Concluziile avocatului general domnul M. Szpunar prezentate la 4 septembrie 2025.###

La fel ca orice angajator, autoritățile publice prelucrează datele cu caracter personal ale agenților lor. Totodată, îndeplinirea sarcinilor care le sunt încredințate poate conduce la colectarea anumitor date ale personalului lor și în alte contexte decât gestionarea personalului și, în acest caz, apar probleme legate de temeiul și scopurile prelucrării datelor.

Astfel, instanța de trimitere ridică problema legalității unei prelucrări de date cu ocazia căreia o autoritate publică stochează, în dosarul personal al unui agent, informații referitoare la o anchetă penală în cadrul căreia acesta a făcut obiectul unor măsuri de anchetă în calitate de suspect. În speță, datele în cauză au fost colectate de aceeași autoritate publică care deține și calitatea de autoritate care efectuează ancheta și sunt stocate în dosarul personal cu toate că ancheta penală a încetat fără ca agentul în cauză să fi fost pus sub acuzare sau trimis în judecată.

Problema centrală care survine în prezenta cauză se referă la aplicarea concomitentă a Regulamentului (UE) 2016/679 ( 2 ) (denumit în continuare „RGPD”) și a Directivei (UE) 2016/680 ( 3 ) și urmărește clarificarea temeiului și a condițiilor în care se poate solicita dreptul la ștergerea datelor care fac obiectul stocării în astfel de împrejurări.

Potrivit articolului 1, Directiva 2000/78/CE ( 4 )„are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă, „prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1” din directivă.

Considerentele (19), (39) și (41) ale RGPD au următorul cuprins: „(19) […] În ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către aceste autorități competente [în sensul Directivei 2016/680] în scopuri care intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, statele membre ar trebui să poată menține sau introduce dispoziții mai detaliate pentru a adapta aplicarea normelor din prezentul regulament. Aceste dispoziții pot stabili mai precis cerințe specifice pentru prelucrarea datelor cu caracter personal de către respectivele autorități competente în aceste alte scopuri, ținând seama de structura constituțională, organizatorică și administrativă a statului membru în cauză. […] […] (39) […] Datele cu caracter personal ar trebui să fie adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar pentru scopurile în care sunt prelucrate. Aceasta necesită, în special, asigurarea faptului că perioada pentru care datele cu caracter personal sunt stocate este limitată strict la minimum. […] În vederea asigurării faptului că datele cu caracter personal nu sunt păstrate mai mult timp decât este necesar, ar trebui să se stabilească de către operator termene pentru ștergere sau revizuirea periodică. […] […] (41) Ori de câte ori prezentul regulament face trimitere la un temei juridic sau la o măsură legislativă, aceasta nu necesită neapărat un act legislativ adoptat de către un parlament, fără a aduce atingere cerințelor care decurg din ordinea constituțională a statului membru în cauză. Cu toate acestea, un astfel de temei juridic sau o astfel de măsură legislativă ar trebui să fie clară și precisă, iar aplicarea acesteia ar trebui să fie previzibilă pentru persoanele vizate de aceasta, în conformitate cu jurisprudența [Curții] și a Curții Europene a Drepturilor Omului [(denumită în continuare «Curtea EDO»)].”

Articolul 2 din RGPD, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1) că acesta „se aplică prelucrării datelor cu caracter personal, efectuată total sau parțial prin mijloace automatizate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automatizate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență a datelor sau care sunt destinate să facă parte dintr‑un sistem de evidență a datelor”, și, la alineatul (2) litera (d), că acesta nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal „de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor, sau al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora”.

Articolul 4 din RGPD, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentului regulament: 1. «date cu caracter personal» înseamnă orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă […]; o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare […]; 2. «prelucrare» înseamnă orice operațiune sau set de operațiuni efectuate asupra datelor cu caracter personal sau asupra seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea de mijloace automatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea […]; […] 6. «sistem de evidență a datelor» înseamnă orice set structurat de date cu caracter personal accesibile conform unor criterii specifice, fie ele centralizate, descentralizate sau repartizate după criterii funcționale sau geografice; 7. «operator» înseamnă persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; […]”

Articolul 6 din RGPD, intitulat „Legalitatea prelucrării”, prevede: „(1) Prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții: […] (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului; […] (3) Temeiul pentru prelucrarea menționată la alineatul (1) literele (c) și (e) trebuie să fie prevăzut în: […] (b) dreptul intern care se aplică operatorului. Scopul prelucrării este stabilit pe baza respectivului temei juridic […] Respectivul temei juridic poate conține dispoziții specifice privind adaptarea aplicării normelor prezentului regulament […] Dreptul Uniunii sau dreptul intern urmărește un obiectiv de interes public și este proporțional cu obiectivul legitim urmărit. […] […]”

Articolul 9 din RGPD prevede: „(1) Se interzice prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate și prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viața sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice. (2) Alineatul (1) nu se aplică în următoarele situații: […]”

Potrivit articolului 10 din RGPD: „Prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la condamnări penale și infracțiuni sau la măsuri de securitate conexe în temeiul articolului 6 alineatul (1) se efectuează numai sub controlul unei autorități de stat sau atunci când prelucrarea este autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern care prevede garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanelor vizate. […]”

Articolul 17 din RGPD, intitulat „Dreptul la ștergerea datelor («dreptul de a fi uitat»)”, prevede: „(1) Persoana vizată are dreptul de a obține din partea operatorului ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, iar operatorul are obligația de a șterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate în cazul în care se aplică unul dintre următoarele motive: (a) datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate; […] (d) datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; […] (3) Alineatele (1) și (2) nu se aplică în măsura în care prelucrarea este necesară: […] (b) pentru respectarea unei obligații legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului […]; […]”

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680 prevede: „Prezenta directivă stabilește normele referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa securității publice și al prevenirii acestora.”

Articolul 3 din această directivă definește noțiunile de „date cu caracter personal” și de „prelucrare” în termeni identici cu cei ai RGPD.

Potrivit articolului 3 punctul 7 din directiva menționată, „autoritate competentă” înseamnă, printre altele, orice autoritate publică competentă în materie de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracțiunilor sau de executare a pedepselor, inclusiv în materie de protejare împotriva amenințărilor la adresa securității publice și de prevenire a acestora.

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Condiții specifice de prelucrare”, prevede la alineatul (1): „Datele cu caracter personal colectate de autoritățile competente în scopurile stabilite la articolul 1 alineatul (1) nu se prelucrează în alte scopuri decât cele stabilite la articolul 1 alineatul (1), cu excepția cazurilor în care o astfel de prelucrare este autorizată în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern. În cazurile în care datele cu caracter personal sunt prelucrate în alte scopuri, prelucrării respective i se aplică [RGPD], cu excepția cazului în care prelucrarea este efectuată în cadrul unei activități care nu intră sub incidența dreptului Uniunii.”

Articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2016/680 prevede printre altele situațiile în care statele membre acordă persoanei vizate dreptul de a obține din partea operatorului ștergerea datelor cu caracter personal care o privesc.

Articolul 29 alineatele (1) și (2) din Zakon za Ministerstvo na vatreshnite raboti (Legea privind Ministerul de Interne) ( 5 ), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZMVR”), prevede: „(1) Operatorul de date este ministrul de interne care poate încredința prelucrarea datelor cu caracter personal unor funcționari pe care îi desemnează. (2) Modalitățile de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt stabilite prin instrucțiuni ale ministrului de interne.”

Articolul 147 din ZMVR prevede: „(1) Pentru fiecare agent al Ministerului de Interne se întocmește și se ține un dosar personal. (2) Modalitățile de întocmire, de gestionare și de păstrare a dosarelor personale, precum și modalitățile de utilizare a acestora sunt stabilite prin instrucțiuni ale ministrului de interne.”

Instrucțiunea nr. 8121z-532 din 9 septembrie 2014 privind redactarea, ținerea, păstrarea și utilizarea dosarelor personale ale agenților Ministerului de Interne, dată de ministrul de interne ( 6 ) (denumită în continuare „instrucțiunea privind dosarele personale”), prevede la articolul 3: „Dosarele personale se întocmesc și se păstrează de către unitatea de «resurse umane» a structurilor în cauză, se numerotează în ordine crescătoare, se înscriu într‑un registru și se depozitează în spații (repertoare) care îndeplinesc cerințele de stocare a documentului care conține informații clasificate.”

Potrivit articolului 5 alineatul (2) din această instrucțiune, prelucrarea informațiilor stocate în dosarele personale se efectuează, printre altele, în scopul începerii, al modificării și al încetării raporturilor de muncă sau de serviciu ale agenților.

Articolul 6 din instrucțiunea menționată prevede: „(1) În dosarele personale se colectează și se stochează documente clasificate în trei secțiuni care conțin date și informații privind studiile, numirea, încheierea contractelor de muncă, modificarea și încetarea funcțiilor agenților. […] (4) A treia secțiune conține documente referitoare la modificarea funcțiilor (decizii, acte de numire în funcție și de încetare a funcției, documente referitoare la proceduri disciplinare […]).”

Ministerstvo na vatreshnite raboti (Ministerul de Interne) (denumit în continuare „ministerul”) este autoritate administrativă responsabilă cu menținerea ordinii publice, structurată pe mai multe direcții generale (denumite în continuare „DG”). DG „Securitate Internă” este însărcinată cu punerea în aplicare a măsurilor de anchetă referitoare la agenții ministerului pentru toate tipurile de infracțiuni. Între 2012 și 2023, reclamantul din litigiul principal a deținut diferite funcții în calitate de polițist în cadrul DG „Poliția de Securitate” și al DG „Poliția Națională”.

La 1 martie 2016 a fost deschisă o procedură de anchetă pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt cu autor necunoscut. La 17 mai 2016, în cursul unei adunări la care participa alături de polițiștii din serviciul în care își exercita atribuțiile, reclamantul din litigiul principal a fost reținut, în fața colegilor săi, și a fost obligat să predea insigna, arma și legitimația de serviciu. După 24 de ore de reținere a fost pus în libertate. Ulterior, acesta nu a fost pus sub acuzare sau trimis în judecată, ci a făcut obiectul mai multor măsuri de anchetă.

În cursul anului 2016, procedura împotriva reclamantului din litigiul principal a fost suspendată, întrucât autorul infracțiunii nu a putut fi identificat. Ulterior, a fost emisă o decizie de încetare a urmăririi.

Reclamantul din litigiul principal a continuat să își desfășoare activitatea ca polițist și a participat la concursuri de promovare în alte funcții în cadrul ministerului.

Ulterior, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune la Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), instanța de trimitere, împotriva Prokuratura na Republika Bulgaria (Parchetul Republicii Bulgaria, denumit în continuare „Parchetul”). El solicită ca Parchetul să fie obligat la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat de măsurile luate împotriva sa în cadrul anchetei penale, precum și de consecințele acestei proceduri, în special faptul de a nu fi fost promovat sau transferat în alte funcții ca urmare a calității sale de suspect în cadrul acelei anchete. În plus, solicită ca numele său să fie șters din baza de date pe care ministerul o păstrează și în care figurează în calitate de suspect.

Instanța de trimitere arată că ministerul este angajatorul tuturor persoanelor care își exercită funcțiile în cadrul acestuia. Fiecare DG stochează informații cu privire la agenții săi în dosarele personale ale acestora. Informațiile obținute în cursul unei anchete efectuate de DG „Securitate Internă” sunt de asemenea stocate în acestea. În procedura principală, s‑a constatat că ministerul, în calitatea sa de angajator, stochează informații cu privire la faptul că reclamantul din litigiul principal a avut calitatea de suspect și a fost reținut în cadrul anchetei respective. Instanța de trimitere are însă îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei stocări în dosarul personal cu RGPD și cu Directiva 2016/680, precum și cu privire la compatibilitatea refuzului de promovare evocat cu Directiva 2000/78.

