Concluziile avocatei generale doamna T. Ćapeta prezentate la 3 iulie 2025.###

Prezenta cauză are la origine o cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) privind interpretarea dispozițiilor Directivei (UE) 2015/849 ( 2 ) referitoare la măsurile de combatere a spălării banilor.

Problema principală este dacă aplicarea de sancțiuni unei persoane juridice pentru încălcarea obligațiilor în materie de combatere a spălării banilor poate fi condiționată de stabilirea răspunderii unei persoane fizice identificate.

Steiermärkische Bank und Sparkassen AG (denumită în continuare „Steiermärkische Bank”) este o bancă austriacă.

Printr‑o decizie adoptată la 29 februarie 2024, Steiermärkische Bank a fost sancționată în calitate de persoană juridică de Österreichische Finanzmarktaufsichtsbehörde (Autoritatea de Supraveghere a Piețelor Financiare din Austria, denumită în continuare „FMA”) pentru încălcarea obligațiilor de diligență prevăzute de Finanzmarkt‑Geldwäschegesetz (Legea privind spălarea banilor pe piața financiară, denumită în continuare „FM‑GwG”), în perioada 15 septembrie 2017-11 octombrie 2019.

Steiermärkische Bank, împreună cu două persoane fizice, KL și TR, au formulat recurs împotriva respectivei decizii la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal), care este instanța de trimitere din prezenta cauză.

Instanța de trimitere explică faptul că posibilitatea de sancționare a persoanelor juridice nu era prevăzută în dreptul austriac. FM‑GwG, care transpune Directiva 2015/849, a introdus posibilitatea de a sancționa persoanele juridice. Cu toate acestea, potrivit articolului 35 alineatele (1) și (2) din FM‑GwG coroborat cu jurisprudența Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) ( 3 ), o persoană juridică poate fi sancționată numai dacă s‑a constatat în prealabil o încălcare săvârșită de o persoană fizică, care trebuie să fie identificată nominal, iar această încălcare i‑a fost imputată ulterior persoanei juridice.

În această privință, potrivit instanței de trimitere, este necesar, în primul rând, ca persoana fizică ale cărei acțiuni urmează să îi fie imputate persoanei juridice să fi participat anterior la procedură și să fi fost avut calitatea de pârâtă, mai precis calitatea de parte care beneficiază de toate drepturile, iar nu doar pe cea de martor, în al doilea rând, ca fapta contravențională, ilegală și săvârșită cu vinovăție de către persoana fizică identificată să fie stabilită în sarcina persoanei juridice în dispozitivul deciziei de aplicare a sancțiunii și, în al treilea rând, ca o astfel de faptă să îi fie imputată și persoanei juridice în dispozitivul respectivei decizii ( 4 ).

Instanța de trimitere are îndoieli dacă cerințele prevăzute la articolul 35 alineatele (1) și (2) din FM‑GwG, care stabilește o legătură între răspunderea unei persoane juridice și răspunderea unei persoane fizice identificate, sunt contrare Directivei 2015/849. Instanța menționată subliniază că respectiva dispoziție a transpus aproape ad litteram articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849 în dreptul austriac, însă cu o completare semnificativă prin referirea la articolul 34 alineatele (1)-(3) din FM‑GwG. Coroborată cu jurisprudența Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), respectiva completare are drept rezultat instituirea cerinței de a se stabili vinovăția persoanei fizice identificate. Potrivit instanței de trimitere, această cerință nu se regăsește la articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849.

În plus, instanța menționată are îndoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a termenelor de prescripție prevăzute la articolul 36 din FM‑GwG, potrivit căruia procedura de aplicare a sancțiunilor administrative trebuie inițiată în termen de trei ani de la săvârșirea faptei sancționabile și trebuie finalizată în termen de cinci ani.

