Concluziile avocatului general N. Emiliou prezentate la 27 martie 2025.###

În conformitate cu dreptul Uniunii, titularul unei mărci este decăzut din drepturile sale în cazul în care, printre altele, prin utilizarea ei de către titular, marca poate să inducă în eroare publicul, în special în ceea ce privește natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată ( 2 ).

În trecut, relevanța acestei norme a fost examinată în contextul mărcilor constituite din numele de familie al creatorului și producătorului inițial al produselor respective, în situația în care creatorul respectiv nu mai era implicat în întreprinderea titulară a mărcilor respective. În această privință, Curtea a precizat în special în Hotărârea Emanuel ( 3 ), că simpla dispariție a legăturii dintre creator, pe de o parte, și titularul mărcii, pe de altă parte, nu determină în sine caracterizarea mărcii drept înșelătoare și, prin urmare, posibilitatea ca titularul mărcii să fie decăzut din drepturile sale.

Cu toate acestea, prezenta cauză abordează această concluzie în raport cu împrejurări oarecum mai complexe.

Mai precis, prezenta cauză privește societatea franceză [W] [X], înființată de domnul [W] [X] cu scopul de a comercializa articole de îmbrăcăminte și accesorii la modă. În urma declarării insolvenței, drepturile asupra a două mărci franceze, ambele corespunzând numelui de familie al domnului [W] [X] (denumite în continuare „mărcile în cauză”), au fost cedate societății PMJC, o société par actions simplifiée (societate pe acțiuni simplificată) (denumită în continuare „PMJC”).

La început, domnul [W] [X] a continuat să lucreze la societatea respectivă, însă ulterior colaborarea a încetat și cele două părți au devenit părți adverse în instanță, ceea ce a condus printre altele la prezenta cerere de decizie preliminară. În procedura principală, PMJC l‑a chemat în judecată pe domnul [W] [X] pentru concurență neloială și susține că acesta a încălcat drepturile respectivei societăți asupra mărcilor în cauză. Prin intermediul unei cereri reconvenționale, domnul [W] [X] solicită decăderea PMJC din drepturile sale asupra mărcilor respective pentru motivul că PMJC le induce consumatorilor ideea că el este implicat în continuare în crearea produselor care poartă marca.

În acest context, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), sesizată în cauză, solicită să se stabilească dacă, în temeiul dreptului Uniunii, este posibil ca titularul să fie decăzut din drepturile sale asupra unei mărci care corespunde numelui de familie al creatorului pentru motivul că aceasta este utilizată, după cedarea sa către un terț, într‑un mod de natură să determine efectiv publicul să creadă că creatorul inițial participă în continuare la crearea produselor care poartă marca, deși nu mai este cazul.

Articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2008/95 prevedea că „titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale atunci când, după data înregistrării sale, marca: […] (b) este capabilă, ca urmare a folosirii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată, de către titular sau cu consimțământul lui, să inducă publicul în eroare în primul rând cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a acestor produse sau servicii”.

Prevederea menționată era în esență formulată în termeni identici cu cei ai articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 89/104 ( 4 ), reglementarea predecesoare a Directivei 2008/95.

Directiva 2008/95 a fost, la rândul său, înlocuită de Directiva 2015/2436. Articolul 20 litera (b) din cea din urmă directivă este formulată în termeni care, în esență, sunt aceiași cu cei ai articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/95 [și cu termenii articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 89/104] ( 5 ).

Într‑adevăr, potrivit articolului 20 din Directiva 2015/2436, „[t]itularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale atunci când, după data înregistrării sale, marca: […] (b) este capabilă, ca urmare a folosirii de către titular sau cu consimțământul acestuia pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată, să inducă publicul în eroare în primul rând cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a acestor produse sau servicii”.

Potrivit articolului L. 714-6 litera (b) din Code de la proprieté intellectuelle (Codul proprietății intelectuale), în versiunea aplicabilă în speță, titularul unei mărci care a devenit, prin fapta respectivului titular, de natură să inducă în eroare, în special cu privire la natura, la calitatea sau la proveniența geografică a produsului sau a serviciului, poate fi decăzut din drepturile sale.

Din decizia de trimitere rezultă că societatea [W] [X], înființată în anul 1978 de domnul [W] [X] pentru a comercializa articole de îmbrăcăminte și accesorii de modă, a făcut obiectul unei proceduri de insolvență. Ca urmare a acestei proceduri, activele corporale și necorporale ale societății, printre care se includeau în special drepturile asupra mărcilor în cauză, și anume „[W] [X]” nr. 1640795 ( 6 ) și „[W] [X]” nr. 3201616 ( 7 ), au fost cedate către PMJC în anul 2012.

Domnul [W] [X] a continuat să lucreze la PMJC până la expirarea termenului prevăzut în contract, și anume până la 31 decembrie 2015.

