Concluziile avocatei generale L. Medina prezentate la 10 iulie 2025.###

Prezenta cauză ridică încă o dată problema aplicării hotărârii de referință Bronner ( 2 ), în legătură cu refuzul de a acorda accesul la o infrastructură esențială. De această dată, problema se ridică în contextul unei infrastructuri care aparține unui fost monopol de stat ce a fost achiziționată prin privatizare și în care au fost realizate investiții semnificative atât în cadrul executării contractului de privatizare, cât și în cursul activității întreprinse de noul proprietar.

Prezenta trimitere preliminară formulată de Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al Regiunii Sofia, Bulgaria) a intervenit în cadrul unei acțiuni introduse de LUKOIL Bulgaria EOOD (denumită în continuare „Lukoil Bulgaria”) și de LUKOIL Neftohim Burgas AD (denumită în continuare „Lukoil Burgas”) (denumite împreună „grupul Lukoil”) împotriva unei decizii a Komisia za zashtita na konkurentsiata (Autoritatea Națională Bulgară de Concurență, denumită în continuare „ANC”) ( 3 ). În decizia sa, această autoritate a constatat că grupul Lukoil încălcase articolul 21 alineatele (2) și (5) din Zakon za zashtita na konkurentsiata (Legea privind protecția concurenței, denumită în continuare „ZZK”) și articolul 102 al doilea paragraf litera (b) TFUE prin săvârșirea unui abuz de poziție dominantă pe piața stocării carburanților.

Reclamantele din litigiul principal sunt două societăți stabilite în Bulgaria ale căror activități în acest stat membru datează de la privatizarea Neftohimicheski kombinat Burgas [combinatul petrochimic din Burgas (Bulgaria), denumit în continuare „Kombinat Burgas”].

Kombinat Burgas și‑a început activitatea în 1963 ca societate aflată în proprietatea statului. Principalele instalații de producție chimică au fost construite și puse în funcțiune între 1960 și 1970. Activele societății (adică infrastructura) includ trei conducte și șapte depozite/terminale, care formează rețeaua ce permite în special transportul carburanților de pe coasta Mării Negre către capitală și al combustibililor din depozitele petroliere care urmează a fi depozitați și transportați către cele mai mari orașe din Bulgaria (Burgas, Stara Zagora, Plovdiv și Sofia). De asemenea, societatea a utilizat terminalul portuar Rosenets pentru importul de materii prime și exportul de produse finite. Societatea Neftohim a fost înființată cu sediul social în Burgas printr‑o decizie a Consiliului de Miniștri din 24 februarie 1989. În temeiul unui decret al Consiliului de Miniștri din 5 septembrie 1991 privind înființarea societăților comerciale unipersonale de stat, societatea respectivă a fost transformată în societate comercială unipersonală de stat începând cu 31 august 1991. În conformitate cu programul de privatizare prin intermediul cupoanelor de investiții, care a fost adoptat Narodno sabranie (Adunarea Națională) la 19 decembrie 1995, se prevedea ca 25 % din capitalul societății să treacă din proprietatea statului în proprietate privată printr‑un proces de privatizare în masă cu ajutorul cupoanelor de investiții, în timp ce statul ar păstra 75 % din capital. Prin Decizia nr. 650 a Consiliului de Miniștri din 11 octombrie 1999 s‑a aprobat contractul de privatizare pentru vânzarea a 58 % din capitalul societății, reprezentând cota majoritară. Contractul de vânzare a fost încheiat la 12 octombrie 1999 între Republica Bulgaria și Lukoil Petrol AD, Sofia. La 3 mai 2001, Lukoil Petrol AD a cumpărat, prin intermediul unui contract de privatizare, 13,89 % din capitalul Neftohim (redenumită Lukoil Neftohim Burgas AD), care reprezintă un pachet preferențial de acțiuni sau de părți sociale.

Prin Decretul nr. 181 din 20 iulie 2009, Republica Bulgaria a declarat că portul Burgas, inclusiv terminalul portuar Rosenets la care acesta este conectat, precum și conductele menționate anterior constituie infrastructuri strategice.

În această privință, din decizia de trimitere reiese că grupul Lukoil a realizat investiții substanțiale în întreprinderile în discuție de la încheierea contractului de privatizare și că dovada investițiilor realizate în infrastructura esențială a grupului Lukoil a fost făcută în litigiul principal.

Două societăți din grupul Lukoil au fost vizate de decizia ANC: Lukoil Burgas, care este producătorul, și Lukoil Bulgaria, care este distribuitorul în cadrul acestui grup în Bulgaria.

Lukoil Burgas, cu sediul în Burgas, este principalul producător de produse petroliere din țară. Aceasta operează rafinăria Burgas și terminalul portuar Rosenets, pentru care este titulara unei concesiuni acordate de statul bulgar la 22 martie 2011.

În ceea ce privește conducerea Lukoil Burgas, de la 1 ianuarie 2016 la 9 decembrie 2018, capitalul societății a fost împărțit în 88417183 de acțiuni cu o valoare nominală de 1 leva (BGN) fiecare. Lukoil Europe Holdings BV deținea 88,72 % din acțiuni, iar PAO Lukoil (societate pe acțiuni rusă cotată la bursă) deținea 11,10 %. Începând cu 10 decembrie 2018, capitalul societății a fost împărțit în 99397192 de acțiuni, Lukoil Europe Holdings deținând 89,97 % din aceste acțiuni, iar PAO Lukoil 9,88 %. Societatea‑mamă cu influență dominantă în ultimă instanță este PAO Neftyanaya Kompaniya LUKOIL, stabilită în Federația Rusă. Acțiunile sunt împărțite în două categorii, și anume categoria A, care consta într-o singură acțiune deținută de Republica Bulgaria, care îi conferă drepturi speciale, și categoria B, adică restul de 99397191 de acțiuni ca acțiuni ordinare în formă dematerializată. În temeiul acestor drepturi speciale, adunarea generală a acționarilor Lukoil Burgas nu poate, fără acordul scris în prealabil din partea statului bulgar și sub rezerva anumitor condiții, să adopte o decizie de reducere substanțială a producției de combustibil sau de refuz al accesului la instalațiile portuare și la conducte în schimbul unei remunerații echitabile.

