Concluziile avocatei generale doamna T. Ćapeta prezentate la 22 mai 2025.#Naturvårdsverket împotriva lui UQ și a lui IC.#Cereri de decizie preliminară formulate de Svea hovrätt, Mark- och miljööverdomstolen.#Trimitere preliminară – Mediu – Deșeuri – Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 – Articolul 24 alineatul (2) – Transfer – Preluare în cazul unui transfer ilegal – Preluarea unor deșeuri de către autoritatea competentă de expediere – Obligația sau posibilitatea acestei autorități de a recupera sau de a elimina deșeurile în pofida opoziției expeditorului inițial – Articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Drept de proprietate – Validitate.#Cauzele conexate C-221/24 și C-222/24.

„Gunoiul unui om este comoara altuia.”

Totuși, luat ad litteram, acest vechi proverb poate servi drept scuză pentru „imperialismul deșeurilor” ( 2 ). Vechiul dumneavoastră telefon mobil? Otrăvește așa‑numiții „burner boys” din comunitățile sărace din Ghana ( 3 ). Mașina dumneavoastră veche? Poluează aerul în Nigeria ( 4 ).

Tocmai pentru a preveni acest nou tip de colonialism, Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 ( 5 ) (denumit în continuare „Regulamentul privind transferurile de deșeuri”) interzice exportul de deșeuri și de deșeuri periculoase către, între altele, continentul african. Cu toate acestea, astfel cum reiese din prezentele cereri de decizie preliminară, problema comerțului ilegal cu deșeuri persistă.

Prezenta cauză privește transporturi de containere din Suedia către Camerun (prin Belgia) și către Republica Democrată Congo (prin Germania). Inspecțiile efectuate de autoritățile competente din Anvers (Belgia) și din Hamburg (Germania) au relevat că respectivele containere erau încărcate, printre altele, cu vehicule, produse electronice, anvelope, mobilier, îmbrăcăminte și produse electrocasnice de mari dimensiuni. Majoritatea acestor articole au fost clasificate drept „deșeuri” sau „deșeuri periculoase” de către autoritățile competente, exportul lor din Uniunea Europeană fiind, prin urmare, interzis ( 6 ).

Autoritatea competentă din țara exportatoare, Naturvårdsverket (Agenția suedeză pentru protecția mediului), a preluat containerele în cauză. Împotriva voinței reclamanților în primă instanță, această autoritate a eliminat și a recuperat, de asemenea, conținutul containerelor respective. În faza de recurs, Curții i se solicită să interpreteze întinderea „obligației de preluare a deșeurilor”, astfel cum reiese din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, precum și să aprecieze compatibilitatea acesteia cu dreptul de proprietate.

Uniunea Europeană și statele sale membre sunt părți la Convenția de la Basel ( 7 ). Această convenție urmărește să stabilească un cadru global de control al circulației deșeurilor periculoase sau a altor deșeuri, începând cu reducerea la minimum a producerii de astfel de deșeuri și încurajând gestionarea rațională din punct de vedere ecologic a acestora, în special în cazul în care deșeurile respective sunt transportate peste frontiere.

În anul 1995, Conferința părților la Convenția de la Basel a adoptat „amendamentul de interzicere” ( 8 ). Inițiat de o coaliție de țări în curs de dezvoltare ( 9 ), amendamentul de interzicere impune o interdicție pentru toate transporturile transfrontaliere de deșeuri periculoase „din țările industrializate către țările în curs de dezvoltare” ( 10 ).

Convenția de la Basel și amendamentul de interzicere fac parte din dreptul Uniunii în virtutea Regulamentului privind transferurile de deșeuri ( 11 ).

Acest regulament urmărește să stabilească proceduri și regimuri de control aplicabile transferurilor de deșeuri ( 12 ). Acesta organizează și reglementează supravegherea și controlul transferurilor de deșeuri în mod strict, ținând seama de necesitatea de a conserva, proteja și îmbunătăți calitatea mediului ( 13 ), de obiectivul constând în reducerea la minimum a transferurilor de deșeuri și gestionarea ecologică rațională și eficientă a deșeurilor respective ( 14 ), în conformitate, printre altele, cu principiul proximității în ceea ce privește gestionarea deșeurilor ( 15 ).