La 21 iunie 2018, PMJC a introdus o acțiune împotriva domnului [W] [X]. Aceasta a susținut că, prin continuarea activităților sale profesionale și artistice prin intermediul unei societăți, [X] Creative, o société par actions simplifiée (societate pe acțiuni simplificată), domnul [W] [X] ar fi săvârșit acte de concurență neloială și parazitară și ar fi încălcat drepturile PMJC asupra mărcilor în cauză. Printr‑o cerere reconvențională, domnul [W] [X] a solicitat decăderea PMJC din drepturile asupra mărcilor respective din cauza utilizărilor, în opinia sa, înșelătoare ale acestora între sfârșitul anului 2017 și începutul anului 2019, mai exact astfel încât să determine publicul să creadă că el este autorul creațiilor pe care sunt aplicate aceste mărci.

Deși această cerere reconvențională a fost respinsă în primă instanță, Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a admis‑o și, prin hotărârea din 12 octombrie 2022, a decăzut PMJC din drepturile sale asupra mărcilor în cauză.

Potrivit aceleiași hotărâri, dreptul Uniunii nu se opune pronunțării decăderii din drepturi a titularului unei mărci privind numele de familie al unui creator atunci când, prin manevrele sale, cesionarul acestei mărci face publicul să creadă că creatorul participă în continuare la conceperea produselor sau creează un risc suficient de grav să aibă loc o asemenea înșelătorie.

Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a statuat că aceasta era situația în speță, arătând printre altele că PMJC a fost condamnată în două rânduri pentru încălcarea drepturilor de autor ale domnului [W] [X] cu privire la operele sale recente care nu au fost cesionate PMJC în anul 2012. Se concluzionează în hotărârea instanței menționate că mărcile în litigiu au devenit înșelătoare, în măsura în care au fost utilizate sub formă de aplicări pe produse acoperite de decorațiuni care constituie acte de încălcare a drepturilor de autor ale domnului [X] [Y].

PMJC a formulat recurs la Cour de cassation (Curtea de Casație), instanța de trimitere.

În fața acestei instanțe, PMJC critică hotărârea Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris), făcând trimitere în special la Hotărârea Emanuel a Curții. Potrivit PMJC, această hotărâre trebuie interpretată în sensul că manevrele sale, chiar dacă ar fi menite să facă consumatorul să creadă că domnul [W] [X] este în continuare creatorul produselor care poartă mărcile în cauză sau participa la crearea acestora, nu ar putea aduce atingere mărcilor înseși.

Având în vedere opiniile divergente cu privire la interpretarea Hotărârii Emanuel menționate anterior, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze următoarea întrebare Curții în vederea unei decizii preliminare: „Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva [2008/95] și articolul 20 litera (b) din Directiva [2015/2436] trebuie interpretate în sensul că se opun pronunțării decăderii din drepturi a titularului unei mărci constituite din numele de familie al unui creator ca urmare a faptului că, ulterior cesionării sale, respectiva marcă a fost exploatată în condiții de natură să determine publicul să creadă în mod efectiv că acest creator participă în continuare la crearea produselor care poartă marca, deși nu mai este cazul?”

PJMC, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

Prezenta cauză privește norma de drept al Uniunii potrivit căreia titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturi în cazul în care, „ca urmare a folosirii de către titular […] pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată, [marca este capabilă] să inducă publicul în eroare în primul rând cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a acestor produse sau servicii” ( 8 ).

În ceea ce privește împrejurările specifice în raport cu care trebuie examinată această normă, observăm că decizia de trimitere precizează că PMJC a fost găsită vinovată în două rânduri pentru încălcarea drepturilor de autor ale domnului [X] [Y]. Cu toate acestea, din modul de redactare a întrebării preliminare rezultă că problema care trebuie abordată este mai largă și se referă la aspectul dacă norma menționată mai sus cuprinde situația în care titularul mărcii utilizează o marcă patronimică într‑un asemenea mod încât determină publicul să creadă că creatorul respectiv participă în continuare la crearea produselor care poartă marca în cauză, deși nu mai este cazul. Prin urmare, discuția din prezentele concluzii se va baza pe această ipoteză (mai largă), astfel cum este definită în întrebarea preliminară.

Vom începe analiza prin examinarea Hotărârii Emanuel, care constituie elementul principal al jurisprudenței Curții în materie (A). În continuare, vom explica motivele pentru care norma de drept al Uniunii aplicabilă nu se opune în principiu decăderii din drepturi a titularului unei mărci care corespunde numelui unui creator atunci când aceasta este utilizată în modul descris mai sus, cu condiția însă ca această utilizare să împiedice efectiv îndeplinirea funcției esențiale a mărcii respective (B). În cele din urmă, vom aborda argumentul PMJC întemeiat pe articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) (C).

