Concluziile avocatei generale doamna T. Ćapeta prezentate la 5 iunie 2025.#Ministério Público împotriva lui YX.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal Judicial da Comarca do Porto - Juízo Local Criminal de Vila Nova de Gaia.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate – Articolul 4 punctul 6 – Motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Obiectiv de reabilitare socială – Reședința persoanei condamnate – Preluarea executării pedepsei de către statul de executare în conformitate cu dreptul său intern – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în scopul executării lor într‑un alt stat membru – Suspendarea executării unei pedepse privative de libertate decisă de o instanță din statul membru de executare – Articolul 8 – Obligația statului de executare de a recunoaște hotărârea judecătorească și de a executa pedeapsa – Articolul 17 – Posibilitatea statului de executare de a stabili modalitățile de executare.#Cauza C-215/24.

În spațiul de libertate, securitate și justiție al Uniunii, o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate într‑un stat membru poate executa pedeapsa într‑un alt stat membru, în special dacă acest lucru favorizează reintegrarea socială a persoanei respective ( 2 ).

Prezenta cauză privește o persoană care a fost condamnată pentru o infracțiune în Portugalia, dar care locuiește în prezent în Spania. În temeiul Deciziei‑cadru 2008/909/JAI ( 3 ), autoritățile spaniole au decis să recunoască și să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată de Tribunal Judicial da Comarca do Porto – Juízo Local Criminal de Vila Nova de Gaia (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Porto – Tribunalul Penal din Vila Nova de Gaia, Portugalia) (denumit în continuare „instanța portugheză”).

Juzgado Central de lo Penal n.° 1 de Madrid (Tribunalul Penal Central nr. 1 din Madrid, Spania) (denumit în continuare „instanța spaniolă”) a modificat însă pedeapsa pronunțată, suspendând pentru o perioadă de doi ani executarea pedepsei cu închisoarea de șase luni.

Instanța portugheză, care este instanța de trimitere, ridică problema dacă o astfel de modificare este permisă în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909.

Dezacordul dintre părți privește în esență aspectul dacă o decizie de suspendare a executării unei pedepse poate face parte din executarea unei hotărâri, ceea ce reprezintă poziția guvernului spaniol, sau dacă aceasta modifică natura acestei hotărâri, ceea ce reprezintă poziția guvernului portughez și a Comisiei Europene.

La 9 octombrie 2018, YX a fost condamnat în Portugalia la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă fiscală, prevăzută și pedepsită de Decreto‑Lei n.o 20-A/90 (Decretul‑lege nr. 20-A/90) din 15 ianuarie 1990. Această pedeapsă a fost înlocuită cu o pedeapsă alternativă de 180 de zile‑amendă ( 4 ).

Cu toate acestea, YX nu a plătit amenda respectivă și nici nu a prezentat vreo dovadă care să demonstreze că neplata amenzii nu îi era imputabilă. Pentru acest motiv, în conformitate cu Código Penal (Codul penal portughez) ( 5 ), instanța de trimitere a revocat sancțiunea alternativă și a dispus executarea pedepsei privative de libertate inițiale ( 6 ).

Cu toate acestea, respectiva pedeapsă privativă de libertate nu a putut fi executată în Portugalia, întrucât YX nu a putut fi găsit pentru a i se comunica mandatul de arestare în acest stat membru. Prin urmare, acesta a fost declarat fugar în vederea executării pedepsei aplicate.

Câțiva ani mai târziu, YX a fost localizat în Spania. Astfel, la 22 februarie 2022, autoritățile portugheze competente au emis, în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584/JAI ( 7 ), un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”), solicitând predarea lui YX în vederea executării pedepsei privative de libertate de șase luni.

Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede un motiv facultativ de refuz al executării unui MEA atunci când persoana a cărei predare este solicitată are reședința legală în statul de executare, iar persoana respectivă dorește să execute pedeapsa în acest stat. Întemeindu‑se pe acest motiv, autoritățile spaniole au refuzat să execute MEA și s‑au angajat să recunoască pedeapsa aplicată de instanța portugheză și să o execute în Spania.