Articolele 34 și 36 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri interzic exportul din Uniune către anumite țări terțe a deșeurilor destinate eliminării sau recuperării ( 16 ).

Camerun și Republica Democrată Congo fac parte din grupul de țări către care exportul menționat mai sus este interzis ( 17 ).

Transferurile de deșeuri care încalcă această interdicție sunt considerate transferuri „ilegale” ( 18 ).

Potrivit articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, revine notificatorului (de facto sau de iure) și, în subsidiar, autorității competente din țara de expediere sarcina de a prelua deșeurile care au fost transferate ilegal.

Această obligație de preluare a deșeurilor și consecințele acesteia constituie obiectul prezentei trimiteri preliminare.

Reclamanții din litigiul în fața primei instanțe sunt UQ (în cauza C‑221/24) și IC (în cauza C‑222/24), care au încercat să transporte containere din Suedia în Camerun (via Belgia) și, respectiv, în Republica Democrată Congo (via Germania).

Autoritățile belgiene și germane competente au calificat articolele din respectivele containere ca fiind deșeuri și deșeuri periculoase ( 19 ).

Pe baza acestor informații și considerând că nu existau suficiente elemente de probă în sens contrar, Naturvårdsverket a concluzionat că UQ și IC au efectuat transferuri externe ilegale de deșeuri către țări terțe. Acest lucru a declanșat obligația de preluare a deșeurilor.

Naturvårdsverket a solicitat UQ și IC să precizeze dacă intenționau să returneze ele însele containerele sau dacă autoritatea respectivă ar trebui să le preia și să gestioneze deșeurile pe cheltuiala lor. UQ și IC au solicitat ca Naturvårdsverket să se ocupe de procesul de returnare în Suedia, însă au cerut să le fie returnat conținutul containerelor. Naturvårdsverket a respins această din urmă solicitare, considerând că UQ și IC nu furnizaseră suficiente dovezi că ar fi în măsură să recupereze sau să elimine deșeurile într‑un mod acceptabil din punct de vedere ecologic.

În consecință, această autoritate a decis să elimine deșeurile și deșeurile periculoase (în cauza C‑221/24) sau să le recupereze ea însăși (în cauza C‑222/24). În acest scop, autoritatea a întocmit o notificare privind un transfer de deșeuri în care Naturvårdsverket era indicată ca fiind notificatorul și persoana responsabilă de transfer. Autoritățile belgiene și germane și‑au exprimat acordul cu privire la notificarea respectivă.

Containerele în cauză au fost returnate în Suedia, depozitate într‑o instalație de preluare și inspectate de autoritatea de supraveghere competentă, Länsstyrelsen i Norrbottens län (Prefectura provinciei Norrbotten, Suedia). Această autoritate a considerat că era vorba despre amestecuri de deșeuri, dintre care unele constituiau deșeuri periculoase. Aceasta a fost, de asemenea, de acord cu aprecierile autorităților belgiene și, respectiv, germane, potrivit cărora cele două cazuri vizau transferuri ilegale de deșeuri, iar deșeurile trebuiau fie eliminate într‑un mod acceptabil din punct de vedere ecologic (în cauza C‑221/24), fie recuperate (în cauza C‑222/24).

UQ și IC au atacat deciziile Naturvårdsverket la Nacka tingsrätt, Mark- och miljödomstolen (Tribunalul de Primă Instanță din Nacka, Secția pentru Litigii Imobiliare și de Mediu, Suedia) (denumit în continuare „Tribunalul pentru Litigii Imobiliare și de Mediu”). În ambele cauze, instanța menționată a confirmat deciziile Naturvårdsverket în ceea ce privește competența acestei autorități de a prelua conținutul containerului în Suedia. Cu toate acestea, instanța respectivă a anulat deciziile în partea în care se refereau la competența acestei autorități de a elimina sau de a recupera conținutul containerului în cauză. Potrivit Tribunalului pentru Litigii Imobiliare și de Mediu, astfel de acțiuni restrâng dreptul de proprietate fără un temei juridic.

