Concluziile avocatului general domnul M. Szpunar prezentate la 2 octombrie 2025.#Stichting Onderhandelingen Thuiskopie vergoeding și Stichting de Thuiskopie împotriva HP Nederland BV ș.a.#Cererea de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 2 – Dreptul de reproducere – Articolul 3 alineatul (1) – Dreptul de comunicare publică a operelor – Articolul 5 alineatul (2) litera (b) – Așa‑numita excepție privind «copia privată» – Compensație echitabilă – Serviciu de streaming cu plată – Copie pentru redare offline – Articolul 5 alineatul (5).#Cauza C-496/24.

Legislația Uniunii în materia dreptului de autor prevede, printre numeroasele excepții de la drepturile exclusive ale autorilor, o excepție care permite persoanelor fizice să realizeze fără autorizație reproduceri ale unor opere pentru uz personal. Pentru a compensa pierderile care rezultă pentru autori din această excepție, cauzate de faptul că utilizatorii sunt scutiți de necesitatea de a achiziționa un număr mai mare de exemplare ale operelor, dreptul Uniunii prevede plata unei compensații cu acest titlu. În practica statelor membre, această compensație este finanțată cel mai adesea prin așa‑numita redevență pentru copia privată percepută de la producătorii sau importatorii de suporturi și de dispozitive de stocare care pot fi utilizate de persoane fizice pentru a reproduce opere protejate. Redevența respectivă este apoi repercutată asupra cumpărătorilor acestor dispozitive și suporturi, astfel încât sarcina financiară finală a compensației în temeiul excepției menționate este suportată, în principiu, de beneficiarii acesteia. Curtea a statuat că un astfel de regim este compatibil cu dreptul Uniunii ( 2 ).

Redevența pentru copia privată, a cărei colectare și plată sub formă de compensație este în sarcina organismelor desemnate de statele membre, constituie pentru autori o sursă substanțială și stabilă de venituri. Prin urmare, există tentația de a extinde domeniul de aplicare al excepției în discuție și, în consecință, sursele de venituri din redevența pentru copia privată, dincolo de cadrul care rezultă din dispozițiile de drept relevante, precum și de obiectivele și de motivele instituirii sale, în conformitate cu principiul comun potrivit căruia, atunci când ții în mână un ciocan, totul arată ca un cui. Se pare că instituțiile responsabile de colectarea redevenței pentru copia privată din Țările de Jos au cedat acestei iluzii, considerând serviciul de punere la dispoziție a unor copii ale unor opere pentru utilizare fără acces la rețea oferit de furnizorii de servicii de streaming la cerere ( 3 ) ca fiind supus redevenței menționate și, prin urmare, acoperit de excepția în cauză.

Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că compensația pentru excepția privind copia privată nu este un scop în sine. Ea urmărește să compenseze pierderile în situațiile în care aplicarea excepției menționate este admisibilă și justificată, iar uneori chiar necesară. În schimb, scopul său nu este acela de a se substitui mecanismelor contractuale obișnuite în situațiile în care autorii sunt în măsură să își valorifice drepturile exclusive și să obțină astfel venituri din exploatarea operelor, chiar dacă aceste venituri nu sunt, în opinia lor, suficient de ridicate. În prezenta cauză, Curtea va avea ocazia de a clarifica limitele aplicării excepției amintite, în lumina jurisprudenței sale anterioare privind situații similare.

Articolele 2, 3, 5 și 6 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 4 ) prevăd în special: „Articolul 2 Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte: (a) pentru autori, a operelor lor; […] Articolul 3 (1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. […] Articolul 5 […] (2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri: […] (b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză; […] (5) Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului. Articolul 6 […] 3. În sensul prezentei directive, «măsuri tehnice» înseamnă orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor al unui drept conex dreptului de autor conform dispozițiilor legale […] Măsurile tehnologice sunt considerate eficiente când utilizarea unei opere sau a unui alt obiect protejat este controlată de către titularii de drepturi în baza aplicării unui cod de acces sau a unui procedeu de protecție, cum ar fi criptarea, bruierea sau alte transformări ale operei sau ale altui obiect protejat, sau a unui mecanism de control al copierii, care atinge obiectivul protecției.”