La 11 octombrie 2023, în temeiul articolului 80 din Código Penal spaniol (Codul penal spaniol) ( 8 ), instanța spaniolă a suspendat pentru o perioadă de doi ani executarea pedepsei cu închisoarea de șase luni aplicate lui YX și a informat autoritățile portugheze cu privire la această decizie.

Ministério Público (Ministerul Public portughez) nu poate subscrie la decizia instanței spaniole privind suspendarea pedepsei. Ca urmare, acesta s‑a adresat Tribunal Judicial da Comarca do Porto – Juízo Local Criminal de Vila Nova de Gaia (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Porto – Tribunalul Penal din Vila Nova de Gaia, Portugalia), instanța de trimitere în speță. În cadrul acestei proceduri, Ministerul Public portughez a solicitat sesizarea Curții de Justiție cu o întrebare preliminară.

Instanța de trimitere consideră că instanța din statul de executare nu poate modifica decizia instanței din statul emitent înlocuind decizia instanței care a pronunțat pedeapsa cu propria decizie. Instanța de trimitere adaugă că acceptarea unei astfel de modificări a pedepsei ar fi contrară principiilor recunoașterii și încrederii reciproce. Potrivit acestei instanțe, refuzând să execute MEA, autoritățile judiciare spaniole s‑au declarat dispuse să își asume executarea pedepsei în integralitatea sa, fără posibilitatea de a transforma pedeapsa privativă de libertate într‑o măsură alternativă.

De asemenea, instanța de trimitere consideră că autoritatea judiciară spaniolă trebuia, în orice caz, să informeze în prealabil statul emitent cu privire la posibilitatea ca pedeapsa cu închisoarea să fie suspendată pentru a‑i permite statului emitent să reacționeze.

În aceste condiții, Tribunal Judicial da Comarca do Porto – Juízo Local Criminal de Vila Nova de Gaia (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Porto – Tribunalul Penal din Vila Nova de Gaia, Portugalia) a hotărât să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) După ce a refuzat executarea [unui MEA] în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 având în vedere locul de reședință a persoanei condamnate și după ce a recunoscut hotărârea de condamnare, statul de executare poate invoca aplicarea dreptului său intern și competența sa în calitate de stat de executare pentru a suspenda pedeapsa privativă de libertate efectivă pronunțată de statul emitent, în condițiile în care procedura de executare a acestei hotărâri a fost deja inițiată? 2) Autoritatea judiciară a statului de executare poate modifica decizia autorității judiciare a statului emitent, care a dobândit conform cerințelor legale autoritate de lucru judecat, în afara cazurilor prevăzute la articolul 8 și la articolul 17 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2008/909? 3) Articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că permite statului de executare să acorde o suspendare a pedepsei cu închisoarea efectivă, aplicând condițiile prevăzute de dreptul său intern, atunci când autoritățile competente ale statului emitent nu au procedat astfel în conformitate cu dreptul lor? În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările precedente: 4) Ținând seama de dispozițiile articolului 12, ale articolului 13 și ale articolului 17 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909, autoritățile judiciare spaniole (statul de executare) nu ar fi trebuit să informeze în prealabil statul emitent cu privire la punctul lor de vedere în ceea ce privește posibilitatea de a suspenda pedeapsa cu închisoarea la care a fost condamnată persoana căutată?”

Guvernele spaniol și portughez, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții.

La 19 martie 2025 a avut loc o ședință în cadrul căreia aceste părți au prezentat pledoarii.

Un stat membru poate refuza executarea unui MEA pentru executarea unei pedepse privative de libertate numai dacă se angajează să execute pedeapsa astfel cum a fost pronunțată de instanța din statul emitent.

În cazul în care, din orice motiv, statul de executare nu poate executa pedeapsa privativă de libertate astfel cum a fost pronunțată de instanța din statul emitent, acesta trebuie să execute MEA ( 9 ).

Singurele excepții care permit statului de executare să se îndepărteze de pedeapsa pronunțată de instanța din statul emitent sunt prevăzute la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Decizia‑cadru 2008/909. Aceste excepții se aplică în cazul în care o pedeapsă pronunțată în statul emitent este incompatibilă cu dreptul statului de executare fie din cauza duratei sale, fie din cauza naturii sale. Într‑o astfel de situație, pedeapsa adaptată trebuie să reflecte cât mai îndeaproape posibil pedeapsa inițială, în limitele permise de dreptul statului de executare ( 10 ).