În prezenta subsecțiune, vom identifica ratio decidendi al hotărârii menționate (1) și vom explica motivul pentru care, contrar celor susținute de PMJC, această hotărâre nu oferă un răspuns la întrebarea preliminară (2).

Cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată privea mărci pentru articole de modă care încorporau numele Elizabeth Emanuel, o creatoare de rochii de mireasă care a devenit cunoscută după ce a creat rochia de mireasă a prințesei Diana ( 9 ). În măsura în care prezintă relevanță în speță, doamna Emanuel și‑a cedat întreprinderea unui terț, ceea ce a presupus, pe scurt, transferul unei mărci înregistrate care purta numele său și, în continuare, întreruperea legăturilor dintre doamna Emanuel și titularul mărcii. Ulterior, noul titular a solicitat înregistrarea unei versiuni revizuite a mărcii respective, care conținea în continuare numele doamnei Emanuel. În acest stadiu, doamna Emanuel a apreciat că, din moment ce nu mai exista nicio legătură între ea și întreprinderea noului titular, marca a devenit înșelătoare. În consecință, ea s‑a opus înregistrării mărcii modificate și a solicitat decăderea titularului din drepturile sale asupra mărcii inițiale.

Întrebările adresate Curții priveau aspectul dacă, în esență, faptul că doamna Emanuel nu mai avea legătură cu crearea produselor pe care erau aplicate mărcile care cuprindeau numele său însemna că mărcile respective induceau în eroare (și, prin urmare, nu puteau fi înregistrate) și deveniseră înșelătoare (și, prin urmare, susceptibile să atragă decăderea din drepturi a titularului) ( 10 ).

Răspunsul Curții a fost negativ în privința ambelor aspecte invocate.

Aceasta s‑a referit, în primul rând, la aspectul legat de refuzul înregistrării ca urmare a caracterului înșelător al mărcii.

Aspectul specific a fost și este în continuare reglementat de norma potrivit căreia „mărcile de natură să înșele publicul, de exemplu cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produsului sau a serviciului”, „sunt refuzate înregistrării sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate” ( 11 ).

În această privință, Curtea a concluzionat în esență că dispariția legăturii dintre creator și întreprinderea care deține marca ce cuprinde numele creatorului respectiv nu face, în sine, ca marca să fie înșelătoare și, prin urmare, nu afectează, ca atare, eligibilitatea sa pentru înregistrare. Deși Curtea a recunoscut că un consumator ar putea fi influențat, atunci când cumpără un anumit articol de îmbrăcăminte care poartă o marcă patronimică, de convingerea (greșită) că o persoană fizică, precum doamna Emanuel în speță, a creat produsul respectiv, acest lucru nu face în sine ca respectiva marcă patronimică să devină înșelătoare, întrucât caracteristicile și calitățile produselor care poartă marca avută în vedere în cauza respectivă sunt în continuare garantate de întreprinderea care este noua titulară a mărcii ( 12 ).

Această concluzie reflectă premisa generală potrivit căreia funcția esențială a mărcii este, în definitiv, de a servi drept indicație a originii produselor care poartă marca și de a garanta că o singură întreprindere este responsabilă pentru calitatea produselor (sau a serviciilor) ( 13 ). Această premisă reflectă ideea că marca garantează că produsele sunt fabricate (sau create) sub controlul unei anumite întreprinderi, și anume titularul mărcii ( 14 ).

In casu, în primul rând, Curtea s‑a întemeiat pe acest raționament pentru a explica motivul pentru care o marcă patronimică poate să își schimbe titularul (și să iasă efectiv de sub sfera de control a creatorului inițial), fără ca această împrejurare să conducă în sine la calificarea mărcii drept înșelătoare (și să împiedice înregistrarea versiunii modificate a acesteia).

În al doilea rând, la punctul 53 din Hotărârea Emanuel, Curtea a aplicat această concluzie în privința cererii de decădere din drepturi formulate de doamna Emanuel, raportându‑se la identitatea condițiilor pentru motivul de decădere relevant, pe de o parte, și a celor care stau la baza motivului de refuz al înregistrării, pe de altă parte.

Deși vom reveni ulterior asupra acestei ultime părți a raționamentului, concluzia din Hotărârea Emanuel este că nu se poate susține cu succes că o marcă ce corespunde numelui unui creator de modă devine înșelătoare pentru simplul motiv că dispare legătura dintre creator și întreprinderea care furnizează produsele sub marca respectivă. O astfel de disociere, în sine, nici nu afectează eligibilitatea unei mărci pentru a fi înregistrată și nici nu constituie un motiv de decădere din drepturi a titularului său.

