestei evaluări, Tribunalul pare să își fi întemeiat aprecierea imparțialității obiective pe considerații legate de lipsa unui interes personal al șefei serviciului de conformitate, de caracterul eventual favorabil al atitudinii sale față de recurent și, în definitiv, de rezultatul nefavorabil al procedurii pentru acesta. Un asemenea raționament poate fi înțeles în sensul că condiționează existența unei lipse de imparțialitate obiectivă de demonstrarea unei părtiniri concrete sau a unei influențe efective asupra rezultatului procedurii, chiar dacă cerința de imparțialitate obiectivă urmărește mai degrabă să prevină orice îndoială legitimă cu privire la neutralitatea acesteia, independent de dovada unei părtiniri reale sau de sensul deciziei adoptate.

67. Astfel, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, cerința imparțialității obiective are ca scop prevenirea oricărei îndoieli legitime cu privire la lipsa unei părtiniri în examinarea unei cauze. Aprecierea respectării acestei cerințe nu depinde nici de dovada unei parțialități efective, nici de demonstrarea unui interes personal concret din partea persoanelor chemate să intervină în procedură(23). Aceasta presupune numai să se determine dacă împrejurări verificabile în mod obiectiv sunt de natură să dea naștere, în percepția unui observator obiectiv și informativ, unei îndoieli legitime în ceea ce privește neutralitatea examinării. În aceeași logică, imparțialitatea unei proceduri nu poate fi apreciată în funcție de rezultatul său, împrejurarea că o decizie este favorabilă sau defavorabilă persoanei în cauză fiind ca atare lipsită de relevanță în această privință.

68. Rezultă că Tribunalul nu poate în principiu să înlăture existența unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă pentru simplul motiv că persoana în cauză nu ar avea niciun interes personal în rezultatul procedurii sau decizia adoptată nu i‑ar fi favorabilă. Astfel, o asemenea abordare ar risca să reducă în mod nejustificat domeniul de aplicare al principiului imparțialității obiective prin asimilarea acestuia cu simpla lipsă a unui conflict de interese personal sau a unei părtiniri certe, chiar dacă acest principiu urmărește de asemenea să mențină încrederea pe care justițiabilii trebuie să o poată avea în neutralitatea procedurilor administrative(24).

69. Cu toate acestea, constatarea unei asemenea imperfecțiuni în motivarea hotărârii atacate nu poate, în speță, să conducă la anularea acesteia. Reiese astfel dintr‑o lectură de ansamblu a hotărârii respective că Tribunalul nu s‑a limitat la a indica lipsa unui interes personal sau a unei influențe concrete asupra rezultatului procedurii, ci a efectuat o apreciere globală a împrejurărilor pertinente ale cauzei pentru a se stabili dacă acestea erau susceptibile să dea naștere unei îndoieli legitime în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a procedurii. Acesta a luat în considerare printre altele originea cunoașterii faptelor de către șefa serviciului de conformitate, lipsa unei implicări decizionale a acesteia în adoptarea deciziei în litigiu, precum și garanțiile instituționale instituite de SRB.

70. În aceste condiții, chiar dacă anumite elemente ale motivării care figurează la punctul 51 din hotărârea atacată pot fi înțelese în sensul că stabilesc o legătură excesiv de strânsă între lipsa unui interes personal sau rezultatul procedurii și existența unei imparțialități obiective, nu este mai puțin adevărat că Tribunalul a efectuat în definitiv o apreciere de ansamblu a împrejurărilor speței conformă cu cerințele dreptului Uniunii. În consecință, imperfecțiunea evidențiată în motivare nu poate fi considerată de natură să afecteze hotărârea atacată printr‑o eroare de drept care să justifice anularea sa.

71. Rezultă că primul aspect al primului motiv trebuie înlăturat.

3. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului imparțialității ca urmare a rangului ierarhic al președintei și al vicepreședintelui

72. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, care vizează punctele 54-68, 70-72, 75, 76, 79 și 81-84 din hotărârea atacată, recurentul invocă mai multe încălcări ale obligației de imparțialitate în soluționarea cererii de asistență.

a) Observațiile părților

73. În această privință, recurentul susține că un subordonat nu poate interveni în examinarea unei plângeri care vizează un superior ierarhic, din cauza riscului de presiuni sau de represalii, de natură să îi compromită imparțialitatea. În opinia sa, Tribunalul a respins în mod eronat posibilitatea ca președinta SRB să îi influențeze pe ceilalți directori, inclusiv AAIC desemnată, precum și pe alți membri ai personalului și ar fi săvârșit aceeași eroare în ceea ce privește rolul vicepreședintelui. Cu titlu subsidiar, acesta invocă o denaturare a faptelor, susținând că vicepreședintele ar fi fost efectiv în măsură să influențeze examinarea cererii sale, contrar celor reținute de Tribunal.

74. SRB susține că nicio prezumție generală de parțialitate nu poate fi dedusă din simpla legătură ierarhică dintre un subordonat și un superior vizat de o plângere. Existența unui conflict de interese trebuie stabilită în mod concret, pe baza unor elemente precise care să demonstreze un risc real de atingere adusă imparțialității, ceea ce recurentul nu ar fi făcut. În plus, în ceea ce privește pretinsa denaturare a faptelor la punctul 81 din hotărârea atacată, recurentul nu ar fi prezentat niciun argument specific care să permită stabilirea realității acesteia.

b) Analiza hotărârii atacate

1) Motivarea reținută de Tribunal

75. La punctele 54-68 din hotărârea atacată, Tribunalul examinează critica potrivit căreia imparțialitatea obiectivă ar fi fost compromisă ca urmare a subordonării ierarhice a intervenienților față de președinta acuzată. Acesta amintește că decizia atacată nu a fost adoptată de președintă, ci de AAIC desemnată, în urma unei decizii formale a SRB în ședință plenară de suspendare a competențelor președintei pentru soluționarea cererii de asistență. Tribunalul analizează cadrul instituțional aplicabil, în special Regulamentul (UE) nr. 806/2014(25), și subliniază că președinta nu dispune de nicio competență de numire sau de revocare a celorlalți membri permanenți ai SRB. AAIC desemnată își exercita, așadar, competența pe baza unei decizii colegiale, iar nu în temeiul unei relații de dependență personală față de președintă. Tribunalul constată că simpla existență a unei legături ierarhice abstracte nu este suficientă pentru a da naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă, în lipsa unor elemente concrete care să stabilească o influență efectivă asupra procedurii.

76. La punctele 69-84 din hotărârea atacată, Tribunalul examinează rolul vicepreședintelui, vizat de asemenea de anumite acuzații și ascultat în cadrul evaluării preliminare. Acesta amintește că obligația de asistență impune administrației să examineze cu seriozitate faptele invocate și poate implica audierea persoanelor susceptibile să dețină informații pertinente, inclusiv a celor acuzate. Tribunalul arată că vicepreședintele nu a participat la luarea deciziei referitoare la cererea de asistență și nu mai exercita funcții ierarhice directe în raport cu recurentul la momentul evaluării. Audierea sa privea fapte de care avea cunoștință în calitate de fost șef de unitate sau ca urmare a poziției sale în cadrul SRB.

77. Tribunalul apreciază că o simplă temere de represalii sau existența unei relații ierarhice anterioare nu sunt suficiente, în sine, pentru a stabili o lipsă de imparțialitate obiectivă. Acesta subliniază că niciun element concret nu demonstrează că președinta l‑ar fi influențat pe vicepreședinte sau că acesta ar fi jucat un rol decisiv în decizia atacată. În plus, Tribunalul arată că anumite elemente din dosar, printre care sprijinul acordat de vicepreședinte pentru anumite cereri de mobilitate ale recurentului în raportul său de evaluare, sunt greu de conciliat cu ipoteza unui comportament concertat menit să îl prejudicieze pe acesta din urmă. Tribunalul constată astfel că recurentul nu a dovedit existența unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a intervenienților în cauză și respinge motivul cu privire la aceste diferite aspecte.