Lukoil Bulgaria, cu sediul în Sofia, are ca obiect de activitate distribuția de produse petroliere, în principal comerțul cu ridicata al carburanților. În acest scop, întreprinderea dispune de depozite în toată țara. În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 30 noiembrie 2020, Lukoil Bulgaria a avut trei antrepozite fiscale supuse accizelor. Pentru distribuția cu amănuntul a carburanților, Lukoil Bulgaria utilizează rețeaua sa națională de benzinării.

În ceea ce privește conducerea Lukoil Bulgaria, între 1 ianuarie 2016 și 15 decembrie 2020, singurul proprietar al capitalului acestei societăți a fost Lukoil Europe Holdings Ltd, înregistrată în Amsterdam (Țările de Jos), iar ulterior, după această dată, a aparținut unei alte societăți din grupul Lukoil, LITASCO SA, înregistrată în Elveția. Decizia ANC și motivele care au condus la formularea întrebărilor preliminare

În luna martie 2020, după ce a constatat că prețul cu amănuntul al carburanților nu a scăzut atât de mult în Bulgaria (- 11 %) în comparație cu prețul petrolului pe piețele mondiale (- 47 %), Varhovna administrativna prokuratura (Parchetul de pe lângă Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) a solicitat ANC să investigheze existența unor încălcări ale dreptului în materie de concurență legate de stabilirea prețurilor cu amănuntul ale carburanților.

Potrivit instanței de trimitere, din decizia ANC reiese că grupul Lukoil este cel mai mare antrepozitar autorizat de carburanți și principalul operator pe piețele de vânzare cu ridicata și cu amănuntul pentru aceste produse. Potrivit ANC, infrastructura grupului Lukoil este unică în țară și în regiune și o asemenea infrastructură este imposibil de reprodus, dată fiind desființarea proprietății de stat.

În plus, grupul Lukoil, în calitate de antrepozitar autorizat, a făcut obiectul unei obligații în materie de reglementare a acordării accesului la o parte din capacitatea sa de depozitare. Potrivit acestei decizii, începând cu 23 decembrie 2020, cu excepția conductelor dintre Burgas și Sofia, toate aceste infrastructuri, precum și depozitele de la Iliantsi și Ruse făceau obiectul obligației menționate, care decurge din modificările aduse la 18 septembrie 2020 Pravilnik za prilagane na Zakona za aktsiznite i danachnite skladove (Regulamentul de punere în aplicare a Legii privind accizele și antrepozitele fiscale), care impune antrepozitarilor autorizați să pună la dispoziția concurenților lor o parte din capacitatea proprie.

Potrivit deciziei ANC, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 31 martie 2021 (denumită în continuare „perioada încălcării”), grupul Lukoil a urmărit o strategie globală menită să abuzeze de poziția sa dominantă pe piața stocării carburanților prin faptul că nu a permis altor producători sau importatori să capete acces la infrastructura sa de stocare și de transport a carburanților și în special (i) a refuzat să acorde accesul importatorilor și producătorilor de carburanți la antrepozitele fiscale proprii ale grupului Lukoil, (ii) a restricționat importurile pe cale maritimă prin blocarea antrepozitelor fiscale ale terminalelor portuare Rosenets și Varna și (iii) a refuzat să acorde importatorilor și producătorilor de carburanți accesul la conductele grupului Lukoil.

ANC a considerat că acest comportament poate fi calificat drept „refuz nejustificat de a furniza bunuri sau servicii”, în sensul articolului 21 alineatul (5) din ZZK, și drept „limitare a producției, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor”, în sensul articolului 21 alineatul (2) din ZZK, fiecare dintre aceste două calificări intrând de asemenea în domeniul de aplicare al practicilor abuzive care constau în „[a limita] producția, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor”, interzise de articolul 102 al doilea paragraf litera (b) TFUE. Această autoritate a considerat că Lukoil Burgas și Lukoil Bulgaria au săvârșit o încălcare unică a respectivei litere (b) și a dispozițiilor corespunzătoare din dreptul bulgar, constând într‑un abuz de poziție dominantă pe piața depozitării carburanților în Bulgaria. Cu titlu de sancțiune pentru această încălcare, ANC a aplicat Lukoil Burgas o amendă de 139864965 de leva bulgărești (aproximativ 71,5 milioane de euro), iar Lukoil Bulgaria a primit o amendă de 55271210 leva bulgărești (aproximativ 28,3 milioane de euro).

Instanța de trimitere arată printre altele că din decizia ANC rezultă că ANC a considerat că Hotărârea Bronner nu este aplicabilă datorită faptului că infrastructura dobândită a fost construită din fonduri publice, ceea ce se aplică întregii perioade de încălcare, și datorită existenței unei obligații legale de a asigura accesul, ceea ce se aplică perioadei cuprinse între 23 decembrie 2020 și 31 ianuarie 2021.

Din decizia menționată rezultă că infrastructura care cuprinde în special cinci depozite petroliere, două antrepozite fiscale (Burgas și Rosenets) și toate conductele grupului Lukoil la care Lukoil Burgas și Lukoil Bulgaria au refuzat să acorde acces în perioada încălcării a fost construită, în cea mai mare parte, din fonduri publice.

Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pentru a înlătura criteriile care decurg din Hotărârea Bronner pentru motivul că întreprinderea dominantă a dobândit infrastructura esențială în urma privatizării sau a unei concesiuni, trebuie să se ia în considerare alte împrejurări, precum obligațiile care decurg dintr‑un contract de privatizare, cuantumul investițiilor realizate de întreprinderea respectivă și dacă aceste investiții au fost realizate la inițiativa întreprinderii dominante sau la cererea statului.

Instanța de trimitere observă, în această privință, că ANC a considerat că acele criterii care decurg din Hotărârea Bronner nu sunt aplicabile infrastructurii construite din fonduri publice și dobândite ulterior de întreprinderea dominantă în cadrul unui proces de privatizare sau puse la dispoziția acestei întreprinderi prin intermediul unei concesiuni. Cu toate acestea, decizia ANC a fost semnată de două opinii separate formulate de doi dintre membrii săi care, în motivarea lor, citează Hotărârea LG ( 4 ), în care s‑a statuat că o încălcare similară cu cea din prezenta cauză nu constituie un refuz de furnizare, ci un tip cu totul diferit de încălcare.