Observăm că o soluție contrară ar aduce efectiv atingere capacității înseși a unei mărci care corespunde numelui unei persoane fizice de a constitui un obiect autonom al tranzacțiilor comerciale ( 15 ). Acestea fiind spuse, respectiva concluzie nu este nici neclară, nici contestată în litigiul principal.

În discuție sunt implicațiile concluziei subsidiare a Curții de la punctul 50 din această hotărâre. În esență, Curtea a observat la punctul respectiv că, în cazul în care s‑ar dovedi că noul titular a intenționat să inducă în eroare consumatorii, făcându‑i să creadă că doamna Emanuel este încă creatoarea produselor care poartă marca, o astfel de manevră ar putea fi considerată dolosivă, dar nu ar putea constitui o înșelăciune și, prin urmare, nu ar putea „afecta marca însăși și, prin urmare, posibilitatea de a o înregistra” ( 16 ).

PMJC invocă această afirmație pentru a susține că, chiar dacă s‑ar dovedi că a încercat să inducă în eroare consumatorii, făcându‑i să creadă că domnul [X] [W] participă în continuare la crearea produselor desemnate de marcă, acest lucru nu ar putea constitui un motiv pentru a fi decăzută din drepturile asupra mărcilor în cauză. Din susținerile acestei părți rezultă în esență că, deși afirmația de la punctul 50 din Hotărârea Emanuel privește o înregistrare a unei mărci, aceasta se aplică mutatis mutandis decăderii din drepturi, având în vedere observația Curții de la punctul 53, potrivit căreia „aspectul legat de decăderea din drepturi”, invocat în cauză, trebuie apreciat în același mod ca „aspectul legat de înregistrare”, având în vedere identitatea condițiilor aplicabile.

În continuare, vom explica de ce această poziție nu este corectă.

Pentru a înțelege domeniul de aplicare exact al Hotărârii Emanuel, este necesar să se analizeze mai îndeaproape implicațiile acesteia pentru aspectul legat de înregistrare, pe de o parte, (a) și pentru aspectul legat de decăderea din drepturi, pe de altă parte, (b).

Trebuie arătat de la bun început că examinarea motivului de refuz al înregistrării ca urmare a caracterului înșelător al mărcii (al cărui conținut este prezentat mai sus la punctul 30 din prezentele concluzii) se efectuează numai în raport cu semnul a cărui înregistrare este solicitată, pe baza caracteristicilor sale intrinseci ( 17 ) (care sunt examinate în raport cu produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea și pe baza percepției publicului ( 18 )).

În acest context, Curtea a statuat că, „pentru a se putea constata că o marcă a fost înregistrată cu încălcarea motivului de refuz legat de riscul de inducere în eroare, trebuie să se demonstreze că semnul depus în vederea înregistrării ca marcă genera el însuși un asemenea risc” ( 19 ).

De asemenea, din jurisprudența Tribunalului referitoare la articolul 7 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul 2017/1001 (echivalentul în contextul mărcii Uniunii Europene) rezultă că aplicabilitatea motivului de refuz al înregistrării pentru înșelăciune implică o desemnare suficient de precisă a caracteristicilor potențiale ale produselor sau serviciilor care poartă marca examinată, care vor fi considerate înșelătoare în cazul în care consumatorul vizat este determinat să creadă că produsele care poartă marca respectivă prezintă anumite caracteristici pe care nu le posedă în realitate ( 20 ).

În schimb, utilizarea mărcii de către titularul său este lipsită de relevanță în ceea ce privește examinarea eligibilității pentru înregistrare și nu poate conduce în mod retroactiv la invalidarea înregistrării. Astfel, Curtea a confirmat în esență că o marcă nu poate fi declarată nulă pe baza modului în care este gestionată de către titularul său ( 21 ). La rândul său, Tribunalul a explicat că, „în materie de nulitate, problema care se ridică este dacă marca ar fi trebuit să nu fie înregistrată ab initio pentru motive care existau deja la data cererii de înregistrare a mărcii, luarea în considerare a unor elemente ulterioare neputând servi decât la lămurirea împrejurărilor astfel cum se prezentau la acea dată” ( 22 ).

Din această perspectivă, afirmația Curții de la punctul 50 din Hotărârea Emanuel (cu privire la lipsa de relevanță a manevrelor dolosive în scopul înregistrării) este perfect compatibilă cu logica ce guvernează examinarea eligibilității unui semn pentru înregistrarea ca marcă. Astfel, întrucât această examinare nu ia în considerare decât semnul și percepția publicului cu privire la produsele sau serviciile acoperite, atunci, în mod logic, o manevră dolosivă a titularului care are ca scop înșelarea publicului cu privire la adevăratul creator al produselor care poartă marca este lipsit de relevanță. Acesta este și motivul pentru care Curtea a concluzionat, la punctul menționat, că astfel de manevre nu puteau afecta posibilitatea ca semnul să fie înregistrat.

