Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 3 iulie 2025.###

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6, precum și a articolului 7 alineatul (2) litera (g) și alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Bezirkshauptmannschaft Neusiedl am See (Autoritatea administrativă a districtului Neusiedl am See, Austria) (denumită în continuare „BHM”) pentru a obține recunoașterea și executarea în Bulgaria a unei sancțiuni financiare aplicate lui BC în Austria ca urmare a neplății taxei de autostradă.

În conformitate cu articolul 6 din Decizia‑cadru 2005/214, autoritățile competente din statul membru executant sunt obligate să recunoască fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 din această decizie‑cadru și trebuie să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul din temeiurile de nerecunoaștere sau de neexecutare prevăzute la articolul 7 din decizia‑cadru menționată.

Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere, intenționează să aplice temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare facultativ prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214.

Potrivit acestei dispoziții, autoritatea competentă din statul membru executant poate refuza recunoașterea și executarea deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare dacă stabilește că, în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4 din această decizie‑cadru, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă.

Articolul 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 prevede însă că, înainte de a decide, printre altele pe baza acestui temei, nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul membru de executare trebuie să consulte autoritatea competentă din statul membru emitent, prin orice mijloace adecvate, și, dacă este cazul, trebuie să îi ceară să furnizeze fără întârziere orice informație necesară.

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze obiectul și întinderea acestei obligații de consultare, precum și repartizarea competențelor între autoritățile din statul membru emitent și cele din statul membru de executare.

La 24 noiembrie 2023, BHM a emis o decizie prin care i‑a aplicat lui BC, resortisant bulgar, o sancțiune financiară în cuantum de 350 de euro (denumită în continuare „decizia din 24 noiembrie 2023”) pentru încălcarea mai multor dispoziții din Bundesstrassen Mautgesetz 2002 (Legea privind taxele de circulație pe drumurile federale) ( 4 ) din 16 iulie 2002. Această decizie a rămas definitivă la 12 ianuarie 2024.

Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a fost sesizat de BHM în vederea recunoașterii și a executării deciziei din 24 noiembrie 2023, în calitate de autoritate competentă pentru executare în temeiul Deciziei‑cadru 2005/214.

Din certificatul ( 5 ) care însoțește decizia, transmis instanței menționate, reiese că această cauză a făcut obiectul unei proceduri scrise și că, în conformitate cu legislația austriacă, BC a fost informat, personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat, cu privire la dreptul său de contestare, precum și la termenul pentru calea de atac respectivă și că acesta nu a formulat nicio cale de atac în termenul stabilit. Certificatul respectiv este însoțit de decizia din 24 noiembrie 2023, în limbile bulgară și germană, în care sunt indicate încălcarea, amenda aplicată, calea de atac și termenul de introducere a căii de atac împotriva acestei amenzi, și anume două săptămâni. Din modul de redactare a acestei decizii reiese că ea a fost trimisă pentru a fi notificată persoanei sancționate.

Certificatul menționat conține însă mențiunea „fără confirmare de primire”.

Instanța de trimitere deduce din această mențiune că nu există nicio dovadă că decizia din 24 noiembrie 2023 a fost notificată efectiv lui BC. În plus, în cadrul procedurii de recunoaștere și de executare a acestei decizii, instanța respectivă a stabilit că BC a declarat la autoritățile comunale bulgare două adrese: o „adresă permanentă”, care este cea indicată în certificat și în decizia menționată, și o „adresă actuală”. Or, BC nu ar fi putut fi contactat la niciuna dintre aceste două adrese și nici nu ar fi în contact cu avocatul care i‑a fost desemnat din oficiu.

Acest avocat se opune recunoașterii și executării deciziei din 24 noiembrie 2023, subliniind în special că decizia respectivă nu i‑a fost notificată lui BC și că această persoană nu a putut să își exercite dreptul de a contesta decizia menționată.