2) Apreciere

i) Cu privire la rolul președintei

78. Prin argumentația sa, recurentul invocă o eroare de drept săvârșită de Tribunal în măsura în care acesta nu ar fi constatat existența unei încălcări a cerinței de imparțialitate obiectivă, deși persoanele vizate de plângerea pentru hărțuire ocupau cele mai înalte funcții ierarhice în cadrul SRB. Prin intermediul acestei critici, recurentul acuză în esență pretinse deficiențe structurale în organizarea acestei agenții, care nu ar permite, în opinia sa, să se garanteze în mod adecvat respectarea cerințelor de imparțialitate și de independență.

79. Argumentația sa echivalează astfel în esență cu a susține că o prezumție de parțialitate ar trebui recunoscută în cadrul unor organizații administrative caracterizate printr‑o structură ierarhică marcată. O asemenea abordare, care tinde să transforme poziția ierarhică a persoanelor în cauză în factorul determinant al unei lipse de imparțialitate obiectivă, nu poate fi însă reținută. Astfel, după cum se va arăta în continuare, ea nu este compatibilă cu concepția de imparțialitate obiectivă reținută în dreptul Uniunii, care impune identificarea unor elemente concrete și verificabile în mod obiectiv de natură să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea procedurii.

80. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul imparțialității impune ca administrația să examineze cererile care îi sunt prezentate oferind garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la lipsa unei părtiniri(26). Imparțialitatea presupune o componentă subiectivă, referitoare la lipsa unei prejudecăți personale, și o componentă obiectivă, care impune să se aprecieze dacă, independent de conduita individuală a persoanelor în cauză, organizarea procedurii și repartizarea rolurilor sunt de natură să inspire încredere și să excludă orice suspiciune rezonabilă de parțialitate. Rezultă că examinarea trebuie să se întemeieze pe elemente verificabile în mod obiectiv, apreciate din punctul de vedere al unui observator obiectiv și informat, și nu impune, ca atare, dovada unei părtiniri efective.

81. Aplicat situației președintei SRB în organigrama agenției, acest cadru de analiză conduce la constatarea că simplul fapt că o persoană ocupă un rang ierarhic înalt, ba chiar se află în vârful instituției, nu poate fi suficient, în sine, pentru a stabili o încălcare a principiului imparțialității obiective. O asemenea teză ar presupune să se prezume o parțialitate structurală din moment ce o plângere vizează o autoritate de conducere, ceea ce ar fi incompatibil cu funcționarea normală a oricărei administrații și ar lipsi de sens obligația, amintită de jurisprudență, de a identifica împrejurări concrete de natură să dea naștere unei îndoieli legitime(27). Astfel, existența unei legături ierarhice devine pertinentă în raport cu imparțialitatea obiectivă numai dacă este însoțită de indicii obiective de influență, de dependență sau de interes care permit să se considere că persoanele responsabile cu examinarea nu dispuneau, în practică, de distanța necesară pentru o soluționare neutră a cauzei.

82. Din această perspectivă, trebuie să se examineze dacă, independent de rangul său, președinta a participat, direct sau indirect, la soluționarea cererii de asistență sau dacă a păstrat o capacitate de influență asupra actorilor implicați. În această privință, împrejurarea cea mai semnificativă constă în faptul că, pentru soluționarea cererii de asistență, competențele de AAIC ale președintei au fost suspendate printr‑o decizie formală a SRB în sesiunea plenară și transferate unei AAIC desemnate. O asemenea măsură urmărește tocmai să neutralizeze riscul ca persoana acuzată să fie, chiar și parțial, „judecătorul propriei cauze”(28). Aceasta constituie în principiu o garanție instituțională deosebit de importantă, din moment ce efectuează o separare funcțională între persoana vizată de plângere și autoritatea chemată să se pronunțe asupra acesteia(29).

83. În continuare, trebuie să se aprecieze dacă această garanție formală era suficientă în raport cu cerința de imparțialitate obiectivă sau dacă alte elemente din dosar impun să se considere că subzista o îndoială legitimă. O eventuală insuficiență ar putea rezulta, de exemplu, din menținerea unei puteri concrete de conducere asupra persoanelor însărcinate cu ancheta, din schimburile de opinii cu privire la fondul dosarului, din instrucțiuni, din presiuni sau semnale, chiar informale, care ar fi obiectiv perceptibile. Cu toate acestea, în lipsa unor elemente precise și verificabile de această natură, simpla menținere a autorității instituționale generale a președintei asupra organizației nu poate fi suficientă pentru a se stabili că procedura nu oferea garanții suficiente. Imparțialitatea obiectivă nu impune lipsa oricărei ierarhii în cadrul administrației, ci lipsa unei implicări sau a unei influențe susceptibile să determine în mod rezonabil îndoieli cu privire la neutralitatea examinării.

84. Aceleași considerații sunt valabile pentru criticile întemeiate pe un pretins „climat” de dependență sau pe teama de represalii. Un astfel de argument poate, teoretic, ține de imparțialitatea obiectivă, dar trebuie să fie susținut de elemente concrete care să permită să se aprecieze realitatea și intensitatea climatului de tensiune invocat. În caz contrar, rămâne în stadiul unei ipoteze generale și nu este suficient să se stabilească faptul că, în percepția unui observator obiectiv și informat, garanțiile instituționale instituite erau insuficiente(30). În special, atunci când autoritatea decizională a fost încredințată unei AAIC desemnate care dispune de o competență proprie și de un temei juridic distinct, existența unei dependențe ierarhice abstracte nu poate fi asimilată unei lipse de independență în sensul principiului imparțialității obiective.

85. Rezultă că, din moment ce președinta a fost înlăturată în mod formal din decizie, autoritatea competentă să se pronunțe asupra cererii de asistență a fost transferată unei AAIC desemnate și niciun element concret nu permite stabilirea unei influențe, directe sau indirecte, a președintei asupra examinării preliminare sau asupra deciziei litigioase, circumstanța legată de rangul ierarhic ocupat de aceasta în cadrul SRB nu poate, în sine, să constituie temeiul unei concluzii privind încălcarea principiului imparțialității obiective. În aceste condiții, critica întemeiată pe o lipsă de imparțialitate obiectivă legată de rolul instituțional al președintei nu poate fi admisă în lipsa unor împrejurări verificabile în mod obiectiv de natură să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea procedurii.

86. Tribunalul a luat în considerare în mod întemeiat aceste elemente în motivarea hotărârii atacate. Acesta a arătat printre altele că SRB adoptase toate măsurile necesare pentru a garanta că AAIC desemnată – iar nu președinta – este chemată să se pronunțe cu privire la cererea de asistență a recurentului. Deși a recunoscut dificultățile potențiale inerente structurii ierarhice a agenției, acesta a ținut totuși seama în mod corespunzător de măsurile puse în aplicare de administrație pentru a elimina orice risc sau orice aparență de influență nejustificată. În aceste condiții, este necesar să se constate că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat că nu putea fi reținută în speță nicio încălcare a principiului imparțialității obiective.

ii) Cu privire la rolul vicepreședintelui

87. Argumentele recurentului referitoare la rolul vicepreședintelui SRB trebuie examinate separat. În această privință, recurentul susține în esență că implicarea vicepreședintelui în evaluarea preliminară a cererii sale de asistență ar fi de natură să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea procedurii, din moment ce acesta ocupa o poziție ierarhică înaltă în cadrul agenției și ar fi fost vizat, în anumite privințe, de faptele invocate. O asemenea argumentație echivalează totuși în esență cu transpunerea în cazul vicepreședintelui a raționamentului invocat anterior în privința președintei, afirmând că simpla poziție ierarhică înaltă a unei persoane chemate să furnizeze observații în cadrul unei proceduri interne ar fi suficientă pentru a da naștere unei îndoieli cu privire la imparțialitatea acesteia.