În schimb și astfel cum vom explica în continuare, această hotărâre nu permite concluzia că aceeași manevră este, ca atare, lipsită de relevanță în contextul motivului de decădere în discuție în speță.

Principala sursă de confuzie în ceea ce privește implicațiile Hotărârii Emanuel pentru prezenta cauză își are originea în interpretarea coroborată a punctelor 50 și 53 din hotărârea respectivă. Amintim că la primul punct menționat Curtea a reținut că o manevră care ar putea fi considerată dolosivă nu afectează posibilitatea înregistrării unui semn ca marcă. În schimb, punctul 53 conține o scurtă motivare cu privire la decăderea din drepturi a titularului unei mărci în cadrul căreia Curtea aplică concluzia sa anterioară cu privire la aspectul legat de înregistrare (irelevanța dispariției legăturii) invocat în speță, în raport cu identitatea condițiilor care se aplică în ambele contexte.

Admitem că, la prima vedere, aceste două pasaje pot conduce la aceeași concluzie ca cea la care a ajuns PMJC. Astfel, s‑ar putea susține că, întrucât Curtea a exclus pertinența folosirii unei manevre dolosive în vederea înregistrării (punctul 50), același lucru trebuie să fie valabil în contextul decăderii din drepturi, având în vedere că Curtea concluzionează cu privire la aspectul legat de decăderea din drepturi pe baza explicației potrivit căreia condițiile aplicabile în ambele contexte sunt identice (punctul 53).

Cu toate acestea, o analiză mai atentă conduce la un rezultat diferit.

În primul rând, constatarea esențială în cadrul hotărârii cu privire la aspectul legat de înregistrare invocat în cauză nu figurează la punctul 50, ci la punctul 49, care, în esență și coroborat cu punctul 48, stabilește că dispariția legăturii dintre creator și noul titular al mărcii nu afectează, în sine, înregistrarea unei mărci care corespunde numelui creatorului respectiv. Această concluzie este apoi concretizată la punctul 51 din hotărârea menționată. În schimb, afirmația de la punctul 50 completează această concluzie principală prin comentarea unui caz (ipotetic) de manevră dolosivă utilizată de titular (și lipsa sa de pertinență pentru înregistrare). Întrucât punctul 53 reia în esență concluzia principală la care s‑a ajuns la punctul 51 (de a considera că dispariția legăturii este la fel de lipsită de pertinență în contextul decăderii din drepturi), este firesc să se considere că această concluzie privind decăderea se referă la constatarea principală (irelevanța dispariției legăturii), iar nu la afirmația suplimentară de la punctul 50 (irelevanța manevrei dolosive).

În al doilea rând, în ceea ce privește trimiterea, la punctul 53, la identitatea condițiilor aplicabile, chiar și o comparație sumară a dispozițiilor relevante care se aplică refuzului înregistrării și, respectiv, decăderii din drepturi relevă o distincție esențială. Deși enumerarea criteriilor aplicabile pentru examinarea caracterului înșelător/de natură să inducă în eroare al unei mărci este, în ambele cazuri, aceeași („natura, calitatea sau proveniența geografică”), iar această enumerare este, de asemenea, în ambele cazuri, neexhaustivă („de exemplu”/„în special”), datele de intrare relevante pentru examinarea acestor criterii diferă în mod fundamental, astfel cum observă guvernul francez și Comisia. În această privință, articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 (și dispozițiile predecesoare ale acestuia) precizează în mod clar că examinarea motivului de decădere în discuție în speță trebuie să țină seama de utilizarea mărcii (după înregistrarea acesteia). În schimb, pentru motivele pe care le‑am prezentat în subsecțiunea anterioară, acest element nu este relevant în etapa înregistrării.

Prin urmare, deși nu ne este clar care a fost cu exactitate intenția Curții atunci când a observat că condițiile de decădere din drepturi și cele de refuz al înregistrării în temeiul dispozițiilor legislative respective sunt aceleași, considerăm că, în cazul în care Curtea ar fi intenționat să excludă relevanța manevrei dolosive descrise la punctul 50 din hotărâre inclusiv în contextul decăderii din drepturi, aceasta ar fi clarificat în mod explicit acest lucru. Aceasta deoarece, spre deosebire de etapa de înregistrare care se bazează exclusiv pe caracteristicile semnului în sine, nu există niciun temei evident pentru a înlătura orice manevră ulterioară înregistrării în cadrul analizei legate de decăderea din drepturi.

În al treilea rând, situația de fapt din speță nu a implicat nicio manevră specifică, și potențial dolosivă, a noului titular și ambele aspecte invocate în cauza respectivă trebuiau examinate numai în lumina (simplei) întreruperi a legăturii dintre creator și noul titular al mărcii. Acest lucru confirmă din nou concluzia potrivit căreia domeniul de aplicare al punctului 53 din Hotărârea Emanuel privește lipsa de pertinență a dispariției legăturii în contextul decăderii din drepturi (prin analogie cu ceea ce Curtea a afirmat în concluzia principală cu privire la înregistrare).