La întrebarea 2.1, instanța de trimitere menționează Comunicarea Comisiei Europene referitoare la orientările sale privind prioritățile ( 5 ). În conformitate cu alineatul (75) din acestea, „[f]aptul de a ști că pot avea o obligație de a aproviziona împotriva propriei voințe poate determina întreprinderile dominante – sau întreprinderile care estimează că pot deveni dominante – să nu investească sau să investească mai puțin în activitatea respectivă. De asemenea, concurenții pot fi tentați să profite gratuit de investițiile efectuate de întreprinderea dominantă în loc să investească ei înșiși. Niciuna dintre aceste consecințe nu ar fi, pe termen lung, în interesul consumatorilor.”

În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al Regiunii Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare: „1) La constatarea de către [ANC] a diferitor practici, dintre care unele calificate drept refuz al accesului la o instalație esențială, iar altele drept barieră în calea comerțului, dar care au fost reunite într‑o strategie globală a întreprinderii, se poate constata o încălcare unică a articolului 102 TFUE sau trebuie constatate încălcări distincte, calificate drept refuz al accesului la o instalație esențială și, respectiv, barieră în calea comerțului? 2) [ANC] trebuie să excludă aplicarea [testului din Hotărârea Bronner (denumit în continuare «testul Bronner»)] în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 102 TFUE sub forma unui refuz de furnizare (refusal to supply) în toate cazurile în care întreprinderea dominantă a primit fonduri publice (pe baza unui contract de privatizare/a unei concesiuni) în legătură cu infrastructura esențială (essential facility) sau este necesară o apreciere a valorii investiției, a executării contractului de privatizare/a concesiunii (pe baza căreia a fost dobândită infrastructura esențială), precum și a aspectului dacă investiția a fost realizată în contextul executării contractului de investiții/a concesiunii sau din proprie inițiativă? 2.1) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, este asigurată respectarea principiului proporționalității în conformitate cu [punctul 75 din Comunicarea Comisiei referitoare la orientările sale privind prioritățile] în cazul în care întreprinderea dominantă a investit în infrastructura esențială (essential facility), în situația aplicării unor criterii restrictive stabilite pe baza principiului «caracterului indispensabil absolut» pentru menținerea concurenței, luând în considerare în mod corespunzător interesele întreprinderii dominante?”

Grupul Lukoil, ANC, guvernul bulgar și Comisia au prezentat observații scrise. La 10 aprilie 2025, toate aceste părți au prezentat și observații orale în fața Curții.

Astfel cum a solicitat Curtea, prezentele concluzii abordează întrebările 2 și 2.1, care privesc aplicarea testului din Hotărârea Bronner.

Întrucât întrebările 2 și 2.1 sunt interconectate, le vom examina împreună. Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să obțină o interpretare a articolului 102 TFUE pentru a stabili dacă testul Bronner este inaplicabil în toate cazurile de refuz al accesului la o infrastructură pe care o întreprindere dominantă a dobândit‑o de la stat prin privatizare sau pe care o controlează în cadrul unui contract de concesiune. Cu titlu subsidiar, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru a aplica testul Bronner în speță, este necesar să se evalueze comportamentul și structura investițiilor întreprinderii dominante, precum și valoarea investițiilor. Această instanță ridică de asemenea problema posibilelor implicații care decurg din aplicarea principiului proporționalității în speță. Trebuie arătat că din decizia de trimitere reiese că întrebările sunt adresate pornind de la premisa potrivit căreia infrastructura în cauză este o infrastructură esențială.

Astfel cum vom demonstra în continuare, jurisprudența recentă a instanțelor Uniunii sugerează o abordare nuanțată a aplicabilității testului Bronner, care depinde în special de proprietatea sau de controlul asupra infrastructurii care constituie infrastructura esențială în cauză și de orice obligații legale.

În ceea ce privește practicile care constau în refuzul de a acorda acces la o infrastructură dezvoltată de o întreprindere dominantă pentru nevoile propriilor activități și deținută de aceasta, reiese din jurisprudența Curții că un astfel de refuz poate constitui un abuz de poziție dominantă cu condiția ca (i) acest refuz să fie de natură să elimine orice concurență pe piața în discuție, (ii) refuzul să nu poată fi justificat în mod obiectiv și (iii) infrastructura în sine să fie indispensabilă desfășurării activității întreprinderii care solicită accesul, în sensul că nu ar exista niciun substitut real sau potențial pentru infrastructura respectivă ( 6 ).

Testul Bronner vizează două aspecte. În primul rând, stabilește anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească infrastructura în cauză pentru a se aplica aceste criterii (condițiile Bronner). În al doilea rând, definește consecințele care trebuie să decurgă dacă o întreprindere dominantă refuză să acorde accesul la infrastructura în cauză pentru ca acest comportament să poată fi calificat drept abuziv în sensul articolului 102 TFUE (criteriile Bronner). Deși întrebările 2 și 2.1 se referă în principiu la prima parte a testului Bronner, este necesar să se amintească motivele care au determinat Curtea să stabilească aceste criterii pentru demonstrarea unui astfel de comportament abuziv.

Curtea a subliniat că constatarea că o întreprindere dominantă a abuzat de poziția sa din cauza unui refuz de a contracta cu un concurent are drept consecință faptul că această întreprindere este forțată să contracteze cu acest concurent. Or, o asemenea obligație afectează în mod deosebit libertatea de a contracta și dreptul de proprietate al întreprinderii dominante, din moment ce o întreprindere, fie și dominantă, rămâne în principiu liberă să refuze să contracteze și să folosească infrastructura pe care a dezvoltat‑o pentru propriile nevoi ( 7 ).