88. Or, simplul fapt că o persoană care ocupă o funcție ierarhică înaltă este invitată să își prezinte observațiile în cadrul examinării unei cereri de asistență nu poate fi ca atare asimilat unei participări decizionale sau unei influențe decisive asupra rezultatului procedurii. Astfel, în cadrul unei evaluări preliminare menite să aprecieze existența unui început de probă privind fapte de hărțuire, se poate dovedi necesar ca administrația să adune informații de la diferite persoane care pot să clarifice împrejurările cauzei, inclusiv de la cele acuzate de recurent. Un asemenea demers ține de obligația de a examina cererea de asistență cu diligență și seriozitate și nu poate fi interpretat în sensul că indică, prin el însuși, o lipsă de imparțialitate obiectivă(31).

89. Cu toate acestea, trebuie să se verifice dacă intervenția vicepreședintelui era de natură să dea naștere, din punctul de vedere al unui observator obiectiv și informat, unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea procedurii. În această privință, trebuie arătat că vicepreședintele nu era autoritatea competentă să se pronunțe cu privire la cererea de asistență și nu a participat la adoptarea deciziei în litigiu. Intervenția sa s‑a limitat la a furniza, în calitate de fost superior ierarhic al recurentului, informațiile solicitate de serviciul de conformitate în cadrul evaluării preliminare. În lipsa unor elemente precise și verificabile care să permită să se stabilească faptul că ar fi exercitat o influență asupra aprecierii finale a AAIC desemnate sau asupra direcției procedurii, simpla împrejurare că a fost invitat să furnizeze observații nu poate fi suficientă pentru a caracteriza o lipsă de imparțialitate obiectivă.

90. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât imparțialitatea obiectivă nu poate fi apreciată pornind de la o prezumție generală potrivit căreia orice persoană care aparține ierarhiei unei instituții ar fi în principiu lipsită de independența necesară pentru a furniza informații relevante în cadrul unei anchete administrative interne. A admite o astfel de prezumție ar echivala cu paralizarea funcționării normale a administrației și cu împiedicarea acesteia să adune elementele necesare pentru stabilirea faptelor. În lipsa unor împrejurări speciale care să demonstreze existența unui interes personal, a unei implicări directe în faptele reproșate sau a unei influențe asupra deciziei finale, participarea cu titlu pur informativ a vicepreședintelui la faza de cercetare nu poate fi considerată ca fiind de natură să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea procedurii.

91. Rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că intervenția vicepreședintelui în cadrul evaluării preliminare a cererii de asistență nu aducea atingere principiului imparțialității obiective. Din moment ce acesta nici nu a exercitat o putere de decizie, nici nu a fost asociat la adoptarea deciziei în litigiu și niciun element concret nu permite să se stabilească existența unei influențe nejustificate asupra desfășurării procedurii, împrejurările invocate de recurent nu sunt susceptibile să dea naștere, în percepția unui observator obiectiv și informat, unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea examinării cererii sale de asistență.

92. Rezultă din cele ce precedă că al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de transparență

93. Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv, care vizează punctele 99, 102, 104, 106 și 108-110 din hotărârea atacată, recurentul invocă o încălcare a obligației de transparență, legată de refuzul de a‑i se comunica anumite documente.

1. Noțiunea de „transparență” în dreptul Uniunii

94. Principiul transparenței constituie un corolar al principiului bunei administrări. Acest principiu, care ghidează acțiunea administrației Uniunii, se manifestă sub diferite aspecte. În această privință, articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă recunoaște în mod expres oricărei persoane dreptul de acces la dosarul care o privește. În cadrul procedurilor inițiate în temeiul articolului 24 din statut, această cerință de transparență trebuie înțeleasă în coroborare cu dreptul de a fi ascultat și cu principiul contradictorialității, care constituie totodată componente ale principiului bunei administrări(32). Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de a fi ascultat implică, atunci când o procedură referitoare la acuzații de hărțuire este inițiată în temeiul articolelor 12a și 24 din statut, ca oricărei persoane ale cărei interese pot fi afectate de o decizie a administrației să i se ofere posibilitatea de a‑și exprima în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia(33).

95. Din această perspectivă, accesul la dosar, precum și la informațiile relevante care să îi permită persoanei interesate să își prezinte în mod util observațiile trebuie să îi fie recunoscut nu numai persoanei vizate de cererea de asistență, ci și celei care este autorul acesteia. În plus, pentru a garanta efectul util al dreptului de a fi ascultat, acest acces trebuie asigurat încă din faza precontencioasă a procedurii(34). Critica formulată de recurent trebuie examinată în lumina acestor considerații.

2. Observațiile părților

96. Recurentul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 99 din hotărârea atacată, că el nu avea dreptul de a solicita copia mandatului prin care șefa sa de unitate a fost autorizată să semneze decizia de respingere. Pe de altă parte, faptul că această persoană a fost informată cu privire la plângere ar demonstra existența unei încălcări a obligației de confidențialitate în soluționarea cererii de asistență. În plus, recurentul subliniază că, având în vedere caracterul deosebit de sensibil al cauzei, decizia în litigiu ar fi trebuit adoptată, în mod excepțional, de un grup de trei directori ai SRB, iar reclamația împotriva deciziei acestui grup ar fi trebuit supusă examinării unei instanțe externe acestei agenții. Potrivit recurentului, Tribunalul nu a examinat argumentul referitor la lipsa de imparțialitate a SRB și s‑a limitat în mod eronat, la punctele 145-156 din hotărârea atacată, să aprecieze dacă confidențialitatea fusese încălcată prin verificarea prezenței unor măsuri de represalii.

97. SRB arată, în primul rând, că obligația pe care i-o impune jurisprudența de a‑i transmite recurentului informațiile cu privire la procedura de examinare a cererii de asistență se referă numai la mărturii. În al doilea rând, recurentul nu ar invoca nicio eroare de drept în ceea ce privește punctele 104 și 108 din hotărârea atacată și, în consecință, prezentul aspect ar fi, așadar, nefondat în această privință. În al treilea rând, SRB arată că recurentul se limitează la a contesta ordinea în care Tribunalul a tratat argumentele sale și nu explică modul în care faptele survenite ulterior deciziei în litigiu ar putea afecta legalitatea acesteia. În al patrulea rând, SRB arată că afirmația, inclusă în recurs, potrivit căreia „întregul personal al SRB se află sub conducerea președintei” nu poate însemna că recurentul a contestat imparțialitatea noii sale șefe de unitate.

3. Analiza hotărârii atacate

a) Motivarea reținută de Tribunal

98. Tribunalul a respins critica întemeiată pe lipsa de transparență și pe neregularități în adoptarea deciziei de respingere a reclamației. Acesta arată, în primul rând, că recurentul nu dovedește existența unei obligații juridice a SRB de a‑i comunica delegările de competențe invocate. În această privință, dreptul de acces la informații într‑o procedură de acest tip se limitează la elementele necesare exercitării efective a drepturilor procedurale, în special a dreptului de a fi ascultat. Or, recurentul fusese informat cu privire la decizia din 18 noiembrie 2021 prin care SRB suspendase competențele președintei cu privire la cererea de asistență și le transferase unei alte autorități. În aceste condiții, necomunicarea altor documente referitoare la delegările interne nu poate fi considerată o încălcare a principiului transparenței.