Faptul că nu există nicio dovadă că BC a fost informat în mod corespunzător cu privire la decizia din 24 noiembrie 2023 și constatarea instanței de trimitere potrivit căreia BC nu locuiește la adresa la care a fost trimisă această decizie determină instanța menționată să considere că articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214 este aplicabil. Astfel, BC nu ar fi fost informat personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat cu privire la decizia din 24 noiembrie 2023 și la dreptul său de a contesta această decizie.

Pe de altă parte, lipsa unei informații în certificat cu privire la notificarea efectivă a acestei decizii ar implica de asemenea, potrivit instanței de trimitere, că articolul 20 alineatul (3) din această decizie‑cadru ( 6 ) nu a fost respectat în ceea ce privește dreptul la informare cu privire la acuzare, pe care persoana sancționată îl are în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale ( 7 ), precum și în ceea ce privește dreptul de a participa la o eventuală procedură judiciară, după faza scrisă a procedurii, pe care persoana sancționată îl are în temeiul articolului 8 alineatul (6) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ( 8 ).

Dat fiind că motivul de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214 este facultativ, instanța de trimitere consideră însă că poate proceda în două moduri. În primul rând, ea ar putea refuza recunoașterea și executarea deciziei din 24 noiembrie 2023, ceea ce ar împiedica mecanismul de cooperare judiciară în materie penală și ar favoriza impunitatea. În al doilea rând, ea ar putea recunoaște și executa această decizie, ceea ce ar aduce atingere drepturilor pe care BC le are în temeiul dreptului Uniunii.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă ar fi posibil să se procedeze într‑un al treilea mod pentru a respecta toate interesele protejate, într‑o primă etapă, garantând dreptul persoanei sancționate de a formula o cale de atac și de a participa personal la procedura ulterioară, precum și, într‑o a doua etapă, recunoscând decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare în cazul în care aceasta nu este anulată în urma căii de atac eventual introduse de persoana respectivă.

Mai precis, această instanță propune cooperarea cu autoritatea care a emis decizia respectivă pentru ca persoanei sancționate să i se acorde dreptul la o cale de atac, dat fiind că această persoană a fost privată de dreptul respectiv ca urmare a lipsei unei notificări efective a deciziei menționate.

În practică, autoritatea competentă din statul membru de executare ar contacta autoritatea competentă din statul membru emitent pentru a o întreba dacă, având în vedere faptul că decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare nu a fost notificată în mod corespunzător, persoana sancționată are dreptul de a formula o cale de atac împotriva acestei decizii fie ca o cale de atac inițială în cazul în care această autoritate consideră că termenul de introducere a căii de atac nu a început să curgă, fie ca urmare a unei repuneri în termen.

În primul rând, în cazul unui răspuns afirmativ al autorității competente din statul membru emitent care ar preciza, dacă este cazul, termenul în care această persoană poate formula o cale de atac, autoritatea competentă din statul membru de executare ar putea, prin toate mijloacele pe care dreptul său național le pune la dispoziția sa, să notifice în mod corespunzător persoanei menționate decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare, informând‑o cu privire la acest termen de introducere a căii de atac. Temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214 nu ar mai fi aplicabil în acest caz.

Autoritatea competentă din statul membru de executare ar putea suspenda procedura pendinte în fața sa până la soluționarea căii de atac introduse de persoana sancționată. În cazul în care această persoană nu introduce o cale de atac sau în cazul în care calea de atac respectivă este respinsă, aceasta ar avea drept consecință dispariția obstacolelor din calea recunoașterii și a executării deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare.

În al doilea rând, în ipoteza în care autoritatea competentă din statul membru emitent ar răspunde autorității competente din statul membru de executare că nu mai există nicio posibilitate de a introduce căi de atac, această autoritate ar putea fi determinată să aplice temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214.

Potrivit instanței de trimitere, această abordare ar contribui la consolidarea eficacității cooperării dintre autoritățile competente din statele membre, precum și a protecției drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă persoanelor sancționate. O astfel de abordare ar fi conformă și cu principiul recunoașterii reciproce ( 9 ).