Criteriile Bronner sunt destinate să stabilească un just echilibru între, pe de o parte, cerințele unei concurențe nedenaturate și, pe de altă parte, libertatea de a contracta și dreptul de proprietate al întreprinderii dominante. Obligarea unei întreprinderi să împartă activele pe care le‑a dezvoltat pe propria cheltuială este de natură să restrângă inovarea și investițiile, deoarece reduce stimulentele pentru orice întreprindere de a investi și de a inova pe termen lung ( 8 ). Această abordare se bazează pe considerentul că întreprinderea dominantă nu ar fi investit în același mod (sau deloc) în această infrastructură dacă ar fi știut că va fi obligată să o împartă cu concurenții săi ( 9 ).

Pentru a impune obligația de a acorda accesul, Curtea solicită ca infrastructura în cauză să fie indispensabilă, iar comportamentul întreprinderii dominante să fie de natură să elimine orice concurență. Rigurozitatea acestor criterii impune în mod necesar ca aplicabilitatea testului Bronner să rămână limitată la cazurile care se corelează în fapt cu condițiile inițiale stabilite de Curte în cadrul acestui test. O interpretare diferită a acestor condiții ar reduce în mod nejustificat efectul util al articolului 102 TFUE.

Potrivit Curții, în primul rând, criteriile respective sunt destinate să se aplice în cazul refuzului de acces la o infrastructură al cărei proprietar este întreprinderea dominantă și pe care aceasta a dezvoltat‑o pentru nevoile propriei activități, prin propriile investiții, stabilind astfel condiția privind proprietatea asupra infrastructurii în cauză și a controlului asupra acesteia. Prin urmare, având în vedere finalitatea lor, criteriile menționate nu au vocația de a se aplica într‑o situație în care infrastructura în discuție a fost finanțată prin alte mijloace decât investiții proprii ale întreprinderii dominante, precum, de exemplu, fonduri publice, iar această întreprindere nu este proprietara infrastructurii respective ( 10 ).

În al doilea rând, Curtea a clarificat aplicabilitatea testului Bronner în situația în care întreprinderea dominantă este supusă unei obligații legale și a statuat că „impunerea unei astfel de obligații [de a acorda acces la infrastructura sa] are drept consecință faptul că întreprinderea dominantă nu poate refuza în realitate să acorde acces la această infrastructură” ( 11 ). Se poate prezuma că, într‑o astfel de situație, legiuitorul a stabilit deja un just echilibru între interesele în cauză, ținând seama de împrejurările specifice ale sectorului și de faptul că întreprinderea dominantă își păstrează autonomia decizională doar în ceea ce privește condițiile unui asemenea acces ( 12 ). Astfel, Curtea a stabilit condiția unei depline autonomii decizionale a întreprinderii dominante în ceea ce privește acest acces.

Curtea a explicat de asemenea că criteriile Bronner se aplică numai refuzurilor „categorice” de a furniza ( 13 ) și nu altor forme de abuz (de exemplu micșorarea marjei sau distrugerea infrastructurii, cum ar fi eliminarea unui tronson al rețelei feroviare) ( 14 ) sau, în ceea ce privește platformele digitale, situațiilor în care o întreprindere dominantă nu a dezvoltat o astfel de platformă numai pentru nevoile propriei activități, ci pentru a permite întreprinderilor terțe să o utilizeze ( 15 ).

Rezultă din cele ce precedă că Curtea a dorit ca testul Bronner să fie strict, pentru a evita subminarea stimulentelor întreprinderilor dominante de a investi în infrastructura lor. În același timp, domeniul de aplicare al testului Bronner este limitat la situațiile specifice în care o întreprindere dominantă ține complet sub control infrastructura în cauză. În toate celelalte cazuri, nu se poate impune, pentru ca un comportament care constă în refuzul unei întreprinderi dominante de a acorda acces la infrastructuri esențiale să poată fi considerat abuziv, să fie întotdeauna îndeplinite criteriile Bronner ( 16 ).

În lumina acestor considerații vom analiza întrebările 2 și 2.1.

Prin intermediul primei părți a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă criteriul Bronner este inaplicabil în toate cazurile de refuz de a acorda acces la o infrastructură atunci când aceasta a fost dezvoltată de stat din fonduri publice.

Astfel cum am arătat în observațiile preliminare mai sus, jurisprudența instanțelor Uniunii indică în mod clar că decizia dacă să se aplice sau nu testul Bronner nu trebuie luată în mod mecanic. Din această jurisprudență reiese că instanțele Uniunii analizează efectul concret asupra concurenței și a inovării (și anume întrebând dacă comportamentul abuziv produce efecte de excludere și restrânge inovația), fără a se limita la examinarea formei infrastructurii în cauză, a persoanei care deține titlul legal de proprietate asupra acesteia sau a persoanei care a construit‑o inițial ( 17 ). În acest scop, Curtea și‑a efectuat aprecierea cu privire la aplicabilitatea testului Bronner ținând seama de toate împrejurările relevante ale unei cauze ( 18 ). Curtea a examinat aspecte legate de proprietatea sau de controlul asupra infrastructurii ( 19 ), caracteristicile presupusului comportament anticoncurențial ( 20 ), existența unor limitări externe ale autonomiei decizionale ( 21 ), precum și finalitatea investițiilor și a dezvoltării infrastructurii și s‑a pronunțat în fiecare cauză pe baza impactului acestor împrejurări luate în ansamblu. În consecință, considerăm că, pentru a se pronunța cu privire la aplicarea testului Bronner, instanța de trimitere este obligată să evalueze toate împrejurările pertinente ale cauzei cu care este sesizată.

Instanța de trimitere este singura competentă să stabilească aceste împrejurări, având în vedere că, în cadrul unei proceduri preliminare, Curtea nu are sarcina de a stabili faptele, ci doar de a interpreta dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii ( 22 ). În această privință, este de competența Curții să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată ( 23 ).

Astfel cum reiese din înscrisurile prezentate Curții, îndoielile instanței de trimitere cu privire la aplicabilitatea testului Bronner privesc consecințele care trebuie deduse din diferitele elemente de achiziționare a infrastructurii și de obținere, precum și de exercitare a controlului asupra acesteia. Instanța de trimitere nu ridică nicio întrebare cu privire la scopul achiziționării și al utilizării acestei infrastructuri și nici nu exprimă vreo îndoială cu privire la caracteristicile presupusului comportament al întreprinderii dominante. În consecință, analiza noastră se va concentra pe următoarele două condiții: (i) proprietatea și controlul asupra infrastructurii și (ii) autonomia decizională a întreprinderii dominante.