Directiva 2001/29 a fost transpusă în dreptul neerlandez prin Auteurswet 1912 (Legea din 1912 privind dreptul de autor). Excepția privind copia privată este prevăzută la articolul 16c din această lege. Alineatul 2 al acestui articol prevede plata către titulari a unei compensații echitabile finanțate prin redevența pentru copia privată percepută de la importatorii și producătorii de dispozitive și suporturi de stocare care pot fi utilizate în scopul reproducerii pentru uz personal a unor opere. În conformitate cu articolele 16d și 16e din legea menționată, sarcina colectării acestei redevențe revine Stichting de Thuiskopie (denumită în continuare „SdT”), în timp ce baza și cuantumul său sunt stabilite de Stichting Onderhandelingen Thuiskopievergoeding, fundație de drept neerlandez (denumită în continuare „SONT”), în cadrul căreia sunt reprezentate organizații ale titularilor de drepturi, precum și entități obligate la plata redevenței menționate. Tariful redevenței pentru copia privată pentru perioada 2018-2020 stabilit de SONT cuprindea printre altele, printre „sursele care trebuie luate în considerare”, „serviciile de streaming cu plată”.

HP Nederland B.V. și Dell B.V. sunt obligate să plătească redevența pentru copia privată. Stichting Overlegorgaan Blanco Informatiedragers reprezintă toate entitățile obligate la plata acestei redevențe. Entitățile menționate au sesizat Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) cu o acțiune împotriva SdT și SONT prin care au solicitat să se constate că redevența pentru copia privată nu acoperă serviciul de punere la dispoziție a unor copii pentru utilizare fără acces la rețea (offline streaming copii) care este furnizat în legătură cu un serviciu de streaming la cerere de opere muzicale sau audiovizuale prin internet.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanței de trimitere, un astfel de serviciu constă în faptul că un abonat la un serviciu de streaming la cerere poate selecta din catalogul operelor disponibile unele dintre acestea pentru a le utiliza fără acces la rețea (în modul numit „offline”). Furnizorul serviciului creează în acest caz copii ale operelor selectate într‑o anumită parte a memoriei dispozitivului sau dispozitivelor abonatului, puse la dispoziția prestatorului în acest scop. Această copie este criptată, astfel încât abonatul poate utiliza opera, de regulă doar prin intermediul aplicației furnizorului serviciului, dar nu are posibilitatea de a dispune de respectiva copie, cu alte cuvinte nu poate să creeze alte copii, să modifice locația sau să o transfere autonom pe un alt dispozitiv sau pe un alt suport. La expirarea termenului pentru care a fost pusă la dispoziție copia și, în orice caz, la încetarea prestării serviciului principal (streaming), copia este retrasă din dispozitiv. În plus, furnizorul serviciului o poate șterge în cazurile prevăzute în condițiile generale de furnizare a serviciului.

Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a respins acțiunea prin hotărârea din 18 septembrie 2019. Această decizie a fost însă anulată printr‑o hotărâre a Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos) din 22 martie 2022. Astfel, această instanță a considerat că, în cazul unui serviciu de punere la dispoziție a unor copii pentru utilizare fără acces la rețea precum cea descrisă la punctul 7 de mai sus, nu exista o reproducere pentru uz personal, în sensul articolului 16c din Legea privind dreptul de autor și al articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. SdT și SONT au formulat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri la instanța de trimitere.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Ținând cont și de testul în trei etape prevăzut la articolul 5 alineatul (5) din Directiva [2001/29], o reproducere care prezintă caracteristicile descrise anterior la [punctul 7 din prezentele concluzii] poate fi considerată «reproducer[e] […] realizat[ă] de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale», în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din [această directivă]? 2) Obiectivele urmărite de Directiva [2001/29], inclusiv un grad ridicat de protecție a dreptului de autor, un echilibru just între interesele titularului de drepturi și interesele utilizatorului și o aplicare coerentă și neutră din punct de vedere tehnologic, de către statele membre, a excepțiilor și limitărilor se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia excepția privind copia privată nu cuprinde și copia pentru utilizarea fără acces la rețea? 3) Pentru răspunsul la una sau mai multe dintre întrebările de mai sus, este relevant dacă titularii de drepturi primesc o redevență pentru fiecare copie pentru utilizare fără acces la rețea realizată sau primesc o redevență care se bazează pe numărul de ocazii în care o copie pentru utilizare fără acces la rețea a fost rulată de utilizatorul serviciului de streaming?”