Naturvårdsverket a formulat apel împotriva acestei decizii la Svea hovrätt, Mark- och miljööverdomstolen (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Secția pentru Litigii Imobiliare și de Mediu) (denumită în continuare „Curtea de Apel cu sediul în Stockholm”). Aceasta consideră că nu este clar cum poate funcționa sistemul de transporturi transfrontaliere de deșeuri și de recuperare a transferurilor transfrontaliere ilegale de deșeuri în situația în care autoritatea competentă care preia deșeurile, în speță Naturvårdsverket, nu are dreptul de a asigura recuperarea și eliminarea acestora.

Invocând dreptul lor de proprietate, UQ și IC susțin că au solicitat Naturvårdsverket doar să returneze containerele în Suedia în numele lor, dar că nu au acordat agenției menționate permisiunea de a elimina sau a recupera conținutul lor. Potrivit acestora, nu există niciun temei juridic pentru ca Naturvårdsverket să își asume dreptul de proprietate asupra conținutului containerelor fără permisiunea lor. Aceste părți susțin de asemenea faptul că articolele în cauză erau deșeuri, având în vedere că urmau să fie utilizate în continuare în Africa.

Instanța de trimitere consideră că nu este clar cum ar trebui interpretată obligația de preluare a deșeurilor prevăzută de Regulamentul privind transferurile de deșeuri. Aceasta arată că transferurile în cauză intră în domeniul de aplicare al acestui regulament și că, în consecință, ar fi necesară o notificare a preluării lor în Suedia. Cu toate acestea, această instanță exprimă îndoieli cu privire la măsura în care se poate considera că declanșarea obligației de preluare a deșeurilor în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri face ca autoritatea competentă să devină deținătorul deșeurilor, astfel încât această autoritate să poată/fie obligată să efectueze recuperarea sau eliminarea deșeurilor, în pofida opoziției expeditorului inițial. În plus, dacă aceasta este o interpretare corectă a Regulamentului privind transferurile de deșeuri, instanța de trimitere ridică de asemenea problema compatibilității acestui efect cu dreptul de proprietate.

Având în vedere contextul factual și juridic enunțat mai sus, Curtea de Apel cu sediul în Stockholm a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O preluare efectuată în temeiul articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri include cerința sau posibilitatea ca autoritatea de expediere să recupereze sau să elimine deșeurile ulterior preluării, atunci când, pentru transferul în vederea returnării, au fost întocmite o notificare și un document de circulație care indică modul în care deșeurile urmează să fie tratate în țara de destinație? 2) Care sunt împrejurările în care pot fi aplicate dispozițiile articolului 24 alineatul (2) litera (d) de autoritatea de expediere pentru recuperarea sau eliminarea deșeurilor în cazul unui transfer ilegal de deșeuri în țara de expediere? Cum se coroborează dispozițiile prevăzute la litera (d) cu dispozițiile prevăzute la litera (c), de exemplu, pot fi efectuate împreună operațiunile de preluare, precum și de recuperare/eliminare în conformitate cu dispozițiile prevăzute la literele (c) și (d), sau aplicarea prevederilor unui punct impune ca procedura prevăzută de punctul imediat următor să nu fi fost posibilă? 3) Dacă articolul 24 alineatul (2) Regulamentul privind transferurile de deșeuri poate fi interpretat în sensul că, ulterior preluării, autoritatea de expediere este în ultimă instanță competentă să elimine deșeurile, chiar și în situația în care expeditorul inițial dorește să reintre în posesia deșeurilor, o astfel de interpretare este compatibilă cu garantarea dreptului de proprietate prevăzută de articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [denumită în continuare «carta»] și de articolul 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană [a Drepturilor Omului]?”

Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți, precum și Naturvårdsverket, au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 27 februarie 2025.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, pe care ne propunem să le analizăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească condițiile și consecințele aplicării articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, precum și modul în care această dispoziție se raportează la literele (d) și (e) ale aceleiași dispoziții.

Articolul 24 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul privind transferurile de deșeuri prevede: „În cazul în care transferul ilegal reprezintă responsabilitatea notificatorului, autoritatea competentă de expediere se asigură că deșeurile respective sunt: (a) preluate de notificator de facto sau, în cazul în care nu a fost prezentată nicio notificare, (b) preluate de notificator de iure sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, (c) preluate personal de autoritatea competentă de expediere sau de altă persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia sau, în cazul în care nu este posibil, (d) recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă, în țara de destinație sau de expediere, de către autoritatea competentă de expediere sau de o persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia sau, în cazul în care nu este posibil, (e) recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă, în altă țară, de către autoritatea competentă de expediere sau de o persoană fizică sau juridică acționând în numele acesteia, în cazul în care toate autoritățile competente în cauză sunt de acord.”

Comisia, fiind singura parte care a depus observații scrise cu privire la aceste întrebări, apreciază că dispozițiile citate anterior ale articolului 24 alineatul (2) urmează o ordine precisă, în sensul că recurgerea la o dispoziție ulterioară este permisă numai în măsura în care cea precedentă nu poate fi pusă în aplicare. Comisia arată că, deși este adevărat că articolul 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri nu acordă în mod expres autorității competente de „preluare” dreptul de a recupera sau de a elimina bunurile în cauză, această competență ar putea rezulta dintr‑o interpretare teleologică a obiectivului Regulamentului privind transferurile de deșeuri. Aceeași concluzie ar rezulta și dintr‑o interpretare conformă cu Convenția de la Basel.

Fiindu‑le solicitat de către Curte să adopte o poziție cu privire la prima și la a doua întrebare, în ședință, Parlamentul și Consiliul au achiesat la explicația Comisiei. Aceste instituții consideră că o simplă interpretare literală a articolului 24 alineatul (2) și în special a literei (c) a acestuia nu ar ține seama în mod corespunzător de obiectivul pe care obligația de preluare a deșeurilor urmărește să îl realizeze. Prin urmare, aceste părți au explicat că, interpretată în lumina obiectivului de gestionare rațională din punct de vedere ecologic, preluarea de către o autoritate competentă, în temeiul articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, a deșeurilor transferate ilegal implică de asemenea obligația și dreptul acestei autorități de a recupera și de a elimina deșeurile respective.

Suntem de acord cu această poziție.

În conformitate cu obligațiile internaționale ale Uniunii Europene în temeiul Convenției de la Basel, legiuitorul Uniunii a considerat că există riscul ca gestionarea rațională din punct de vedere ecologic a deșeurilor să nu poată fi asigurată dacă astfel de deșeuri sunt exportate către anumite țări terțe ( 20 ).

Obligația de preluare a deșeurilor, prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, este consecința directă a acestei situații implicite.

Potrivit considerentului (25) al regulamentului menționat, această obligație implică faptul că „persoana care se află la originea unui transfer ilegal ar trebui să fie obligată să retragă deșeurile în cauză sau să adopte măsuri alternative pentru recuperarea sau eliminarea acestora. În caz contrar, ar trebui să intervină autoritățile competente de expediere sau de destinație, după caz.”

Astfel cum au explicat în esență Naturvårdsverket, Parlamentul, Consiliul și Comisia în ședință, această idee se reflectă în structura articolului 24 alineatul (2) în modul enunțat în continuare.

Pe de o parte, literele (a), (b) și (c) se referă la returnarea deșeurilor în țara de expediere. Această parte a articolului 24 alineatul (2) reglementează astfel situațiile în care deșeurile în cauză au părăsit jurisdicția teritorială a autorității competente de expediere ( 21 ). Aceste dispoziții stabilesc ordinea ierarhică precisă în care este exercitată această obligație, autoritatea competentă de expediere acționând ca un „mecanism de ultimă instanță” pentru a asigura returnarea deșeurilor menționate în țara de expediere ( 22 ).