Instanța de trimitere arată că rezultatul acestor cerințe este că erorile din procedurile inițiate împotriva persoanei fizice care a acționat în numele persoanei juridice – ca în cazul, de exemplu, al persoanei implicate audiate doar în calitate de martor, iar nu ca parte – conduc la încetarea procedurii inițiate împotriva persoanei juridice sau la închiderea dosarului. Același lucru este valabil de drept și atunci când procedura nu a fost inițiată de FMA în termenul de prescripție de trei ani, precum și atunci când finalizarea procedurii de apel aflate pe rolul instanței administrative, care este adesea foarte complexă, nu are loc în termenul de prescripție de cinci ani de la săvârșirea încălcării.

În opinia instanței de trimitere, normele austriece în discuție nu reprezintă doar o construcție procedurală, ci stabilesc în fapt cerințe suplimentare necesare pentru stabilirea răspunderii persoanelor juridice, care restrâng dreptul material al Uniunii, subminează caracterul unitar în cadrul Uniunii Europene și încalcă principiul efectivității. Instanța de trimitere se întreabă dacă hotărârea pronunțată în cauza Deutsche Wohnen ( 5 ), în care Curtea a constatat că dispozițiile RGPD ( 6 ) se opuneau unui concept similar de răspundere a persoanelor juridice prevăzut în dreptul german, poate fi transpusă în prezenta cauză.

În aceste circumstanțe, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dreptul derivat al Uniunii (în special articolul 60 alineatele (5) și (6) coroborat cu articolul 58 alineatele (1)-(3) și cu articolul 59 alineatul (1) din [Directiva 2015/849]), precum și principiile generale de drept ale Uniunii Europene (în special effet utile) se opun dispozițiilor articolului 35 alineatele (1)-(3) (privind răspunderea persoanelor juridice) și ale articolului 36 (prelungirea termenului de prescripție) prevăzute de [FM‑GwG], care, coroborate cu interpretarea acestor dispoziții de către Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), stabilesc că, pentru a sancționa o persoană juridică, este imperativ necesar ca mai înainte să i se fi recunoscut oficial calitatea procesuală de persoană acuzată unui administrator sau unei alte persoane fizice care a acționat pe seama persoanei juridice (cu respectarea deplină a tuturor drepturilor conferite părților) și, în plus, să se fi dispus în dispozitivul deciziei ce vizează persoana juridică că persoana fizică (sau administratorul) identificată (identificat după nume) concret în dispozitiv a încălcat legea și răspunde penal în sensul normei de incriminare, pentru ca, într‑o altă etapă, să i se poată imputa persoanei juridice acest comportament, în condițiile în care prescripția urmăririi se calculează începând de la încetarea acțiunii și se împlinește în termen de trei ani, iar prescripția răspunderii intervine în termen de cinci ani?”

Steiermärkische Bank, KL și TR, împreună cu FMA și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise.

La 9 aprilie 2025 a avut loc o ședință în care respectivele părți interesate și guvernul german au prezentat observații orale.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere vizează două aspecte distincte. Primul aspect se referă la legătura pe care reglementarea austriacă o stabilește între răspunderea unei persoane juridice și cea a unei persoane fizice identificate. Instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849 coroborat cu articolul 58 alineatele (1)-(3) și cu articolul 59 alineatul (1) din aceasta se opune acestei reglementări austriece. Al doilea aspect se referă la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a termenelor de prescripție stabilite pentru sancționarea unei persoane juridice pentru încălcări ale dreptului național de transpunere a Directivei 2015/849. Analiza pe care o vom efectua va aborda pe rând fiecare dintre aceste aspecte.