Pe baza acestor considerații și în acord cu poziția guvernului francez și a Comisiei, nu împărtășim opinia PMJC potrivit căreia Hotărârea Emanuel determină răspunsul care trebuie dat la întrebarea adresată în prezenta cauză. Prin urmare, problema ridicată de această întrebare trebuie examinată ca fiind una nouă.

Înainte de a examina domeniul de aplicare al motivului de decădere în discuție în vederea propunerii unui răspuns la întrebarea preliminară (2), vom începe această subsecțiune prin formularea unor observații preliminare cu privire la norma exactă care se aplică ratione temporis (1).

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită interpretarea atât a articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/95, cât și a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436.

Observăm că această din urmă directivă a intrat în vigoare la 15 ianuarie 2019. Din jurisprudența Curții rezultă că, în esență, data relevantă pentru a stabili care dintre cele două directive este aplicabilă este data la care a fost introdusă acțiunea având ca obiect decăderea din drepturi ( 23 ).

Cu privire la acest aspect, deși din decizia de trimitere reiese că acțiunea principală a fost introdusă de societatea PMJC în anul 2018, înțelegem că acțiunea având ca obiect decăderea din drepturi rezultă din cererea reconvențională formulată de domnul [X] [Y]. Cu toate acestea, nu este indicată nicio dată pentru această cerere reconvențională. Indicarea, în decizia de trimitere, a faptului că, în această cerere reconvențională, domnul [X] [Y] invocă o utilizare înșelătoare a mărcilor în cauză „între sfârșitul anului 2017 și începutul anului 2019” sugerează că această cerere reconvențională este, în orice caz, ulterioară „începutului anului 2019”. Acest lucru pare să indice, la rândul său, că directiva aplicabilă ar putea fi Directiva 2015/2436, aspect a cărui verificare este, bineînțeles, de competența instanței de trimitere.

Cu toate acestea, întrebarea care dintre cele două directive se aplică, în prezentul context, pare lipsită de obiect, întrucât norma rezultată este în esență aceeași.

În această privință, nu suntem convinși de sugestia Comisiei potrivit căreia modificarea în versiunea în limba franceză a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436, și anume înlocuirea formulării anterioare „est propre […] à induire le public en erreur ( 24 )” (care reflectă formularea în limba engleză „it is liable to mislead”) cu formularea „risque […] d’induire le public en erreur” (ceea ce înseamnă „riscă să inducă publicul în eroare”), reflectă intenția legiuitorului de a extinde domeniul de aplicare al dispoziției pentru a include situații care nu au intrat în domeniul său de aplicare anterior, inclusiv o situație în care există o simplă posibilitate de inducere în eroare a publicului.

Contrar acestui punct de vedere, considerăm, pe de o parte, că formularea în limba franceză utilizată anterior în versiunea „est propre à” transmitea deja noțiunea de risc de inducere în eroare a publicului (în opoziție cu ideea unei înșelări efective).

Pe de altă parte, în jurisprudența sa destul de timpurie, Curtea a precizat că ipoteza decăderii în discuție presupune, de fapt, „înșelarea efectivă sau un risc suficient de grav de înșelare a consumatorului” ( 25 ).

Aceasta înseamnă că, deși inducerea în eroare efectivă nu este singurul scenariu care ar conduce la aplicarea motivului de decădere în discuție, criteriul rezultat este destul de strict și simpla posibilitate ca publicul să fie indus în eroare cu privire la o anumită caracteristică a produsului nu este suficientă. Dimpotrivă, noțiunea de risc grav utilizată de Curte sugerează, în opinia noastră, că ar trebui să existe un grad de probabilitate ridicat ca înșelarea efectivă să se producă.

În cele din urmă, o modificare similară celei din versiunea în limba franceză nu pare să fi avut loc în alte versiuni lingvistice ( 26 ). Din această perspectivă, criteriul rezultat în cadrul celor două directive trebuie considerat a fi același și trebuie înțeles în sensul care i‑a fost atribuit anterior de Curte. Astfel, această modificare (pentru care nu am putut identifica nicio explicație) nu poate fi considerată dovada unei intenții a legiuitorului de a relaxa norma, în condițiile în care toate celelalte versiuni lingvistice au rămas, în partea relevantă, neschimbate ( 27 ).

Prin urmare, în analiza de mai jos vom face trimitere, din motive de simplificare, numai la articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 (cu mențiunea că concluzia noastră va fi valabilă și în cazul în care instanța de trimitere ar stabili că actul aplicabil este Directiva 2008/95).

