Concluziile avocatului general domnul M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 22 mai 2025.#BC împotriva S. C. P. Attal et Associés.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal Judiciaire de Paris.#Trimitere preliminară – Libera circulație a capitalurilor – Articolul 63 alineatul (1) TFUE – Succesiune – Recurgere obligatorie la un notar în vederea întocmirii declarației de succesiune în alt stat membru decât cel în care a fost deschisă succesiunea – Reglementare a acestui stat membru care prevede că onorariile minimale ale acestui notar se calculează pe baza activului brut total al succesiunii – Exercitare în paralel, de către statele membre, a competenței lor fiscale – Inexistența unei restricții privind libera circulație a capitalurilor.#Cauza C-321/24.

În cadrul litigiului care a condus la prezenta trimitere preliminară, moștenitoarea (rezidentă în Franța) a unei persoane care a decedat în Belgia, unde aceasta din urmă avea reședința obișnuită și a cărei succesiune cuprinde bunuri situate în Belgia și în Franța, a contestat remunerația notarului francez care a întocmit declarația de succesiune depusă în Franța.

Statul membru în care se desfășoară procedura succesorală este Belgia, iar un notar belgian a întocmit declarația de succesiune în această țară, pentru toate bunurile succesorale. În opinia moștenitoarei, remunerația notarului francez nu poate fi calculată pe baza tuturor activelor, ci numai pe baza părții din masa succesorală situate în Franța. În caz contrar, ar avea loc o plată dublă nejustificată.

Instanța învestită cu soluționarea litigiului solicită Curții în esență să interpreteze articolele 63 și 65 TFUE pentru a stabili dacă acestea se opun dublei remunerări a notarilor din două state membre, sesizați cu aceeași succesiune, atunci când ambii își calculează onorariile minimale pe baza tuturor activelor din masa succesorală.

Curtea s‑a pronunțat anterior cu privire la restricțiile privind libera circulație a capitalurilor în contextul impozitării succesiunilor cu elemente transfrontaliere ( 2 ). Prezenta trimitere preliminară se deosebește de cele anterioare prin obiectul său: întrebările preliminare vizează o dispoziție națională care, deși are legătură cu obligațiile fiscale la care este supus transferul de proprietate mortis causa, nu este în sine o normă fiscală.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 88/361/CEE ( 3 ): „Fără a aduce atingere dispozițiilor de mai jos, statele membre elimină restricțiile privind mișcările de capital care se realizează între rezidenții statelor membre. Pentru a facilita aplicarea prezentei directive, mișcările de capital se clasifică în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I.”

Printre mișcările de capital enumerate în anexa I la Directiva 88/361 se numără, la punctul XI, circulația capitalului cu caracter personal, care include moștenirile și succesiunile.

În partea normativă a codului, care include titlul IV bis („Cu privire la anumite tarife reglementate”), articolul L. 444‑1 stabilește tarifele reglementate aplicabile serviciilor notarilor. În conformitate cu al treilea paragraf al acestui articol, serviciile pe care notarii le prestează în regim de concurență cu serviciile altor profesioniști, care nu sunt supuse tarifelor, nu fac obiectul tarifelor reglementate, ci al onorariilor.

În partea de punere în aplicare a codului, articolul R. 444‑2 cuprinde următoarele definiții: „1. «tarif» înseamnă toate elementele care permit stabilirea cuantumului onorariilor minimale și al rambursărilor forfetare datorate profesioniștilor menționați la articolul L. 444‑1 primul paragraf pentru serviciile reglementate. 2. «onorariu minimal» înseamnă suma primită de unul dintre acești profesioniști în schimbul serviciilor ale căror tarife intră sub incidența titlului IV bis din partea normativă a prezentului cod. […] 4. «onorariu proporțional» înseamnă onorariul minimal care rezultă din aplicarea unui procent la o valoare de bază sau din aplicarea unei scale de procente, crescătoare sau descrescătoare, la diferite valori de bază. 5. «onorariu» înseamnă suma pe care o primește un astfel de profesionist în schimbul serviciilor, al cărei cuantum nu intră sub incidența titlului menționat la punctul 2. […]”

Articolul R. 444‑3 prevede: „Articolele anexă 4-7, articolele anexă 4-8 și, respectiv, articolele anexă 4-9 ale prezentului titlu [«Cu privire la anumite tarife reglementate»] precizează: 1. lista de servicii […] notariale […] ale căror tarife intră sub incidența prezentului titlu; […] 3. o listă orientativă a serviciilor prestate în condițiile prevăzute la articolul L. 444‑1 al treilea paragraf și, după caz, normele care reglementează perceperea de către profesioniștii menționați a onorariilor aferente acestor servicii.”