Această instanță precizează că dreptul bulgar impune autorității competente din statul membru de executare să informeze persoana în cauză cu privire la decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare și ulterior să asculte această persoană ( 10 ). De asemenea, dreptul bulgar permite acestei autorități să solicite informații suplimentare autorității care a emis această decizie fără a impune limitări în ceea ce privește întinderea unei astfel de solicitări ( 11 ). În plus, dreptul bulgar impune instanței bulgare competente să consulte această autoritate înainte de a refuza recunoașterea deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare ( 12 ).

Pe de altă parte, dreptul bulgar obligă instanța bulgară competentă să informeze persoana sancționată cu privire la drepturile sale în cadrul procedurii naționale de recunoaștere a deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare ( 13 ). Precizând în același timp că această obligație nu este menită să fie aplicată procedurii de sancționare, care a fost deja desfășurată în statul membru emitent, instanța de trimitere consideră că este posibil să se interpreteze această obligație în mod extensiv. Astfel, pe baza unei solicitări exprese a autorității care a emis decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare, autoritatea competentă din statul membru de executare ar putea informa persoana sancționată cu privire la drepturile de care dispune în cadrul procedurii de emitere a acestei decizii, în special cu privire la posibilitățile de a contesta decizia menționată.

Pentru a susține soluția pe care o sugerează, instanța de trimitere menționează jurisprudența Curții din care rezultă că articolul 6 din Directiva 2012/13 nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia termenul de două săptămâni pentru formularea unei opoziții împotriva unei ordonanțe penale începe să curgă de la notificarea sa mandatarului persoanei care face obiectul ordonanței, cu condiția ca, de îndată ce această persoană a luat cunoștință de ordonanță, aceasta să dispună efectiv de un termen de două săptămâni pentru a formula opoziție împotriva acestei ordonanțe, eventual în urma sau în cadrul unei proceduri de repunere în termen ( 14 ). Astfel, această instanță arată că, în situația respectivă, persoana condamnată are dreptul de a solicita și de a obține repunerea în termen. Potrivit instanței menționate, mecanismul pe care îl propune ar putea fi suficient de eficient în cazul în care autoritățile austriece consideră că este posibil ca dreptul austriac să fie interpretat în același mod sau în mod similar.

Instanța de trimitere mai precizează că, în măsura în care Curtea a indicat deja, în ceea ce privește Directiva 2012/13, că aceasta nu reglementează modalitățile potrivit cărora informația privind acuzarea trebuie comunicată persoanei acuzate ( 15 ), nimic nu s‑ar opune ca autoritatea competentă din statul membru de executare să ajute autoritatea competentă din statul membru emitent în ceea ce privește comunicarea obligatorie a informațiilor către persoana sancționată.

În plus, Curtea ar fi admis că este posibil ca persoana acuzată să fie informată cu privire la acuzare numai în etapa executării unei hotărâri judecătorești definitive, punând accentul pe dreptul la apărare după această informare ( 16 ).

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă rolul pe care l‑ar putea avea astfel autoritatea competentă din statul membru de executare în furnizarea de informații persoanei sancționate este compatibil cu Decizia‑cadru 2005/214.

Astfel, această instanță arată că decizia‑cadru respectivă nu conține indicații în acest sens. Ea constată în special că procedura de consultare prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată privește colectarea anumitor informații și nu vizează măsuri destinate să efectueze o comunicare de informații care nu a avut loc până atunci.

În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „Obligația de recunoaștere prevăzută la articolul 6 din Decizia‑cadru 2005/214, posibilitatea de consultare potrivit articolului 7 alineatul (3) din decizia‑cadru și principiul evitării impunității pot fi interpretate în sensul că conferă autorității de executare, în măsura în care aceasta a constatat că există un motiv facultativ de refuz în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) litera (g) […] din decizia‑cadru [menționată], competența a) de a se consulta, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din [aceeași decizie‑cadru], cu autoritatea emitentă în scopul de a stabili dacă persoana sancționată mai are posibilitatea de a contesta decizia de aplicare a unei sancțiuni financiare; b) în cazul unui răspuns afirmativ, de a notifica persoanei sancționate decizia de aplicare a unei sancțiuni financiare și de a o informa despre dreptul de contestație; c) de a aștepta rezultatul unei eventuale contestații și de a ține seama de el pentru decizia pe fond?”