În acest context, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „Articolul 2 [alineatul] (1) din RGPD trebuie interpretat în sensul că o prelucrare de date cuprinde activitățile unei structuri unice în care o parte din [direcțiile sale generale] îndeplinesc sarcinile unui angajator în timp ce o singură altă direcție are calitatea de organ de anchetă în procedura penală împotriva agenților din celelalte direcții? În cazul unui răspuns afirmativ: 1) Expresia «prelucrarea datelor cu caracter personal» de la articolul 4 punctul 2 din RGPD trebuie interpretată în sensul că include o activitate în cadrul căreia în dosarul personal al unui agent sunt introduse informații pe care angajatorul le‑a obținut în calitatea sa de organ de anchetă prin intermediul uneia dintre direcțiile sale în legătură cu același agent? 2) Expresia «sistem de evidență a datelor» de la articolul 4 punctul 6 din RGPD trebuie interpretată în sensul că include dosarul personal al unui agent sau lucrător care lucrează într‑o direcție a angajatorului, în condițiile în care informațiile au fost colectate de o altă direcție a angajatorului, care are calitatea de organ de anchetă? 3) Articolul 9 alineatul (2) litera (b) din RGPD trebuie interpretat în sensul că o structură a unui angajator poate colecta și stoca date referitoare la faptul că agentul a fost suspect/inculpat/trimis în judecată într‑o procedură penală, în condițiile în care aceste informații au fost colectate de o altă structură a angajatorului, care are calitatea de organ de anchetă? 4) «Dreptul de a fi uitat» în sensul articolului 17 alineatul (1) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că un angajator trebuie să șteargă orice date din dosarul personal al agentului pe care le‑a colectat și stocat printr‑o altă direcție a sa, care are calitatea de organ de anchetă în raport cu agentul său, referitoare la faptul că agentul: – este suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [în cadrul] unei proceduri penale în desfășurare; – a fost suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu care procedura penală a fost suspendată sau a încetat? 5) [Expresia] date cu caracter personal «prelucrate ilegal» de la articolul 17 alineatul (1) litera (d) din RGPD trebuie interpretată în sensul că include date pe care angajatorul le‑a obținut, colectat și stocat printr‑o altă direcție a sa care îndeplinește sarcini de anchetă în procedura penală împotriva agenților altor structuri organizaționale ale angajatorului, în condițiile în care aceste date sunt stocate în dosarul personal și privesc împrejurarea că agentul a fost suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, respectiv: – este suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [în cadrul] unei proceduri penale în desfășurare; – a fost suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu care procedura penală a fost suspendată sau a încetat? 6) [Noțiunea de] «date cu caracter personal» de la articolul 3 punctul 1 din [Directiva 2016/680] coroborată cu articolul 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [(denumită în continuare «carta»)] trebuie interpretată în sensul că include date pe care angajatorul le‑a obținut, colectat și stocat printr‑o altă direcție a sa care îndeplinește sarcinile unui organ de anchetă într‑o procedură penală împotriva unui agent care își desfășoară activitatea într‑o altă structură a angajatorului? 7) [Noțiunea de] «prelucrare» de la articolul 3 punctul 2 din [Directiva 2016/680] coroborat cu articolul 52 din [cartă] trebuie interpretată în sensul că include activitatea angajatorului de stocare de date în dosarul personal al agentului pe care angajatorul le‑a primit, colectat și stocat printr‑o structură a sa care îndeplinește sarcinile unui organ de anchetă într‑o procedură penală împotriva unui agent al angajatorului care își desfășoară activitatea într‑o altă structură a angajatorului? 8) Articolul 9 alineatul (1) din [Directiva 2016/680] coroborat cu articolul 52 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că permite angajatorului să colecteze și să stocheze informații despre un agent care este suspectat/inculpat/trimis în judecată, în condițiile în care angajatorul a colectat aceste informații printr‑o altă structură organizațională a sa care are calitatea de organ de anchetă în procedura penală desfășurată împotriva acestui agent? 9) Articolul 16 alineatul (2) din [Directiva 2016/680] coroborat cu articolul 52 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că angajatorul trebuie să șteargă din dosarul personal al agentului orice date pe care angajatorul le‑a colectat și stocat printr‑o altă structură organizațională a sa care are calitatea de organ de anchetă în procedura penală desfășurată împotriva acestui agent și care privesc împrejurarea că agentul: – este suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [în cadrul] unei proceduri penale în desfășurare; – a fost suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu care procedura penală a fost suspendată sau a încetat? 10) Articolul 1 din [Directiva 2000/78] trebuie interpretat în sensul că nu permite unui angajator în cadrul căruia o structură organizațională stabilește măsuri de anchetă față de un agent al unei alte structuri să refuze ascensiunea profesională a unui agent numai pentru motivul că agentul: – este suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [în cadrul] unei proceduri penale în desfășurare; – a fost suspectat/inculpat/trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu care procedura penală a fost suspendată sau a încetat?”

Guvernele bulgar și maghiar, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Guvernul bulgar și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 21 mai 2025.

Guvernul bulgar invocă inadmisibilitatea vădită a tuturor întrebărilor preliminare indicând motivele care urmează.

În primul rând, acest guvern susține că cererea de reparare a prejudiciului este îndreptată exclusiv împotriva Parchetului, care face parte din puterea judecătorească, în timp ce doar ministerul, care ține de puterea executivă și care era angajatorul reclamantului din litigiul principal, deține informațiile care figurează în dosarul personal al acestuia. Reclamantul din litigiul principal nu ar putea, așadar, să solicite Parchetului ștergerea datelor sale, să îl tragă la răspundere pentru faptul că ministerul deține aceste informații și nici să impute Parchetului că i‑a împiedicat ascensiunea profesională.

În al doilea rând, guvernul menționat arată că, pentru a angaja răspunderea Parchetului, instanța de trimitere trebuie să stabilească, în conformitate cu legislația națională privind răspunderea statului, dacă drepturile reclamantului din litigiul principal în calitate de acuzat au fost încălcate și dacă acesta a fost acuzat pe nedrept de săvârșirea unei infracțiuni. Cu toate acestea, cauza principală nu ar avea ca obiect nici aplicarea dispozițiilor RGPD, nici pe cea a legislației naționale de transpunere a Directivelor 2016/680 și 2000/78. Interpretarea acestor acte de drept al Uniunii nu ar fi, așadar, necesară pentru soluționarea litigiului principal.

Nu suntem de acord cu această poziție.

Amintim că întrebările preliminare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență ( 7 ).

În speță, apreciem că această prezumție nu poate fi răsturnată. Astfel, din decizia de trimitere reiese că acțiunea principală privește prejudiciul moral pe care reclamantul din litigiul principal l‑ar fi suferit, printre altele, ca urmare a nepromovării sale pentru motivul că a avut calitatea de suspect. În plus, reclamantul din litigiul principal solicită ștergerea datelor stocate în cadrul ministerului referitoare la calitatea sa de suspect în cadrul acelei anchete. Aceste cereri stau la baza întrebărilor instanței de trimitere cu privire la interpretarea Directivei 2000/78, precum și a RGPD și a Directivei 2016/680 ( 8 ).

Este adevărat că instanța de trimitere nu explică dacă măsurile luate de minister în urma anchetei penale pot fi imputate Parchetului printr‑o astfel de cerere de despăgubire. Aceasta arată numai că, potrivit jurisprudenței naționale, o cerere de despăgubire se formulează împotriva Parchetului atunci când privește o anchetă penală. Or, problema dacă actele pretins prejudiciabile ale ministerului ar fi imputabile ține exclusiv de dreptul național. Situația este aceeași în ceea ce privește problema calității procesuale pasive în cadrul unei cereri de despăgubire întemeiate pe răspunderea statului în legătură cu o anchetă penală. Aceste argumente ale guvernului bulgar se întemeiază, așadar, pe interpretarea și pe aplicarea dreptului național. Or, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici să hotărască dacă interpretarea sau aplicarea dată de instanța națională este corectă, o astfel de interpretare fiind de competența exclusivă a acesteia din urmă ( 9 ).

În consecință, propunem să se considere că nu toate întrebările preliminare sunt inadmisibile.