În anexa 4-7 la partea de punere în aplicare a codului, care cuprinde lista serviciilor ale căror tarife reglementate intră sub incidența titlului IV bis (partea privind punerea în aplicare) din cod, tabelul 5 din anexa la articolul R. 444‑3 face referire la notari și include, la numărul 8, declarația de succesiune.

În cuprinsul părții „Arretés” a codului, articolul A. 444 63 prevede: „Declarația de succesiune (numărul 8 din tabelul 5) determină perceperea unui onorariu proporțional cu activul brut total […], în conformitate cu următoarea scală […]”

Printre dispozițiile speciale privind succesiunile, articolul 800 prevede: „Moștenitorii, legatarii sau donatarii, precum și tutorii sau curatorii acestora au obligația de a depune o declarație detaliată. Sunt scutiți de această obligație: 1. avânzii-cauză direcți, soțul supraviețuitor și partenerul legat printr‑un pact civil de solidaritate în cazul în care activul brut al patrimoniului succesiunii este mai mic de 50000 de euro, cu condiția ca aceste persoane să nu fi beneficiat anterior din partea defunctului de o donație sau de un dar manual neînregistrat sau nedeclarat; 2. alte persoane decât cele menționate la punctul 1, în cazul în care activul brut al patrimoniului succesiunii este mai mic de 3000 de euro.”

Potrivit articolului 802: „Orice declarație de transfer de proprietate mortis causa semnată de moștenitori, donatari și legatari, precum și de tutorii, curatorii sau administratorii legali ai acestora se încheie cu următoarea mențiune: «Subscrisul declar că prezenta declarație este sinceră și adevărată; declar de asemenea, cunoscând sancțiunile prevăzute la articolul 1837 din Codul fiscal general, că prezenta declarație include sumele în numerar, creanțele și toate celelalte valori mobiliare franceze sau străine care, din informațiile de care dispun, aparțineau defunctului în totalitate sau în parte». […]”

Situația de fapt expusă în decizia de trimitere precizează următoarele: – doamna XY, cetățeană franceză cu reședința obișnuită în Belgia, a decedat la 29 iulie 2020 în această țară; – doamna BC, cetățeană franceză care locuiește și are reședința fiscală în Franța, este moștenitoarea doamnei XY; – patrimoniul doamnei XY este format din bunuri mobile și imobile situate în Franța și în Belgia; – succesiunea a fost deschisă la 12 octombrie 2020 de către un notar din Uccle (Belgia), care a întocmit declarația de succesiune în Belgia. Această declarație vizează toate bunurile succesorale, indiferent de locul în care se găsesc acestea; – doamna BC a plătit notarului belgian remunerația calculată pe baza activului brut total al succesiunii ( 4 ); – în Franța, doamna BC a solicitat biroului notarial din Paris SCP Attal et Associés (denumit în continuare „Attal et Associés”) să întocmească declarația de succesiune. Această declarație a fost semnată la 18 martie 2021 și a fost înregistrată la biroul competent; – după înregistrarea declarației de succesiune, Attal et Associés a solicitat grefei tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris, Franța) eliberarea unui certificat de verificare a cheltuielilor în scopul stabilirii remunerației sale; – certificatul a confirmat suma pe care Attal et Associés o stabilise ca onorariu minimal, reținând ca bază de calcul activul brut total al succesiunii.

Doamna BC a contestat certificatul la tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris). Ea solicită anularea acestuia și eliberarea unui nou certificat, în care remunerația notarului francez să fie calculată numai pe baza valorii brute a bunurilor succesorale situate în Franța.

În această privință, doamna BC invocă două motive: – baza de calcul al onorariilor minimale ale notarului trebuie să fie identică cu cea utilizată pentru calcularea impozitului pe succesiune. În temeiul unei Convenții franco‑belgiene din 20 ianuarie 1959 pentru evitarea dublei impuneri ( 5 ), baza de impozitare în Franța este constituită numai din valoarea bunurilor situate în această țară; – remunerația notarului francez, calculată prin raportare la activul brut total al succesiunii și fără a lua în considerare remunerația notarului belgian ( 6 ), care este stabilită prin raportare la aceeași bază de calcul, constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 TFUE, întrucât diminuează valoarea succesiunii.