99. În al doilea rând, Tribunalul examinează argumentul potrivit căruia decizia de respingere ar fi fost semnată în mod nelegal de noua șefă de unitate a recurentului. Tribunalul amintește că, în conformitate cu cadrul juridic aplicabil, competențele AAIC aparțin în principiu Comitetului unic de rezoluție în sesiune plenară, care le deleagă președintelui și poate organiza subdelegarea lor. În speță, reclamația a fost examinată de un grup de trei membri ai SRB desemnați în conformitate cu normele interne relevante, ceea ce excludea orice neregulă în ceea ce privește autoritatea competentă să se pronunțe asupra acesteia. Pe de altă parte, semnătura șefei secretariatului reprezenta doar autentificarea oficială a deciziei, în conformitate cu normele interne privind semnarea deciziilor Comitetului unic de rezoluție.

100. În aceste împrejurări, Tribunalul constată că nici necomunicarea delegării de competențe, nici modalitățile de semnare a deciziei de respingere nu permit să se pună la îndoială legalitatea procedurii sau competența autorității care s‑a pronunțat cu privire la reclamație. Elementele invocate de recurent nu sunt, așadar, de natură să demonstreze o încălcare a cerințelor de transparență sau a normelor procedurale aplicabile, astfel încât critica trebuie înlăturată.

b) Apreciere

101. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului transparenței invocată de recurent, trebuie arătat, cu titlu introductiv, că Tribunalul a considerat că acesta nu dispunea de un drept de acces la documentul care atestă intervenția noii sale șefe de unitate în procedura de reexaminare a plângerii sale, în special la documentul care conținea semnarea deciziei de respingere a deschiderii unei anchete.

102. În această privință, Tribunalul a examinat mai întâi, la punctele 98-105 din hotărârea atacată, argumentele recurentului referitoare la semnarea deciziei de respingere, precum și la necomunicarea anumitor documente interne referitoare la delegarea de competențe. El a arătat printre altele, la punctul 106 din această hotărâre, că decizia referitoare la reclamație trebuia adoptată de AAIC și că, potrivit cadrului juridic aplicabil Comitetului unic de rezoluție, această competență revenea plenului. Tribunalul a constatat în continuare, la punctele 107-109 din hotărârea menționată, că președinta s‑a limitat la a delega autentificarea deciziei șefei secretariatului, care era și șefa de unitate a recurentului, și că semnătura acesteia din urmă avea un caracter pur formal, fără a implica un transfer al puterii decizionale. În aceste condiții, Tribunalul a considerat, la punctul 110 din hotărârea atacată, că elementele respective nu evidențiau nicio neregularitate procedurală și a respins argumentația recurentului.

103. Deși această apreciere nu indică, în sine, o eroare de drept, nu este mai puțin adevărat că se ridică problema dacă Tribunalul nu a interpretat într‑un mod excesiv de restrictiv conținutul dreptului de acces, limitându‑l la anumite categorii de documente. Astfel, la punctul 99 din hotărârea atacată, Tribunalul arată că recurentul nu ar fi dovedit existența în sarcina administrației a unei obligații juridice de a comunica informații care depășesc ceea ce este recunoscut de jurisprudență. Or, jurisprudența invocată nu poate fi înțeleasă în sensul că stabilește o listă exhaustivă a documentelor care pot fi comunicate. Astfel, Curtea a statuat că persoanei care a introdus o reclamație pentru hărțuire trebuie să i se comunice cel puțin un rezumat al declarațiilor persoanei acuzate, precum și al celor ale martorilor audiați pentru a putea să își prezinte observațiile în mod util înainte de adoptarea deciziei administrației. O asemenea comunicare trebuie să intervină, dacă este cazul, cu respectarea principiului confidențialității(35).

104. Utilizarea expresiei „cel puțin” indică în mod clar că elementele menționate nu constituie decât un minimum procedural, iar nu o listă exhaustivă de informații sau documente susceptibile să fie aduse la cunoștința autorului plângerii. Prin această formulare, Curtea a intenționat să sublinieze că autorul plângerii trebuie să poată lua cunoștință de anumite informații sau de anumite documente pe care administrația este susceptibilă să își bazeze o decizie care îl lezează. Acest lucru este valabil și în cadrul fazei precontencioase a unei cereri de asistență și poate privi, dacă este cazul, declarații ale unor martori, a căror comunicare trebuie totuși să aibă loc cu respectarea principiului confidențialității.

105. Această jurisprudență se înscrie în cadrul dreptului de a fi ascultat, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolul 41 alineatul (2) din cartă. În temeiul unei jurisprudențe constante, persoanei în cauză trebuie să i se ofere posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele(36). Din această perspectivă, autorul plângerii trebuie să poată prezenta observații cu privire la elementele pertinente din dosar și să fie ascultat cu privire la faptele care îl privesc, eventual în mai multe rânduri, printre altele atunci când autoritatea competentă efectuează o apreciere a propriului său comportament(37).

106. În aceste condiții, revenea Tribunalului sarcina de a examina dacă documentul la care recurentul solicita accesul era, în conformitate cu articolul 41 alineatul (2) din cartă, de natură să îi permită să își prezinte în mod util observațiile în cursul procedurii și înainte de adoptarea unei decizii care îl privea. O asemenea examinare presupune să se aprecieze, pe de o parte, dacă accesul la acest document părea necesar sau cel puțin util pentru a‑i permite recurentului să își exprime în mod util punctul de vedere cu privire la elementele susceptibile să constituie temeiul deciziei administrației. Pe de altă parte, aceasta implică să se verifice dacă accesul respectiv trebuia să intervină într‑un stadiu al procedurii care să îi permită încă persoanei interesate să își exercite efectiv dreptul de a fi ascultată, cu alte cuvinte înainte de adoptarea deciziei susceptibile să îi afecteze interesele. Astfel, aprecierea pe care Tribunalul era chemat să o efectueze trebuie să se întemeieze, pe de o parte, pe un criteriu funcțional, legat de utilitatea documentului pentru exercitarea efectivă a dreptului de a fi ascultat, și, pe de altă parte, pe un criteriu temporal, referitor la momentul procedurii la care trebuia garantat acest acces.

107. Independent de eventuala precizare pe care Curtea ar putea fi chemată să o facă în această privință în hotărâre, dacă este cazul printr‑o substituire de motive, pare îndoielnic că o asemenea clarificare este de natură să repună în discuție concluzia Tribunalului potrivit căreia recurentul nu dispune de niciun drept de acces la delegările de competențe în cauză, cu atât mai mult cu cât nu se înțelege ce interes concret ar putea să aibă recurentul din accesul la aceste documente.

108. Astfel, atât în cererea introductivă în primă instanță, cât și în cererea de recurs, recurentul susține că accesul la respectivele delegări de competențe ar fi necesar, în primul rând, pentru a verifica legalitatea exercitării competențelor administrației și, în al doilea rând, pentru a se asigura că nicio persoană care se află într‑o situație de eventual conflict de interese nu a participat la procedura referitoare la soluționarea cererii sale de asistență. După cum vom arăta în continuare, aceste argumente nu sunt însă convingătoare.

109. Cu titlu introductiv, trebuie precizat că, astfel cum reiese din jurisprudența menționată mai sus, administrația dispune, în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului de acces al funcționarului în cauză, de o marjă de apreciere atât în ceea ce privește informațiile care trebuie să îi fie comunicate, cât și în ceea ce privește modalitățile concrete de comunicare a acestora. În exercitarea acelei marje de apreciere, administrația trebuie să țină seama, pe de o parte, de presupusul interes al funcționarului și, pe de altă parte, de interesele legate de confidențialitate ale terților(38). Este de competența instanțelor Uniunii să verifice, în cadrul controlului jurisdicțional, dacă administrația a exercitat această marjă de apreciere în mod legal. În speță, Tribunalul și‑a îndeplinit această obligație prezentând în mod detaliat bazele juridice pe care se întemeiase administrația, precum și documentele care îi fuseseră comunicate recurentului.