Cererea de decizie preliminară a fost depusă la Curte la 17 iulie 2024. Părțile din litigiul principal, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 19 iunie 2025.

Instanța de trimitere a formulat trei întrebări preliminare, însă acestea privesc aceeași problematică și, prin urmare, propunem să le examinăm împreună. Această instanță solicită în esență să stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că un abonat la un serviciu de comunicare la cerere de opere protejate prin streaming pe internet realizează reproduceri ale acestor opere pentru uz personal, în sensul acestei dispoziții, atunci când beneficiază de un serviciu suplimentar de punere la dispoziție de opere pentru utilizare fără acces la rețea, aceste opere fiind stocate în memoria dispozitivului abonatului, în condițiile în care furnizorul de servicii păstrează, prin intermediul unor măsuri tehnice în sensul articolului 6 din această directivă, un control deplin asupra locației, copierii și ștergerii acestor opere, abonatul neputând decât să le utilizeze (să le asculte sau să le vizioneze) pe dispozitivul în discuție pe durata punerii la dispoziție. Propunem completarea răspunsului la această întrebare cu interpretarea articolului 3 din directiva menționată.

Analiza noastră se întemeiază pe premisa că cele două condiții pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, care nu par să fie contestate în cauza principală, și anume ca abonatul în discuție să fie o persoană fizică și să utilizeze serviciul în cauză în scopuri private, sunt îndeplinite.

Este de asemenea cert că abonatul nu realizează el însuși o reproducere a operei, ci că această reproducere este efectuată, la cererea abonatului, de furnizorul serviciului. Curtea a admis însă aplicarea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 într‑o astfel de situație, considerând că termenii „reproduceri […] realizate de către o persoană fizică” care figurează în această dispoziție acoperă și utilizarea de către respectiva persoană fizică a serviciilor furnizate de un terț ( 5 ).

Totuși, o persoană fizică nu poate beneficia de această excepție decât cu condiția de a avea acces în prealabil la operă în forma care se află la originea reproducerii ( 6 ), acest acces trebuind să fie legal, cu alte cuvinte obținut cu autorizarea titularilor drepturilor de autor ( 7 ). În schimb, atunci când o persoană fizică obține accesul la operă numai ca urmare a reproducerii acesteia, nu se poate considera că reproducerea respectivă a fost realizată de această persoană fizică în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Astfel, ea este realizată de persoana care oferă acces la operă și – dacă se produce la distanță, sub o formă dematerializată și în afara cercului privat al persoanei care oferă accesul – constituie o punere la dispoziția publicului a operei în sensul articolului 3 din această directivă ( 8 ).

Tocmai aceasta este situația serviciului descris la punctul 7 din prezentele concluzii, întrucât abonatul obține accesul la o copie pentru utilizare fără acces la rețea (offline streaming copy) ca urmare a creării copiei respective. În această privință, este lipsit de relevanță faptul că el poate avea acces la aceleași opere și prin streaming, întrucât streamingul nu este o sursă de reproducere, iar utilizarea efectivă a accesului prin streaming la anumite opere nu este o condiție pentru a obține copii ale acestora pentru utilizare fără acces la rețea ( 9 ).

Prin urmare, nu suntem convinși de argumentul invocat de SdT și de SONT potrivit căruia accesul abonaților la opere prin streaming este suficient pentru a considera că punerea la dispoziție de copii pentru utilizare fără acces la rețea intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Este adevărat că, din punct de vedere comercial, serviciul de punere la dispoziție a copiilor pentru utilizare fără acces la rețea este un serviciu accesoriu și legat de serviciul principal de streaming, întrucât numai abonații acestuia din urmă pot beneficia de primul și ambele acoperă același catalog de opere. Totuși, din punct de vedere tehnic, acesta este un serviciu distinct și independent ( 10 ). Cu alte cuvinte, este vorba despre două căi de acces potențial la aceleași opere, dar acestea sunt independente, iar una nu constituie o reproducere a celeilalte. Din punctul de vedere al dreptului de autor, aceste două servicii constituie acte distincte de exploatare a operelor, cu atât mai mult cu cât condițiile de utilizare a operelor respective sunt, în cele două cazuri, substanțial diferite. Astfel, un serviciu de streaming necesită un acces permanent la o conexiune la internet suficient de rapidă și este adesea supus unor restricții geografice (geoblocking). În schimb, cele două inconveniente nu se prezintă în cazul copiilor pentru utilizare fără acces la rețea.