În schimb, observăm că întrebările preliminare a treia, a patra și a cincea și, respectiv, a opta, a noua și a zecea privesc parțial situații ipotetice care nu corespund situației de fapt din litigiu, astfel cum a fost prezentată în decizia de trimitere, și anume participarea unei persoane suspectate, inculpate sau trimise în judecată la o procedură pendinte, suspendată sau care a încetat. Or, din decizia de trimitere reiese că ancheta penală a încetat și că ulterior acestei decizii de încetare au avut loc concursurile la care a participat reclamantul din litigiul principal. În plus, este cert că acesta a avut doar calitatea de suspect.

Prin urmare, întrebările preliminare a treia, a patra și a cincea și, respectiv, a opta, a noua și a zecea trebuie considerate inadmisibile fiind ipotetice, întrucât privesc alte situații decât cea a reclamantului din litigiul principal.

Instanța de trimitere a adresat în total 11 întrebări, care vizează RGPD (întrebarea prealabilă și întrebările preliminare prima-a cincea), Directiva 2016/680 (întrebările preliminare a șasea-a noua) și Directiva 2000/78 (a zecea întrebare preliminară).

Din prezenta cerere de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere solicită să se stabilească care este actul juridic – RGPD sau Directiva 2016/680 – în temeiul căruia un agent poate solicita, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, ștergerea datelor din dosarul său personal care îl identifică drept suspect în cadrul unei anchete penale care a încetat.

În primul rând, din motive de claritate, trebuie să se precizeze premisa de fapt care face obiectul întrebărilor referitoare la RGPD și la Directiva 2016/680. Observăm că, deși majoritatea acestor întrebări ( 10 ) se referă în mod explicit la datele stocate în dosarul personal al agentului, unele ( 11 ) se referă, mai general, la stocarea de către angajator a datelor unui agent care își desfășoară activitatea în cadrul unei structuri a angajatorului, datele fiind colectate de structura care are calitatea de organ de anchetă.

Raportat la întreaga motivare a deciziei de trimitere, toate aceste întrebări au ca obiect stocarea datelor agentului în dosarul său personal. Deși cererea de decizie preliminară menționează punctual și stocarea datelor în „arhive” sau în „baze de date” ale ministerului, aceste indicații nu sunt dezvoltate ulterior și, în orice caz, nu sunt reluate în întrebări.

Prin urmare, analiza noastră va privi numai stocarea datelor în dosarul personal.

În al doilea rând, pentru a furniza indicații utile pentru ca instanța de trimitere să se poată pronunța cu privire la cererea de ștergere, considerăm necesar să fie reformulate prin comasare mai multe întrebări ( 12 ). Pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, vom analiza întrebările după cum urmează: – întrebarea prealabilă, precum și prima, a doua și, respectiv, a șasea, a șaptea și a opta întrebare preliminară, care urmăresc în esență stabilirea domeniului de aplicare al RGPD; – a treia, a patra și a cincea întrebare preliminară, care privesc în esență condițiile de legalitate a prelucrării în cadrul solicitării dreptului la ștergerea datelor în temeiul RGPD; – a noua întrebare preliminară, care privește dreptul la ștergerea datelor în temeiul Directivei 2016/680; – a zecea întrebare preliminară, care privește Directiva 2000/78.

Prin intermediul întrebării prealabile, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) din RGPD trebuie interpretat în sensul că acest regulament se aplică prelucrării datelor de către o autoritate publică în cadrul căreia numai o parte din structurile sale organizaționale îndeplinesc sarcinile unui angajator și doar o singură altă structură are calitatea de organ de anchetă într‑o procedură penală împotriva agenților din celelalte structuri.

În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță solicită în esență, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, să se stabilească dacă articolul 4 punctele 2 și 6 din RGPD trebuie interpretat în sensul că stocarea în dosarul personal al unui agent din cadrul unei autorități publice a unor date cu caracter personal pe care această autoritate publică le‑a obținut prin intermediul structurii sale care are calitatea de organ de anchetă constituie o „prelucrare a datelor cu caracter personal” conținute într‑un „sistem de evidență a datelor”.

Deși, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în mod formal Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea care trebuie dată acestor două noțiuni, considerăm că nu acesta este scopul real al întrebărilor menționate. Făcând referire la dublul rol în care o autoritate publică, precum ministerul, prelucrează datele agenților săi (colectarea în calitate de autoritate responsabilă cu ancheta și stocarea în calitate de angajator), aceste întrebări trebuie înțelese ca premise ale raționamentului pentru stabilirea domeniului de aplicare al RGPD. În opinia noastră, acest lucru este confirmat de faptul că instanța de trimitere nu formulează nicio îndoială concretă cu privire la interpretarea acestor noțiuni în motivarea acestor întrebări.

În ceea ce privește a opta întrebare preliminară, aceasta se înscrie, în opinia noastră, în aceeași linie și urmărește în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2016/680 ( 13 ) trebuie interpretat în sensul că permite unei autorități publice să stocheze informații referitoare la calitatea de suspect a unuia dintre agenții săi în cadrul unei anchete penale, în condițiile în care această autoritate a colectat informațiile respective printr‑o altă structură organizațională de‑a sa care are calitatea de organ de anchetă.

Din modul de redactare a acestei a opta întrebări, precum și din motivarea cererii de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere are îndoieli mai precis cu privire la corelarea domeniilor de aplicare ale RGPD și ale Directivei 2016/680 atunci când datele stocate în dosarul personal au fost colectate de o structură organizațională a angajatorului în exercitarea atribuțiilor sale de „autoritate competentă”, în sensul articolului 3 punctul 7 din această directivă. Astfel cum vom explica în continuare în prezentele concluzii, articolul 9 din directiva menționată stabilește tocmai legătura dintre această directivă și RGPD în cazul prelucrării ulterioare a datelor colectate de autoritățile competente.

A șasea și a șaptea întrebare preliminară privesc în esență aspectul dacă stocarea în dosarul personal al agentului unei autorități publice a unor date cu caracter personal pe care aceasta le‑a obținut prin intermediul structurii sale organizaționale care are calitatea de organ de anchetă constituie o „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul articolului 3 punctele 1 și 2 din Directiva 2016/680.

Considerăm că aceste două întrebări preliminare, la fel ca prima și a doua întrebare, nu ridică, în realitate, nicio problemă cu privire la interpretarea noțiunilor de „prelucrare” și de „date cu caracter personal”, ci sunt pur instrumentale pentru a stabili care este actul de drept al Uniunii aplicabil, RGPD sau Directiva 2016/680. În orice caz, aceste noțiuni sunt definite în aceiași termeni în Directiva 2016/680 ( 14 ), astfel încât ele nu constituie un element de diferențiere.

