Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 23 octombrie 2025.###

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) privește interpretarea criteriilor de stabilire a prezenței substanțelor periculoase în sensul Directivei 2012/18/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 iulie 2012 privind controlul pericolelor de accidente majore care implică substanțe periculoase (denumită în mod obișnuit „Directiva Seveso‑III”) ( 2 ).

Directiva 2012/18 este a treia versiune a Directivei „Seveso” ( 3 ), denumită astfel după o catastrofă industrială survenită în apropierea orașului Seveso (Italia) în anul 1976. Fiind una dintre cele mai grave catastrofe ecologice din istorie, aceasta a determinat legiuitorul CEE de atunci să adopte norme destinate să prevină asemenea catastrofe și să atenueze consecințele lor.

În rezumat, Directiva 2012/18 impune diverse obligații amplasamentelor în care substanțele periculoase sunt prezente în cantități mai mari sau egale cu cele menționate în anexa I la aceasta. În funcție de cantitățile prezente, amplasamentele pot fi clasificate drept „de nivel inferior” sau „de nivel superior” (ceea ce dă naștere unor obligații suplimentare).

Problematica ridicată în prezenta cauză are, așadar, o importanță considerabilă în economia Directivei 2012/18 întrucât are incidență directă asupra clasificării amplasamentelor care intră în domeniul de aplicare al acestei directive și, în astfel de cazuri, asupra tipului de obligații pe care aceste amplasamente trebuie să le respecte.

Prezentele concluzii privesc în principal interpretarea articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18, care prevede definiția pentru „prezența substanțelor periculoase”, al cărui text este reprodus la punctul 18 de mai jos.

În prezentele concluzii ne vom referi de asemenea la considerentele (1)-(6), (26) și (29), precum și la articolele 1, 7, 8 și 10-12 din directivă. În schimb, nu ne vom referi la dispozițiile Directivei 2008/98/CE ( 4 ) și ale Directivei 2010/75/UE ( 5 ). Deși sunt menționate în prima întrebare preliminară, aceste directive nu par a fi relevante în cadrul prezentei proceduri.

Directiva 2012/128 a fost transpusă în dreptul italian prin decreto legislativo 26 giugno 2015 n. 105. – Attuazione della direttiva 2012/18/UE relativa al controllo del pericolo di incidenti rilevanti connessi con sostanze pericolose (Decretul legislativ nr. 105 din 26 iunie 2015 – Transpunerea Directivei 2012/18/UE privind controlul pericolelor de accidente majore care implică substanțe periculoase) (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 105”) ( 6 ).

Reclamanta din acțiunea principală (Società Eredi Raimondo Bufarini Srl – Servizi Ambientali, denumită în continuare „Bufarini”) este o societate care exploatează un amplasament de tratare a deșeurilor lichide (periculoase și nepericuloase) în Falconara Marittima (Italia), în temeiul unei autorizații integrate de mediu eliberate de provincia Ancona (Italia). În temeiul acestei autorizații, societatea Bufarini poate depozita până la 800 de tone de deșeuri periculoase și poate prelucra zilnic până la 200 de tone de deșeuri de acest tip.

Într‑un raport publicat în anul 2020, Comitato tecnico regionale delle Marche (Comitetul tehnic regional al regiunii Marche, Italia, denumit în continuare „CTR”) a ajuns la concluzia că unitatea exploatată de societatea Bufarini, având în vedere capacitatea sa de a depozita și de a prelucra substanțe periculoase, intra în domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 105. Pe baza acestui raport, CTR a pus în întârziere societatea Bufarini, solicitându‑i să prezinte, în termen de 60 de zile, notificarea și raportul prevăzute de această reglementare.