Directiva 2015/849 este a patra directivă în materie de prevenire a spălării banilor adoptată de legiuitorul Uniunii de‑a lungul anilor ( 7 ). La fel ca în cazul celor trei anterioare, obiectivul directivei menționate îl constituie protecția sistemului financiar prin mijloace de prevenire, depistare și investigare a spălării banilor și a finanțării terorismului ( 8 ). Pentru a atinge acest obiectiv, legiuitorul Uniunii a prevăzut printre altele o serie de obligații pe care statele membre trebuie să le impună anumitor persoane, denumite entități obligate, printre care se numără instituțiile de credit și cele financiare ( 9 ). Respectivele obligații includ măsurile de precauție privind clientela, raportarea tranzacțiilor suspecte, păstrarea evidențelor și introducerea controalelor interne ( 10 ).

În temeiul articolului 58 alineatul (1) din Directiva 2015/849, statele membre trebuie să se asigure că entitățile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispozițiilor care transpun respectivele obligații în dreptul intern și trebuie să prevadă, în consecință, impunerea de sancțiuni administrative. Directiva 2015/849 nu prevede impunerea de sancțiuni penale, dar permite statelor membre să prevadă astfel de sancțiuni ( 11 ).

Înainte de adoptarea Directivei 2015/849, alegerea impunerii de sancțiuni administrative era lăsată la aprecierea statelor membre ( 12 ). Directiva menționată armonizează într‑o oarecare măsură respectivele sancțiuni ( 13 ), permițând în același timp statelor membre să impună sancțiuni suplimentare sau mai stricte ( 14 ).

Entitățile obligate care sunt supuse unor sancțiuni administrative pot fi persoane fizice sau juridice.

În ceea ce privește persoanele juridice, statele membre trebuie să se asigure că astfel de persoane pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dreptului intern de transpunere a obligațiilor care le revin în temeiul Directivei 2015/849.

În această privință, articolul 60 alineatele (5) și (6) prevede următoarele: „(5) Statele membre se asigură că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru încălcările menționate la articolul 59 alineatul (1) comise în beneficiul lor de către orice persoană care acționează individual sau ca parte a unui organ al respectivei persoane juridice și care deține o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, pe baza: (a) competenței de a reprezenta persoana juridică respectivă; (b) competenței de a lua decizii în numele persoanei juridice respective sau (c) competenței de exercitare a controlului în cadrul persoanei juridice respective. (6) Statele membre se asigură de asemenea că persoanele juridice pot fi trase la răspundere atunci când lipsa supravegherii sau a controlului din partea unei persoane menționate la alineatul (5) din prezentul articol a făcut posibilă comiterea încălcărilor menționate la articolul 59 alineatul (1), în beneficiul persoanei juridice respective, de către o persoană aflată sub autoritatea acesteia.” ( 15 )

Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din observațiile părților interesate depuse la Curte, întrebarea adresată în prezenta cauză survine ca urmare a abordării specifice din dreptul austriac în ceea ce privește impunerea de sancțiuni administrative persoanelor juridice.

Pe baza deciziei de trimitere, considerăm că reglementarea austriacă de transpunere a Directivei 2015/849, astfel cum aceasta este interpretată în jurisprudența Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă), prevede în esență că sancțiunile pot fi impuse unei persoane juridice doar prin intermediul unei persoane fizice. În procedura inițiată împotriva persoanei juridice, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe: (1) persoana fizică a cărei faptă urmează a fi imputată persoanei juridice trebuie să fie identificată și calificată, în cadrul procedurii inițiate împotriva unei persoane juridice, ca parte la procedură, iar nu doar ca martor; (2) fapta persoanei fizice care este identificată după nume trebuie să fie constatată în dispozitivul deciziei administrative de impunere a sancțiunii și (3) aceeași faptă trebuie să îi fie imputată și persoanei juridice în dispozitivul respectivei decizii.

Instanța de trimitere pare să considere că stabilirea unei legături între răspunderea unei persoane juridice și cea a unei persoane fizice identificate, responsabilă pentru persoana juridică, instituie cerințe suplimentare față de cele prevăzute la articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849 și poate fi, prin urmare, contrară acestei directive.