Pe de altă parte, literele (d) și (e) ale articolului 24 alineatul (2) reglementează situațiile în care deșeurile în cauză nu au părăsit niciodată țara de expediere, au ajuns deja în țara de destinație sau se află într‑o țară terță. Pentru a preveni, printre altele, orice alte transferuri inutile ale deșeurilor respective și, prin urmare, pentru a consolida obiectivul reducerii la minimum a transferurilor de deșeuri, deșeurile în cauză trebuie să fie recuperate sau eliminate în țara de expediere, în țara de destinație sau într‑o țară terță ( 23 ).

Într‑o situație precum cea în discuție în prezenta cauză, în care un transport de deșeuri a părăsit țara de expediere și este ținut în tranzit într‑un stat membru, se aplică exclusiv literele (a), (b) și (c) ale articolului 24 alineatul (2).

Prin urmare, literele (d) și (e) nu se aplică împrejurărilor de fapt din prezenta cauză.

Astfel, în principiu, notificatorul (de facto sau de iure) este cel responsabil de preluarea deșeurilor în cauză, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) literele (a) și (b).

Dacă UQ și IC ar fi decis să preia transferurile ilegale, s‑ar fi aplicat articolul 24 alineatul (2) litera (b).

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din explicația instanței de trimitere și din dosarul național, UQ și IC au solicitat în mod expres ca Naturvårdsverket să returneze deșeurile în Suedia, având în vedere lipsa lor de cunoștințe și/sau de resurse pentru a face acest lucru ele însele.

Procedând astfel, UQ și IC au renunțat să acționeze în calitate de notificatori în sensul articolului 24 alineatul (2) litera (b) ( 24 ).

Într‑o astfel de situație și astfel cum au arătat toate părțile care au participat la procedură, Naturvårdsverket, în calitate de autoritate competentă, este cea care, în temeiul articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, este obligată să returneze deșeurile respective ( 25 ).

După ce a decis să își asume obligația de preluare a deșeurilor și în conformitate cu cerințele care decurg din articolul 24 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, Naturvårdsverket a transmis autorităților belgiene și germane o notificare privind transferul transfrontalier de deșeuri sau de deșeuri periculoase care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind transferurile de deșeuri.

Care este consecința asumării de către această autoritate a obligației de preluare a deșeurilor?

În procedura în primă instanță, Tribunalul pentru Litigii Imobiliare și de Mediu a considerat că obligația de preluare a deșeurilor prevăzută la articolul 24 alineatul (2) litera (c) nu implică o posibilitate sau o obligație a autorității competente de a recupera sau de a elimina deșeurile rezultate dintr‑un transfer ilegal, având în vedere lipsa unei trimiteri exprese la o astfel de posibilitate sau obligație.

Desigur, este adevărat că articolul 24 alineatul (2) literele (a), (b) și (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri nu conține nicio mențiune cu privire la consecințele care decurg din obligația de preluare a deșeurilor. Doar literele (d) și (e) se referă în mod expres la transferurile ilegale de deșeuri care sunt „recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă”.

Cu toate acestea, cel puțin în versiunea în limba engleză, această formulare poate fi interpretată în două moduri. Pe de o parte, referirea la faptul că deșeurile pot fi „recuperate sau eliminate printr‑o metodă alternativă” poate fi interpretată în sensul că operațiunile de recuperare și de eliminare reprezintă o alternativă la preluarea unor astfel de deșeuri. Pe de altă parte, această formulare poate fi interpretată în sensul că operațiunile de recuperare și de eliminare trebuie să aibă loc întotdeauna ulterior preluării, dar pot avea loc „printr‑o metodă alternativă” fără preluarea tipurilor respective de transferuri pentru care preluarea nu este necesară sau este, în alt mod, imposibil de realizat.