Prin urmare, constatarea vinovăției și aprecierea proporționalității unei pedepse se realizează în statul emitent și nu pot fi reexaminate de statul de executare ( 11 ).

Pentru acest motiv, Curtea a considerat, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ognyanov, că articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în mod strict și că nu lasă statului de executare decât posibilități limitate de a modifica natura sau durata pedepsei, astfel cum a fost pronunțată de instanța din statul emitent ( 12 ).

În timp ce pronunțarea unei condamnări (și anume stabilirea vinovăției și decizia privind o pedeapsă proporțională) este de competența statului emitent, executarea pedepsei este, astfel cum prevede articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909, de competența statului de executare.

Așadar, principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este reflectat în Decizia‑cadru 2008/909, este aplicat în două moduri: statul de executare trebuie în principiu să recunoască condamnarea pronunțată de instanțele din statul emitent, în timp ce statul emitent trebuie în principiu să recunoască normele privind executarea pedepselor, astfel cum există în statul de executare.

Esența litigiului din prezenta cauză constă în faptul că Regatul Spaniei consideră o decizie de suspendare a unei pedepse privative de libertate ca fiind o chestiune de punere în executare, în timp ce Republica Portugheză, susținută de Comisie, consideră că o decizie de suspendare este o sentință.

Răspunsul la întrebarea dacă suspendarea unei pedepse privative de libertate constituie o modificare sau o executare a acestei pedepse, care constituie esența primelor trei întrebări preliminare, depinde de interpretarea Deciziei‑cadru 2008/909, în special a articolelor 8 și 17 din aceasta. Prin urmare, vom analiza aceste trei întrebări împreună în cadrul secțiunii C din prezentele concluzii.

În cazul în care suspendarea unei pedepse privative de libertate constituie o modificare a naturii pedepsei privative de libertate inițiale, rezultă că articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 se aplică și interzice autorităților spaniole de executare să adapteze pedeapsa privativă de libertate prin transformarea acesteia în una cu suspendare. Cu toate acestea, dacă suspendarea pedepsei privative de libertate constituie o modalitate de executare a unei astfel de pedepse, articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 nu ar fi aplicabil. Astfel, statul de executare ar putea decide suspendarea unei pedepse privative de libertate în cadrul executării acesteia în temeiul articolului 17 din această decizie.

Înainte de a efectua această analiză, vom examina pe scurt excepția de inadmisibilitate ridicată de Regatul Spaniei (B).

A patra întrebare este condiționată de un răspuns pozitiv la primele trei întrebări. Întrucât vom propune Curții să răspundă negativ la aceste întrebări, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

Guvernul spaniol a contestat admisibilitatea trimiterii preliminare. În opinia sa, nu este posibil să se înțeleagă ce tip de procedură se desfășoară în fața instanței de trimitere și nici să înțeleagă de ce răspunsurile Curții sunt relevante pentru litigiul principal.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea nu poate răspunde la întrebările preliminare decât dacă un răspuns îi este util instanței naționale pentru a‑i permite să soluționeze litigiul cu care este sesizată ( 13 ).

În același timp, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unor astfel de întrebări numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu obiectul litigiului pendinte în fața instanței de trimitere ( 14 ).

În cadrul procedurii reglementate de Decizia‑cadru 2008/909, autoritățile statului emitent trebuie să își dea consimțământul ca pedeapsa privativă de libertate să fie executată de statul de executare, emițând în acest sens un certificat ( 15 ). Acest certificat poate fi revocat atât timp cât executarea pedepsei nu a început încă în statul de executare ( 16 ).

Astfel, chiar dacă, din păcate, în prezenta cauză, instanța de trimitere nu a explicat în decizia de trimitere care este obiectul exact al procedurii inițiate în fața sa de Ministerul Public portughez, prezumția de admisibilitate nu a fost răsturnată. Răspunsul oferit de Curte ar putea ajuta instanța de trimitere să decidă dacă certificatul trebuie eliberat sau revocat (dacă a fost deja eliberat) ( 17 ).

Prin urmare, nu este evident că răspunsurile la întrebările adresate nu sunt necesare pentru ca instanța de trimitere să soluționeze litigiul pendinte în fața sa. În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare.