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se examineze aceste condiții pe baza elementelor individuale ale prezentei cauze care sunt pertinente pentru a stabili dacă testul Bronner este aplicabil, și anume: (i) infrastructura achiziționată de întreprinderea dominantă de la terți privați și prin finanțare privată; (ii) relevanța originii de monopol de stat a infrastructurii; (iii) controlul asupra infrastructurii în eventualitatea unei concesiuni; (iv) relevanța investițiilor efectuate de întreprinderea dominantă după privatizare și (v) obligațiile care decurg din contractele de privatizare și concesiune.

Din decizia de trimitere reiese că unele elemente de infrastructură în discuție în litigiul principal au fost achiziționate de grupul Lukoil din proprie inițiativă și pentru propriile activități comerciale, de la terți privați și prin finanțare privată. Acele elemente de infrastructură sunt depozitele de petrol de la Iliantsi și Ruse, care, potrivit Lukoil, nu aveau „nicio legătură cu contractele de privatizare și de concesiune”.

Lukoil a susținut în ședință că ANC însăși a considerat în mod expres că testul Bronner este aplicabil depozitelor petroliere de la Iliantsi și Ruse pe aproape întreaga perioadă a încălcării, dar, cu toate acestea, autoritatea respectivă a ales să nu îl aplice.

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, infrastructura esențială de acest tip ar constitui contextul clasic al aplicabilității testului Bronner, cu alte cuvinte faptul că infrastructura este creată sau obținută în scopul activității comerciale a întreprinderii, fără vreo intervenție a statului. Prin urmare, testul Bronner este, în principiu, aplicabil în măsura în care, într‑o asemenea situație, întreprinderea dominantă a investit în această infrastructură pentru motivul că ar putea să o utilizeze pentru propria activitate comercială și că nu ar trebui să i se impună cu ușurință obligația de a o împărți cu concurenții săi.

Astfel, în Hotărârea LG, Curtea a recunoscut că criteriile Bronner sunt destinate să se aplice în cazul refuzului de acces la o infrastructură pe care a dezvoltat‑o întreprinderea dominantă pentru nevoile propriei activități, prin propriile investiții ( 24 ). Această hotărâre nu pare să impună ca infrastructura să fie în mod necesar construită chiar de întreprinderea dominantă; utilizarea termenului „dezvoltat” poate foarte bine să însemne „dobândit în scopul adaptării sale la strategia comercială a întreprinderii”. În acest sens, drepturile de proprietate pot fi obținute prin intermediul oricărei tranzacții comerciale.

Rezultă că, pentru aceste infrastructuri, testul Bronner este, în principiu, aplicabil, în măsura în care instanța de trimitere poate stabili că grupul Lukoil a dobândit proprietatea asupra acestora prin intermediul unor tranzacții comerciale cu terți privați, prin intermediul unei finanțări private și că acest grup exercită o autonomie decizională deplină în ceea ce privește infrastructurile respective.

Din decizia de trimitere reiese că cea mai importantă parte a instalațiilor provin dintr‑o infrastructură aflată în proprietatea statului sau a unui monopol public, care a fost între timp achiziționată de o întreprindere privată (grupul Lukoil) prin privatizare, fără ca această infrastructură să facă obiectul unei concesiuni în curs sau al unei obligații legale de a acorda accesul ( 25 ). Se poate observa că jurisprudența direct pertinentă pentru această secțiune nu este abundentă, deoarece, în general, aceste sectoare – telecomunicații, energie, căi ferate etc. – au făcut obiectul unor regimuri de reglementare ca parte a proceselor de privatizare sau liberalizare a acestora.

O întrebare esențială este dacă ANC susține în mod întemeiat că criteriile Bronner nu trebuie aplicate în toate cazurile pentru simplul motiv că construcția infrastructurilor esențiale nu a fost finanțată din fondurile proprii ale întreprinderii dominante, ci acestea provin dintr‑un monopol de stat și/sau au fost finanțate din fonduri publice.

Considerăm că o astfel de abordare ar fi restrictivă. Deși originea infrastructurii este un aspect pertinent, astfel cum vom explica în continuare, reiese din jurisprudența conexă a instanțelor Uniunii și din practica decizională a Comisiei că faptul că un activ a fost odată public (construit din fonduri publice) nu constituie un temei juridic pentru a exclude ipso facto aplicabilitatea testului Bronner.

Prin urmare, atunci când se evaluează aplicabilitatea testului Bronner în contextul unei privatizări, acest aspect trebuie examinat de la caz la caz, ținând seama de natura infrastructurii în cauză, precum și de aspectele individuale ale achiziționării acestei infrastructuri.

În primul rând, în ceea ce privește criteriile Bronner care permit să se stabilească un refuz abuziv de a acorda accesul, nu există o legătură necesară și directă între un monopol istoric de stat și îndeplinirea acestor criterii. Întrebarea dacă accesul la o anumită infrastructură este indispensabil și dacă refuzul acestuia este de natură să elimine orice concurență depinde de împrejurările de fapt și de drept existente la momentul pretinsului abuz, iar nu de evenimentele care precedă cu mult timp pretinsa încălcare a legislației în materie de concurență.

În al doilea rând, articolul 102 TFUE, care prevede la al doilea paragraf litera (b) că astfel de practici abuzive „limitează producția, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor”, nu conține niciun element care să sugereze că o infrastructură deținută sau controlată de o întreprindere care a fost anterior monopol de stat ar trebui, pentru o perioadă nespecificată după încetarea monopolului de stat, să facă obiectul unor norme juridice diferite în temeiul acestui articol. De fapt, acesta nu prevede niciun tratament special pentru fostele monopoluri de stat ( 26 ).

Prin urmare, în sensul articolului 102 TFUE, o infrastructură privată, deținută anterior de stat este, din punct de vedere juridic, similară unei infrastructuri pur private, cu condiția ca întreprinderea dominantă să dețină această infrastructură și să exercite o autonomie decizională deplină asupra acesteia. În special, ceea ce contează în acest context este dacă infrastructura a fost achiziționată la un preț echitabil, dacă întreprinderea dominantă a investit în ea și dacă această întreprindere poate acționa în calitate de proprietar în sensul aplicării Hotărârii Bronner. În această privință, întreprinderea dominantă ar trebui să se poată prevala de garanțiile prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal ( 27 ).