110. Procedând astfel, Tribunalul a înlăturat argumentul recurentului potrivit căruia procesul decizional ar fi fost afectat de neregularități. În această privință, trebuie, pe de o parte, să se constate că recurentul nu indică, în observațiile sale scrise, care sunt neregularitățile concrete pe care le‑ar reproșa efectiv agenției. Pe de altă parte, trebuie observat că rezervele pe care le exprimă au puține legături cu obiectul însuși al litigiului, și anume acuzațiile de hărțuire îndreptate împotriva anumitor membri ai personalului, ci privesc mai degrabă o procedură administrativă ulterioară. În aceste condiții, pare îndoielnic că accesul la respectivele delegări de competențe poate prezenta vreo utilitate pentru susținerea acuzațiilor de hărțuire invocate de recurent.

111. În măsura în care recurentul susține că accesul la delegările de competențe ar permite, într‑o oarecare măsură, prevenirea unor eventuale conflicte de interese, trebuie arătat că Tribunalul a considerat în mod întemeiat în hotărâre că, în primul rând, serviciul de conformitate fusese deja însărcinat să identifice eventuale conflicte de interese și, în al doilea rând, atât președinta, cât și vicepreședintele SRB, împotriva cărora era îndreptată cererea de asistență, fuseseră înlăturați din procesele decizionale referitoare la recurent. Astfel cum s‑a arătat în prezentele concluzii, aceste măsuri urmăreau tocmai să înlăture orice risc sau orice aparență de influență nejustificată(39). Prin urmare, ele erau de natură să răspundă nevoii recurentului de a‑i fi tratată cererea de asistență în mod imparțial.

112. În sfârșit, trebuie amintit că dreptul Uniunii impune adoptarea unor măsuri atunci când elemente obiective sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea administrației. În schimb, o simplă neîncredere în privința acesteia sau teama de represalii nu pot fi suficiente, în sine, pentru a justifica o asemenea cerință în lipsa unor indicii concrete susceptibile să repună în discuție imparțialitatea sa obiectivă.

113. Astfel, cerința de imparțialitate nu poate fi interpretată în sensul că ar impune administrației să ia măsuri preventive ca răspuns la simple temeri subiective, din moment ce niciun element care poate fi verificat în mod obiectiv nu permite să se dea naștere, în percepția unui observator obiectiv și informat, unei îndoieli legitime cu privire la neutralitatea procedurii(40). O interpretare contrară ar plasa administrația în fața unor dificultăți practic insurmontabile, în măsura în care legalitatea procedurilor ar risca astfel să depindă de percepțiile pur subiective ale părților din procedură.

114. Or, în speță, recurentul se limitează la a exprima o neîncredere generală față de administrația agenției, fără a identifica persoanele în privința cărora ar avea rezerve și fără a expune împrejurările concrete susceptibile să le susțină. În aceste condiții, este necesar să se considere că niciun element obiectiv nu justifica recunoașterea unui drept de acces la delegările de competențe în cauză. Prin urmare, trebuie să se subscrie în esență la concluzia Tribunalului potrivit căreia recurentul nu dispunea de niciun drept de acces la aceste documente.

115. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, al patrulea aspect al primului motiv, în măsura în care se întemeiază pe o pretinsă încălcare a principiului transparenței, trebuie respins.

D. Cu privire la pretinsa încălcare a cerinței de confidențialitate

116. Prin intermediul celui de al cincilea aspect al primului motiv, care vizează punctele 115-118, 124-126, 134, 135, 137-141, 142-144, 149-153, 155 și 156 din hotărârea atacată, recurentul invocă o încălcare a dispozițiilor care garantează caracterul confidențial al examinării unei plângeri.

1. Noțiunea de „confidențialitate” în dreptul Uniunii

117. Mai multe dispoziții ale dreptului funcției publice a Uniunii, precum articolul 339 TFUE sau articolele 17 și 19 din statut, impun obligații specifice de confidențialitate în interesul bunei funcționări a serviciului. Pe de altă parte, obligația de confidențialitate se manifestă sub forme variate în funcție de domeniile în cauză și trebuie conciliată cu alte cerințe ale dreptului Uniunii susceptibile să intre în conflict cu aceasta, printre care principiul transparenței, protecția datelor cu caracter personal, precum și respectarea dreptului la apărare. La fel ca alte principii ale dreptului administrativ al Uniunii, această obligație a fost precizată de jurisprudența instanțelor Uniunii, care i‑au definit atât domeniul de aplicare, cât și limitele.

118. În cadrul unei proceduri administrative, principiul confidențialității presupune în general ca informațiile obținute în cadrul anchetei să nu fie comunicate decât persoanelor a căror intervenție este necesară pentru soluționarea dosarului și să nu fie divulgate dincolo de ceea ce este strict necesar în scopul efectuării anchetei și al luării deciziei. O asemenea cerință urmărește să garanteze protecția intereselor legitime ale persoanelor vizate, precum și să protejeze integritatea procesului decizional administrativ. Aceste considerații prezintă o importanță deosebită în contextul soluționării cererilor de asistență întemeiate pe articolul 24 din statut. Astfel, atunci când o cerere de asistență se întemeiază pe acuzații de hărțuire morală, obligația de asistență implică printre altele ca administrația să examineze cererea cu seriozitate, cu diligență și cu respectarea confidențialității, informând în același timp persoana interesată despre urmarea cererii sale(41).

2. Observațiile părților

119. Recurentul susține că Tribunalul a încălcat normele care garantează confidențialitatea soluționării cererii sale de asistență. Acesta susține că ar fi existat o breșă de securitate în măsura în care SRB nu ar fi limitat suficient difuzarea plângerii și a datelor sale cu caracter personal la un număr restrâns de persoane, ceea ce i‑ar fi cauzat un prejudiciu. Acesta contestă analiza Tribunalului potrivit căreia nu putea invoca în mod util o încălcare a protecției datelor cu caracter personal întrucât nu a demonstrat o atingere concretă adusă drepturilor și libertăților sale sau nu a sesizat Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor.

120. De asemenea, recurentul reproșează Tribunalului o contradicție în motivare, în măsura în care acesta afirmă că confidențialitatea a fost păstrată față de președintă, pentru motivul că aceasta nu a fost implicată în calitate de AHCC, recunoscând totodată că vicepreședintele, audiat în cadrul evaluării preliminare, a avut cunoștință de anumite aspecte ale plângerii. Potrivit recurentului, această transmitere constituie tocmai o breșă de confidențialitate și evidențiază o eroare de drept în aprecierea efectuată la punctele 123-135 din hotărârea atacată. În sfârșit, el susține că argumentul său referitor la utilizarea unei căsuțe poștale funcționale nu a fost examinat în mod corect, deși era legat de pretinsul conflict de interese al șefei serviciului de conformitate și de obligația de a limita divulgarea plângerii.