Steiermärkische Bank, KL și TR susțin că Directiva 2015/849 nu se opune normelor austriece în discuție. În opinia acestora, modul de redactare, economia, scopul și istoricul acestei directive demonstrează că, pentru a impune o sancțiune unei persoane juridice, este necesar să se identifice în mod concret persoanele care dețin funcții de conducere și comportamentul lor ilicit.

În schimb, FMA susține că normele austriece în discuție sunt contrare Directivei 2015/849. În opinia sa, prin impunerea obligației de identificare a persoanei fizice care este responsabilă de încălcare, respectivele norme impun condiții de fond suplimentare în ceea ce privește stabilirea răspunderii persoanelor juridice, fapt care subminează eficacitatea și efectul disuasiv al sancțiunilor. Dificultățile întâmpinate în identificarea unei anumite persoane fizice responsabile nu trebuie să împiedice stabilirea încălcării în sarcina persoanei juridice.

La fel ca Steiermärkische Bank, KL și TR, și Comisia susține că Directiva 2015/849 nu se opune normelor austriece în discuție, chiar dacă acestea impun constatarea vinovăției unei persoane fizice. În opinia sa, acest aspect nu contravine articolului 60 alineatele (5) și (6) din respectiva directivă. Întrucât dispoziția menționată prevede că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere pentru încălcările comise de către persoane care dețin funcții de conducere, este necesar să se stabilească nu doar faptul obiectiv al încălcării săvârșite de persoana care deține o funcție de conducere, ci și vinovăția acestei persoane pentru a constata că persoana juridică este responsabilă de încălcare.

Guvernul german adaugă că abordarea referitoare la răspunderea persoanelor juridice bazată pe faptele comise de persoane care dețin funcții de conducere, prevăzută la articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849, se regăsește și în alte domenii ale dreptului Uniunii, în special în legislația Uniunii de armonizare în domeniul dreptului penal, în care răspunderea unei persoane juridice este condiționată de comportamentul ilicit al unei persoane care deține o funcție de conducere.

Pentru început, din modul de redactare și din structura Directivei 2015/849 reiese în mod clar faptul că aceasta urmărește să impună obligații nu doar persoanelor fizice, ci și persoanelor juridice, precum și faptul că sancțiunile administrative aplicate pentru încălcarea unor astfel de obligații trebuie să poată fi impuse și persoanelor juridice ca atare.

În cazul în care o obligație revine unei persoane juridice, precum o bancă, Directiva 2015/849 face o distincție clară între răspunderea persoanei juridice propriu‑zise și răspunderea persoanelor fizice din cadrul respectivei persoane juridice. Astfel, de exemplu, articolul 58 alineatul (3) din aceasta prevede că, în cazul în care obligațiile se aplică persoanelor juridice, statele membre trebuie să se asigure în plus că sancțiunile pot fi aplicate membrilor organului de conducere și altor persoane fizice care sunt considerate, în temeiul dreptului intern, responsabile de încălcare ( 16 ).

De asemenea, în cazul în care entitatea obligată în cauză este o instituție de credit sau o instituție financiară, normele prevăzute în Directiva 2015/849 privind cuantumul sancțiunilor fac distincție între o persoană juridică și o persoană fizică ( 17 ).

Cu toate acestea, chiar dacă face distincție între răspunderea persoanelor juridice și cea a persoanelor fizice, Directiva 2015/849 prevede că statele membre impun sancțiuni administrative unei persoane juridice prin intermediul unei persoane fizice care deține o funcție de conducere în cadrul respectivei persoane juridice.

În această privință, potrivit articolului 60 alineatul (5), o persoană juridică este răspunzătoare atunci când încălcarea este comisă de o persoană fizică care acționează individual sau ca parte a unui organ al persoanei juridice și care deține o funcție de conducere ca urmare a faptului că are competența de a reprezenta persoana juridică respectivă, de a lua decizii în numele acesteia sau de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice respective.