În lipsa unor măsuri adecvate de asigurare a conformității din partea întreprinderii, prin decizia din 24 noiembrie 2020, CTR a adresat societății Bufarini o nouă scrisoare de punere în întârziere, solicitând prezentarea documentației solicitate anterior sau, în subsidiar, restricționarea fizică a utilizării anumitor rezervoare situate în instalația sa. CTR a adoptat poziția conform căreia, în vederea stabilirii regimului de reglementare aplicabil unui amplasament precum cel exploatat de societatea Bufarini în temeiul Directivei 2012/18, trebuia să se facă referire la cantitatea maximă de substanțe periculoase care pot fi depozitate sau prelucrate în condiții previzibile. În opinia sa, simpla prezență temporară a unor astfel de substanțe în cadrul amplasamentului nu este suficientă în sine pentru a întemeia această evaluare.

Societatea Bufarini a contestat această poziție. În opinia sa, amplasamentul său nu intră în domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 105. Aceasta amintește că a instituit un sistem de gestionare a stocurilor și de control pentru ca limitele stabilite de legislație să nu fie depășite.

În consecință, societatea Bufarini a atacat decizia CTR la Tribunale amministrativo regionale per le Marche (Tribunalul Administrativ Regional din Marche, Italia). Prin hotărârea din 23 iunie 2021, această instanță a respins acțiunea.

Societatea Bufarini a declarat apel împotriva hotărârii menționate la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat). În anul 2022, această instanță a suspendat judecarea cauzei și a sesizat Curtea cu trei întrebări preliminare. A treia întrebare preliminară privea interpretarea articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18.

Aceste întrebări au făcut obiectul cauzei C‑144/22, în care Curtea s‑a pronunțat prin Ordonanța din 15 decembrie 2022, Società Eredi Raimondo Bufarini ( 7 ). În ordonanța respectivă, Curtea a statuat însă că nu era necesar să se răspundă la cea de a treia întrebare întrucât aceasta fusese adresată numai în cazul în care Curtea ar fi răspuns afirmativ la prima întrebare (care viza domeniul de aplicare al obligației de a adresa o trimitere preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE), ceea ce Curtea nu a făcut.

În cadrul aceleiași proceduri naționale, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a decis, la 21 martie 2024, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție o a doua cerere de decizie preliminară. Întrebările adresate în prezenta procedură sunt următoarele: „1) Definiția noțiunii de «prezența substanțelor periculoase» prevăzută [la articolul 3 punctul 12] din Directiva [2012/18] se opune unei practici potrivit căreia stabilirea cantităților de substanțe periculoase prezente într‑o instalație de tratare a deșeurilor face obiectul unei proceduri operaționale puse în aplicare de operator [și, după caz, prevăzută în autorizația menționată la articolul 23 din Directiva [2008/98] sau la articolul 4 din Directiva [2010/75]] care, prin calificarea deșeurilor drept «amestec[uri]» în sensul [articolului 3 punctul 11] din Directiva [2012/18], prevede monitorizarea continuă a cantității de substanțe periculoase prezente în instalație și garantează că nu sunt depășite nivelurile inferior și superior prevăzute în coloana 2 și, respectiv, în coloana 3 din anexa I la Directiva [2012/18]? 2) Articolul 7 din Directiva [2012/18], care prevede că operatorul este obligat să transmită «autorității competente o notificare» care să cuprindă informațiile enumerate la articolul 7 alineatul (1) din această directivă, interpretat în lumina principiilor concurenței și libertății de stabilire, se opune unei norme precum articolul 13 alineatele 1, 2 și 5 din [Decretul legislativ nr. 105/2015], care prevede că comunicarea informațiilor trebuie să se facă exclusiv printr‑o «notificare întocmită în conformitate cu formularul care figurează în anexa 5» (alineatul 1), «semnată sub forma unei autocertificări în conformitate cu reglementările în vigoare» (alineatul 2), «transmisă în format electronic de către operator destinatarilor menționați la alineatul 1, utilizând serviciile și instrumentele de transmitere telematică puse la dispoziție prin intermediul inventarului amplasamentelor susceptibile de a provoca accidente majore menționate la articolul 5 alineatul 3» sau «exclusiv prin poștă electronică certificată cu semnătură digitală» (alineatul 5), cu excepția unei modalități de comunicare care are loc prin intermediul unei «proceduri operaționale puse în aplicare de operator», care prevede monitorizarea constantă a cantității de substanțe periculoase prezente în instalație și care asigură că nu sunt depășite pragul inferior și, respectiv, pragul superior prevăzute în coloana 2 și, respectiv, în coloana 3 din anexa I la Directiva [2012/18]?”