Comisia Europeană a depus observații scrise.

Instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la recunoașterea și la executarea unei decizii de impunere a plății unei sancțiuni financiare în temeiul Deciziei‑cadru 2005/214. Această instanță pornește de la constatarea potrivit căreia temeiul facultativ de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru poate fi aplicabil având în vedere unele mențiuni contradictorii care figurează în certificatul prevăzut la articolul 4 din decizia‑cadru respectivă. Prin urmare, instanța de trimitere poate fie să refuze recunoașterea și executarea unei asemenea decizii, fie să o recunoască și să o execute în pofida acestei constatări.

Înainte de a se pronunța, instanța de trimitere ar dori totuși să afle dacă Decizia‑cadru 2005/214 poate fi interpretată astfel încât să îi permită, în calitate de autoritate competentă din statul membru de executare, să remedieze viciul care afectează notificarea deciziei în cauză, care poate conduce la aplicarea temeiului facultativ de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru. Mai precis, această instanță ridică problema modalităților și a întinderii asistenței pe care o poate furniza autorității competente din statul membru emitent pentru a elimina acest temei.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 6, precum și articolul 7 alineatul (2) litera (g) și alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretate în sensul că obligația de a consulta autoritatea competentă din statul membru emitent care revine autorității competente din statul membru de executare înainte ca aceasta să poată decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii de aplicare a unei sancțiuni financiare, în cazul unei proceduri scrise, poate privi existența unei posibilități a persoanei sancționate de a contesta această decizie în temeiul legislației statului membru emitent.

Comisia apreciază că această întrebare prezintă un caracter ipotetic și, prin urmare, este inadmisibilă. Ea arată că, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214, autoritatea competentă din statul membru de executare este obligată să consulte autoritatea competentă din statul membru emitent înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare. Or, instanța de trimitere ar fi constatat deja existența temeiului de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru, ceea ce nu ar putea face de vreme ce nu a consultat autoritatea competentă din statul membru emitent. Acest lucru determină Comisia să aibă îndoieli cu privire la relevanța primei întrebări atât timp cât autoritatea respectivă nu a fost consultată.

În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei principale, atât necesitatea unei decizii preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, din moment ce întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 17 ).

Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate ( 18 ).

În speță, apreciem că rezultă în mod clar din explicațiile furnizate de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară că, prin intermediul primei întrebări, dorește să obțină precizări despre obiectul și întinderea obligației de consultare a autorității competente din statul membru emitent prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 pentru a putea lua poziție, odată efectuată această consultare, cu privire la eventuala aplicare a temeiului de nerecunoaștere și de neexecutare care figurează la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru. Prin urmare, în opinia noastră, această întrebare nu poate fi considerată inadmisibilă.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum reiese în special din articolele 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2), Decizia‑cadru 2005/214 are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 5 din aceasta ( 19 ).

Astfel, această decizie‑cadru urmărește, fără a proceda la armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, să garanteze executarea sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce ( 20 ).

Principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei Deciziei‑cadru 2005/214, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate să recunoască o decizie de impunere a plății unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului 4 din această decizie‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuind să fie interpretate în mod restrictiv ( 21 ).

În ceea ce privește aceste motive, articolul 7 din decizia‑cadru menționată enumeră în mod explicit, la alineatele (1) și (2), temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare a deciziilor care intră în domeniul său de aplicare.

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/214, aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale consacrate la articolul 6 TUE. Acesta este motivul pentru care articolul 20 alineatul (3) din această decizie‑cadru prevede de asemenea că recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a plății unei sancțiuni financiare pot fi refuzate de autoritatea competentă din statul membru de executare în cazul încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE ( 22 ).