Attal et Associés solicită confirmarea certificatului. Aceasta consideră că: – în Franța, impozitul pe transferul de proprietate cu titlu gratuit se calculează prin raportare la valoarea totală a bunurilor defunctului, însă este datorat numai pentru bunurile situate în Franța, în conformitate cu Convenția franco‑belgiană din 20 ianuarie 1959; – declarația de succesiune depusă la autoritățile franceze trebuie să includă toate bunurile defunctului, inclusiv cele situate în străinătate; – baza de calcul al onorariilor minimale ale notarului cuprinde toate bunurile succesiunii, indiferent dacă acestea se află în Franța sau în alt stat. Prin urmare, notarului îi sunt datorate onorarii minimale calculate pe baza valorii brute a întregii succesiuni care include bunuri situate în Franța și în Belgia.

În acest context, tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris) sesizează Curtea cu următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei duble remunerări a notarilor din două state membre ale Uniunii Europene, sesizați cu aceeași succesiune, care include bunuri situate în ambele state membre, al cărei calcul se efectuează de asemenea pe baza tuturor activelor brute ale succesiunii, fără luarea în considerare a remunerației plătite celuilalt notar, în condițiile în care intervenția notarului este impusă de lege? 2) Articolul 63 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca remunerarea notarului a cărui intervenție într‑o succesiune care include bunuri situate în două state membre ale Uniunii Europene este impusă de lege să fie calculată cu privire la activul brut total al succesiunii, iar nu doar la activul brut situat în statul său membru? 3) Articolul 63 alineatul (1) TFUE și articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE trebuie interpretate în sensul că dubla remunerare a doi notari sesizați cu aceeași succesiune, calculată de asemenea pe baza activului brut total al succesiunii situat în cele două state membre, poate constitui o «dispoziție incidentă a legislațiilor fiscale» care face excepție de la interdicția restrângerii circulației capitalurilor prevăzută la primul dintre aceste texte, în condițiile în care intervenția notarului este impusă de lege? 4) Articolul 63 alineatul (1) TFUE și articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE trebuie interpretate în sensul că dubla remunerare a doi notari sesizați cu aceeași succesiune, calculată de asemenea pe baza activului brut total al succesiunii situat în cele două state membre, poate constitui o măsură necesară pentru a combate încălcările în domeniul fiscal sau o procedură de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice care face excepție de la interdicția restrângerii circulației capitalurilor prevăzută la primul dintre aceste texte, în condițiile în care intervenția notarului este impusă de lege?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 30 aprilie 2024.

În conformitate cu articolul 101 din Regulamentul de procedură al Curții, aceasta a solicitat lămuriri instanței de trimitere, care le‑a transmis în scris la 20 decembrie 2024 ( 7 ).

Attal et Associés, guvernul francez și Comisia au prezentat observații scrise.

Nu s‑a considerat necesară organizarea unei ședințe.

În observațiile sale scrise ( 8 ), guvernul francez contestă admisibilitatea trimiterii preliminare. În opinia sa, premisa de la care pornesc întrebările instanței de trimitere (obligativitatea, în dreptul francez, a sesizării unui notar pentru întocmirea declarației de succesiune) este eronată.

Potrivit guvernului francez: – în temeiul articolului 800 din Codul fiscal general, moștenitorii, legatarii sau donatarii sunt cei care au obligația de a depune declarația de succesiune la autoritățile fiscale. Pentru a veni în sprijinul acestora la întocmirea acestei declarații, pe pagina web a Ministerului Finanțelor le sunt puse la dispoziție formulare și instrucțiuni detaliate ( 9 ). Intervenția notarului nu este obligatorie. – sesizarea notarului este totuși obligatorie în cazul anumitor acte privind succesiunea, reglementate de alte dispoziții, a căror finalitate este alta decât declarația de succesiune și pentru care notarul primește o remunerație distinctă; – dispozițiile pe care instanța de trimitere își întemeiază afirmația potrivit căreia „notarul trebuie să fie sesizat în mod obligatoriu în cazul în care succesiunea este mai mare de 5000 de euro și atunci când aceasta include un bun imobil” ( 10 ) nu vizează declarația de succesiune, ci alte acte; – în anumite cazuri, declarația de succesiune trebuie să fie însoțită de acestea sau de alte documente în legătură cu care intervenția notarului este obligatorie. Acesta este cazul succesiunilor care includ bunuri imobile, pentru care trebuie depus un certificat care atestă dreptul de proprietate. De asemenea, aceasta este situația atunci când valoarea succesiunii este egală sau mai mare de 5000 de euro întrucât, pentru a dovedi calitatea de moștenitor, este necesar un act de notorietate semnat de notar. Aceste documente sunt diferite de declarația de succesiune, pentru care intervenția notarului nu este necesară.