Pentru aceste motive, propunem să se considere că, prin intermediul întrebării prealabile, precum și al primei, al celei de a doua și, respectiv, al celei de a șasea, a șaptea și a opta întrebări comasate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) din RGPD și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2016/680 trebuie interpretate în sensul că acest regulament se aplică stocării de către o autoritate publică a unor date în dosarul personal al unuia dintre agenții săi referitoare la calitatea acestuia de suspect în cadrul unei anchete penale, atunci când datele au fost colectate de o structură organizațională a acestei autorități publice în exercitarea atribuțiilor sale de autoritate competentă în sensul acestei directive.

În primul rând, observăm că articolul 2 alineatul (1) din RGPD definește în sens larg domeniul de aplicare material al acestui regulament, care include orice „prelucrare a datelor cu caracter personal efectuată total sau parțial prin mijloace automatizate, precum și prelucr[area] prin alte mijloace decât cele automatizate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr‑un sistem de evidență a datelor sau care urmează să facă parte dintr‑un sistem de evidență a datelor” ( 15 ).

Aparent, în litigiul principal, nu se contestă faptul că informațiile referitoare la calitatea de suspect care sunt stocate în dosarul personal al reclamantului din litigiul principal constituie date cu caracter personal, în sensul articolului 4 punctul 1 din RGPD.

În plus, înregistrarea și stocarea datelor agenților în dosarele lor personale constituie cu siguranță o „prelucrare”, astfel cum este definită la articolul 4 punctul 2 din RGPD, și nu ar exista vreun dubiu că ministrul de Interne este operatorul în sensul articolului 4 punctul 7 din acest regulament ( 16 ).

În ceea ce privește noțiunea de „sistem de evidență a datelor”, precizăm că această noțiune nu este relevantă decât în lipsa unei prelucrări efectuate, cel puțin parțial, prin mijloace automatizate ( 17 ). Articolul 4 punctul 6 din RGPD definește termenul „sistem de evidență a datelor” ca fiind „orice set structurat de date cu caracter personal accesibile conform unor criterii specifice […]”. Nu sunt prevăzute modalitățile specifice în care trebuie structurat un sistem de evidență a datelor sau forma acestuia și nici nu se precizează că datele ar trebui să figureze în baze de date electronice sau în dosare ori registre fizice ( 18 ). Astfel, un dosar personal în care se colectează în mod structurat date ale agenților sau ale angajaților intră în sfera noțiunii de „sistem de evidență a datelor”. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, aceasta pare a fi situația în speță ( 19 ).

În al doilea rând, articolul 2 alineatul (2) litera (d) din RGPD prevede că acest regulament nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în special în scopul prevenirii, depistării și investigării infracțiunilor. Astfel cum reiese din considerentul (19) al regulamentului menționat și din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680, un asemenea tratament este reglementat de această directivă ca lex specialis ( 20 ).

În al treilea rând, atât RGPD, cât și Directiva 2016/680 prevăd principiul „limitărilor legate de scop” ( 21 ), potrivit căruia datele cu caracter personal trebuie să fie colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și să nu fie prelucrate într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri. Acest principiu nu se aplică însă în mod absolut ( 22 ). Astfel, articolul 9 alineatul (1) din această directivă prevede că datele pot fi prelucrate în alte scopuri decât cele stabilite la articolul 1 alineatul (1) din aceasta și pentru care aceste date au fost colectate și că RGPD se aplică acestei prelucrări ( 23 ) cu condiția ca o astfel de prelucrare „[să fie] autorizată în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern”. Această rezervă înseamnă pur și simplu că legalitatea prelucrării în alte scopuri trebuie apreciată în lumina RGPD ( 24 ).

În speță, nu există nicio îndoială că ministerul a colectat și a prelucrat, prin intermediul direcției sale responsabile cu măsurile de anchetă față de agenții săi, datele reclamantului din litigiul principal în scopurile enunțate la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680, în calitate de autoritate competentă în sensul articolului 3 alineatul (7) din această directivă.

În ceea ce privește stocarea acestor date în dosarul personal al reclamantului, instanța de trimitere nu oferă nicio indicație cu privire la scopurile urmărite. Cu toate acestea, potrivit explicațiilor furnizate de guvernul bulgar ( 25 ), sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, stocarea în dosarul personal nu ar fi efectuată în scopurile prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/680. În aceste condiții, considerăm, la fel ca toți participanții la procedură care au prezentat observații scrise, că RGPD se aplică prelucrării, în dosarul personal, a unor date precum cele în discuție în litigiul principal.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebarea prealabilă și la prima, a doua și, respectiv, a șasea, a șaptea și a opta întrebare preliminară că articolul 2 alineatul (1) din RGPD și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2016/680 trebuie interpretate în sensul că acest regulament se aplică stocării de către o autoritate publică a unor date în dosarul personal al unuia dintre agenții săi referitoare la calitatea acestuia de suspect în cadrul unei anchete penale, atunci când datele au fost colectate de o structură organizațională a acestei autorități publice în exercitarea atribuțiilor sale de autoritate competentă în sensul acestei directive, cu condiția ca stocarea să urmărească alte scopuri decât cele prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din aceasta.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (2) litera (b) din RGPD trebuie interpretat în sensul că o structură organizațională a unei autorități publice poate colecta și stoca date referitoare la faptul că unul dintre agenții săi a avut calitatea de suspect într‑o procedură penală, în condițiile în care aceste informații au fost colectate de o altă structură a acestei autorități care are calitatea de organ de anchetă.

A patra întrebare preliminară urmărește să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) litera (a) din RGPD trebuie interpretat în sensul că o autoritate publică trebuie să șteargă, în calitatea sa de angajator, orice date din dosarul personal al unui agent referitoare la calitatea acestuia de suspect în cadrul unei anchete penale care a încetat, atunci când datele respective au fost colectate de o structură a acestei autorități care are calitatea de organ de anchetă în raport cu acest agent.

În plus, a cincea întrebare preliminară urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 17 alineatul (1) litera (d) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că astfel de date sunt „prelucrate ilegal”.

În ceea ce privește dispoziția vizată de a treia întrebare preliminară, trebuie arătat că articolul 9 din RGPD reglementează, astfel cum reiese din alineatul (1) al acestuia, prelucrarea anumitor categorii speciale de date. Niciun element din decizia de trimitere nu indică faptul că, în speță, datele din ancheta penală care sunt stocate în dosarul personal corespund uneia dintre aceste categorii. Prin urmare, articolul 9 alineatul (2) litera (b) din acest regulament nu poate constitui un temei pentru stocarea datelor în discuție în speță. Astfel cum vom explica în continuare în prezentele concluzii, temeiul legalității trebuie căutat în alte dispoziții din acest regulament, dar care nu sunt menționate în întrebările adresate de instanța de trimitere ( 26 ).