Considerăm că o decizie de suspendare a unei pedepse privative de libertate modifică natura acesteia.

Prin urmare, împărtășim în această privință argumentele guvernului portughez și ale Comisiei, care au arătat că pedeapsa privativă de libertate și pedeapsa privativă de libertate cu suspendare sunt două tipuri de pedepse diferite.

O decizie de suspendare a unei pedepse privative de libertate nu ține, așadar, de executare, ci constituie mai degrabă o modificare a unei astfel de pedepse. Prin urmare, aceasta nu intră în domeniul de aplicare al articolului 17 din Decizia‑cadru 2008/909. De fapt, articolul 8 din aceasta se opune suspendării de către Regatul Spaniei a executării unei pedepse privative de libertate pronunțate de instanța portugheză.

Vom susține poziția noastră examinând modul de redactare a dispozițiilor relevante ale Deciziei‑cadru 2008/909, precum și contextul și finalitatea acestora, răspunzând în același timp la argumentele părților din prezenta procedură.

Discuția privind „natura” pedepsei rezultă din articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909. Potrivit primului paragraf din aceasta, statul de executare trebuie în principiu să recunoască și să execute pedeapsa, astfel cum a fost pronunțată de instanța din statul emitent. Numai în cazul în care ordinea sa juridică nu recunoaște pedepsele privative de libertate de o anumită durată [articolul 8 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909] sau de o anumită natură [articolul 8 alineatul (3) din aceasta], statul de executare poate „adapta” pedeapsa (a se vedea punctul 20 din prezentele concluzii).

O pedeapsă privativă de libertate de șase luni este în principiu recunoscută de dreptul penal spaniol. Prin urmare, suspendarea, care modifică natura unei astfel de pedepse, nu poate fi justificată în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909.

În plus, în cazul în care consideră necesară adaptarea pedepsei în conformitate cu articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909, statul de executare trebuie, în temeiul articolului 12 alineatul (1) din aceasta, să informeze statul emitent cu privire la decizia sa cât mai curând posibil. Procedând astfel, oferă statului emitent posibilitatea de a decide retragerea certificatului, dacă nu este de acord cu astfel de adaptări.

În speță, autoritățile spaniole nu au furnizat astfel de informații autorităților portugheze în temeiul articolului 12 din Decizia‑cadru 2008/909, întrucât nu au considerat că au modificat natura pedepsei recunoscute în sensul articolului 8 din decizie. Cu toate acestea, au informat autoritățile portugheze cu privire la faptul că au suspendat pedeapsa privativă de libertate în contextul executării acesteia.

Distincția dintre o măsură care constituie o pedeapsă și o măsură referitoare la executarea sau la aplicarea unei pedepse nu este întotdeauna clară ( 18 ).

Astfel, în speță, guvernul spaniol susține că suspendarea nu a modificat „natura” pedepsei. Aceasta rămâne în continuare o pedeapsă cu închisoarea pe o durată de șase luni, chiar dacă executarea sa este suspendată pentru o perioadă de probă de doi ani.

Considerăm că se pot găsi indicații cu privire la schimbarea „naturii” unei pedepse întrebând dacă a fost modificat aspectul pedepsei privative de libertate. În această privință, în opinia noastră, aspectul care determină diferența este dacă privarea de libertate este inevitabilă, precum în cazul unei pedepse privative de libertate, sau este condiționată, precum în cazul unei pedepse privative de libertate cu suspendare. Acesta este un argument care vine în sprijinul poziției guvernului portughez și a Comisiei potrivit căreia pedeapsa cu închisoarea și pedeapsa cu închisoarea cu suspendare sunt două pedepse de natură diferită.

În contextul prezentei cauze, s‑ar părea că instanța portugheză, după ce s‑a pronunțat în sensul constatării vinovăției lui YX, a considerat oportun ca acesta să execute pedeapsa cu închisoarea. Dacă ar fi considerat că pedeapsa privativă de libertate trebuia suspendată, această instanță ar fi putut pronunța o condamnare cu suspendare ( 19 ). Recunoașterea reciprocă, pe care se întemeiază cooperarea în materie penală, impune autorităților statului de executare să accepte constatarea vinovăției și decizia de condamnare corespunzătoare, astfel cum a fost pronunțată de instanța din statul emitent.