După ce au fost solicitate, instanța de trimitere a transmis Curții următoarele clarificări ( 11 ): – „Sesizarea notarului pentru […] întocmirea declarației de succesiune nu este impusă de o dispoziție specifică a dreptului francez, ci corespunde unei obligații practice impuse, în fapt, de existența simultană a altor demersuri în care intervenția notarului este obligatorie întrucât corespund monopolului acestuia și, în drept, de documentele cu aplicare generală de pe pagina web de informare a publicului, precum și de stabilirea unui tarif reglementat impus de lege; – din aceleași motive, BC nu avea în practică opțiunea de a întocmi ea însăși declarația de succesiune”.

În același înscris, instanța de trimitere menționează diferite pagini web oficiale franceze de informații publice ( 12 ) care prezintă drept indispensabilă intervenția notarului în succesiunile care includ bunuri imobile, ceea ce determină moștenitorii să creadă că o astfel de intervenție este obligatorie și pentru declarația de succesiune. Instanța de trimitere adaugă că remunerația notarului francez este reglementată prin lege, fără ca moștenitorii să o poată negocia, și nu ia în considerare onorariul minimal deja plătit unui notar din alt stat membru pentru un act echivalent calculat, la fel ca în Franța, pe baza activului brut total al succesiunii.

În cadrul procedurii de la articolul 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, numai cu privire la interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii. Nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată de instanța națională este corectă ( 13 ).

Conform jurisprudenței constante, „atunci când răspunde la întrebări preliminare, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ în care se încadrează aceste întrebări, astfel cum este definit în decizia de trimitere” ( 14 ).

Nu este de competența Curții să verifice corectitudinea cadrului juridic expus în decizia de trimitere, fiind necesar să prevaleze prezumția de pertinență de care beneficiază întrebările preliminare. Acestea sunt declarate inadmisibile printre altele atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului. Aceasta nu este situația în speță.

Prin urmare, trebuie să se considere că argumentele guvernului francez privind caracterul eronat al interpretării efectuate de instanța de trimitere nu afectează admisibilitatea întrebărilor preliminare.

Prin intermediul primei și a celei de a doua întrebări preliminare, la care ar trebui să se dea un răspuns comun, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă articolul 63 alineatul (1) TFUE: – se opune dublei remunerări a notarilor din două state membre sesizați cu aceeași succesiune, care include bunuri situate în ambele state membre, al cărei calcul se efectuează „pe baza tuturor activelor brute ale succesiunii, fără luarea în considerare a remunerației plătite celuilalt notar”, în condițiile în care intervenția notarului este impusă de lege; – se opune ca remunerarea notarului, a cărui intervenție într‑o succesiune care include bunuri în două state membre este impusă de lege, să fie calculată „cu privire la activul brut total al succesiunii, iar nu doar la activul brut situat în statul său membru”.

Dat fiind că tratatele nu definesc noțiunea de „circulație a capitalurilor”, Curtea a recunoscut o valoare indicativă nomenclatorului mișcărilor de capital care constituie anexa I la Directiva 88/361. Curtea a statuat în special că, „potrivit celui de al treilea paragraf din introducerea acestei anexe, nomenclatorul pe care îl conține nu constituie o listă exhaustivă a mișcărilor de capital” ( 15 ).

Amintind că moștenirile sunt cuprinse în titlul XI din anexa I la Directiva 88/361, intitulat „Circulația capitalului cu caracter personal”, Curtea a statuat că „moștenirile constituie mișcări de capital în sensul articolului [63 TFUE], cu excepția cazurilor în care elementele constitutive se limitează la interiorul unui singur stat membru” ( 16 ).

Succesiunea în litigiu cuprinde bunuri situate în două state membre ( 17 ). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, în cadrul acestei succesiuni și ținând seama de particularitățile sale, remunerația unui notar, care face obiectul unui tarif oficial reglementat, constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, interzisă de articolul 63 alineatul (1) TFUE ( 18 ).

În contextul articolului 63 alineatul (1) TFUE, „restricție” înseamnă orice obstacol în calea circulației capitalurilor care intervine atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe ( 19 ), iar orice obstacol, chiar și de importanță minoră, în calea acestei libertăți este interzis ( 20 ).