121. SRB răspunde că recurentul nu identifică nicio eroare de drept precisă în raționamentul Tribunalului și se limitează la a contesta modul în care acesta și‑a structurat analiza. SRB susține că recurentul se bazează pe o premisă eronată atunci când afirmă că Tribunalul ar fi condiționat respingerea cererii de despăgubire de demonstrarea unei încălcări a datelor cu caracter personal sau de sesizarea prealabilă a AEPD. SRB aprobă considerațiile Tribunalului privind implicarea președintei și, respectiv, a vicepreședintelui în soluționarea cererii de asistență și apreciază că participarea lor nu a adus atingere confidențialității procedurii. În sfârșit, acesta subliniază că, potrivit Tribunalului, decizia în litigiu se întemeia exclusiv pe lipsa unui început de probă privind faptele de hărțuire invocate, iar nu pe considerații referitoare la regimul de confidențialitate al dosarului, astfel încât nicio pretinsă breșă nu ar fi fost determinantă pentru rezultatul procedurii.

3. Analiza hotărârii atacate

a) Motivarea reținută de Tribunal

122. Tribunalul a respins mai întâi argumentele recurentului referitoare la refuzul Comitetului unic de rezoluție de a comunica anumite documente în cadrul unei proceduri de acces la documente. Acesta a arătat că elementele respective priveau fapte ulterioare deciziei atacate și țineau de o procedură distinctă întemeiată pe Regulamentul nr. 1049/2001(42). În orice caz, Tribunalul a constatat că recurentul avusese deja acces la elementele esențiale ale dosarului, printre altele prin comunicarea raportului preliminar, precum și a declarațiilor vicepreședintelui și ale serviciului de resurse umane pe care se întemeia evaluarea cererii sale de asistență.

123. În continuare, Tribunalul a examinat criticile întemeiate pe o pretinsă încălcare a regimului de confidențialitate al cererii de asistență. Acesta a amintit că normele interne aplicabile garantează confidențialitatea unor astfel de proceduri, constatând în același timp că elementele invocate de recurent nu demonstrau existența unei divulgări nelegale de informații. În special, participarea vicepreședintelui la evaluarea preliminară nu constituia, în sine, o încălcare a confidențialității, din moment ce decizia atacată nu se întemeia exclusiv pe declarațiile sale, ci și pe cele ale serviciului de resurse umane, iar audierea sa era justificată de împrejurările cauzei.

124. În sfârșit, Tribunalul a considerat că elementele invocate pentru a demonstra că președinta ar fi avut cunoștință de plângere se întemeiau pe simple presupuneri și nu erau susținute de nicio probă concretă. Acesta a respins de asemenea argumentele întemeiate pe utilizarea unei mesagerii funcționale sau pe pretinsele consecințe ale plângerii în procedura de neprelungire a contractului recurentului. În aceste condiții, Tribunalul a constatat că recurentul nu aducea niciun element care să permită stabilirea unei încălcări a regimului de confidențialitate al cererii de asistență și că decizia atacată se întemeia numai pe lipsa unui început de probă privind faptele de hărțuire invocate.

b) Apreciere

125. În ceea ce privește argumentul recurentului potrivit căruia consultarea vicepreședintelui SRB în cadrul evaluării preliminare a cererii sale de asistență ar constitui o breșă de confidențialitate, trebuie mai întâi amintit că cerința de confidențialitate care însoțește tratarea unei plângeri depuse în temeiul articolului 24 din statut urmărește în esență să garanteze că informațiile referitoare la plângere nu sunt difuzate dincolo de ceea ce este necesar pentru tratarea acesteia.

126. Această cerință urmărește un dublu obiectiv: pe de o parte, să protejeze persoana care a depus plângerea împotriva riscurilor de divulgare inutilă a unor fapte sensibile și, pe de altă parte, să protejeze drepturile și reputația persoanelor acuzate atât timp cât faptele invocate nu au fost dovedite. Totuși, această cerință nu poate fi interpretată în sensul că impune o confidențialitate absolută a procedurii, care ar împiedica administrația să comunice anumite elemente ale plângerii persoanelor a căror intervenție este necesară pentru a permite o apreciere corectă a împrejurărilor cauzei(43).

127. De asemenea, trebuie amintit că, la punerea în aplicare a articolului 24 din statut, administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește măsurile care trebuie adoptate și mijloacele adecvate pentru a asigura protecția funcționarului în cauză(44). Este astfel de competența acesteia să stabilească, în lumina împrejurărilor fiecărei spețe, demersurile necesare pentru a verifica faptele invocate și pentru a aprecia dacă este necesară deschiderea unei anchete administrative. Exercitarea acestei puteri de apreciere rămâne însă supusă controlului instanței Uniunii, căreia îi revine obligația de a verifica dacă administrația nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere și nici nu a încălcat garanțiile procedurale aplicabile.

128. Pe de altă parte, cerința de confidențialitate care însoțește examinarea unei cereri de asistență nu este decât un corolar al obligației de solicitudine de care administrația este ținută în relațiile cu funcționarii, obligație care decurge din cerințele bunei administrări consacrate la articolul 41 din cartă. În temeiul acestei obligații, administrația este obligată, atunci când statuează cu privire la situația unui funcționar, să ia în considerare toate elementele susceptibile să îi influențeze decizia și, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului în cauză(45). În acest scop, îi revine sarcina de a aduna toate informațiile relevante(46).

129. Jurisprudența Curții referitoare la articolul 24 din statut precizează, în această privință, că, atunci când sunt aduse acuzații grave împotriva unui funcționar în exercitarea atribuțiilor sale, iar acestea sunt susceptibile să aducă atingere onoarei sale profesionale, pe de o parte, administrația este obligată să ia toate măsurile utile pentru a verifica dacă aceste acuzații sunt întemeiate. Pe de altă parte, atunci când aceste acuzații se dovedesc nefondate, administrației îi revine sarcina de a le respinge și de a lua toate măsurile necesare pentru a restabili reputația funcționarului acuzat în mod nejustificat(47). Îndeplinirea acestor obligații implică în mod necesar ca administrația să poată efectua verificările necesare și să adune informațiile relevante de la persoane care pot să clarifice împrejurările cauzei.

130. În acest context, nu este exclus ca unele dintre persoanele vizate de plângere să fie consultate pentru a furniza explicații sau informații cu privire la faptele invocate. O asemenea consultare poate constitui o măsură de cercetare normală și, ca atare, nu poate fi considerată incompatibilă cu cerința de confidențialitate, în măsura în care comunicarea de informații referitoare la plângere rămâne limitată la ceea ce este strict necesar în scopul efectuării anchetei.

131. Cu toate acestea, trebuie să se facă o distincție clară între două situații. Pe de o parte, consultarea unei persoane care poate să furnizeze informații relevante în cadrul examinării preliminare a unei plângeri ține de prerogativele normale ale administrației în examinarea dosarului. Pe de altă parte, o încălcare a obligației de confidențialitate ar avea loc dacă administrația ar divulga informații referitoare la plângere unor persoane a căror intervenție nu este necesară pentru examinarea dosarului sau dacă o astfel de comunicare ar conduce la o difuzare excesivă a informațiilor sensibile conținute în plângere. De asemenea, ar putea apărea o dificultate dacă persoana vizată de plângere ar fi chemată să participe la procesul decizional referitor la aceasta sau dacă ea ar fi în măsură să exercite o influență asupra rezultatului procedurii.

132. În speță, din constatările Tribunalului reiese că vicepreședintele SRB a fost ascultat numai pentru a obține informații în cadrul evaluării preliminare a cererii de asistență. Tribunalul a arătat de asemenea, la punctele 74, 75 și 135 din hotărârea atacată, că atât președinta, cât și vicepreședintele SRB, împotriva cărora era îndreptată cererea de asistență, fuseseră înlăturați din procesul decizional referitor la soluționarea acestei cereri. În plus, au fost adoptate măsuri organizatorice pentru a preveni orice risc de influență nejustificată în desfășurarea procedurii. În aceste condiții, se pare că consultarea vicepreședintelui se înscrie în cadrul măsurilor de cercetare necesare pentru examinarea plângerii și nu se poate considera ca atare că aceasta indică o încălcare a obligației de confidențialitate.