În cauza principală, instanța de trimitere ar trebui, așadar, să verifice dacă grupul Lukoil a plătit un preț echitabil statului în cadrul privatizării. În această privință, arătăm că Curtea a statuat deja ( 28 ) în esență, în cadrul dreptului Uniunii în materia ajutoarelor de stat, care este strâns legat de dreptul Uniunii în materie de concurență, într‑o cauză privind privatizarea în industria minieră, că achizițiile de active, în cadrul unei proceduri concurențiale de ofertare și în contextul unei privatizări, trebuie asimilate oricărei alte achiziții de active. În special, Curtea a subliniat în acest context importanța prețului echitabil „cu alte cuvinte prețul cel mai ridicat pe care un investitor privat care acționa în condiții normale de concurență era dispus să îl plătească pentru aceste societăți în situația în care se aflau”. În plus, Curtea a subliniat importanța naturii operațiunii, care trebuie să fie „o procedură concurențială de ofertare deschisă în condițiile pieței”. Este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă în cauza principală a fost urmată o procedură de natură comparabilă.

Într‑adevăr, trebuie remarcat faptul că, în decizii anterioare, Comisia a tratat și infrastructurile esențiale privatizate într‑un cadru asemănător cu Bronner. Anterior Hotărârii Bronner, doctrina infrastructurilor esențiale fusese dezvoltată de Comisie într‑o serie de cauze privind accesul la infrastructurile de transport. În aceste prime cauze din anii ’90, care priveau porturi și terminale de feriboturi privatizate (cauzele Sealink/B&I – Holyhead și Sea Containers/Stena Sealink) ( 29 ), Comisia a aplicat doctrina respectivă pentru accesul în port, recunoscând astfel implicit că porturile erau indispensabile pentru operatorii de transport cu feribotul și că refuzul accesului ar elimina concurența. Deși aceste cauze sunt anterioare hotărârii Bronner, abordarea Comisiei a prefigurat‑o.

În continuare, reiese din cauzele anterioare Hotărârii Bronner, precum Magill ( 30 ) și IMS Health ( 31 ), că, chiar și atunci când un activ a fost dezvoltat inițial cu participarea sectorului public sau cu exclusivitate legală, accesul forțat la acesta era limitat la „împrejurări excepționale” precum cele din Hotărârea Bronner (caracter indispensabil, produs nou etc.).

În plus, abordarea pe care o propunem este susținută de punctul 75 din Hotărârea LG. Se poate deduce de aici că testul Bronner în sine este exclus „atunci când poziția dominantă decurge dintr‑un monopol legal, iar aceasta cu atât mai mult atunci când infrastructura în cauză aparține statului și a fost construită și dezvoltată prin intermediul unor fonduri publice”. În consecință, într‑o speță în care nu există un monopol legal și în care drepturile de proprietate au fost transferate unei entități private în cadrul unei privatizări, o excludere automată a testului Bronner nu poate fi dedusă din jurisprudența Curții, iar instanța de trimitere trebuie să aprecieze întinderea drepturilor de proprietate și de control. La urma urmei, unul dintre obiectivele acestui test este protecția drepturilor de proprietate ale întreprinderii dominante, astfel încât accesul forțat al concurenților săi la infrastructura sa să se producă numai atunci când acest lucru este adecvat și justificat.

Prin urmare, nu este posibil să se considere că o situație în care infrastructura a fost transferată în schimbul unei contraprestații unei întreprinderi private și în care această întreprindere a fost obligată să preia angajamentele fostului proprietar public față de terți (cum ar fi datoriile, obligațiile contractuale sau costurile de mediu) este echivalentă cu o situație în care un fost monopol de stat a „moștenit” infrastructura esențială (precum în Hotărârea LG, în care întreprinderea dominantă în speță era o societate publică, iar infrastructura i‑a fost transferată, în principiu, cu titlu gratuit).

În sfârșit, este pertinent să se observe că jurisprudența cea mai recentă a Tribunalului și practica decizională a Comisiei indică ambele aceeași abordare. În cauza Bulgarian Energy Holding ( 32 ), faptul că rețeaua acestei entități era construită din punct de vedere istoric de stat nu a împiedicat Tribunalul – și nici Comisia în decizia sa – să aplice testul Bronner.

Prin urmare, faptul că o infrastructură a fost anterior proprietate de stat și a fost construită de stat nu înseamnă că, odată ce a devenit proprietate privată în urma privatizării, criteriile Bronner pot fi automat înlăturate.

Din considerațiile care precedă rezultă că originea de monopol de stat a infrastructurilor nu exclude în mod automat aplicabilitatea testului Bronner, cu condiția ca, în cazul în care întreprinderea dominantă, în urma privatizării, a dobândit infrastructuri esențiale, la origine monopol de stat, aceasta să dețină și să controleze infrastructurile respective și să nu beneficieze de monopolul legal.

Prezenta secțiune analizează pertinența controlului asupra infrastructurilor pentru a analiza dacă se aplică testul Bronner. Cu alte cuvinte, examinează importanța, în contextul a faptului că unele dintre infrastructurile în discuție în litigiul principal nu sunt deținute de grupul Lukoil, ci sunt exploatate de acest grup în temeiul unei concesiuni. În special, această secțiune are în vedere o infrastructură, și anume terminalul portuar Rosenets, care este proprietatea statului bulgar, dar care pentru o perioadă de 35 de ani a fost pus la dispoziția grupului Lukoil în temeiul unei concesiuni.