Măsurile interzise de articolul 63 alineatul (1) TFUE, ca restricții privind circulația capitalurilor, le includ pe cele care sunt de natură să descurajeze nerezidenții să facă investiții într‑un stat membru sau să descurajeze rezidenții statului membru respectiv să facă investiții în alte state ( 21 ).

În materie de succesiuni, majoritatea cauzelor privind articolul 63 alineatul (1) TFUE asupra cărora Curtea s‑a pronunțat se referă la reglementări naționale de stabilire a impozitului pe succesiune în sarcina moștenitorului sau a impozitului pe venit legat de o moștenire ( 22 ).

În interpretarea articolului 63 alineatul (1) TFUE, Curtea a declarat contrare liberei circulații a capitalurilor reglementările naționale în temeiul cărora succesiunile care cuprind bunuri situate în alt stat membru decât statul membru de impunere sunt supuse unei sarcini fiscale mai oneroase decât cea care grevează succesiunile care implică bunuri situate în acest din urmă stat și care, prin urmare, au ca efect diminuarea valorii succesiunii ( 23 ).

Litigiul nu are ca obiect aplicarea unei reglementări naționale de natură fiscală. Normele care reglementează onorariul minimal (supus unui tarif reglementat) al notarului francez pentru prestarea serviciilor sale sunt prevăzute de Codul comercial, iar acesta, subliniem din nou, nu impune o sarcină fiscală. Instanța de trimitere, guvernul francez și Comisia sunt de acord că aceste norme nu sunt de natură fiscală ( 24 ).

Cu toate acestea, interdicția de la articolul 63 alineatul (1) TFUE vizează „orice restricții privind circulația capitalurilor” ( 25 ). Aceasta nu se limitează la restricțiile care decurg din legislația fiscală națională sau din obstacolele de natură fiscală.

În cazul în care, ca urmare a unei măsuri naționale, transferul moștenirii care cuprinde bunuri situate în străinătate suferă o diminuare a valorii sale, care nu are loc în cazul unui transfer pur național, efectul descurajator al acestei măsuri afectează în mod negativ libera circulație a capitalurilor.

Astfel, măsura în cauză va avea drept rezultat că succesiunile care cuprind bunuri situate în mai multe state membre vor fi supuse, din punct de vedere economic, unei sarcini (chiar dacă nu de natură fiscală) mai oneroase decât succesiunile care cuprind bunuri situate într‑un singur stat membru ( 26 ).

Măsurile naționale, de natură fiscală sau de altă natură, care conduc la o astfel de diminuare a valorii descurajează libera circulație a capitalurilor care țin de succesiuni și, prin urmare, sunt în principiu interzise ( 27 ).

În Franța, articolul 800 din Codul fiscal general prevede obligativitatea declarației de succesiune. Această declarație trebuie să includă patrimoniul – activul și pasivul – defunctului ( 28 ) și identitatea moștenitorilor. Se depune la administrația fiscală în vederea calculării impozitului pe succesiune datorat și în scopul prevenirii fraudei fiscale. Prezentarea declarației de succesiune este obligatorie, cu excepția anumitor persoane în cazul în care valoarea moștenirii nu depășește suma stabilită prin lege.

Potrivit deciziei de trimitere și informațiilor ulterioare puse la dispoziție de instanța de trimitere, intervenția notarului este obligatorie în Franța într‑un astfel de caz, fie în temeiul dispozițiilor legale, fie ca urmare a practicii bazate pe texte naționale. Prin urmare, notarul furnizează un serviciu al cărui onorariu minimal (emolument) este reglementat prin lege.

Onorariul minimal al notarului francez pentru intervenția sa în declarația de succesiune este proporțional cu activul brut total al succesiunii și calculat pe baza unei anumite scale. Regula de calcul al acestuia este aceeași pentru orice succesiune supusă obligației de declarare. Aceasta nu face nicio distincție în funcție de cetățenia sau reședința moștenitorului sau a defunctului și nici nu variază în funcție de locul în care se găsesc bunurile care fac obiectul declarației.

Totuși, în cazul unei succesiuni internaționale pe motive de conținut al acesteia, este probabil ca un alt stat în care sunt situate bunuri succesorale să prevadă de asemenea obligativitatea unei declarații de succesiune în scopuri fiscale. În plus, se poate întâmpla ca valoarea acestor bunuri, ca parte a activului brut al succesiunii, să facă parte din baza de calcul al remunerației notarului ( 29 ) care întocmește declarația de succesiune.