133. Argumentul recurentului se întemeiază astfel pe ideea că orice comunicare de informații referitoare la plângere către o persoană vizată de aceasta ar constitui în principiu o atingere adusă confidențialității procedurii. O asemenea concepție ar însemna totuși ca administrației să i se impună o obligație de confidențialitate absolută, dificil de conciliat cu cerințele inerente examinării unei cereri de asistență. Or, dreptul Uniunii nu impune o astfel de concepție a confidențialității. Acesta impune numai ca furnizarea de informații să se limiteze la ceea ce este necesar pentru examinarea plângerii și ca persoanele vizate de aceasta să nu fie plasate într‑o situație care le‑ar permite să influențeze decizia finală.

134. În aceste împrejurări, simpla consultare a vicepreședintelui în cadrul evaluării preliminare nu poate fi asimilată unei breșe de confidențialitate în soluționarea cererii de asistență. În lipsa unor elemente care să demonstreze că plângerea ar fi fost difuzată dincolo de ceea ce era necesar pentru anchetă sau că persoanele acuzate ar fi exercitat o influență asupra procesului decizional, nu rezultă că cerința confidențialității a fost încălcată.

135. În consecință, al cincilea aspect al primului motiv trebuie respins în măsura în care recurentul reproșează Tribunalului că nu a respectat conținutul cerinței de confidențialitate.

V. Concluzie

136. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă primul, al doilea, al patrulea și al cincilea aspect ale primei părți a primului motiv de recurs.

1 Limba originală: franceza.

2 A se vedea punctul 27 și urm. din prezentele concluzii.

3 A se vedea punctul 93 și urm. din prezentele concluzii.

4 A se vedea punctul 116 și urm. din prezentele concluzii.

5 Mader, O., EU Civil Service Law: A Practitioner’s Guide, Oxford, 2024, p. 26; Pilorge‑Vrancken, J., Gervasoni, S., Le droit de la fonction publique de l’Union européenne, Bruxelles, 2017, p. 162.

6 A se vedea, în ceea ce privește principiul transparenței, Hotărârea din 18 iulie 2017, Comisia/Breyer (C‑213/15 P, EU:C:2017:563, punctul 50 și urm.), și, în ceea ce privește principiul confidențialității, Ordonanța din 3 aprilie 2000, Germania/Parlamentul și Consiliul (C‑376/98, EU:C:2000:181, punctul 10 și urm.).

7 A se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 51), și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop (C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 44).

8 A se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 53), și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop (C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 46).

9 A se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 54), și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop (C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 47).

10 A se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 55), și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop (C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 48).

11 A se vedea punctul 43 și urm. din prezentele concluzii.

12 A se vedea punctul 52 și urm. din prezentele concluzii.

13 A se vedea punctul 30 din prezentele concluzii.

14 A se vedea punctul 106 din Concluziile avocatului general Pikamäe prezentate în cauza Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:497).

15 Potrivit unui studiu al Parlamentului European, intitulat EU Agencies and Conflicts of Interest, 2020, agențiile Uniunii au instituit, în cadrul sistemelor lor de guvernanță, mecanisme interne structurate menite să asigure respectarea dreptului Uniunii. În exercitarea autonomiei organizaționale care le este conferită prin actele lor constitutive, acestea adoptă norme și mecanisme interne adaptate structurii lor, care includ printre altele politici în materie de conflicte de interese, proceduri de declarare și de examinare a intereselor, mecanisme de raportare, precum și instrumente de control intern. Aceste mecanisme, integrate în cadrele de gestionare a riscurilor și de bună administrare, participă la arhitectura instituțională a agențiilor și urmăresc să asigure legalitatea, integritatea și transparența acțiunii lor.

16 Potrivit articolului 8 („Imparțialitate și independență”) din Codul european al bunei conduite administrative, elaborat de Ombudsmanul European și aprobat de Parlament prin rezoluție în sesiunea plenară din 6 septembrie 2001 (JO 2002, C 72 E, p. 331), obligația de imparțialitate impune ca funcționarul să se abțină de la „orice acțiune arbitrară care afectează în mod negativ publicul, precum și de la orice tratament preferențial acordat în baza oricăror motive”. Acest cod impune ca conduita funcționarului să nu fie niciodată ghidată de „interese personale, familiale sau naționale sau de presiuni politice”. Funcționarul nu trebuie nici să „particip[e] la adoptarea niciunei decizii în care acesta sau aceasta sau orice membru apropiat al familiei sale deține un interes financiar”.

17 Codul de bună conduită administrativă pentru personalul Comisiei Europene în relațiile sale cu publicul (JO 2000, L 267, p. 63) prevede că „Personalul acționează în toate circumstanțele într‑o manieră obiectivă și imparțială, în interesul Uniunii și binelui public. Activitatea sa se derulează independent în cadrul unei politici determinate de Comisie, iar conduita sa nu este sub nicio formă influențată de interese personale sau naționale și nici de presiuni politice”.

18 Articolul 2 alineatul (2) („Principii de bază”) din Codul de conduită al SRB impune membrilor Consiliului, observatorilor permanenți, supleanților și observatorilor să respecte cele mai înalte standarde de conduită etică și să acționeze cu onestitate, independență și imparțialitate, fără a ține seama de interese personale. În plus, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) („Conflicte de interese”) din acest cod, persoanele respective trebuie să evite orice situație care ar putea genera un conflict de interese, care există atunci când interese private sau personale sunt susceptibile să influențeze sau să pară să influențeze exercitarea imparțială și obiectivă a atribuțiilor lor (a se vedea Decizia SRB din 24 iunie 2020 de adoptare a Codului de conduită, SRB/PS/2020/16, disponibilă pe site‑ul său internet).

19 A se vedea în această privință Ordonanța din 13 iunie 2006, Mancini/Comisia (C‑172/05 P, EU:C:2006:393, punctul 33), în care Curtea a confirmat aprecierea Tribunalului potrivit căreia, în cadrul examinării existenței unui conflict de interese, existența unor relații profesionale între un funcționar și un terț nu poate în principiu să implice faptul că independența acestui funcționar este compromisă sau apare ca atare atunci când el este chemat să se pronunțe asupra unei cauze în care intervine terțul respectiv.

20 A se vedea în această privință Ordonanța Tribunalului Funcției Publice din 25 februarie 2014, García Domínguez/Comisia (F‑155/12, EU:F:2014:24, punctul 37), din care reiese că existența unei legături de prietenie poate în principiu să dea naștere unui conflict de interese atunci când există o „legătură directă” între persoanele în cauză. Cu toate acestea, simpla împrejurare că două persoane sunt legate într‑o rețea socială precum Facebook în calitate de „prieteni” nu poate, în sine, să evidențieze existența unei veritabile relații de prietenie în sensul curent al termenului. Astfel, o asemenea conexiune poate pur și simplu să reflecte intenția de a schimba informații de interes general sau profesional și nu implică în mod necesar existența unei legături personale strânse între persoanele interesate.

21 Din articolul 256 TFUE, precum și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene reiese că recursul se limitează la chestiuni de drept. Prin urmare, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze situația de fapt pertinentă, precum și să aprecieze elementele de probă. În măsura în care acestea au fost obținute în mod legal și au fost respectate normele aplicabile în materie de probe, aprecierea faptelor și a elementelor de probă ține de competența exclusivă a Tribunalului și nu constituie, cu excepția cazului denaturării, o chestiune de drept supusă controlului Curții în cadrul unui recurs (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2026, Martinair Holland/Comisia, C‑386/22 P, EU:C:2026:131, punctul 57).