Contrar argumentelor ANC, simplul fapt că grupul Lukoil nu este proprietarul acestei infrastructuri nu este suficient în sine pentru a exclude aplicabilitatea testului Bronner. În Hotărârea IMS Health ( 33 ), Curtea a subliniat faptul că întreprinderea „control[a] produsul sau serviciul”. În plus, astfel cum a subliniat avocatul general Rantos în Concluziile sale prezentate în cauza European Superleague Company, „[î]n conformitate cu teoria [infrastructurilor] esențiale, o întreprindere dominantă care deține sau controlează o infrastructură esențială poate fi obligată să coopereze cu concurenții săi, acordându‑le acces la aceasta fără nicio discriminare” ( 34 ). Considerațiile și jurisprudența de mai sus evidențiază posibilitatea de a extinde înțelegerea relației dintre o întreprindere dominantă și infrastructura esențială în cauză de la proprietate stricto sensu la o situație de control.

În ceea ce privește incidența testului Bronner, trebuie să se observe că acesta se concentrează pe efectele unui refuz al accesului la o infrastructură esențială asupra concurenților și a consumatorilor, precum și pe absența alternativelor, pe care le poate provoca întreprinderea dominantă, care deține sau controlează infrastructura ( 35 ). Cele trei criterii Bronner enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner sunt formulate de Curte într‑un mod care protejează stimulentul întreprinderii dominante de a investi, precum și dreptul său general de proprietate și libertatea sa de a‑și alege partenerii comerciali, pentru a garanta că obligația de a acorda accesul la o infrastructură esențială rămâne o „împrejurare excepțională”. Având în vedere acest context, raționamentul care a stat la baza Hotărârii Bronner permite ca condiția „proprietății” în sens larg, adică incluzând și „controlul” asupra unei infrastructuri esențiale (refuzul accesului care exclude concurența), să fie considerată suficientă.

Astfel cum a arătat avocatul general Jacobs în Concluziile prezentate în cauza Bronner, doctrina infrastructurilor esențiale se concentrează pe prevenirea efectelor excluderii ( 36 ). În această privință, în cazul unui refuz abuziv de a acorda accesul la astfel de infrastructuri, consumatorii ar suferi același prejudiciu, indiferent dacă întreprinderea dominantă este „proprietar” sau „concesionar” al acestor infrastructuri. Acestea fiind spuse, în primul rând, un concesionar trebuie să aibă puterea, în temeiul contractului de concesiune, de a exercita un grad de control care este în esență comparabil cu proprietatea, inclusiv o autonomie decizională deplină în ceea ce privește utilizarea unei astfel de infrastructuri. În al doilea rând, pentru a beneficia de protecția drepturilor sale obținute în temeiul unui astfel de contract, întreprinderea dominantă trebuie să fi plătit un preț echitabil pentru utilizarea infrastructurii respective. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă această situație se regăsește în litigiul principal.

Prin urmare, deși este posibil ca întreprinderea dominantă să nu fie proprietara infrastructurii esențiale, faptul că aceasta deține drepturi asupra infrastructurii respective, cum ar fi drepturi exclusive, care au fost obținute prin intermediul unui contract de concesiune, în schimbul unui preț echitabil și care conferă întreprinderii respective controlul asupra infrastructurii (în special făcând imposibil accesul terților la infrastructură fără acordul întreprinderii dominante) poate fi suficient pentru a justifica aplicarea testului Bronner. Aceasta a fost abordarea urmată de Tribunal și de Comisie în cauza Bulgarian Energy Holding ( 37 ).

În consecință, în opinia noastră, testul Bronner se aplică, în principiu, în mod egal, indiferent dacă întreprinderea dominantă deține infrastructura sau dacă o exploatează în cadrul unei concesiuni. Cu toate acestea, ceea ce contează este că, în cazurile de concesiune, există adesea „condiții” semnificative ( 38 ), în contextul în care întreprinderea dominantă poate să nu fie în măsură, într‑o astfel de situație, să demonstreze că deține în mod suficient controlul sau drepturile asupra infrastructurii, în special dreptul de a exclude accesul concurenților la aceasta, spre deosebire de controlul nemijlocit pe care îl avea întreprinderea Bronner asupra infrastructurii în speță, în calitate de proprietar unic. Într‑o astfel de situație, autonomia decizională a întreprinderii dominante, inclusiv libertatea acesteia de a‑și alege partenerii comerciali, este limitată.

Rezultă că, deși este posibil ca întreprinderea dominantă să nu fie proprietara infrastructurii esențiale, faptul că aceasta deține drepturi asupra infrastructurii respective, cum ar fi drepturi exclusive, care decurg din contractul de concesiune și care conferă întreprinderii respective, în schimbul unui preț echitabil, autonomie decizională pentru a controla această infrastructură (în special făcând imposibil accesul terților la infrastructură fără acordul întreprinderii dominante) este suficient pentru a justifica aplicarea testului Bronner, cu condiția ca aceste drepturi să nu fie limitate de termenii contractului de concesiune.

Instanța de trimitere solicită de asemenea clarificări cu privire la aspectul dacă, pentru a concluziona în sensul aplicabilității testului Bronner, într‑o situație în care întreprinderea dominantă a dobândit de la stat o infrastructură esențială (prin privatizare sau concesiune), trebuie să fie luate în considerare și alte împrejurări, precum îndeplinirea obligațiilor care decurg din contractul de privatizare sau de concesiune, valoarea eventualelor investiții și aspectul dacă investiția a fost realizată din proprie inițiativă sau în contextul executării contractului de investiții.

De asemenea, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă ANC, atunci când apreciază aspectele menționate anterior, ar trebui să aplice principiul proporționalității, astfel încât să se asigure că, în cazul în care întreprinderea dominantă este obligată să acorde acces la infrastructura sa, aceasta nu este penalizată în mod nejustificat pentru investiții pe care le‑a realizat efectiv.

Chiar și în cazul în care infrastructura esențială are origini de monopol de stat, este posibil ca întreprinderea dominantă să fi făcut investiții ulterioare semnificative (întreținere, modernizare, extindere a capacității, introducerea de noi produse sau servicii etc.) și/sau să fi plătit un preț echitabil în contextul privatizării. Din punctul de vedere al acestei întreprinderi, este vorba despre costuri nerecuperabile și este dreptul său legitim de a beneficia de aceste investiții.