Dispozițiile articolului 17 alineatul (1) literele (a) și (d) din RGPD, care fac obiectul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări preliminare, consacră motivele de ștergere a datelor care „nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate” [litera (a)] sau care „au fost «prelucrate ilegal»” [litera (d)].

Or, din interpretarea acestor două întrebări prin coroborare cu motivarea cererii de decizie preliminară reiese că, prin intermediul acestora, instanța de trimitere ridică în esență drept premisă pentru a se pronunța cu privire la cererea de ștergere problema dacă este legală stocarea datelor în discuție în dosarul personal.

Deși instanța de trimitere nu furnizează nicio indicație cu privire la eventualul motiv de legalitate relevant în speță și nici cu privire la cadrul juridic național aplicabil, atât Comisia, cât și guvernul bulgar au făcut referire, în observațiile scrise, la articolul 6 alineatul (1) litera (c) din RGPD.

Potrivit acestei dispoziții, o prelucrare este legală atunci când este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului. Articolul 6 alineatul (3) din RGPD prevede printre altele că dreptul intern care se aplică operatorului și care definește temeiul pentru prelucrare urmărește un obiectiv de interes public și este proporțional cu obiectivul legitim urmărit. Același motiv de legalitate se reflectă în textul articolului 17 alineatul (3) litera (b) din acest regulament, care exclude dreptul la ștergerea datelor prevăzut la articolul 17 alineatul (1) din acesta, atunci când prelucrarea datelor este necesară pentru respectarea unei asemenea obligații legale ( 27 ).

În această privință, guvernul bulgar a precizat că prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul întocmirii, al ținerii, al stocării și al utilizării dosarelor personale ale agenților ministerului se efectuează în conformitate cu instrucțiunea privind dosarele personale, dată de ministrul de interne în temeiul articolului 147 alineatul (2) din ZMVR. Această instrucțiune prevede că, printre altele, toate datele sunt stocate în scopul „modificării funcțiilor” agenților, cum ar fi cele referitoare la proceduri disciplinare ( 28 ). Cu privire la acest aspect, guvernul menționat a arătat că, potrivit dispozițiilor aplicabile în materie de răspundere disciplinară a agenților ministerului, pentru orice incident legat de o infracțiune în cadrul ministerului, se depune la dosarul personal o copie a raportului privind rezultatul anchetei și privind problema dacă trebuie angajată răspunderea disciplinară a agentului. Potrivit acestui guvern, ar rezulta de aici că stocarea acestor date în dosarul personal este justificată de atribuțiile speciale ale agenților de poliție, care privesc menținerea ordinii publice.

Pe baza acestor premise întemeiate pe observațiile depuse la Curte ( 29 ), propunem să se reformuleze a treia, a patra și a cincea întrebare preliminară în sensul că urmăresc să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (3) din RGPD coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (c) și cu articolul 6 alineatul (3) din acesta trebuie interpretat în sensul că stocarea în dosarul personal al unui agent de poliție a unor date cu caracter personal referitoare la o anchetă penală în cadrul căreia acest agent a făcut obiectul unor măsuri de anchetă în calitate de suspect, anchetă care a încetat, poate fi considerată legală în scopul respectării unei obligații legale ce revine în calitate de operator, în temeiul dreptului național, autorității publice care este angajatorul său, pentru simplul motiv al naturii sarcinilor pe care acest agent trebuie să le îndeplinească.

Din explicațiile furnizate de guvernul bulgar ar reieși că temeiul juridic al stocării datelor în cauză rezultă din coroborarea mai multor dispoziții care figurează într‑o „instrucțiune” dată de ministrul de interne în conformitate cu ZMVR care prevede o delegare expresă a competenței de reglementare către acest ministru.

În această privință, se ridică mai întâi problema dacă temeiul prelucrării, în sensul articolului 6 alineatul (3) din RGPD, poate fi definit printr‑un act normativ adoptat de o autoritate publică a unui stat membru pe baza abilitării legale prevăzute de un act legislativ intern.

Considerentul (41) al RGPD enunță în prima teză că cerința unui temei juridic nu necesită neapărat un act legislativ adoptat de un parlament, fără a aduce atingere cerințelor care decurg din ordinea constituțională a statului membru în cauză. Rezultă că legiuitorul Uniunii nu a dorit să excludă ca o obligație legală privind prelucrarea să fie definită în dreptul național printr‑un alt temei juridic decât o lege în sens formal, în conformitate cu dreptul constituțional național.

În plus, trebuie arătat că, potrivit considerentului (19) al RGPD, statele membre ar trebui să dispună de o anumită marjă de manevră în ceea ce privește prelucrarea datelor efectuată, precum în speță, de o autoritate competentă în sensul Directivei 2016/680, dar în scopuri care intră sub incidența RGPD. Astfel, statele membre ar trebui să poată menține sau introduce dispoziții mai specifice pentru a adapta aplicarea RGPD în ceea ce privește prelucrarea unor astfel de date, „ținând seama de structura constituțională, organizatorică și administrativă a statului membru în cauză”.

RGPD nu se opune, prin urmare, ca temeiul juridic al prelucrării să fie definit într‑un act normativ adoptat în conformitate cu dreptul constituțional intern. Cu toate acestea, marja de manevră menționată nu poate fi interpretată în sensul că permite utilizarea în mod arbitrar a așa‑numitelor clauze „de deschidere”, precum cea de la articolul 6 alineatul (3) din RGPD, care permite introducerea în dreptul național a unei obligații legale ca motiv de legalitate a prelucrării datelor ( 30 ). Într‑adevăr, după cum se arată în a doua teză a considerentului (41) al acestui regulament – reluând jurisprudența referitoare la articolul 52 alineatul (1) din cartă ( 31 ), în lumina căruia trebuie interpretat articolul 6 alineatul (3) din regulamentul menționat ( 32 ) – temeiul juridic al prelucrării ar trebui să fie clar și precis, iar aplicarea sa ar trebui să fie previzibilă pentru justițiabili.

În speță, din dosarul cauzei reiese că instrucțiunile ministerului sunt adoptate sub forma actelor normative în temeiul abilitării legale prevăzute de ZMVR și sunt de asemenea publicate în Darzhaven vestnik (Jurnalul Oficial). Prin urmare, acestea nu constituie instrucțiuni pur interne care, în mod evident, nu pot fi calificate drept „lege” în sens material ( 33 ).

Cu toate acestea, dispozițiile la care a făcut referire guvernul bulgar ridică, în opinia noastră, îndoieli cu privire la previzibilitatea prelucrării datelor rezultate dintr‑o anchetă penală. Mai precis, avem îndoieli cu privire la previzibilitatea scopurilor prelucrării care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din RGPD, trebuie să fie definite de temeiul juridic al prelucrării.