Prin urmare, situația este similară celei în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea VCAST. Reproducerile realizate în cadrul acestui serviciu nu pot fi considerate ca fiind realizate de către persoane fizice (abonați) în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, ci trebuie atribuite furnizorului serviciului, care pune astfel operele la dispoziția abonaților săi. Asemenea reproduceri fac parte, așadar, din actul de punere la dispoziția publicului a acestor opere, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, în sensul articolului 3 din directiva menționată, iar acest act este realizat de furnizorul serviciului.

Argumentul invocat de SdT și de SONT, precum și de guvernul francez, potrivit căruia o copie pentru utilizare fără acces la rețea constituie o reproducere realizată de către o persoană fizică în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, este prin urmare eronat, întrucât abonatul este cel care inițiază crearea acestei copii. Punerea operelor la dispoziția publicului astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, prevăzută la articolul 3 din directiva menționată, se efectuează la cererea utilizatorului. Acesta din urmă trebuie, așadar, să inițieze procesul de comunicare prin exprimarea cererii respective, în speță o cerere de realizare a unei copii pentru utilizare fără acces la rețea. Aceasta nu înseamnă însă că orice comunicare a unei copii a unei opere la cererea unui utilizator devine automat o reproducere realizată de către o persoană fizică pentru uz personal care intră sub incidența articolului 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată. Astfel, o asemenea interpretare ar lipsi de sens o mare parte a dispozițiilor care figurează la articolul 3 din această directivă.

Există însă două diferențe importante între prezenta cauză și cea în care a fost pronunțată Hotărârea VCAST. În primul rând, deși activitatea în discuție în această din urmă cauză era exercitată fără autorizarea titularilor de drepturi de autor, nimic nu indică, în speță, un astfel de caracter nelegal al serviciului de comunicare a copiilor pentru utilizare fără acces la rețea. În al doilea rând, spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Hotărârea VCAST, în prezenta cauză nu este vorba despre o comunicare inițială și o comunicare secundară efectuate de două persoane diferite. Comunicarea operelor atât prin streaming, cât și prin punerea la dispoziție a acestora sub formă de copii pentru utilizare fără acces la rețea sunt efectuate de aceeași entitate și constituie o comunicare inițială – operele în format digital sunt transmise direct de la serverul furnizorului serviciului către dispozitivul abonatului. Acesta este motivul pentru care jurisprudența Curții potrivit căreia comunicarea operelor protejate prin dreptul de autor este considerată ca fiind publică atunci când se adresează unui așa‑numit public nou sau se efectuează potrivit unei modalități tehnice specifice nu este aplicabilă în speță ( 11 ). Astfel, acest principiu nu se aplică decât în ipoteza unei comunicări secundare a operelor deja comunicate publicului de către un terț ( 12 ).

Prin urmare, achiesăm la opinia Comisiei potrivit căreia situația în discuție în litigiul principal nu trebuie analizată în lumina articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, ci în lumina articolului 3 din aceasta.

O serie de argumente suplimentare pledează în favoarea unei astfel de interpretări.

În primul rând, punctul de vedere exprimat de SdT și de SONT în ședință, potrivit căruia aplicarea articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu necesită ca titularii de drepturi să piardă controlul asupra utilizării operelor, nu este fondat. Pierderea controlului este o caracteristică inerentă excepției de la dreptul de autor, întrucât excepția constă în faptul că utilizatorii pot efectua acte care intră în mod normal în sfera monopolului drepturilor de autor fără autorizarea titularilor drepturilor de autor, cu alte cuvinte în afara controlului acestora. Excepția prevăzută de dispoziția menționată autorizează persoanele fizice să reproducă opere pentru uz personal. Pe de o parte, reproducerea în cadrul acestei excepții nu intră, așadar, prin definiție, sub incidența controlului titularilor drepturilor de autor. Pe de altă parte, utilizatorii trebuie totuși să fie în măsură din punct de vedere tehnic să realizeze această reproducere, cu alte cuvinte, trebuie să aibă (în mod legal, astfel cum a subliniat Curtea) acces la operă într‑o formă care să permită copierea sa.