În consecință, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, care însoțește decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare, lasă să se întrevadă o posibilă încălcare a drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE, autoritățile competente din statul membru de executare pot refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii în prezența unuia dintre temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate la articolul 7 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru menționată, precum și în temeiul articolului 20 alineatul (3) din aceasta ( 23 ).

Așadar, destinatarii unei decizii care intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2005/214 sunt îndreptățiți să se prevaleze de drepturile fundamentale consacrate în special la articolul 47 al doilea paragraf și la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar autoritățile statelor membre trebuie, în consecință, să asigure respectarea acestor drepturi ( 24 ).

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere pune accentul pe articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214, în temeiul căruia autoritatea competentă din statul membru executant poate refuza recunoașterea și executarea unei decizii dacă stabilește că, în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4 din această decizie‑cadru, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă.

Curtea a arătat că Decizia‑cadru 2005/214 nu prevede modalitatea concretă în care destinatarul unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din această decizie‑cadru, prin care i se impune plata unei sancțiuni financiare trebuie să fie informat despre aceasta ( 25 ). Potrivit Curții, făcând astfel trimitere la legislația statelor membre, legiuitorul Uniunii a încredințat acestora sarcina de a decide modul de informare a persoanei interesate cu privire la dreptul său de contestare, la termenul de formulare a căii de atac respective, precum și la momentul de la care începe să curgă un asemenea termen, cu condiția ca notificarea să fie efectivă și ca respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și exercitarea dreptului la apărare să fie garantate ( 26 ).

În acest context, Curtea a amintit că respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă impune nu numai garantarea unei primiri reale și efective a deciziilor, și anume notificarea lor destinatarului, ci și ca o asemenea notificare să le permită acestora să cunoască în mod precis motivele pe care se întemeiază decizia adoptată în privința lor, precum și căile de atac împotriva unei astfel de decizii și termenul prevăzut în acest scop, pentru a fi în măsură să își apere în mod efectiv drepturile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să conteste decizia menționată ( 27 ).

În cazul unor îndoieli, care pot rezulta, precum în prezenta cauză, din mențiuni care pot apărea ca fiind contradictorii în certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, revine autorității competente din statul membru de executare sarcina de a verifica, în raport cu împrejurările speței, dacă persoana în cauză a fost efectiv informată, în conformitate cu legislația statului membru emitent, cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă ( 28 ). Această verificare trebuie efectuată la autoritatea competentă din statul membru emitent potrivit procedurii prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată.

În această privință, amintim că această dispoziție prevede că, în cazurile vizate printre altele la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214, autoritatea competentă din statul membru de executare este obligată, înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare, să consulte autoritatea competentă din statul membru emitent, prin orice mijloace adecvate, și, dacă este cazul, să îi ceară să furnizeze fără întârziere orice informație necesară. Pentru a asigura efectul util al acestei decizii‑cadru și, printre altele, respectarea drepturilor fundamentale, autoritatea competentă a statului membru emitent este ținută să furnizeze aceste informații ( 29 ).

În cadrul prezentei cauze, obligația de consultare a autorității competente din statul membru emitent, care trebuie realizată de autoritatea competentă din statul membru de executare atunci când intenționează să refuze recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a plății unei sancțiuni financiare, trebuie să vizeze obținerea unor elemente care să permită înlăturarea incertitudinii cu privire la aspectul dacă această decizie a fost într‑adevăr notificată în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent, cu indicarea dreptului de contestare și a termenelor pentru calea de atac respectivă.

Astfel, pentru a considera că persoana sancționată a fost în măsură să exercite o cale de atac împotriva deciziei prin care i se impune o sancțiune financiară, această persoană trebuie să fi avut cunoștință de conținutul deciziei respective, ceea ce presupune ca aceasta să îi fi fost notificată în mod corespunzător.