Societatea Bufarini și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să clarifice definiția noțiunii de „prezența substanțelor periculoase” care figurează la articolul 3 punctul 12 din Directiva 2012/18 și în special semnificația noțiunii de „prezența […] anticipată” care figurează în cuprinsul său.

Dispoziția respectivă are următorul conținut: „«prezența substanțelor periculoase» înseamnă prezența efectivă sau anticipată a substanțelor periculoase în amplasament sau a substanțelor periculoase despre care se poate prevedea în mod rezonabil că ar putea fi generate în timpul pierderii controlului asupra proceselor, inclusiv a activităților de depozitare, în oricare dintre instalațiile din amplasament, în cantități egale cu sau mai mari decât cantitățile relevante pentru încadrare stabilite în partea 1 sau partea 2 din anexa I” ( 8 ).

Rezultă că substanțele periculoase, în sensul acestei directive, sunt considerate ca fiind prezente într‑un amplasament – cu condiția ca acestea să fie în cantități egale cu sau mai mari decât cele stabilite în anexa I la aceasta – în trei ipoteze: (i) atunci când sunt efectiv prezente; (ii) atunci când prezența acestora poate fi anticipată; sau (iii) atunci când este rezonabil să se prevadă că acestea ar putea fi generate în timpul pierderii controlului asupra proceselor din cadrul amplasamentului.

Încadrarea unui amplasament în unul dintre cele trei scenarii trebuie, în principiu, să fie efectuată înainte de începerea oricărei activități care implică tratarea substanțelor periculoase. Astfel cum s‑a arătat mai sus, în prezenta speță este relevantă a doua dintre aceste situații.

În esență, întrebarea este dacă autoritățile naționale (și anume CTR) au considerat în mod corect că, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, cantitățile „anticipat[e]” trebuiau stabilite pe baza capacității maxime a amplasamentului, în conformitate cu autorizația de mediu. Această poziție a fost susținută și de Comisie în prezenta procedură.

În schimb, societatea Bufarini consideră că, pentru a stabili „prezența […] anticipată” a unor substanțe periculoase, un operator se poate prevala de un mecanism care prevede o monitorizare constantă a cantității de substanțe periculoase prezente în instalație și garantează că pragurile stabilite de Directiva 2012/18 nu sunt depășite. Ea insistă asupra faptului că amplasamentul său depozitează și prelucrează atât substanțe periculoase, cât și substanțe nepericuloase.

Trebuie arătat că Directiva 2012/18 nu definește termenul „anticipată” și nici nu aduce precizări suplimentare cu privire la semnificația sa. Această lipsă a unei definiții precise ridică semne de întrebare cu privire la modul în care autoritățile competente trebuie să evalueze prezența „anticipată” a substanțelor periculoase în scopul clasificării în temeiul directivei.

În lipsa unei definiții explicite, interpretarea termenului „anticipată” trebuie, așadar, să fie ghidată de modul de redactare a dispoziției, precum și de obiectivele și de economia generală ale directivei.

În ceea ce privește modul de redactare a acestei dispoziții, dorim să arătăm că, în limbajul curent, termenul „anticipată” este înțeles în general ca un sinonim al unor termeni precum „așteptată”, „imaginată”, „planificată”, „presupusă” și „prevăzută”. Compararea diferitelor versiuni lingvistice ale directivei confirmă această constatare ( 9 ).

În lumina celor de mai sus, o interpretare literală a articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18 nu pare să susțină poziția adoptată de CTR și susținută de Comisie, și anume aceea că „prezența […] anticipată” ar trebui echivalată cu capacitatea maximă. Ceea ce pare să impună textul dispoziției este, cel puțin, o probabilitate rezonabilă ca substanțele periculoase în cauză să fie prezente la un moment dat în cantități mai mari decât cele stabilite în anexa I.