Pentru a stabili dacă motivul de decădere în discuție în prezenta cauză poate viza o situație precum cea descrisă în întrebarea preliminară, vom examina modul de redactare a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 (a) și contextul în care apare această dispoziție, precum și obiectivele urmărite de această directivă (b).

Aplecându‑ne, în primul rând, asupra textului dispoziției aplicabile, observăm că criteriul prevăzut la articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 (și de dispozițiile predecesoare ale acestuia) este definit prin utilizarea de către titular sau cu consimțământul acestuia a mărcii care este de natură să inducă în eroare publicul cu privire la natura (și așa mai departe) a produselor și serviciilor vizate. Versiunea în limba franceză a directivei este de asemenea explicită atunci când precizează că o marcă trebuie considerată înșelătoare atunci când utilizarea sa riscă să inducă publicul în eroare.

Observăm că formularea acestei dispoziții este foarte generală.

În primul rând, aceasta se referă la utilizarea mărcii de către titularul său fără nicio limitare specifică dincolo de faptul că aceasta trebuie să privească marca și trebuie să conducă la posibilitatea ca marca să inducă publicul în eroare. Prin urmare, definiția unei astfel de utilizări nu este precizată.

În al doilea rând, rezultă de asemenea din prevederea menționată că utilizarea înșelătoare nu trebuie să privească în mod necesar calitatea, natura sau proveniența geografică a produselor și serviciilor vizate, astfel cum o demonstrează caracterul neexhaustiv al criteriilor enumerate. În această privință, caracterul neexhaustiv al acestei enumerări face inutilă, în opinia noastră, o discuție cu privire la aspectul dacă o „eroare in persona”, astfel cum este considerată în prezenta cauză, poate fi legată de unul dintre criteriile enumerate și care este criteriul specific la care se raportează.

Astfel, și similar cu susținerile guvernului francez, nu vedem de ce obiectul erorii, care poate declanșa aplicarea motivului de decădere în discuție în prezenta cauză, ar trebui să fie limitat, astfel cum susține PMJC, la orice aspecte specifice ale produselor care poartă marca, cum ar fi cele legate de compoziția acestora sau de modul specific în care au fost fabricate (această parte oferă un exemplu de marcă care face referire la aur și care ar fi utilizată pentru produse care nu conțin deloc aur sau un exemplu de marcă care face referire la producția organică pentru produse care ar fi de fapt de origine industrială).

Desigur, în contextul articolului 58 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2017/1001, care este identic în esență cu articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436, practica EUIPO indică faptul că utilizarea înșelătoare a unei mărci intervine atunci când caracteristicile produselor nu se aliniază la mesajul clar transmis de semn. Acest lucru s‑ar aplica, de exemplu, în cazul unei mărci care conține elementele verbale „goat” și „cheese” și un element figurativ care reprezintă o capră, aplicate pe o brânză care nu este fabricată din lapte de capră sau al unei mărci „Pure New Wool” înregistrată pentru îmbrăcăminte care ar fi utilizată pentru îmbrăcăminte fabricată din țesături artificiale ( 28 ). În plus, pentru mărcile care constau într‑o indicație geografică sau care conțin o astfel de indicație, se stabilește o utilizare înșelătoare dacă, pe scurt, produsele nu sunt fabricate în locul corespunzător mărcii ( 29 ).

În această ordine de idei, PMJC pare să susțină că o eventuală prezentare înșelătoare din partea sa cu privire la creatorul specific care se află în spatele produselor care poartă marca nu poate conduce la decăderea sa din drepturile asupra mărcilor în cauză, întrucât o astfel de prezentare înșelătoare nu ar afecta mesajul transmis de marcă și ar constitui un element exterior mărcii și produsului.

Amintim, în primul rând, că luarea în considerare a elementelor exterioare semnului este tocmai ceea ce diferențiază motivul de decădere în cauză de motivul „paralel” de refuz al înregistrării ca urmare a caracterului înșelător al semnului, astfel cum s‑a explicat deja.

În al doilea rând, singurul mesaj posibil care ar putea fi transmis, fără îndoială, de o marcă ce corespunde numelui unui creator de modă este faptul că produsele care poartă marca au fost concepute de creatorul respectiv sau în asociere cu acesta (la un moment dat), astfel cum pare să fi fost recunoscut de Curte în Hotărârea Emanuel ( 30 ). Cu toate acestea, tocmai pertinența unei astfel de percepții în scopul revocării (sau al înregistrării) a fost exclusă, pentru motive întemeiate, în hotărârea respectivă. De asemenea, Tribunalul a confirmat constatarea potrivit căreia „utilizarea unor mărci care constau într‑un patronim este o practică răspândită în toate sectoarele comerciale, iar publicul vizat știe foarte bine că în spatele fiecărei mărci patronimice nu se ascunde în mod obligatoriu un stilist care poartă același nume” ( 31 ).