Prin urmare, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53 și 68 din prezentele concluzii, în cazul în care întreprinderea dominantă a acționat ca un participant rezonabil la piață în timpul procesului de privatizare sau de concesionare și în perioada ulterioară, atunci aceasta merită să beneficieze de protecția drepturilor sale de proprietate și de libertatea de a contracta în aceleași condiții ca și proprietarii infrastructurii obținute în cursul normal al activității, cu condiția ca aceste drepturi să nu fie limitate prin contractul de privatizare sau de concesiune.

Înainte de a examina impactul obligațiilor care decurg din contractele de privatizare sau de concesiune, trebuie reamintit că Curtea a precizat deja că testul Bronner nu are vocația de a se aplica atunci când întreprinderea dominantă este supusă unei obligații legale ( 39 ) de a acorda acces la infrastructura pe care o controlează ( 40 ).

În această privință, Curtea a statuat că o obligație normativă poate fi relevantă pentru aprecierea unui comportament abuziv, în sensul articolului 102 TFUE ( 41 ). Curtea a precizat de asemenea că existența unei astfel de obligații afectează autonomia decizională a întreprinderii dominante ( 42 ). În acest sens, din cauza obligației legale, această întreprindere nu mai poate refuza (în mod liber) accesul ( 43 ).

Din înscrisurile prezentate Curții reiese că instanța de trimitere nu are nicio îndoială cu privire la obligațiile legale și la impactul acestora asupra infrastructurii în cauză.

Potrivit ordonanței de trimitere, statul bulgar este proprietarul terminalului portuar Rosenets, care face parte din „portul de transport public de importanță națională Burgas”. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului II.3 din decizia de trimitere, terminalul portuar Rosenets este exploatat de Lukoil Burgas în temeiul unui contract de concesiune ( 44 ) a cărui durată este de 35 de ani. Din înscrisurile prezentate Curții rezultă că acest contract de concesiune impune ca întreprinderea dominantă (i) să acorde acces la serviciile sale portuare ( 45 ) și (ii) să nu se angajeze în niciun act care să constituie un abuz de poziție dominantă în contextul acordării unui astfel de acces ( 46 ).

Având în vedere aceste împrejurări de fapt, prezenta cauză ridică problema inedită dacă este posibil să se stabilească o analogie între o obligație legală de acordare a accesului, pe de o parte, și un contract de concesiune și/sau un contract de privatizare, pe de altă parte, atunci când acestea conțin, direct sau indirect, anumite obligații impuse de stat întreprinderii dominante în ceea ce privește infrastructura în cauză.

Din jurisprudența Curții menționată mai sus rezultă că, în cazul în care o întreprindere dominantă este supusă unor obligații legale, aspectul care determină aplicabilitatea testului Bronner este dacă întreprinderea dominantă în cauză poate decide în mod liber să refuze să acorde accesul la infrastructură. Prin urmare, este important efectul exercitării competenței de reglementare. Pentru aceste motive, considerăm că este posibil să se stabilească o analogie cu o situație în care autoritatea competentă a statului, prin intermediul unui contract de concesiune sau al unui contract de privatizare, impune în mod unilateral o obligație de acordare a accesului prin exercitarea competențelor sale în temeiul actelor normative pertinente, chiar dacă aceasta se realizează sub forma unei tranzacții speciale de drept civil. Cu toate acestea, este important ca instrumentul pe care statul alege să îl utilizeze – legal, contractual sau normativ – să creeze efectiv o obligație imperativă de a acorda accesul la infrastructura în cauză și să cuprindă termeni clari, preciși și necondiționați în această privință.

Din înscrisurile prezentate Curții reiese că statul bulgar a utilizat mai multe mijloace proprii competențelor de autoritate publică: (i) modul în care a definit condițiile contractelor de privatizare și de concesiune; (ii) alocarea unei „acțiuni privilegiate” în capitalul Lukoil Burgas, care conferă statului un drept de veto asupra anumitor decizii strategice ale societății; (iii) intervențiile legislative (și anume calificarea infrastructurii petroliere drept infrastructură strategică) și (iv) impunerea unei obligații de a permite accesul terților la o parte din capacitatea de depozitare. În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă autonomia decizională a grupului Lukoil este efectiv limitată într‑o asemenea măsură încât menține autonomia sa decizională numai în ceea ce privește condițiile de acces ( 47 ).

Din considerațiile care precedă rezultă că aplicabilitatea testului Bronner ar trebui exclusă în cazurile în care un contract de privatizare, un contract de concesiune sau alte măsuri conexe limitează autonomia decizională a întreprinderii dominante, în măsura în care astfel de dispoziții sunt impuse de o autoritate competentă a statului în exercitarea competențelor sale în temeiul normelor administrative pertinente. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă această situație se regăsește în speță.

Propunem Curții să răspundă la întrebările 2 și 2.1, adresate cu titlu preliminar de Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al Regiunii Sofia, Bulgaria) după cum urmează: 1) Testul enunțat la punctul 41 din Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C-7/97, EU:C:1998:569), este, în principiu, aplicabil atunci când se poate stabili că: a) întreprinderea dominantă a dobândit proprietatea asupra infrastructurii esențiale vizate prin intermediul unor tranzacții comerciale cu terți privați, prin intermediul unei finanțări private, cu condiția să exercite o autonomie decizională deplină în ceea ce privește infrastructura respectivă; b) întreprinderea dominantă, care a dobândit o infrastructură esențială, la origine monopol de stat, în urma unei privatizări, nu beneficiază de monopolul legal și deține și controlează această infrastructură; c) întreprinderea dominantă nu este proprietara infrastructurii esențiale în cauză și, cu toate acestea, deține drepturi, cum ar fi drepturi exclusive, care decurg dintr‑un contract de concesiune, care conferă întreprinderii respective, în schimbul unui preț echitabil, autonomie decizională pentru a controla pe deplin această infrastructură. 2) Aplicabilitatea testului Bronner ar trebui exclusă în cazurile în care un contract de privatizare, un contract de concesiune sau alte măsuri conexe privind infrastructura esențială conțin dispoziții care limitează autonomia decizională a întreprinderii dominante, în măsura în care astfel de dispoziții sunt impuse de o autoritate competentă a statului în exercitarea competențelor sale în temeiul normelor administrative pertinente. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă testul Bronner este aplicabil în litigiul principal.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 10 iulie 2025 ( 1 )