Având în vedere explicațiile furnizate în ședință, considerăm că Curtea ar trebui să adopte a doua interpretare.

În primul rând, constatăm că, astfel cum a fost subliniat de către Parlament, Consiliu și Comisie, articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri are ca obiect transpunerea, în dreptul Uniunii, a obligațiilor prevăzute la articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Basel. Această din urmă dispoziție prevede că deșeurile care fac parte din „traficul ilicit”, care nu pot fi preluate de către exportator, de producător sau de statul exportator, trebuie să fie „eliminate într‑un alt mod, în conformitate cu dispozițiile [acestei] convenții” ( 26 ). Utilizarea expresiei „eliminate într‑un alt mod”, în special atunci când este interpretată în lumina versiunilor în limba spaniolă („eliminados de otro modo”) și în limba franceză („liminés d’une autre manière”) ale acestei dispoziții, indică faptul că obligația de preluare a deșeurilor implică deja obligația de recuperare sau de eliminare a deșeurilor în cauză și că numai în cazul în care această preluare inițială nu poate fi efectuată, deșeurile pot fi eliminate și „într‑un alt mod” de către o altă persoană sau autoritate.

În al doilea rând, rezultă din articolul 3 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, care apare în același titlu ca articolul 24, că deșeurile sunt transferate numai în scopul eliminării sau al recuperării ( 27 ). Cu alte cuvinte, în cazul în care un transfer ilegal este preluat de notificator, se presupune că persoana respectivă asigură recuperarea și eliminarea acestuia ( 28 ). Acest titlu nu prevede alte scopuri ( 29 ). Prin urmare, scopul obligației de preluare a deșeurilor este de a corecta caracterul ilegal al transferului în cauză prin reintroducerea sa în cadrul legislativ al Uniunii, având ca obiect asigurarea recuperării și a eliminării deșeurilor ( 30 ).

Rezultă că lipsa unei referiri exprese în cuprinsul literelor (a), (b) și (c) ale articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri la necesitatea de a asigura recuperarea sau eliminarea deșeurilor astfel preluate nu implică lipsa unei obligații pentru notificator sau pentru autoritatea competentă în acest sens.

Dimpotrivă, obligația de recuperare și de eliminare apare pentru toate scenariile prevăzute la articolul 24 alineatul (2) literele (a), (b) și (c) și este implicită în cadrul stabilit de Regulamentul privind transferurile de deșeuri în ansamblul său ( 31 ).

În scopul prezentei cauze, aceasta înseamnă că, prin faptul că a încredințat Naturvårdsverket sarcina de a prelua transferurile în cauză ( 32 ), UQ și IC au renunțat la posibilitatea de a recupera și de a elimina deșeurile respective într‑o instalație de tratare a deșeurilor la alegerea lor.

După cum a explicat Parlamentul, contrariul ar încuraja în mod nejustificat operatorii economici să încerce să efectueze transferuri ilegale de deșeuri, să aștepte returnarea acestora de către o autoritate competentă, să le recupereze și să încerce din nou să le exporte, ceea ce ar contraveni în mod direct obiectivelor Convenției de la Basel și ale Regulamentului privind transferurile de deșeuri ( 33 ).

Pentru motivele expuse mai sus, propunem Curții să răspundă la prima și la a doua întrebare ale instanței de trimitere că articolul 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1013/2006 trebuie interpretat în sensul că stabilește obligația autorității competente din statul de expediere de a prelua un transfer ilegal și de a recupera și a elimina deșeurile aferente.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență – în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare – să se stabilească dacă posibilitatea acordată autorității competente de a recupera sau de a elimina deșeurile rezultate dintr‑un transfer ilegal după preluare, astfel cum este prevăzută la articolul 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, este compatibilă cu protecția dreptului de proprietate prevăzut la articolul 17 din cartă ( 34 ).