Acest lucru este confirmat și de textul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2012/18, prin care se solicită operatorilor să transmită autorității competente o notificare care să conțină, printre altele, „informații suficiente pentru a identifica substanțele periculoase și categoria de substanțe implicate sau care ar putea fi prezente”, precum și „cantitatea și forma fizică sub care se prezintă substanța sau substanțele periculoase în cauză” ( 10 ). În mod similar, potrivit notei 3 din anexa I la Directiva 2012/18, „[c]antitățile care trebuie luate în considerare pentru aplicarea articolelor relevante [din directivă] sunt cantitățile maxime prezente sau care ar putea exista la un moment dat.” ( 11 )

Interpretarea noastră cu privire la termenul „anticipată” este de asemenea mai în concordanță cu textul articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18 în legătură cu a treia situație în care substanțele periculoase sunt considerate ca fiind prezente într‑un amplasament: atunci când „se poate prevedea în mod rezonabil că ar putea fi generate în timpul pierderii controlului asupra proceselor […] din amplasament”. Această parte a dispoziției sugerează totodată că simpla posibilitate teoretică ca substanțele periculoase să poată fi prezente în cantități egale cu sau mai mari decât cele stabilite în anexa I nu este suficientă pentru a declanșa aplicarea Directivei 2012/18.

În orice caz, dacă aplicarea directivei ar fi declanșată de simpla capacitate a unui amplasament de a depozita, prelucra sau genera substanțe periculoase, este rezonabil să ne așteptăm ca legiuitorul Uniunii să fi elaborat dispozițiile relevante în consecință. Utilizarea expresiei „prezența […] anticipată” pentru a exprima conceptul de capacitate maximă globală pare imprecisă din punct de vedere lingvistic și conceptual, în special în contextul unui instrument legislativ ale cărui dispoziții erau, potrivit legiuitorului Uniunii însuși, destinate să fie „clare, coerente și ușor de înțeles pentru a contribui la îmbunătățirea punerii în aplicare și a forței executorii” ( 12 ).

Interpretarea termenului „anticipată” sugerată de CTR și de Comisie nu este confirmată nici de o interpretare sistematică sau teleologică a dispozițiilor Directivei 2012/18.

În ceea ce privește contextul, nu suntem convinși de argumentele invocate de Comisie, în sensul că o interpretare a termenului „anticipată” bazată pe capacitate este necesară în măsura în care mai multe obligații prevăzute de Directiva 2012/18 trebuie îndeplinite în prealabil, mai precis înainte ca substanțele periculoase să fie prezente pentru prima dată în amplasament. Comisia se referă în special la obligațiile de a elabora și de a pune în aplicare o politică de prevenire a accidentelor majore (articolul 8 din aceasta), de a întocmi un raport de securitate (articolul 10 din aceasta), de a elabora un plan de urgență și de a furniza informațiile relevante autorităților naționale competente (articolul 12 din aceasta) ( 13 ).

Acest argument pare oarecum circular, întrucât se bazează pe ipoteza că dispozițiile în cauză trebuie să se aplice oricărui amplasament care nu este în măsură să prevadă ex ante cantitățile precise de substanțe periculoase prezente la un moment dat. În opinia noastră, această ipoteză nu este întemeiată. În măsura în care pragurile stabilite în anexa I nu sunt depășite, incapacitatea de a estima în prealabil cantitățile exacte de substanțe tratate în orice moment este lipsită de relevanță. În consecință, preocupările Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 8, 10 și 12 din Directiva 2012/18, nu se pot, în principiu, concretiza.

Argumentul Comisiei întemeiat pe modul de redactare a articolului 7 alineatul (4) și a articolului 11 din Directiva 2012/18 este de asemenea neconvingător. Comisia subliniază că, în temeiul acestor dispoziții, operatorii trebuie să comunice autorității competente creșterile sau scăderile semnificative ale cantității substanței periculoase prezente înainte ca acestea să aibă loc și, dacă este cazul, să ia măsurile corespunzătoare. Acest lucru nu este fezabil – după cum subliniază Comisia – în ceea ce privește creșterile neprevăzute și care apar pe neașteptate din cauza unei disfuncționalități într‑un proces de monitorizare.