Rezultă că suspendarea unei pedepse privative de libertate de către instanța spaniolă a modificat natura pedepsei privative de libertate stabilite de instanța portugheză, care nu prevedea suspendarea. Întrucât ordinea juridică spaniolă recunoaște pedepsele privative de libertate de șase luni, Regatul Spaniei, în calitate de stat de executare, nu poate invoca nici articolul 8 alineatul (2), nici articolul 8 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909 pentru a suspenda executarea unei astfel de pedepse.

Articolul 17 din Decizia‑cadru 2008/909 privește executarea pedepsei, care este în principiu reglementată de legea statului de executare. Alineatele (3) și (4) ale acestei dispoziții abordează posibilitatea eliberării condiționate din închisoare.

În această privință, guvernul spaniol a arătat că pedeapsa privativă de libertate cu suspendare este similară cu eliberarea înainte de termen sau condiționată. În ambele cazuri, pedeapsa privativă de libertate nu este executată sau este executată parțial. De asemenea, în ambele cazuri, o decizie de suspendare a unei pedepse cu închisoarea sau de eliberare înainte de termen este strâns legată de situația personală și de comportamentul persoanei condamnate și poate fi considerată a contribui la mai buna reintegrare socială a respectivei persoane.

Eliberarea înainte de termen sau condiționată este considerată de articolul 17 din Decizia‑cadru 2008/909 ca o modalitate de executare a unei pedepse privative de libertate și, potrivit guvernului spaniol, având în vedere similitudinile, la fel ar trebui considerată suspendarea unei pedepse privative de libertate.

Deși argumentul invocat de guvernul spaniol are o anumită forță, este totuși de asemenea clar că articolul 17 din Decizia‑cadru 2008/909 se referă la eliberarea înainte de termen, iar nu la pedepsele privative de libertate cu suspendare.

Motivul pentru care această decizie reglementează eliberarea înainte de termen constă probabil în faptul că legiuitorul a constatat diferențe considerabile între normele care reglementează eliberarea înainte de termen în diferite state membre. În același timp, eliberarea înainte de termen intervine în mod necesar după începerea executării pedepsei cu închisoarea și, prin urmare, cu greu poate fi înțeleasă ca reprezentând altceva decât modalitatea de punere în executare a unei pedepse. Pentru a aborda eventualele probleme care ar putea apărea, articolul 17 alineatul (3) prevede obligația statului de executare de a informa statul emitent cu privire la normele sale privind eliberarea înainte de termen sau condiționată și împuternicește statul emitent să retragă certificatul în cazul în care nu este de acord cu politica statului de executare privind eliberarea înainte de termen ( 20 ). În temeiul articolului 13 din Decizia‑cadru 2008/909, retragerea unui certificat nu este posibilă după ce executarea a început în statul de executare. Prin urmare, este necesar să se prevadă o soluție legislativă care să îi permită statului membru emitent să respingă politica de eliberare înainte de termen a statului membru de executare de începerea executării pedepsei în acest din urmă stat.

Legiuitorul Uniunii nu a prevăzut o asemenea posibilitate în cazul suspendării pedepsei privative de libertate.

În opinia noastră și contrar celor susținute de guvernul spaniol, alegerea legislativă de a trata, la articolul 17, problemele care rezultă din diferențele dintre normele privind eliberarea înainte de termen, dar nu și pe cele referitoare la pedepsele privative de libertate cu suspendare, oferă un argument (textual) care pledează în favoarea respingerii tezei potrivit căreia suspendarea unei pedepse privative de libertate este o modalitate de punere în executare a acestei pedepse. Aceasta permite mai degrabă să se concluzioneze că legiuitorul Uniunii nu a înțeles suspendarea unei pedepse privative de libertate ca o modalitate de punere în executare a acestei pedepse, ci ca o pedeapsă diferită.

O astfel de concluzie este confirmată de contextul mai larg în care se înscrie Decizia‑cadru 2008/909.

În același an în care a adoptat Decizia‑cadru 2008/909, legiuitorul Uniunii a adoptat Decizia‑cadru 2008/947/JAI ( 21 ), aplicabilă hotărârilor judecătorești și deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative.