În plus, în temeiul articolului 60 alineatul (6), oricare dintre respectivele persoane fizice care dețin o funcție de conducere poate atrage răspunderea unei persoane juridice în cazul în care o altă persoană din cadrul persoanei juridice a încălcat o obligație, însă persoana care deține o funcție de conducere a făcut posibilă săvârșirea încălcării din cauza lipsei supravegherii sau a controlului din partea acesteia din urmă.

Prin urmare, important este că persoana juridică poate fi sancționată pentru orice încălcare a obligațiilor sale care apare în cadrul respectivei persoane juridice. Aceasta înseamnă, de exemplu, că, deși un angajat este în realitate cel responsabil de încălcarea unei obligații concrete, acest fapt trebuie să conducă la răspunderea persoanei juridice, chiar dacă o astfel de răspundere nu este angajată prin intermediul respectivului angajat, ci prin intermediul unei persoane fizice care deține o funcție de conducere.

Mergând puțin mai departe, în opinia noastră, articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849 nu impune ca vinovăția unei persoane fizice care deține o funcție de conducere să fie constatată. Cu toate acestea, respectiva dispoziție nu se opune ca dreptul intern să impună cerințe privind vinovăția.

De exemplu, în scenariul menționat la punctul 35 din prezentele concluzii, atunci când, din neglijență, o persoană fizică care deține o funcție de conducere nu a controlat în mod corespunzător angajatul care a săvârșit încălcarea, se poate stabili răspunderea persoanei juridice.

În ședință, Steiermärkische Bank, KL și TR au arătat că în dreptul austriac există o prezumție de neglijență din partea persoanei fizice care deține o funcție de conducere în caz de inacțiune. FMA a fost de acord cu acest aspect, însă a susținut că respectiva prezumție se aplică în limita sumei de 60000 de euro.

Trebuie avut în vedere că nu este de competența Curții să interpreteze dreptul intern în cadrul procedurii de decizie preliminară.

Cu toate acestea, în opinia noastră, articolul 60 alineatele (5) și (6) din Directiva 2015/849 nu împiedică statele membre să prevadă un anumit nivel de vinovăție în cazul unei persoane fizice care deține o funcție de conducere, cu condiția ca, în toate situațiile în care o încălcare survenită sub incidența acestei directive a fost săvârșită de orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice, să se poată stabili răspunderea acesteia din urmă.

În lumina celor de mai sus, considerăm că reglementarea austriacă, care condiționează răspunderea unei persoane juridice de stabilirea răspunderii unei anumite persoane fizice identificate, responsabilă pentru o entitate obligată, nu este contrară cerințelor prevăzute în Directiva 2015/849.

Cerința ca persoana fizică a cărei faptă trebuie imputată persoanei juridice să fie calificată ca parte în procedura administrativă inițiată împotriva respectivei persoane juridice, beneficiind de toate garanțiile procedurale care decurg dintr‑un astfel de statut, iar nu doar ca martor nu pare să ridice o problemă. Invocând dreptul său la apărare, persoana fizică în cauză apără și interesele persoanei juridice într‑o astfel de procedură.

De asemenea, cerințele formale de identificare după nume a respectivei persoane fizice și de descriere a încălcării obligației, precum și imputarea respectivei încălcări persoanei juridice în dispozitivul deciziei administrative nu par să fie contrare Directivei 2015/849, care impune ca sancțiunile administrative să îi poată fi aplicate unei persoane juridice prin intermediul unei persoane fizice care deține o funcție de conducere.

Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina de a decide dacă anumite aspecte ale reglementării austriece, indiferent dacă acestea provin din doctrină sau din aplicarea în practică, reprezintă un obstacol în calea posibilității de a aplica sancțiuni persoanelor juridice.

În orice caz, o aplicare eronată a reglementării austriece în anumite situații, cum ar fi calificarea unei persoane fizice implicate ca martor, iar nu ca parte într‑o anumită cauză nu poate conduce la concluzia că această reglementare este în sine contrară dreptului Uniunii.