În plus, arătăm că, pentru a defini noțiunea de „decizie”, articolul 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2005/214 se referă în special la „o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică” ( 30 ). Împrejurarea că acest articol impune caracterul „definitiv” al deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare subliniază importanța deosebită acordată caracterului inatacabil al deciziei respective. Acest lucru exclude, în mod evident, deciziile care fac sau pot face obiectul unei căi de atac ( 31 ).

Prin urmare, condiția referitoare la caracterul definitiv al deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare trebui să fie îndeplinită pentru ca această decizie să poată fi recunoscută și executată în statul membru de executare ( 32 ). Astfel, la momentul formulării de către autoritatea competentă din statul membru emitent a cererii de recunoaștere și de executare a unei asemenea decizii, persoana sancționată nu trebuie să mai dispună de posibilitatea de contestare a acestei decizii.

Or, arătăm că, în funcție de ceea ce prevede legislația statului membru emitent, neinformarea persoanei sancționate în ceea ce privește dreptul său de contestare a deciziei prin care i se aplică o sancțiune financiară și termenul pentru calea de atac respectivă poate repune în discuție caracterul definitiv al acestei decizii, în măsura în care persoanei respective i s‑ar putea recunoaște posibilitatea de a contesta decizia menționată începând din momentul în care are cunoștință de această informație, eventual în urma unei cereri de repunere în termen. Astfel, trebuie precizat că o asemenea cerere, care este exclusiv de competența autorităților din statul membru emitent, ar avea ca obiect repunerea persoanei menționate în dreptul său de a introduce o cale de atac după expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept ( 33 ).

Având în vedere legătura sa cu condiția referitoare la caracterul definitiv al deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare, considerăm că autoritatea competentă din statul membru de executare trebuie să aibă posibilitatea de a consulta autoritatea competentă din statul membru emitent cu privire la acest aspect.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 6, precum și articolul 7 alineatul (2) litera (g) și alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretate în sensul că obligația de a consulta autoritatea competentă din statul membru emitent care revine autorității competente din statul membru de executare înainte ca aceasta să poată decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii de aplicare a unei sancțiuni financiare, în cazul unei proceduri scrise, poate privi existența unei posibilități a persoanei sancționate de a contesta această decizie în temeiul legislației statului membru emitent.

Prin intermediul acestor întrebări, care, în opinia noastră, trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 6, precum și articolul 7 alineatul (2) litera (g) și alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretate în sensul că, atunci când din consultarea autorității competente din statul membru emitent rezultă, pe de o parte, că decizia de aplicare a unei sancțiuni financiare, în cazul unei proceduri scrise, nu a fost notificată în conformitate cu legislația acestui stat membru, cu indicarea dreptului de contestare, precum și a termenului pentru calea de atac respectivă, și, pe de altă parte, că persoana sancționată mai poate dispune, în temeiul legislației statului membru menționat, de o posibilitate de a contesta decizia respectivă începând din momentul în care are cunoștință de aceasta, autoritatea competentă din statul membru de executare este abilitată să notifice decizia menționată acestei persoane, informând‑o cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă, precum și să suspende procedura de recunoaștere și de executare a aceleiași decizii până la soluționarea unei eventuale căi de atac împotriva acesteia.

Astfel, instanța de trimitere urmărește să afle dacă Decizia‑cadru 2005/214 poate fi interpretată astfel încât să permită autorității competente din statul membru de executare să remedieze un eventual viciu care afectează notificarea deciziei de aplicare a unei sancțiuni financiare și care poate determina această autoritate să se prevaleze de temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare care figurează la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru. În această perspectivă de regularizare a unei situații care corespunde prevederilor dispoziției menționate, în care persoana sancționată nu a fost informată cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă, această instanță încearcă să afle în special dacă și în ce măsură poate acorda asistență în această privință autorității competente din statul membru emitent.

Pe scurt, instanța menționată urmărește să afle ce rol poate juca, în calitate de autoritate competentă din statul membru de executare, pentru a informa persoana sancționată cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă în cazul în care informarea inițială, astfel cum a fost indicată în certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, a fost deficitară.