Astfel cum a arătat Comisia, aceste două decizii‑cadru au domenii de aplicare diferite și se exclud reciproc. În cazul în care cooperarea judiciară implică recunoașterea și executarea unei pedepse privative de libertate, normele aplicabile figurează în Decizia‑cadru 2008/909. În cazul în care cooperarea judiciară privește recunoașterea și executarea unei pedepse privative de libertate cu suspendare, normele figurează în Decizia‑cadru 2008/947.

Această soluție legislativă sugerează că legiuitorul Uniunii tratează pedepsele privative de libertate cu suspendare și cu executare ca două tipuri diferite de pedepse.

În speță, atât autoritățile statului de executare, cât și cele ale statului emitent au acționat în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909.

Concluzia potrivit căreia o pedeapsă privativă de libertate nu ar trebui convertită de statul de executare într‑o pedeapsă privativă de libertate cu suspendare este conformă cu finalitatea Deciziei‑cadru 2008/909.

Acest instrument urmărește, printre obiectivele sale, să permită recunoașterea reciprocă a pedepselor în domeniul dreptului penal. Atunci când, pe baza recunoașterii reciproce, un stat membru convine să pună în executare o hotărâre pronunțată într‑un alt stat membru și nu invocă unul dintre motivele de neexecutare a acestei hotărâri, executarea ar trebui să fie, astfel cum a observat Comisia, o simplă continuare a cauzei, astfel cum a început în statul emitent ( 22 ).

Suntem de acord cu acest punct de vedere. Faptul că executarea unei pedepse privative de libertate are loc în alt stat membru decât cel în care a fost pronunțată pedeapsa nu ar trebui să modifice executarea pedepsei, în același mod în care o hotărâre judecătorească nu ar fi modificată dacă ar fi executată într‑o altă regiune a aceluiași stat și sub jurisdicția unei alte instanțe decât cea care a pronunțat pedeapsa. Chiar dacă anumite norme care reglementează executarea pot fi diferite, executarea are loc ca o simplă continuare a condamnării.

Prin urmare, principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este consacrat de Decizia‑cadru 2008/909, ar trebui, în practică, să conducă la o cooperare automată între statele membre în materie de asigurare a respectării legii. Aceasta ar trebui să implice obligația statului de executare de a executa o hotărâre străină fără a examina dacă hotărârea respectivă ar fi fost pronunțată dacă procedura s‑ar fi desfășurat în conformitate cu dreptul intern al statului de executare ( 23 ).

Prin urmare, aprecierea de către statul de executare a aspectului dacă pedeapsa pronunțată în statul emitent corespunde celei care ar fi fost pronunțată pentru aceeași infracțiune în statul de executare ar trebui considerată contrară obiectivelor și spiritului Deciziei‑cadru 2008/909 ( 24 ).

Chiar dacă, astfel cum a explicat guvernul spaniol, suspendarea unei pedepse privative de libertate în Spania este posibilă în două etape: (i) pronunțarea unei pedepse privative de libertate și (ii) suspendarea acesteia, a doua etapă interferează cu aprecierea vinovăției și cu stabilirea pedepsei corespunzătoare de către instanța din statul de emitere.

Prin urmare, statul de executare nu ar trebui să fie autorizat să decidă suspendarea pedepsei cu închisoarea dacă instanța din statul emitent nu a pronunțat pedeapsa în această formă.

În sfârșit, trebuie să reflectăm asupra argumentelor guvernului spaniol, prezentate în observațiile sale scrise și confirmate în ședință, potrivit cărora hotărârile pronunțate în cauza Ardic ( 25 ) și în cauza Minister for Justice and Equality (Revocarea suspendării) ( 26 ) susțin punctul său de vedere, potrivit căruia decizia de suspendare a unei pedepse privative de libertate reprezintă o modalitate de executare a acestei pedepse, iar nu o modificare a acesteia.

În aceste hotărâri, Curtea a statuat că o decizie de revocare a suspendării unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior nu afectează nici natura, nici cuantumul pedepselor privative de libertate pronunțate prin hotărâri de condamnare definitive a persoanei în cauză ( 27 ).