Această situație nu se regăsește în prezenta cauză. Datorită măsurilor tehnice aplicate, furnizorii de servicii de streaming, care acționează în numele titularilor de drepturi de autor în calitate de titulari ai unor licențe acordate de aceștia, păstrează controlul asupra reproducerii operelor comunicate sub formă de copii pentru utilizare fără acces la rețea. Astfel, aceste copii sunt realizate de furnizorul serviciului și stocate pe dispozitivul utilizatorului în condiții bine definite și controlate efectiv. Prin urmare, măsurile tehnice nu urmăresc, așa cum susțin SdT și SONT, precum și guvernul francez, să împiedice depășirea de către utilizatori a limitelor excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, ci să îi împiedice pe aceștia să beneficieze de însăși această excepție prin reproducerea operelor fără autorizarea titularilor de drepturi. Prin urmare, nu este vorba despre o situație de aplicare a excepției de la drepturile de autor, ci despre exploatarea normală a acestor drepturi.

Punctul de vedere exprimat de SdT și de SONT, potrivit căruia consimțământul titularilor de drepturi pentru crearea de copii pentru utilizare fără acces la rețea nu are efect juridic și titularii nu pot percepe redevențe în acest temei, întrucât realizarea acestor copii intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, astfel încât titularii de drepturi de autor au dreptul la compensația echitabilă prevăzută de această dispoziție, este de asemenea lipsit de orice temei.

Astfel, aceste părți presupun de la bun început că realizarea de copii pentru utilizare fără acces la rețea intră sub incidența excepției menționate și deduc din această premisă că posibilitățile de acțiune ale titularilor drepturilor de autor sunt limitate de această excepție. Or, în realitate, este exact invers: sursa pe baza căreia este creată copia pentru utilizare fără acces la rețea nu este deținută de utilizatori, ci de titularul licenței acordate de titularii de drepturi, astfel încât utilizatorii nu pot realiza reproduceri în temeiul excepției menționate și trebuie să solicite comunicarea unei copii titularului licenței, care poate să solicite o redevență în acest temei.

În schimb, hotărârile invocate de SdT și de SONT ( 13 ) nu privesc stabilirea domeniului de aplicare al excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, ci modul de calcul al compensației echitabile prevăzute la acest articol. Acestea se întemeiază, așadar, pe premisa implicită potrivit căreia condițiile de aplicare a acestei excepții sunt îndeplinite și acesta este contextul în care Curtea a concluzionat că eventuala autorizare a titularilor de drepturi nu afectează dreptul la o compensație echitabilă. Astfel, după cum a arătat Curtea, „dacă un titular de drepturi autorizează o persoană fizică să utilizeze [fișiere care conțin opere protejate] prin punerea acestora la dispoziția sa, simpla posibilitate de a utiliza fișierele menționate în scopul reproducerii operelor protejate justifică aplicarea redevenței pentru copia privată” ( 14 ). În prezenta cauză, este însă vorba despre o situație în care titularul drepturilor de autor sau titularul unei licențe acordate de acesta comunică unor persoane fizice fișiere care conțin opere protejate, dar aceste persoane nu au posibilitatea de a utiliza fișierele respective pentru reproducerea acestor opere, astfel încât aplicarea redevenței pentru copia privată nu se justifică.

Adăugăm, în trecere, că Directiva 2001/29 în mod clar nu permite statelor membre să adopte dispoziții care ar obliga titularii de drepturi să renunțe la garanțiile tehnice într‑o situație precum cea din speță. Astfel, dacă articolul 6 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă coroborat cu primul paragraf al acestui alineat permite statelor membre să adopte dispoziții care să protejeze dreptul utilizatorilor de a beneficia de excepția prevăzută la articolul (5) alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, al patrulea paragraf al alineatului respectiv exclude această posibilitate pentru operele puse la dispoziția publicului, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, și anume într‑o situație precum cea din speță. Prin urmare, ar fi contrar obligației de protecție a garanțiilor tehnice prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din această Directivă 2001/29 ca un stat membru să introducă o excepție cu domeniul de aplicare preconizat de SdT și de SONT.

În al doilea rând, articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 impune ca excepțiile de la drepturile exclusive pe care le prevede această directivă (1) să se aplice în cazuri speciale, (2) să nu intre în conflict cu exploatarea normală a operelor și (3) să nu aducă în mod nejustificat atingere intereselor titularilor de drepturi. Este vorba despre testul în trei etape care își are originea în dreptul internațional care se impune Uniunii ( 15 ).