Parlamentul, Consiliul și Comisia consideră că dreptul de proprietate, care poate fi restrâns în interesul general, nu se opune limitărilor care urmăresc atingerea obiectivului de protecție a mediului atunci când este vorba despre un transfer ilegal de deșeuri. În plus, aceste instituții consideră că Regulamentul privind transferurile de deșeuri stabilește un echilibru adecvat între dreptul de proprietate, pe de o parte, și protecția mediului, pe de altă parte. În opinia lor, acest echilibru se reflectă la articolul 24 alineatul (2) din regulamentul menționat prin atribuirea primului drept și a responsabilității aferente de recuperare și eliminare a deșeurilor respective deținătorului lor și numai ulterior autorităților competente ale statelor membre.

În ședință, Naturvårdsverket a achiesat la această poziție.

În primul rând, nu considerăm că obligația autorității competente de a prelua transferurile ilegale și de a recupera sau de a elimina deșeurile preluate implică un transfer al unui drept de proprietate de la proprietarul deșeurilor către autoritatea competentă.

Articolul 24 alineatul (2) literele (a) și (b) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri încredințează în primul rând notificatorului transferului ilegal în cauză sarcina de a prelua deșeurile respective și de a recupera și a elimina conținutul acestora. Organizatorul transferului ilegal ar putea fi proprietarul deșeurilor, dar la fel de bine ar putea să nu fie proprietarul lor.

În cazul în care persoana respectivă nu își îndeplinește această obligație de preluare sau este considerată a nu fi capabilă să facă acest lucru, articolul 24 alineatul (2) litera (c) reatribuie această obligație de recuperare și de eliminare autorității competente de expediere.

Reatribuirea obligației de recuperare și de eliminare în sarcina autorității competente de expediere nu conduce la un transfer al drepturilor de proprietate.

Prin urmare, orice drept de proprietate asupra deșeurilor în cauză revine în continuare proprietarului acestora, care nu este în mod necesar organizatorul transferului ilegal.

În al doilea rând, articolul 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri nu impune nicio obligație suplimentară față de cele deja impuse notificatorului în temeiul articolului 24 alineatul (2) literele (a) și (b) din regulamentul menționat.

Prin urmare, reatribuirea nu are ca efect impunerea unor limitări suplimentare asupra dreptului de proprietate în afara celor care, în orice caz, decurg din cadrul instituit prin Regulamentul privind transferurile de deșeuri.

În scopul prezentei cauze, concluziile de mai sus semnifică faptul că drepturile de proprietate ale UQ și IC asupra conținutului transferului, în cazul în care acestea existau, nu au fost afectate de transferul obligației de recuperare și de eliminare de la aceste persoane către Naturvårdsverket ( 35 ).

Cu toate acestea, chiar presupunând că ar fi posibil să se susțină că drepturile de proprietate ale proprietarului deșeurilor au fost restrânse, întrucât persoana respectivă nu poate decide în mod liber ce face cu deșeurile respective, având, în schimb, doar posibilitatea de a le elimina sau de a le recupera, această restrângere nu rezultă din reatribuirea obligației de preluare a deșeurilor care revine autorității competente în temeiul articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, ci rezultă din regimul juridic general aplicabil deșeurilor în cadrul Uniunii ( 36 ).

Această restrângere a dreptului de proprietate se întemeiază, așadar, pe lege și este proporțională cu obiectivul de protecție a mediului. Totuși, această chestiune depășește cadrul necesar soluționării prezentei cauze de către Curte.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare preliminară în sensul că examinarea celei de a treia întrebări nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1013/2006 în raport cu articolul 17 din cartă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Svea hovrätt, Mark- och miljööverdomstolen (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Secția pentru Litigii Imobiliare și de Mediu) după cum urmează: 1) Articolul 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri trebuie interpretat în sensul că stabilește obligația autorității competente din statul de expediere de a prelua un transfer ilegal și de a recupera și a elimina deșeurile aferente. 2) Examinarea celei de a treia întrebări nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 24 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1013/2006 în raport cu articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 22 mai 2025 ( 1 )