Cu titlu introductiv, amintim că, în perspectiva posibilei puneri în aplicare a temeiului de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214, consultarea impusă la articolul 7 alineatul (3) din această decizie‑cadru urmărește să permită autorității competente din statul membru de executare să verifice, în raport cu împrejurările speței, dacă, având în vedere îndoielile ridicate de mențiunile care figurează în certificat, persoana în cauză a fost efectiv informată, în conformitate cu legislația statului membru emitent, cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă. Revine în acest caz autorității competente din statul membru emitent sarcina de a furniza autorității competente din statul membru de executare informațiile necesare în această privință.

În cazul în care informațiile obținute permit înlăturarea îndoielilor ridicate de mențiunile care figurează în certificat, autoritatea competentă din statul membru de executare nu se va putea prevala de temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214. Prin urmare, această autoritate este obligată, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce care stă la baza economiei acestei decizii‑cadru, să recunoască decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 din decizia‑cadru menționată, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa ( 34 ).

În speță, amintim că, potrivit instanței de trimitere, din certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, transmis autorității competente din statul membru de executare, reiese că, în conformitate cu legislația austriacă, BC a fost informat, personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat, cu privire la dreptul său de contestare, precum și la termenul pentru calea de atac respectivă și că acesta nu a formulat o cale de atac în termenul stabilit. Certificatul respectiv este însoțit de decizia din 24 noiembrie 2023, în limbile bulgară și germană, în care sunt indicate încălcarea, amenda aplicată, calea de atac și termenul de introducere a căii de atac împotriva acestei amenzi, și anume două săptămâni. În plus, din modul de redactare a acestei decizii reiese că ea a fost trimisă pentru a fi notificată persoanei sancționate. Având în vedere aceste elemente și în conformitate cu principiul încrederii reciproce, autoritatea competentă din statul membru de executare ar trebui, în opinia noastră, să prezume că persoana sancționată a fost informată cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă, astfel încât temeiul de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din această decizie‑cadru nu ar fi, până la proba contrară, aplicabil.

În schimb, în cazul în care consultarea autorității competente din statul membru emitent confirmă îndoielile autorității competente din statul membru de executare și arată astfel că decizia de aplicare a unei sancțiuni financiare nu a fost notificată în conformitate cu legislația statului membru emitent, cu indicarea dreptului de contestare, precum și a termenelor pentru calea de atac respectivă, autoritatea menționată dispune în acest caz, în temeiul articolului 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214, de posibilitatea de a refuza recunoașterea și executarea acestei decizii.

În ipoteza în care consultarea autorității competente din statul membru emitent indică, în plus, că persoanei sancționate i s‑ar putea recunoaște posibilitatea de a contesta decizia prin care i se aplică o sancțiune financiară din momentul în care ea are cunoștință de această decizie, dacă este necesar în urma unei cereri de repunere în termen, această autoritate este cea competentă să regularizeze, dacă este cazul, situația ( 35 ).

Așa cum a arătat în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, niciun element din Decizia‑cadru 2005/214 nu sugerează că aceasta ar conferi autorității competente din statul membru de executare competența de a interveni în comunicarea către persoana sancționată a informațiilor referitoare la dreptul său de contestare pentru a remedia lipsa comunicării unor astfel de informații din partea autorității competente din statul membru emitent.

Prin urmare, autoritatea competentă din statul membru de executare nu trebuie să aducă atingere competențelor autorității competente din statul membru emitent. Este de competența acestei a doua autorități, după ce prima a solicitat informații în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214, să remedieze, dacă este cazul, lipsa informării persoanei care a făcut obiectul unei decizii prin care i se aplică o sancțiune financiară cu privire la dreptul său de contesta această decizie și la termenele pentru calea de atac respectivă.