În opinia noastră, aceste dispoziții nu oferă nicio indicație cu privire la interpretarea corectă a articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18. Astfel cum reiese din modul de redactare și din contextul articolului 7 alineatul (4) litera (a) și al articolului 11 din Directiva 2012/18, aceste dispoziții privesc creșteri sau scăderi pe termen lung ale cantității de substanțe periculoase prezente în cadrul amplasamentului.

Situațiile neintenționate și tranzitorii care pot duce la depozitarea, prelucrarea sau generarea cantităților de substanțe periculoase peste nivelurile notificate autorităților (și, după caz, peste nivelurile prevăzute în autorizație) pot apărea în multe sau chiar în toate amplasamentele. Acest lucru este valabil și pentru cele care respectă toate obligațiile prevăzute de directivă. Este extrem de clar că, în asemenea situații, operatorii nu sunt obligați să revizuiască sau să actualizeze notificarea, politica de prevenire a accidentelor majore etc.

În mod logic, același lucru ar trebui să se aplice și în situațiile în care, așa cum susține societatea Bufarini, există un mecanism care monitorizează în mod constant cantitatea de substanțe periculoase prezente în amplasament, astfel încât să se garanteze că limitele stabilite în anexa I la Directiva 2012/18 nu sunt depășite. Dacă, din greșeală, la un moment dat, limitele pot fi depășite, acest lucru ar determina operatorul să acționeze în sensul reducerii cantității sub limitele menționate în anexa I. Nici în aceste cazuri nu există o modificare pe termen lung în privința cantității de substanțe periculoase manipulate, nici chiar în cazul în care operatorul nu reușește să reacționeze imediat. Prin urmare, aceste situații nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor la care Comisia a făcut trimitere ( 14 ).

În ceea ce privește, în continuare, interpretarea teleologică a dispozițiilor Directivei 2012/18, arătăm următoarele.

În primul rând, este adevărat că obiectivul final al directivei este să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului ( 15 ). Cu toate acestea, domeniul său de aplicare este limitat – astfel cum se precizează în special în considerentele (1)-(6) și la articolul 1 din aceasta – la „prevenirea accidentelor majore […] și […] limitarea consecințelor acestora” ( 16 ). Ea nu este un instrument care vizează toate accidentele industriale care implică substanțe periculoase, ci doar pe cele care creează pericole semnificative pentru sănătatea umană și pentru mediu. Nu are ca scop nici reducerea riscurilor la zero (o sarcină imposibilă, desigur) sau la un nivel apropiat de acesta ( 17 ).

Nu trebuie să se piardă din vedere că, chiar și în cazul unei disfuncționalități a unor mecanisme de monitorizare precum cele descrise de societatea Bufarini, care pot conduce la depășirea temporară a unor cantități de substanțe periculoase peste pragurile stabilite în anexa I, un astfel de eveniment nu ar provoca în sine, în mod direct, un accident și cu atât mai puțin un accident major. Acest lucru este valabil în special atunci când operatorul își păstrează capacitatea de a interveni rapid și eficient pentru a reduce cantitățile în cauză și pentru a restabili condițiile de siguranță. Prin urmare, dacă sunt puse în aplicare cu promptitudine măsuri de atenuare adecvate, profilul de risc al amplasamentului nu ar crește în mod semnificativ. Acest lucru subliniază importanța luării în considerare atât a garanțiilor tehnice existente, cât și a răspunsului operațional al operatorului atunci când se evaluează riscurile potențiale în temeiul Directivei 2012/18.

În plus, acest obiectiv final trebuie conciliat cu alte interese publice. Mai precis, astfel cum se explică în considerentul (4) al directivei menționate, legiuitorul Uniunii a urmărit de asemenea „reducerea sarcinii administrative inutile prin raționalizare sau simplificare, cu condiția ca securitatea și protecția mediului și a sănătății umane să nu fie compromise”. O preocupare similară este exprimată în considerentul (18) al directivei menționate, care evocă necesitatea, „[î]n cazul în care este posibil, pentru a se reduce sarcinile administrative, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii”.