În acest context, o măsură precum cea în discuție în speță: – este în sine, pe de o parte, de natură să descurajeze rezidenții din statul membru în care se aplică să facă investiții în străinătate, iar pe rezidenții din străinătate să facă investiții în statul respectiv; – pe de altă parte, are ca efect că o succesiune care cuprinde bunuri din interiorul și din afara unui stat, a cărei valoare brută totală este identică cu cea a unei succesiuni care cuprinde exclusiv bunuri situate în statul respectiv, să aibă în final o valoare mai redusă ca urmare a locului în care sunt situate bunurile care o compun.

Curtea a făcut referire la acest dublu efect restrictiv în jurisprudența sa privind impactul normelor fiscale. În opinia noastră, această jurisprudență poate fi extrapolată la alte norme naționale, chiar dacă acestea nu sunt de natură fiscală, dar au același efect restrictiv.

În această privință, Curtea a statuat următoarele: – „prevederile naționale care determină valoarea unui bun imobil în vederea calculării cuantumului impozitului datorat în cazul dobândirii prin moștenire pot fi de natură nu numai să descurajeze cumpărarea de bunuri imobile situate în statul membru respectiv, […] ci pot avea de asemenea ca efect diminuarea valorii moștenirii unui rezident al unui alt stat membru decât cel în care se găsesc bunurile menționate” ( 30 ); – „[î]n plus, în ceea ce privește cazul moștenirilor, jurisprudența a confirmat că măsurile interzise de articolul [63] alineatul (1) [TFUE], prin faptul că reprezintă restricții privind circulația capitalurilor, includ acele măsuri care au ca efect diminuarea valorii moștenirii unui rezident al unui alt stat decât statul membru în care se găsesc bunurile respective și în care este impozitată moștenirea bunurilor menționate” ( 31 ).

Acest dezavantaj nu poate fi atribuit, într‑un caz precum cel din speță, exercitării în paralel de către două state membre a competențelor lor fiscale ( 32 ). Prin urmare, nu sunt aplicabile prezentului litigiu hotărârile Curții în care aceasta a statuat că efectele defavorabile care decurg din exercitarea acestei (duble) competențe fiscale, în măsura în care această exercitare nu este discriminatorie, nu constituie restricții privind libertatea de circulație ( 33 ).

Prin urmare, considerăm că norma care, în vederea calculării onorariului minimal al notarului (francez) care intervine într‑o declarație de succesiune, stabilește acest onorariu minimal incluzând în baza de calcul valoarea bunurilor succesorale situate în alt stat membru (Belgia), în care se desfășoară procedura succesorală, constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor în cazul în care reglementarea acestui din urmă stat stabilește onorariul minimal al notarilor săi tot pe baza activului brut al succesiunii, astfel încât aceasta este supusă unei duble remunerări.

Prin intermediul acestor două întrebări preliminare, la care ar trebui să se dea de asemenea un răspuns comun, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă: – articolul 63 alineatul (1) și articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE pot fi interpretate în sensul că dubla remunerare a notarilor, în împrejurări precum cele din speță, constituie o „dispoziție incidentă a legislațiilor fiscale [ale statelor membre]” care face excepție de la interdicția restrângerii circulației capitalurilor; – articolul 63 alineatul (1) și articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE pot fi interpretate în sensul că dubla remunerare a notarilor, în împrejurări precum cele din speță, constituie o măsură necesară pentru a combate încălcările în domeniul fiscal sau o procedură de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice.

Ambele întrebări vizează mai multe derogări de la interdicția prevăzută la articolul 63 alineatul (1) TFUE. În temeiul articolului 65 alineatul (1) TFUE, articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor membre: – „de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite” [litera (a)] ori; – „de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal […], de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice […]” [litera (b)] ( 34 ).

Articolul 65 alineatul (1) literele (a) și (b) TFUE prevede derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a capitalurilor. Prin urmare, acesta trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 35 ).

Astfel cum am explicat, reglementarea onorariilor minimale datorate notarilor pentru prestarea serviciilor lor nu constituie o „dispoziție de drept fiscal”. Instanța de trimitere, Comisia și însuși guvernul francez împărtășesc această opinie.

Este incontestabil că măsura națională în discuție stabilește onorariile minimale (tarife reglementate) ale notarului pentru intervenția acestuia într‑o declarație de succesiune care ulterior va produce efecte fiscale. Nu avem nicio obiecție în a admite că această intervenție (la fel ca și altele atribuite notarilor) are o anumită legătură cu obligațiile fiscale ale moștenitorilor.