22 A se vedea punctul 49 și urm. din prezentele concluzii.

23 Mai concret, Curtea a statuat că, pentru a se demonstra că organizarea procedurii administrative nu oferă garanții suficiente pentru excluderea oricărei îndoieli legitime cu privire la o eventuală prejudecată, nu este necesar să se demonstreze „lipsa unei imparțialități”. Este suficient să existe o „îndoială legitimă” în această privință, iar aceasta să nu poată fi înlăturată (a se vedea Hotărârea din 27 martie 2019, August Wolff și Remedia/Comisia, C‑680/16 P, EU:C:2019:257, punctul 37, Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ, C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 54, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop, C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 47).

24 Astfel cum a arătat avocatul general Pikamäe în Concluziile prezentate în cauza Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:497, punctele 108 și 109), sarcina probei referitoare la existența unei îndoieli legitime cu privire la o eventuală prejudecată nu poate fi considerată excesiv de oneroasă, din moment ce jurisprudența nu impune ca existența unei lipse de imparțialitate să fie stabilită în mod pozitiv. Este suficient mai degrabă să existe o îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată, iar aceasta să nu poată fi înlăturată. De asemenea, atunci când se constată o încălcare a cerinței de imparțialitate obiectivă, nu mai este necesar să se examineze dacă este îndeplinită și condiția referitoare la imparțialitatea subiectivă.

25 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de stabilire a unor norme uniforme și a unei proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții în cadrul unui mecanism unic de rezoluție și al unui fond unic de rezoluție și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 225, p. 1).

26 A se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2021, Parlamentul/UZ (C‑894/19 P, EU:C:2021:863, punctul 54), și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop (C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 47).

27 A se vedea Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia (C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 158), în care Curtea a statuat că faptul că două servicii ale Comisiei aparțin aceleiași structuri organizaționale nu poate, per se, să repună în discuție imparțialitatea acestei instituții, serviciile menționate făcând în mod necesar parte din organizarea administrativă de care aparțin. Rezultă că structura internă a unei instituții nu poate ca atare să evidențieze un risc de atingere adusă imparțialității. Existența unui astfel de risc trebuie, dimpotrivă, să fie susținută de elemente concrete.

28 Principiul „nemo iudex in causa sua” („nimeni nu trebuie să fie judecător în propria cauză”) constituie una dintre cele mai vechi expresii ale principiului imparțialității. Rezultat din tradiția juridică romană, acesta are la bază ideea că un factor de decizie nu se poate pronunța într‑o cauză în care are un interes personal susceptibil să afecteze – sau să pară că afectează – independența sa de judecată. Acest principiu își are originea în special în normele referitoare la iudex suspectus care figurează în Corpus iuris civilis (Digeste, D. 5,1,17, și Codul lui Iustinian, C. 3,5). Transmis de dreptul canonic și ulterior integrat în tradițiile juridice europene, acest principiu s‑a impus treptat ca un principiu general de drept, considerat în prezent o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la bună administrare. Acesta urmărește nu numai să prevină orice subterfugiu real, ci și să mențină încrederea în instituția decizională prin garantarea faptului că se face justiție și este imparțială în mod obiectiv (a se vedea Vermeule, A., „Contra Nemo Iudex in Sua Causa: The Limits of Impartiality”, The Yale Law Journal, vol. 122, nr. 2, noiembrie 2012, p. 384).

29 A se vedea Concluziile avocatei generale Ćapeta prezentate în cauza Vivacom Bulgaria (C‑369/23, EU:C:2024:612, punctul 51), cu privire la posibilitatea de a scădea probabilitatea parțialității prin faptul că se prevede că o entitate distinctă de cea care face obiectul acțiunii în despăgubire este competentă să se pronunțe asupra unei asemenea acțiuni.

30 În ceea ce privește temerile invocate legate de participarea unui anumit judecător în cadrul unui complet de judecată, este necesar să se arate că atât instanțele Uniunii, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează dacă neliniștile exprimate de părțile din litigiu pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2025, WV/SEAE, C‑243/24 P, EU:C:2025:742, punctele 53-61, Hotărârea din 19 iunie 2015, Z/Curtea de Justiție, T‑88/13 P, EU:T:2015:393, punctele 57 și 73, precum și Hotărârea Curții EDO din 23 aprilie 2015, Morice împotriva Franței, CE:ECHR:2015:0423JUD002936910, § 79-91).

31 A se vedea punctul 128 și urm. din prezentele concluzii.

32 Pentru o analiză a relației dintre articolul 41 și articolele 42 și 47 din cartă, a se vedea Craig, P., „Article 41 – The Right to Good Administration”, în Peers, S., Hervey, T., Kenner, J., și Ward, A. (dir.), The EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Oxford, 2021, p. 1127.

33 A se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2019, OZ/BEI (C‑558/17 P, EU:C:2019:289, punctul 58), și Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul (C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 59).

34 A se vedea Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza OZ/BEI (C‑558/17 P, EU:C:2018:930, punctele 49-51).

35 Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul (C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctul 60).

36 A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744, punctul 87 și jurisprudența citată).

37 A se vedea Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza OZ/BEI (C‑558/17 P, EU:C:2018:930, punctul 53).

38 A se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, HF/Parlamentul (C‑570/18 P, EU:C:2020:490, punctele 57-66).

39 A se vedea punctele 85 și 89 din prezentele concluzii.

40 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, pentru a se pronunța cu privire la existența, într‑o anumită cauză, a unui motiv legitim de a bănui un judecător de lipsă de imparțialitate, perspectiva acuzatului este luată în considerare, dar nu joacă un rol decisiv. Elementul determinant constă în a se stabili dacă temerile persoanei în cauză pot fi considerate justificabile în mod obiectiv (a se vedea Curtea EDO, 21 decembrie 2000, Wettstein împotriva Elveției, CE:ECHR:2000:1221JUD003395896, § 44, precum și Curtea EDO, 7 august 1996, Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei, CE:ECHR:1996:0807JUD001987492, § 58).

41 A se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul (T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 47), și Hotărârea din 22 martie 2023, Colombani/SEAE (T‑113/22, EU:T:2023:154, punctul 35).

42 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76).

43 După cum a indicat avocatul general Saugmandsgaard Øe în Concluziile prezentate în cauza HF/Parlamentul (C‑570/18 P, EU:C:2020:44, punctul 66), confidențialitatea nu implică un „drept la secret”, ci trebuie asigurată ținând seama de alte interese legitime.

44 A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 1990, Schneemann ș.a./Comisia (C‑137/88, EU:C:1990:69, punctul 9), Hotărârea din 12 iulie 2011, Comisia/Q (T‑80/09 P, EU:T:2011:347, punctul 86), și Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul (T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 99).

45 A se vedea Hotărârea din 28 mai 1980, Kuhner/Comisia (33/79 și 75/79, EU:C:1980:139, punctul 22).

46 Livolsi, T., Schiano, R., Statut de la fonction publique de l’Union européenne: commentaire article par article, Perillo, E., Giacobbo‑Peyronnel, V. (dir.), Bruxelles, 2017, p. 178. Obligația de solicitudine impune administrației să adune toate informațiile relevante, inclusiv pe cele referitoare la interesul funcționarului în cauză, înainte de a lua o decizie care îl afectează. Obligația de solicitudine apare astfel ca una dintre componentele principiului bunei administrări, care impune autorității împuternicite să facă numiri să ia decizii în deplină cunoștință de cauză, în caz contrar fiind dificil să se conceapă modul în care acestea ar putea fi corect motivate.

47 A se vedea Hotărârea din 18 octombrie 1976, N./Comisia (128/75, EU:C:1976:139, punctul 10).