Potrivit indicațiilor furnizate de guvernul bulgar, printre aceste scopuri, care sunt enumerate exhaustiv la articolul 5 alineatul (2) din instrucțiunea privind dosarele personale, figurează cel referitor la „modificarea […] serviciului agenților”, căruia i‑ar corespunde stocarea datelor în cauză. Potrivit articolului 6 alineatul (4) din această instrucțiune, datele stocate în scopul „modificării funcțiilor” ar cuprinde printre altele „documentele referitoare la proceduri disciplinare”.

Or, luând în considerare conținutul datelor în cauză, rezultă că acest scop este înțeles ca incluzând, în sens foarte larg și în pofida modului său de redactare, chiar stocarea datelor privind inexistența unor astfel de proceduri disciplinare în urma anchetei, astfel cum ar fi fost cazul în speță, și care nu privesc deci nicio modificare a funcției agentului în cauză.

Sub rezerva oricărei alte dispoziții pe care instanța de trimitere ar considera‑o relevantă, apreciem că o astfel de aplicare foarte largă a dispozițiilor în discuție din instrucțiunea privind dosarele personale nu îndeplinește cerințele enunțate la punctul 78 din prezentele concluzii.

În cazul în care Curtea nu ar împărtăși poziția noastră în ceea ce privește constatarea lipsei de previzibilitate a temeiului juridic, considerăm că temeiul juridic care a stat la baza stocării datelor nu răspunde în orice caz unui obiectiv de interes public în sensul articolului 6 alineatul (3) din RGPD.

Cu privire la acest aspect, guvernul bulgar a susținut în ședință că, în lipsa unei proceduri disciplinare inițiate în urma unei anchete, datele referitoare la această anchetă nu ar fi utilizate ulterior în cadrul gestionării carierei agentului. Cu toate acestea, ar fi în interesul public să se stocheze astfel de date, întrucât ele privesc persoane însărcinate cu activități specifice care urmăresc garantarea ordinii publice și apărarea populației.

Desigur, este general acceptat faptul că a fi funcționar de poliție impune respectarea unor norme de conduită și de comportament de un nivel mai ridicat în raport cu alți agenți sau angajați. În aceste condiții, este cert că, în situația în discuție, ancheta a încetat în lipsa probelor și că nu a fost inițiată nicio procedură pentru angajarea răspunderii disciplinare a agentului în cauză. Prin urmare, nu vedem în ce mod natura atribuțiilor de apărare a ordinii publice ce revin acestui agent ar putea justifica stocarea datelor în discuție în dosarul său personal.

În plus, guvernul bulgar a precizat în ședință că stocarea datelor rezultate din ancheta penală este legată de stocarea unor date referitoare la răspunderea disciplinară a agenților, în măsura în care rezultatul anchetei penale ar fi determinant pentru a ști dacă este necesar să se angajeze o astfel de răspundere disciplinară. Astfel, dosarul personal al reclamantului din litigiul principal ar indica faptul că ancheta penală care l‑a vizat în calitate de suspect a constatat lipsa de probe împotriva sa, astfel încât nu a fost inițiată nicio procedură disciplinară. Or, apreciem că este vorba în acest caz despre un raționament circular care asimilează stocarea datelor cu un obiectiv de interes general. Urmând o asemenea logică, orice stocare a datelor ar fi astfel justificată în sine, ceea ce ar face ca cerința unui obiectiv de interes public să fie superfluă.

Pe de altă parte, urmând acest argument până la capăt, stocarea anumitor date pentru a demonstra lipsa unei acuzații, a unei condamnări sau a unor sancțiuni disciplinare – deși acest lucru ar putea fi demonstrat și fără a include în dosarul personal informații referitoare la ancheta penală sau la răspunderea disciplinară – ar implica faptul că, fără o astfel de stocare, lipsa antecedentelor nu ar putea fi dovedită.

Or, în acest caz ar fi mai degrabă vorba despre o prezumție de vinovăție, cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, consacrat la articolul 48 alineatul (1) din cartă, care corespunde ( 34 ) articolului 6 paragraful 2 din CEDO. Subliniem că, potrivit jurisprudenței Curții EDO, acest principiu nu se oprește la încetarea procedurii penale, ci are ca scop să împiedice ca persoanele care au fost achitate sau față de care a intervenit renunțarea la urmărirea penală să fie tratate în proceduri ulterioare de către autoritățile publice ca și cum ar fi în fapt vinovate de infracțiunea de săvârșirea căreia au fost acuzate ( 35 ). Această interpretare ar milita, așadar, în cazul încetării anchetei, în favoarea restabilirii situației anterioare în dosarul personal.

Independent de această din urmă considerație, apreciem că elementele de care dispune Curtea nu sunt suficiente pentru a stabili că cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (c) și la articolul 6 alineatul (3) din RGPD sunt respectate. În măsura în care niciunul dintre celelalte motive de legalitate prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din acest regulament nu s‑ar aplica în speță, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere ( 36 ), ar fi necesar să se considere că stocarea acestor date nu este legală și că agentul are deci dreptul de a obține ștergerea lor în temeiul articolului 17 alineatul (1) litera (d) din regulamentul menționat.

În aceste condiții și în lipsa altor indicații cu privire la obiectivul legitim urmărit, nu este posibil să se aprecieze proporționalitatea duratei stocării datelor în dosarele personale care, potrivit informațiilor furnizate de guvernul bulgar în ședință, ar ajunge până la împlinirea vârstei de 100 de ani a agentului. Cu toate acestea, nici aplicarea acestui termen în mod nediferențiat oricărei date referitoare la ancheta penală, independent de rezultatul acesteia și de impunerea sau neimpunerea unor sancțiuni disciplinare, nu poate fi justificată printr‑o simplă trimitere la misiunile agenților de poliție ( 37 ).

În concluzie, propunem să se răspundă la a treia, a patra și a cincea întrebare preliminară că articolul 17 alineatul (3) din RGPD coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (c) și cu articolul 6 alineatul (3) din acesta trebuie interpretat în sensul că stocarea în dosarul personal al unui agent de poliție a unor date cu caracter personal referitoare la o anchetă penală în cadrul căreia acest agent a făcut obiectul unor măsuri de anchetă în calitate de suspect, anchetă care a încetat, nu poate fi considerată legală în scopul respectării unei obligații legale ce revine în calitate de operator, în temeiul dreptului național, autorității publice care este angajatorul său pentru simplul motiv al naturii sarcinilor pe care acest agent trebuie să le îndeplinească.

Dorim să abordăm pe scurt articolul 10 din RGPD, cu privire la care instanța de trimitere nu a adresat o întrebare, dar cu privire la care guvernul bulgar a luat poziție în ședință ca răspuns la o întrebare adresată de Curte.