În plus, nu considerăm că Hotărârea Deutsche Wohnen, menționată de instanța de trimitere și analizată de părțile interesate, invalidează evaluarea pe care am efectuat‑o.

În respectiva hotărâre, care a fost pronunțată în contextul RGPD, Curtea a statuat că acest regulament se opune unei reglementări germane în temeiul căreia o amendă administrativă poate fi aplicată unei persoane juridice numai în măsura în care respectiva încălcare i‑a fost imputată în prealabil unei persoane fizice identificate ( 18 ).

Mai precis, Curtea a considerat că amenzile trebuie să poată fi aplicate direct unor persoane juridice în calitatea lor de operatori ( 19 ) și că nicio dispoziție din RGPD nu permite să se considere că aplicarea unei amenzi unei persoane juridice în calitatea sa de operator este supusă constatării prealabile că încălcarea a fost săvârșită de o persoană fizică identificată ( 20 ).

Spre deosebire de RGPD, Directiva 2015/849, după cum s‑a precizat, prevede că sancțiunile sunt aplicate unei persoane juridice prin intermediul unei persoane fizice care deține o funcție de conducere.

Sintagma de la articolul 60 alineatele (5) și (6) din directiva menționată (denumită în continuare „sintagma de la articolul 60”) este utilizată într‑o serie de acte ale Uniunii care impun statelor membre să se asigure că persoanele juridice pot fi sancționate ( 21 ).

Alegerea respectivei sintagme ar putea fi explicată prin diferențele care există în abordările statelor membre în ceea ce privește răspunderea persoanelor juridice.

Aceste diferențe reflectă și combină unele modele teoretice, pe care literatura de specialitate ( 22 ) le descrie ca incluzând: – modelul răspunderii pentru fapta altuia (cunoscut, de exemplu, și sub denumirea de respondeat superior), care semnifică faptul că o persoană juridică este răspunzătoare pentru încălcările comise de persoanele aflate sub autoritatea sa, cum ar fi angajații; – modelul răspunderii bazate pe identificare (cunoscut, de exemplu, și sub denumirea de alter ego), care înseamnă că o persoană juridică este răspunzătoare doar pentru încălcările săvârșite de persoane aflate suficient de sus în ierarhia persoanei juridice, precum directorii și angajații învestiți cu anumite responsabilități; – modelul răspunderii colective, care are drept scop identificarea mai degrabă a unei responsabilități colective a persoanelor din cadrul persoanei juridice decât identificarea unui anumit autor al încălcării; – modelul răspunderii organizaționale (cunoscut, de exemplu, și sub denumirea de doctrină a identității proprii sau de cultură corporatistă), care se bazează pe ipoteza că o persoană juridică deține un mecanism de exprimare a propriei identități și poate fi astfel trasă la răspundere fără ca această răspundere să fie condiționată de comportamentul vreunei alte persoane identificate nominal.

Sintagma de la articolul 60 pare să combine aceste diferite abordări teoretice ( 23 ). Astfel, posibilitatea de a întemeia răspunderea persoanelor juridice pe acțiunile sau pe omisiunile persoanelor fizice pare să răspundă respectivelor opțiuni naționale divergente, neimpunând deci statelor membre obligația de a efectua ajustări semnificative în sistemele lor juridice pentru a atinge obiectivele legislației Uniunii.

Este adevărat că există și alte reglementări ale Uniunii care nu conțin sintagma de la articolul 60, în special cele din sectorul serviciilor financiare ( 24 ). În ședință, Steiermärkische Bank, KL și TR, precum și FMA nu au fost de acord dacă respectiva reglementare este comparabilă, pe de o parte, cu Directiva 2015/849, întrucât aceasta din urmă lasă o marjă de apreciere statelor membre în ceea ce privește modalitățile de răspundere a persoanelor juridice, și, pe de altă parte, cu RGPD, întrucât acest regulament, astfel cum a fost interpretat în Hotărârea Deutsche Wohnen, nu lasă nicio marjă de apreciere statelor membre.