A accepta interpretarea articolului 3 punctul 12 din Directiva 2012/18 reținută de Comisie ar însemna de asemenea să se impună operatorilor care prezintă un profil de risc foarte scăzut ( 18 ) respectarea mai multor obligații a căror punere în aplicare poate fi costisitoare. Aceste sarcini administrative și financiare par a fi disproporționate și departe de o abordare realistă a gestionării pericolelor de accidente majore ( 19 ).

Având în vedere principiul proporționalității, este rezonabil să se presupună că legiuitorul Uniunii a adoptat mai degrabă o abordare pragmatică decât una prea formalistă prin definirea noțiunii de „prezența substanțelor periculoase” ca parametru pentru a determina domeniul de aplicare al Directivei 2012/18 și pentru a face distincția între amplasamentele de nivel inferior și cele de nivel superior.

În consecință, considerăm că noțiunea de „prezenț[a] […] anticipată” trebuie interpretată într‑un mod care să reflecte o abordare bazată pe risc conformă cu scopul preventiv al directivei, concentrându‑se mai degrabă pe condițiile de exploatare previzibile decât pe capacitățile maxime teoretice. O astfel de interpretare este în conformitate cu obiectivul directivei de a preveni accidentele majore, impunând statelor membre și operatorilor să evalueze prezența reală probabilă și manipularea substanțelor periculoase reală probabilă, facilitând astfel măsuri de reglementare proporționale și executorii.

Desigur, împărtășim preocupările Comisiei cu privire la necesitatea de a evita situațiile în care operatorii, cu rea‑credință sau pur și simplu din neglijență, s‑ar putea sustrage cu ușurință de la obligațiile care le revin în temeiul Directivei 2012/18. O interpretare a noțiunii de „prezenț[a] […] anticipată” care ar oferi de facto operatorilor o carte blanche ca să se bazeze pe așteptările și estimările lor subiective ar submina eficacitatea sistemului de protecție instituit prin Directiva 2012/18.

Aplicabilitatea Directivei 2012/18 în cazul unui anumit amplasament sau clasificarea acestuia drept amplasament „de nivel inferior” sau „de nivel superior” trebuie să se bazeze, în opinia noastră, pe date obiective care pot fi verificate cu celeritate și cu ușurință de autoritățile competente. În caz contrar, sistemul de inspecție și de sancțiuni prevăzut de legiuitorul Uniunii nu ar funcționa corespunzător ( 20 ).

Potrivit articolului 20 alineatul (1) din Directiva 2012/18, „[s]tatele membre se asigură că autoritățile competente organizează un sistem de inspecții”. Aceste inspecții urmăresc în primul rând să permită autorităților competente să „ia[…] măsurile necesare în cazul nerespectării” directivei [considerentul (26) al acesteia]. În plus, articolul 28 din Directiva 2012/18, astfel cum este reiterat în considerentul (29) al acesteia, impune statelor membre să stabilească și să pună efectiv în aplicare sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul directivei respective care sunt eficace, proporționale și cu efect de descurajare.

În acest context, considerăm că un sistem precum cel preconizat de societatea Bufarini ar putea, în anumite circumstanțe, să fie adecvat pentru a asigura că „prezența […] anticipată” a substanțelor periculoase în amplasament rămâne sub pragurile stabilite în anexa I. Sistemul respectiv constă în stabilirea unui mecanism care monitorizează cantitatea de substanțe periculoase prezente în orice moment în amplasament, permițând operatorului să intervină cu promptitudine atunci când există un risc ca substanțele să poată depăși pragurile stabilite în anexa I.

Trebuie să se precizeze în mod clar că, pentru ca un sistem să fie considerat conform cu cerințele prevăzute de Directiva 2012/18, acesta trebuie să permită operatorului să intervină preventiv – și anume înainte ca respectivele cantități de substanțe periculoase să depășească pragurile stabilite în anexa I. Orice mecanism care operează exclusiv prin măsuri corective ex post și care are ca rezultat prezența substanțelor periculoase peste pragurile respective cu un anumit grad de regularitate nu poate fi considerat ca echivalent. În astfel de cazuri, depășirea nu este accidentală, ci previzibilă și, prin urmare, aplicarea directivei este declanșată fără echivoc.