Guvernul portughez și Comisia au considerat că aceste cauze nu sunt relevante în speță, întrucât priveau o problemă diferită. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere. Chiar dacă în aceste cauze Curtea a fost chemată să interpreteze noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată [o decizie]”, care figurează la articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, în aceste cauze era vorba despre o dilemă similară, și anume dacă ridicarea suspendării face parte din condamnare sau mai degrabă din simpla punere în executare a pedepsei deja stabilite. În consecință, considerăm că aceste cauze sunt într‑adevăr relevante în speță.

Cu toate acestea, considerăm, așa cum o face și Comisia, că o decizie de suspendare a pedepsei privative de libertate, în discuție în prezenta cauză, și revocarea suspendării, care era în discuție în aceste cauze, sunt de natură diferită. În timp ce decizia de suspendare a executării unei pedepse privative de libertate face parte din procedura care a condus la condamnare, care implică stabilirea vinovăției și a pedepsei adecvate, revocarea suspendării este executarea pedepsei privative de libertate cu suspendare, ale cărei condiții au fost deja stabilite în etapa de condamnare.

Pentru acest motiv, faptul că Curtea a considerat revocarea suspendării unei pedepse privative de libertate drept o modalitate de executare a unei pedepse nu se opune concluziei potrivit căreia, dimpotrivă, dispunerea suspendării pedepsei privative de libertate constituie o parte a condamnării.

În concluzie, considerăm că, în dreptul Uniunii, pedeapsa privativă de libertate cu suspendare și pedeapsa privativă de libertate fără suspendare sunt două tipuri de pedepse diferite. Prin urmare, statul de executare nu poate suspenda o pedeapsă cu închisoarea ca modalitate de executare a unei pedepse pe care s‑a angajat să o recunoască. O astfel de suspendare nu intră sub incidența executării reglementate de articolul 17 din Decizia‑cadru 2008/909. În realitate, aceasta modifică natura pedepsei și este în principiu interzisă de articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909.

În speță, dacă statul de executare nu dorește să execute pedeapsa privativă de libertate, acesta are posibilitatea de a executa MEA și de a preda persoana condamnată statului emitent pentru ca această persoană să execute pedeapsa în statul respectiv.

Cu toate acestea, după ce a refuzat executarea MEA în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 din cauza locului de reședință a persoanei condamnate și după ce a recunoscut hotărârea judecătorească de condamnare, statul de executare nu se poate întemeia pe dreptul național pentru a suspenda pedeapsa privativă de libertate efectivă aplicată în statul emitent.

Prin decizia de a suspenda pedeapsa privativă de libertate stabilită de instanța portugheză ca fiind proporțională cu infracțiunea fiscală comisă de YX, instanța spaniolă nu a inițiat executarea pedepsei, ci a modificat‑o, contrar articolului 8 din Decizia‑cadru 2008/909. Întrucât executarea pedepsei nu a început încă, autoritățile portugheze pot în continuare să decidă retragerea certificatului.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Judicial da Comarca do Porto – Juízo Local Criminal de Vila Nova de Gaia (Tribunalul de Arondisment Judiciar din Porto – Tribunalul Penal din Vila Nova de Gaia, Portugalia) după cum urmează: 1) Articolele 8 și 17 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană trebuie interpretate după cum urmează: – După ce a refuzat executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre având în vedere locul de reședință a persoanei condamnate și după ce a recunoscut hotărârea judecătorească de condamnare, statul de executare nu se poate întemeia pe dreptul național pentru a suspenda pedeapsa privativă de libertate efectiv aplicată în statul emitent. – Autoritatea judiciară a statului de executare poate modifica decizia autorității judiciare a statului emitent, care a dobândit conform cerințelor legale autoritate de lucru judecat, doar în cazurile prevăzute la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Decizia‑cadru 2008/909. În această privință, statul de executare poate înlocui o pedeapsă cu o altă pedeapsă de natură diferită doar dacă natura pedepsei pronunțate inițial de instanța din statul emitent nu este recunoscută în ordinea juridică a statului de executare. 2) Articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că nu permite statului de executare să acorde o suspendare a pedepsei cu închisoarea efectivă, aplicând condițiile prevăzute de dreptul său intern, atunci când autoritățile competente ale statului emitent nu au procedat astfel în conformitate cu dreptul acestui stat. 3) Având în vedere răspunsul dat la întrebările anterioare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 5 iunie 2025 ( 1 )