Extinderea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din această directivă la un serviciu de comunicare de copii pentru utilizare fără acces la rețea ar fi, în opinia noastră, contrară celei de a doua etape a testului amintit. Astfel, un asemenea serviciu constituie o exploatare normală a operelor din care titularii drepturilor de autor pot obține beneficii financiare, această exploatare fiind independentă de comunicarea operelor prin streaming. Extinderea excepției menționate la acest tip de copii ar perturba această exploatare, întrucât ar crea confuzie în percepția utilizatorilor și ar repune în discuție temeinicia perceperii de către titularii de drepturi de autor sau de către titularii unor licențe acordate de aceștia a unor redevențe suplimentare pentru comunicarea copiilor respective. Articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 se opune, așadar, extinderii excepției amintite la serviciul în discuție în prezenta cauză.

În sfârșit, în al treilea rând, însuși modul de redactare a articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 pare să se opună ca serviciile de streaming să fie supuse redevenței pentru copia privată pentru serviciul de comunicare de copii pentru utilizare fără acces la rețea. Astfel, această dispoziție precizează că compensația echitabilă pe care o prevede, care este finanțată prin redevența pentru copia privată, trebuie să țină cont de aplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 din această directivă. Or, în cazul serviciilor de comunicare a unor opere furnizate în condițiile descrise la punctul 7 din prezentele concluzii, măsurile tehnice utilizate permit titularilor de drepturi de autor sau titularilor de licențe conferite de aceștia să păstreze un control deplin asupra reproducerii operelor și, prin urmare, să nu suporte pierderi cauzate de realizarea de copii pentru uz personal de către utilizatori. Prin urmare, nici compensația echitabilă nu este justificată în speță.

Nici obiectivele Directivei 2001/29 menționate în a doua întrebare preliminară, precum un nivel ridicat de protecție a drepturilor de autor, un just echilibru între interesele titularilor de drepturi și interesele utilizatorului și o aplicare coerentă și neutră din punct de vedere tehnologic a excepțiilor de către statele membre, nu se opun interpretării pe care o propunem.

După cum am arătat mai sus, prin aplicarea unor măsuri tehnice, titularii de drepturi sau titularii de licențe conferite de aceștia exercită un control deplin asupra comunicării și utilizării copiilor pentru utilizare fără acces la rețea și pot obține venituri din această formă de exploatare a operelor. Extinderea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 la această formă de comunicare ar aduce, așadar, atingere în mod direct intereselor lor și, prin urmare, nivelului ridicat de protecție a drepturilor de autor pe care această directivă urmărește să îl realizeze.

Nu este vorba nici despre o atingere adusă intereselor legitime ale utilizatorilor sau justului echilibru dintre interesele lor și cele ale titularilor drepturilor de autor. Excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 are ca scop legitimarea actelor pe care utilizatorii le îndeplinesc în sfera privată care nu intră sub controlul acestor titulari. Or, comunicarea unei copii pentru utilizare fără acces la rețea de către furnizorul serviciului de streaming are loc în cadrul relației dintre acest furnizor și utilizator, cu alte cuvinte în afara sferei private a acestuia din urmă și sub controlul titularilor drepturilor de autor. Prin urmare, utilizatorii nu au niciun interes legitim să obțină o astfel de copie în cadrul unei excepții de la dreptul de autor.

În schimb, în ceea ce privește neutralitatea tehnologică, contrar celor susținute de SdT și de SONT, situația serviciului de streaming este, din punct de vedere tehnologic, total diferită de tehnologiile invocate de aceste părți, precum CD‑urile și DVD‑urile sau radiodifuziunea.

În cazul CD‑urilor sau al DVD‑urilor, utilizatorul plătește un preț unic pentru care primește înregistrarea unui număr limitat de opere (în general, câteva până la o duzină de opere muzicale sau o operă audiovizuală) însoțite de un suport fizic. El poate utiliza operele respective în sfera sa privată în orice mod, inclusiv reproducerea lor în temeiul excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. În schimb, radiodifuziunea este un serviciu liniar în cadrul căruia organismul de radiodifuziune este cel care determină operele și momentul la care vor fi difuzate, auditorii sau telespectatorii putând eventual să le asculte sau să le vizioneze la acel moment. Ei pot realiza de asemenea înregistrări pentru uz personal, dar numai pentru operele care sunt radiodifuzate și numai în momentul difuzării lor și cu condiția ca acest lucru să fie posibil din punct de vedere tehnic.