Nu este necesar să se soluționeze respectivul litigiu din prezenta cauză prin interpretarea legislației Uniunii în sectorul serviciilor financiare. Este suficient să spunem că Directiva 2015/849 reglementează răspunderea persoanelor juridice în mod diferit față de RGPD. Așadar, posibilele asemănări între respectiva legislație în sectorul serviciilor financiare și RGPD nu sunt relevante pentru interpretarea Directivei 2015/849 în prezenta cauză.

În lumina tuturor celor de mai sus, considerăm că dispozițiile Directivei 2015/849 referitoare la posibilitatea impunerii de sancțiuni persoanelor juridice nu se opun unor norme naționale precum cele în discuție, care condiționează răspunderea unei persoane juridice de stabilirea unei fapte culpabile săvârșite de o persoană fizică identificată care deține o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice.

Instanța de trimitere pare să pună la îndoială și conformitatea cu Directiva 2015/849 a termenelor de prescripție prevăzute în dreptul austriac în ceea ce privește impunerea de sancțiuni persoanelor juridice pentru încălcarea obligațiilor privind combaterea spălării banilor. Reamintim că respectivele termene sunt de trei ani pentru inițierea procedurilor și de cinci ani pentru finalizarea acestora.

În această privință, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili normele procedurale aplicabile acțiunilor în justiție pentru protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor prevăzute de dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 25 ).

Curtea a recunoscut compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene de prescripție rezonabile în vederea asigurării securității juridice. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii ( 26 ), chiar dacă, prin definiție, împlinirea acestor termene determină respingerea, în tot sau în parte, a acțiunii intentate ( 27 ).

Astfel, în alte contexte, Curtea a constatat că termenele de prescripție de trei și de cinci ani sunt compatibile cu principiul efectivității ( 28 ).

Directiva 2015/849 nu prevede norme privind termenele de prescripție și, prin urmare, astfel de norme intră în sfera de competență a statelor membre, cu condiția respectării principiilor echivalenței și efectivității, în conformitate cu jurisprudența menționată mai sus.

În opinia noastră, în prezenta cauză nu par să existe indicii care să ridice îndoieli cu privire la principiile menționate. Astfel cum a precizat Comisia, instanța de trimitere nu a menționat elemente specifice care ar conduce la concluzia că respectivele termene nu sunt conforme cu principiile echivalenței și efectivității.

Prin urmare, considerăm că dreptul Uniunii nu se opune unor termene de prescripție precum cele prevăzute în dreptul austriac.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) după cum urmează: „Articolul 60 alineatele (5) și (6) coroborat cu articolul 58 alineatele (1)-(3) și cu articolul 59 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei nu se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, pentru a sancționa o persoană juridică, este imperativ ca un reprezentant oficial al persoanei juridice sau o altă persoană fizică care a acționat în numele acesteia să fi primit în prealabil statutul formal de parte la procedură al pârâtului (menținându‑și în același timp toate drepturile de care beneficiază o parte la procedură) și, în plus, este imperativ ca în dispozitivul deciziei administrative penale pronunțate împotriva persoanei juridice să se constate că persoana fizică identificată după nume în dispozitivul deciziei (sau reprezentantul oficial al persoanei juridice) a săvârșit o încălcare, a acționat în mod ilegal și este vinovată astfel încât respectivul comportament să îi poată fi ulterior imputat persoanei juridice, termenul de prescripție pentru inițierea procedurii încadrându‑se într‑o perioadă de trei ani de la încetarea încălcării, iar termenul de prescripție pentru sancționarea încălcărilor, într‑o perioadă de cinci ani.”

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 3 iulie 2025 ( 1 )