Cu toate acestea, având în vedere scopul și natura sa, tariful perceput pentru serviciul prestat de notar nu este de natură fiscală și nici nu poate fi considerat în sine o manifestare a competențelor fiscale ale statului. Acesta se înscrie în sfera dreptului comercial, iar scopul său este de a reglementa exercitarea profesiei de notar prin stabilirea unei formule de calcul al remunerației acestuia la întocmirea unei declarații de succesiune.

Onorariul minimal al notarului, calculat în conformitate cu tariful reglementat, corespunde plății pentru serviciul prestat. Acesta nu constă în colectarea de către notar, în numele debitorului, a unei sume pe care notarul o varsă bugetului statului pentru finanțarea prerogativelor sale. În plus, acesta nu are legătură cu impozitul pe succesiune, în măsura în care onorariul minimal al notarului este determinat pe baza activului brut al succesiunii, indiferent dacă impozitul grevează, în cele din urmă, toate bunurile sau numai o parte dintre acestea.

O astfel de măsură nu beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE.

În plus, aceasta nu intră nici sub incidența articolului 65 alineatul (1) litera (b) TFUE. Curtea a precizat că, pentru a putea fi considerată „necesară”, în sensul dispoziției menționate, în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, măsura „trebuie să aibă tocmai ca obiect combaterea încălcării actelor cu putere de lege și a normelor administrative în [acest domeniu]” ( 36 ).

Suntem de acord cu Comisia ( 37 ) că acest criteriu este aplicabil și măsurilor adoptate în „domeniul fiscal”, pe care articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE îl menționează la același nivel cu supravegherea prudențială a instituțiilor financiare.

Pe baza acestui criteriu, o dispoziție națională care impune moștenitorilor obligația de a depune o declarație de succesiune, chiar și în cazul în care aceasta are elemente transfrontaliere, ar putea intra sub incidența derogării prevăzute la articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE. Situația este aceeași în ceea ce privește o dispoziție națională care prevede sancțiuni pentru contribuabilul care omite sau ascunde bunuri sau care sancționează declarațiile frauduloase.

Cu toate acestea, o măsură națională adoptată pentru a stabili onorariul minimal al notarului care intervine în întocmirea unei declarații de succesiune nu intră sub incidența derogării privind „domeniul fiscal”, prevăzută la articolul 65 alineatul (1) litera (b) TFUE. Scopul unei astfel de măsuri nu este supravegherea fiscală.

În aceeași ordine de idei, Comisia susține că articolul A. 444-63 din Codul comercial (care calculează onorariile minimale ale notarilor în termenii mai sus menționați) nu vizează combaterea încălcărilor în domeniul fiscal.

În opinia noastră, o astfel de măsură nu poate fi încadrată nici la derogarea privind procedurile de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice.

Prin urmare, suntem de părere că derogările prevăzute la articolul 65 alineatul (1) literele (a) și (b) TFUE, la care face referire decizia de trimitere, nu sunt aplicabile litigiului.

În pofida faptului că decizia de trimitere nu invocă existența unor motive imperative de interes general, atât Comisia, cât și guvernul francez susțin că astfel de circumstanțe ar putea exista în prezenta cauză ( 38 ).

În cazul în care se va axa pe întrebările preliminare astfel cum acestea sunt formulate, Curtea nu ar mai trebui să se pronunțe cu privire la argumentele guvernului francez și ale Comisiei. Ne vom exprima punctul de vedere cu privire la acestea, pentru ipoteza în care Curtea ar decide să le examineze.

Comisia susține că activitățile notariale urmăresc obiective de interes general ( 39 ) și că declarația de succesiune întocmită de notarul francez în conformitate cu articolele 800 și 802 din Codul fiscal general vizează atât stabilirea statutului de moștenitor, cât și combaterea încălcărilor în domeniul fiscal ( 40 ).

Cu toate acestea, Comisia consideră că, chiar și în cazul în care măsura ar fi justificată prin aceste obiective, reglementarea franceză impune moștenitorului o sarcină „excesivă” prin stabilirea remunerației notarului în mod proporțional cu toate bunurile care sunt cuprinse în succesiune, inclusiv cele situate în străinătate ( 41 ).