Această dispoziție stabilește condiții specifice aplicabile prelucrării datelor „referitoare la condamnări penale și infracțiuni”. Aceasta prevede printre altele că prelucrarea unor astfel de date în temeiul articolului 6 alineatul (1) din RGPD se efectuează numai sub controlul unei autorități de stat sau atunci când prelucrarea este autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern care prevede garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanelor vizate. După cum reiese din modul de redactare a acestei dispoziții, ea se aplică numai prelucrărilor care îndeplinesc unul dintre motivele de legalitate prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din RGPD. Astfel, instanța de trimitere nu ar trebui să țină seama de articolul 10 din acest regulament decât dacă constată legalitatea stocării datelor în cauză.

Însă, chiar dacă aceasta ar fi situația, considerăm că, în împrejurările speței, cerințele ulterioare prevăzute la articolul 10 din RGPD ar fi, în orice caz, îndeplinite.

De la bun început, amintim că, potrivit jurisprudenței, articolul 10 din RGPD se aplică datelor referitoare la infracțiuni independent de faptul că, în cursul procedurii penale, s‑a stabilit efectiv sau nu comiterea infracțiunii pentru care persoana era urmărită penal ( 38 ).

În speță, este cert că reclamantul din litigiul principal nu a fost nici acuzat, nici trimis în judecată, dar că datele stocate în dosarul său personal menționează faptul că el a făcut obiectul unor măsuri de anchetare în calitate de suspect. În plus, considerăm că astfel de date constituie date „referitoare” la infracțiuni ( 39 ). Astfel, obiectivul urmărit de articolul 10 din RGPD ( 40 ) pledează în favoarea aplicării acestei dispoziții în cazul datelor cu caracter personal care indică faptul că suspiciuni cu privire la săvârșirea unei infracțiuni au condus la măsuri de anchetă dispuse de autoritatea competentă împotriva persoanei vizate ( 41 ). Chiar dacă ancheta nu conduce la o condamnare, faptul că astfel de date sunt incluse în dosarul personal poate avea ulterior consecințe negative.

Or, atunci când operatorul este o autoritate publică, prelucrarea datelor cu caracter personal este, în orice caz, efectuată „sub controlul unei autorități de stat” ( 42 ). În speță, datele reclamantului din litigiul principal au fost prelucrate exclusiv în cadrul structurilor ministerului în calitate de operator. Prin urmare, nu ar fi necesar să se examineze dacă dreptul intern prevede garanții adecvate, în sensul articolului 10 din RGPD, pentru drepturile și libertățile persoanelor vizate.

Prin intermediul celei de a noua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2016/680 trebuie interpretat în sensul că o autoritate publică trebuie, în calitate de angajator, să șteargă din dosarul personal al agentului orice date pe care le‑a colectat și a stocat prin intermediul structurii sale organizaționale care are calitatea de organ de anchetă atunci când aceste date privesc împrejurarea că agentul a fost suspectat în cadrul unei anchete penale care a încetat.

În măsura în care din analiza care precedă reiese că RGPD se aplică stocării unor date precum cele în discuție în litigiul principal și că aplicarea Directivei 2016/680 este exclusă, nu este necesar să se răspundă la a noua întrebare preliminară.

Prin intermediul celei de a zecea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că această directivă se opune ca o autoritate publică, a cărei structură organizațională aduce la îndeplinire măsuri de anchetă împotriva unui agent al unei alte structuri, să refuze, ca angajator, promovarea acestuia pentru simplul motiv că a avut calitatea de suspect în cadrul unei anchete penale care a încetat.

Mai întâi, în ceea ce privește premisele factuale pe care se întemeiază această întrebare, guvernul bulgar a indicat în ședință, ca răspuns la întrebările adresate de Curte, că, în perioada ulterioară anchetei penale, reclamantul din litigiul principal, contrar celor afirmate de acesta, ar fi fost promovat în funcții superioare. Or, prezumția de pertinență de care beneficiază întrebările preliminare nu poate fi răsturnată de simpla împrejurare că una dintre părțile din litigiul principal contestă anumite fapte a căror exactitate Curtea nu are competența să o verifice și de care depinde definirea obiectului litigiului ( 43 ).

În continuare, amintim că Directiva 2000/78 enumeră în mod exhaustiv, la articolul 1, motivele de discriminare pe care le interzice, și anume apartenența religioasă sau convingerile, handicapul, vârsta sau orientarea sexuală ( 44 ). Or, faptul de a fi avut calitatea de suspect într‑o anchetă penală care a încetat nu intră sub incidența niciunuia dintre aceste motive. Refuzul ascensiunii profesionale întemeiat numai pe această împrejurare nu intră, așadar, în domeniul de aplicare al acestei directive.

În aceste condiții, împrejurarea că datele referitoare la calitatea de suspect au fost colectate de o structură organizațională a angajatorului diferită de cea în care era repartizat agentul este irelevantă.

Directiva 2000/78 nu se aplică nici refuzului de promovare din cauză că suspectul avea de asemenea calitatea de polițist. Astfel, reiese din jurisprudența Curții că o discriminare întemeiată pe raportul de muncă ca atare, în special pe apartenența la o categorie socioprofesională sau pe locul de muncă, nu intră sub incidența acestei directive ( 45 ).

Prin urmare, propunem să se răspundă la a zecea întrebare preliminară că articolul 1 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că această directivă nu se aplică refuzului ascensiunii profesionale a unui agent pentru simplul motiv că acesta din urmă a avut calitatea de suspect în cadrul unei anchete penale care a încetat.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: 1) Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE și articolul 9 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului trebuie interpretate în sensul că acest regulament se aplică stocării de către o autoritate publică a unor date în dosarul personal al unuia dintre agenții săi referitoare la calitatea acestuia de suspect în cadrul unei anchete penale, atunci când datele au fost colectate de o structură organizațională a acestei autorități publice în exercitarea atribuțiilor sale de autoritate competentă în sensul acestei directive, cu condiția ca stocarea să urmărească alte scopuri decât cele prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din aceasta. 2) Articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul 2016/679 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (c) și cu articolul 6 alineatul (3) din acesta trebuie interpretat în sensul că stocarea în dosarul personal al unui agent de poliție a unor date cu caracter personal referitoare la o anchetă penală în cadrul căreia acest agent a făcut obiectul unor măsuri de anchetă în calitate de suspect, anchetă care a încetat, nu poate fi considerată legală în scopul respectării unei obligații legale ce revine în calitate de operator, în temeiul dreptului național, autorității publice care este angajatorul său pentru simplul motiv al naturii sarcinilor pe care acest agent trebuie să le îndeplinească. 3) Articolul 1 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretat în sensul că această directivă nu se aplică refuzului ascensiunii profesionale a unui agent pentru simplul motiv că acesta din urmă a avut calitatea de suspect în cadrul unei anchete penale care a încetat.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 4 septembrie 2025 ( 1 )