În această privință, din însuși modul de redactare a articolului 7 alineatul (2) litera (g) din Decizia‑cadru 2005/214 reiese că informarea persoanei sancționate cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă trebuie efectuată în conformitate cu legislația statului membru emitent. Această trimitere la legislația statului membru emitent reflectă faptul că această informare trebuie efectuată de autoritatea competentă din statul membru emitent, în conformitate cu propria legislație. Această fază legată de procedura de impunere a sancțiunii, care este reglementată de legislația statului membru emitent, trebuie astfel diferențiată de faza legată de procedura de executare a deciziei de impunere a plății unei sancțiuni financiare, care, după cum indică articolul 9 din această decizie‑cadru, este reglementată de legislația statului membru de executare. În conformitate cu repartizarea competențelor între autoritățile competente din aceste două state membre, autoritatea competentă din statul membru de executare nu dispune de nicio competență pentru a se substitui autorității competente din statul membru emitent, informând ea însăși persoana sancționată cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă.

Adăugăm că, în ipoteza vizată de instanța de trimitere, și anume cea în care persoana sancționată ar dispune, în temeiul dreptului statului membru emitent, de un nou drept la o cale de atac începând de la data cunoașterii efective a deciziei prin care i se aplică o sancțiune financiară și ar exercita acest drept, recunoașterea și executarea deciziei respective ar conduce la o nouă procedură care ar necesita trimiterea unui nou certificat care să conțină informații actualizate. Aceasta exclude soluția propusă de instanța menționată care constă în suspendarea procedurii inițiale de recunoaștere și de executare a acestei decizii până la soluționarea unei eventuale căi de atac împotriva deciziei menționate.

Rezultă că, în opinia noastră, contrar celor sugerate de instanța de trimitere, autoritatea competentă din statul membru de executare nu este abilitată, în temeiul Deciziei‑cadru 2005/214, să notifice persoanei sancționate decizia prin care i se aplică o sancțiune financiară, informând‑o cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă, și nici să suspende procedura de recunoaștere și de executare a deciziei menționate până la soluționarea unei eventuale căi de atac împotriva acesteia.

În încheiere, precizăm că, în pofida lipsei abilitării autorității competente din statul membru de executare de a efectua operațiunile descrise la punctul precedent din prezentele concluzii, ar fi conform cu obiectivul privind consolidarea recunoașterii reciproce a deciziilor de aplicare a unor sancțiuni financiare ca, în cazul în care este necesar, cooperarea dintre autoritățile din acest stat membru și cele din statul membru emitent să continue pentru ca persoana sancționată să poată dispune efectiv de informațiile adecvate. În această perspectivă, autoritățile competente din statul membru emitent ar putea solicita asistența autorităților competente din statul membru de executare, în special dacă această persoană se află pe teritoriul acestuia din urmă ( 36 ).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) după cum urmează: Articolul 6, precum și articolul 7 alineatul (2) litera (g) și alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că: 1) obligația de a consulta autoritatea competentă din statul membru emitent care revine autorității competente din statul membru de executare înainte ca aceasta să poată decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii de aplicare a unei sancțiuni financiare, în cazul unei proceduri scrise, poate privi existența unei posibilități a persoanei sancționate de a contesta această decizie în temeiul legislației statului membru emitent; 2) atunci când din consultarea autorității competente din statul membru emitent rezultă, pe de o parte, că decizia de aplicare a unei sancțiuni financiare, în cazul unei proceduri scrise, nu a fost notificată în conformitate cu legislația acestui stat membru, cu indicarea dreptului de contestare, precum și a termenului pentru calea de atac respectivă, și, pe de altă parte, că persoana sancționată mai poate dispune, în temeiul legislației statului membru menționat, de o posibilitate de a contesta decizia respectivă începând din momentul în care are cunoștință de aceasta, autoritatea competentă din statul membru de executare nu este abilitată să notifice decizia menționată acestei persoane, informând‑o cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă, și nici să suspende procedura de recunoaștere și de executare a aceleiași decizii până la soluționarea unei eventuale căi de atac împotriva acesteia.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 3 iulie 2025 ( 1 )