Guvernul francez invocă obiectivele de interes general ale activității notariale în termeni similari celor ai Comisiei ( 42 ) și susține că calcularea onorariilor minimale ale notarilor în conformitate cu un tarif reglementat evită „concurența prețurilor […] în detrimentul calității serviciilor” ( 43 ).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, o restricție privind libera circulație a capitalurilor poate fi admisă dacă se justifică prin motive imperative de interes general, dacă este susceptibilă să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv ( 44 ).

Într‑o serie de acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, introduse de Comisie împotriva unor state membre care impuneau o condiție privind cetățenia pentru accesul la profesia de notar, Curtea a statuat că o astfel de cerință este contrară articolului 43 CE (libertatea de stabilire). Curtea a făcut acest lucru după ce a constatat că „faptul că activitățile notariale urmăresc obiective de interes general care vizează în special asigurarea legalității și a securității juridice ale actelor încheiate între particulari reprezintă un motiv imperativ de interes general care permite să se justifice posibile restricții în ceea ce privește articolul 43 CE rezultate din caracteristicile proprii ale activității notariale […], în măsura în care aceste restricții permit atingerea obiectivelor menționate și sunt necesare în acest scop” ( 45 ).

Activitatea notarială are o importanță incontestabilă în cadrul tranzacțiilor juridice, în măsura în care contribuie la „garantarea legalității și securității juridice ale actelor încheiate între particulari”. Nimeni în această procedură nu a pus la îndoială acest lucru.

În ceea ce privește intervenția notarilor francezi în întocmirea declarațiilor de succesiune, cei care consideră că aceasta nu este obligatorie din punct de vedere juridic (guvernul francez) susțin, cu toate acestea, că remunerația notarului pentru intervenția sa în această procedură urmărește un obiectiv de interes general care ar justifica restricția privind libera circulație a capitalurilor.

Considerăm că acest argument nu este convingător: dacă, în Franța, recurgerea la serviciile unui notar în vederea întocmirii declarației de succesiune nu este o cerință stabilită prin lege, nu vedem cum remunerația notarului care intervine într‑o astfel de procedură ar putea fi legată de un motiv imperativ de interes general.

În ipoteza în care, astfel cum susține instanța de trimitere, intervenția notarului în întocmirea declarației de succesiune ar fi ineluctabilă, fie de facto, fie de drept, motivele imperative de interes general ar putea fi eventual luate în considerare: o astfel de intervenție ar fi obligatorie pentru a se asigura legalitatea și securitatea juridică.

Chiar și în această din urmă ipoteză însă, justificarea prin motive imperative de interes general s‑ar aplica stabilirii onorariului minimal al notarului, supus unui tarif reglementat, dar nu și includerii în acesta a oricărui element. Mai concret, considerăm că această justificare nu permite să se impună moștenitorilor, în cazul unei succesiuni transfrontaliere, sarcina de a plăti într‑un stat în care nu se desfășoară procedura succesorală onorarii minimale notariale calculate pe baza activului brut al succesiunii, care include bunuri situate într‑un alt stat, în împrejurări precum cele din speță.

În sfârșit, în cazul în care s‑ar aprecia că există un motiv imperativ de interes general, suntem de aceeași părere cu Comisia că reglementarea franceză depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectului său: impune moștenitorului o sarcină excesivă, prin stabilirea remunerației notarului proporțional cu toate bunurile succesiunii, inclusiv cele situate în străinătate.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem să se răspundă tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris, Franța) după cum urmează: „Articolul 63 alineatul (1) și articolul 65 alineatul (1) literele (a) și (b) TFUE trebuie interpretate în sensul că: – O dispoziție sau o practică a unui stat membru (A) în care nu se desfășoară procedura succesorală, în temeiul căreia, în cazul în care activul succesiunii cuprinde bunuri situate în două state membre, intervenția obligatorie a notarului din statul membru (A) în depunerea unei declarații de succesiune este remunerată prin intermediul unui tarif reglementat, astfel încât onorariul minimal al notarului este calculat pe baza activului brut al succesiunii, incluzând bunurile situate într‑un alt stat membru (B), fără luarea în considerare a onorariului minimal plătit notarului din acest alt stat membru (B) pentru un act echivalent, calculat tot pe baza activului brut al succesiunii, constituie o restricție privind circulația capitalurilor între statele membre. – Această restricție privind circulația capitalurilor între statele membre nu poate beneficia de derogările prevăzute la articolul 65 alineatul (1) literele (a) și (b) TFUE, care autorizează statele membre să aplice dispozițiile incidente ale legislațiilor lor fiscale și să adopte măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative și să stabilească proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 22 mai 2025 ( 1 )