În plus, un asemenea sistem ar trebui și să înregistreze cantitățile prezente în fiecare moment, astfel încât autoritățile competente să poată oricând verifica dacă pragurile în cauză au fost depășite și, în caz afirmativ, să obțină informațiile necesare [inter alia, datele, durata și frecvența evenimentului (evenimentelor), cantitățile în exces etc.].

Desigur, aspectul dacă mecanismul specific instituit de un anumit operator este precis, fiabil și eficace trebuie stabilit de autoritățile naționale – în primul rând administrative și, în caz de litigiu, de cele judiciare.

În lumina considerațiilor care precedă, considerăm că articolul 3 punctul 12 din Directiva 2012/18/UE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici naționale potrivit căreia prezența „anticipată” a substanțelor periculoase în cadrul unui amplasament este evaluată prin raportare la mecanisme instituite de operator care asigură monitorizarea continuă a cantităților efectiv prezente. Aceste mecanisme trebuie să permită o intervenție promptă pentru a reduce cantitățile respective în cazurile în care există un risc previzibil de depășire a pragurilor stabilite în anexa I. Această abordare este însă permisă numai în cazul în care mecanismul păstrează înregistrări adecvate, permițând astfel autorităților competente să efectueze verificările necesare.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o reglementare națională poate impune ca notificarea prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2012/18 să fie efectuată în mod specific, excluzând astfel formele de notificare bazate pe tehnologii mai recente. Instanța de trimitere se referă în această privință la tehnologiile utilizate de societatea Bufarini și de alți operatori care au pus în aplicare mecanisme de monitorizare precum cele evocate mai sus.

Motivele care au determinat instanța de trimitere să adreseze această întrebare nu ne sunt pe deplin clare. În plus, nu vedem cum un răspuns la această întrebare ar putea avea impact asupra procedurii pendinte în fața instanței de trimitere.

Din câte înțelegem, întrebarea care se află în centrul litigiului principal este ce metodă trebuie utilizată pentru a stabili dacă un amplasament intră în domeniul de aplicare al Directivei 2012/18 pentru motivul că substanțele periculoase sunt efectiv prezente sau pot fi prezente în amplasament într‑o cantitate egală cu sau mai mare de limitele stabilite în anexa I la Directiva 2012/18. Societatea Bufarini susține că metoda pe care o utilizează în această privință este conformă cu dispozițiile directivei. Aceasta ar însemna că amplasamentul său nu intră în domeniul de aplicare al directivei.

Stabilirea modului în care un operator trebuie să efectueze notificarea prevăzută la articolul 7 din Directiva 2012/18 – presupunând că această dispoziție este aplicabilă în cazul societății Bufarini – apare ca fiind lipsită de relevanță pentru problemele ridicate în litigiul principal. Această concluzie se impune a fortiori în cazul în care se răspunde la prima întrebare preliminară în modul pe care l‑am propus mai sus.

În consecință, considerăm că a doua întrebare preliminară este inadmisibilă.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează: 1) Articolul 3 punctul 12 din Directiva 2012/18/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 iulie 2012 privind controlul pericolelor de accidente majore care implică substanțe periculoase trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici naționale potrivit căreia prezența „anticipată” a substanțelor periculoase în cadrul unui amplasament este evaluată prin raportare la mecanisme instituite de operator care asigură monitorizarea continuă a cantităților efectiv prezente. Astfel de mecanisme trebuie să permită o intervenție promptă pentru a reduce cantitățile respective atunci când există un risc previzibil de depășire a pragurilor stabilite în anexa I la Directiva 2012/18. Acest lucru este valabil cu condiția ca mecanismul să păstreze înregistrări adecvate, permițând astfel autorităților competente să efectueze verificările necesare. 2) A doua întrebare preliminară este inadmisibilă.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 23 octombrie 2025 ( 1 )