În schimb, serviciul de streaming în discuție în prezenta cauză este un serviciu la cerere furnizat pe internet, în cadrul căruia, pentru un preț forfetar relativ scăzut ( 16 ), utilizatorii pot avea, în orice moment, acces la un număr foarte mare de opere. În cadrul acestui serviciu, nu este însă posibilă înregistrarea conținuturilor comunicate prin intermediul unui streaming, întrucât o asemenea posibilitate ar face întreaga afacere neviabilă din punct de vedere economic – beneficiarii serviciului putând, într‑un termen scurt, să copieze operele care îi interesează și să renunțe la abonament. Prin urmare, serviciul de streaming la cerere nu este comparabil din punct de vedere funcțional cu CD‑urile sau DVD‑urile ori cu transmisiunea radiofonică sau televizată. Și din punctul de vedere al dreptului de autor, este vorba despre domenii de exploatare complet diferite. Principiul neutralității tehnologice nu impune, așadar, ca serviciul de streaming și celelalte două tehnologii să fie tratate în mod identic.

Nici problema semnalată de SdT și SONT privind remunerația pretins insuficientă plătită de titularii de licențe titularilor de drepturi de autor pentru această comunicare sau, mai general, pentru exploatarea operelor prin streaming la cerere nu justifică includerea serviciului de comunicare de copii pentru utilizare fără acces la rețea în sfera excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 și a compensației echitabile prevăzute la acest articol. Așa cum am menționat în introducerea prezentelor concluzii, această compensație urmărește repararea prejudiciului pe care titularii de drepturi îl suportă ca urmare a legalizării actelor efectuate de utilizatori în sfera lor privată asupra cărora titularii menționați nu au control. Ea nu are însă ca scop să se substituie mecanismelor obișnuite de exploatare a operelor și de remunerare a titularilor de drepturi în acest temei. În cazul în care această remunerație este insuficientă, statele membre ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a remedia problema, în conformitate cu articolul 18 și următoarele din Directiva (UE) 2019/790 ( 17 ).

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că un abonat la un serviciu de comunicare la cerere prin streaming pe internet a unor opere protejate nu realizează o reproducere a acestor opere pentru uz propriu, în sensul acestei dispoziții, atunci când utilizează un serviciu suplimentar de comunicare a operelor pentru utilizare fără acces la rețea, care constă în stocarea operelor respective pe dispozitivul abonatului, în condițiile în care furnizorul serviciului păstrează, prin intermediul unor măsuri tehnice în sensul articolului 6 din directiva menționată, controlul deplin asupra locației, a copiei și a ștergerii acestor opere, abonatul putând să le utilizeze (să le asculte sau să le vizioneze) pe dispozitivul în cauză numai pe durata comunicării; articolul 3 din directiva amintită trebuie interpretat în sensul că această comunicare constituie o punere la dispoziția publicului a operelor de către furnizorul serviciului astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, în sensul dispoziției menționate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează: 1) Articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că un abonat la un serviciu de comunicare la cerere prin streaming pe internet a unor opere protejate nu realizează o reproducere a acestor opere pentru uz propriu, în sensul acestei dispoziții, atunci când utilizează un serviciu suplimentar de comunicare a operelor pentru utilizare fără acces la rețea, care constă în stocarea operelor respective pe dispozitivul abonatului, în condițiile în care furnizorul serviciului păstrează, prin intermediul unor măsuri tehnice în sensul articolului 6 din directiva menționată, controlul deplin asupra locației, a copiei și a ștergerii acestor opere, abonatul putând să le utilizeze (să le asculte sau să le vizioneze) pe dispozitivul în cauză numai pe durata comunicării. 2) Articolul 3 din această directivă trebuie interpretat în sensul că comunicarea operelor pentru utilizare fără acces la rețea, menționată la punctul 1, constituie o punere la dispoziția publicului a operelor de către furnizorul serviciului astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment, în sensul dispoziției menționate.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 2 octombrie 2025 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

Dreptul neerlandez

Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

Analiză

Concluzie