În orice caz, admiterea argumentelor PMJC ar însemna că o marcă patronimică precum cea în discuție în prezenta cauză ar putea cu greu sau poate chiar niciodată să devină înșelătoare, după cum arată în esență guvernul francez. Astfel, simplul fapt că creatorul de al cărui nume este legată marca nu a participat la crearea produselor care poartă marca nu atrage posibilitatea ca titularul mărcii respective să fie decăzut din drepturi, astfel cum se precizează în mod clar în Hotărârea Emanuel, și, în același timp, niciun act al titularului care creează o impresie falsă în sens contrar nu poate avea o astfel de consecință (întrucât un astfel de act ar privi un element extern al mărcii și al produselor, potrivit argumentației PMJC).

Considerăm că o astfel de concluzie trebuie respinsă. Aceasta se datorează nu numai faptului că, astfel cum susține guvernul francez, nu există niciun motiv pentru a trata mărcile patronimice în mod diferit de alte mărci (excluzând posibilitatea ca utilizarea lor să devină înșelătoare), ci și faptului că, astfel cum s‑a arătat deja, din modul de redactare a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 rezultă că ceea ce contează pentru examinarea care trebuie efectuată în temeiul acestei dispoziții este dacă utilizarea unei astfel de mărci induce în eroare publicul cu privire la o anumită caracteristică a produsului (sau creează un risc suficient de grav de astfel de înșelare). Cu alte cuvinte, faptul că marca patronimică însăși nu poate transmite niciun mesaj viciat cu privire la o anumită caracteristică a produselor care poartă marca nu răspunde la întrebarea dacă o anumită utilizare a mărcii respective poate face acest lucru.

Prin urmare, nu înțelegem motivul pentru care utilizarea înșelătoare a mărcii nu ar putea privi creatorul real al produselor sau, în sens mai larg, originea stilistică a produsului, în cazul în care s‑ar concluziona că utilizarea unei mărci implică în mod fals că produsele care poartă marca au fost create în asociere într‑un anumit mod cu un anumit creator, astfel încât publicul este de fapt înșelat cu privire la acest aspect precis (sau dacă există un risc suficient de serios să intervină o astfel de înșelare).

În opinia noastră, faptul că o astfel de situație poate intra în domeniul de aplicare al articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 este confirmat și de examinarea contextului în care se înscrie dispoziția menționată mai sus și al obiectivelor urmărite de Directiva 2015/2436.

În ceea ce privește contextul, observăm că dispoziția în discuție face parte din secțiunea 4 a Capitolului 2 din Directiva 2015/2436, care prevede trei scenarii distincte de decădere din drepturi (care au fost prevăzute în mod similar la articolul 12 din Directiva 2008/95).

Primul scenariu se referă la decăderea din drepturi ca urmare, pe scurt, a „lipsei unei utilizări efective” a mărcii. În această privință, articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2015/2436 prevede că „[t]itularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată efectiv în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată”.

Observăm că, deși această normă vizează reducerea numărului total de mărci înregistrate și protejate în Uniunea Europeană (și, prin urmare, reducerea eventualelor conflicte dintre acestea), ea exprimă de asemenea, în sens mai larg, ideea că „[m]ărcile nu își îndeplinesc scopul de a diferenția produsele sau serviciile și de a permite consumatorilor să facă alegeri în cunoștință de cauză decât dacă sunt utilizate efectiv pe piață” ( 32 ). În această ordine de idei, Curtea a precizat în special că noțiunea de „utilizare serioasă” trebuie înțeleasă „în sensul că se referă la o utilizare efectivă, conformă cu funcția esențială a mărcii, care este aceea de a‑i garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii unui produs sau a unui serviciu, permițându‑i să distingă, fără vreo posibilitate de confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă proveniență” ( 33 ).

În ceea ce privește al doilea scenariu, articolul 20 litera (a) din Directiva 2015/2436 prevede decăderea din drepturi în cazul în care „[marca] a devenit, ca urmare a activității sau inactivității titularului său, denumirea uzuală în comerț a unui produs sau a unui serviciu pentru care ea este înregistrată”. Prin urmare, acest scenariu urmărește să elimine protecția în privința mărcilor care au devenit o referință generică și care, în consecință, și‑au pierdut caracteristica distinctivă (adesea ca urmare, în esență, a unui succes comercial deosebit) ( 34 ) și, prin urmare, capacitatea lor de a‑și îndeplini funcția de indicare a originii ( 35 ).

Al treilea scenariu de decădere din drepturi este cel în discuție în prezenta cauză.

Deși fiecare dintre aceste trei scenarii se aplică în mod evident unei situații distincte, reiese din jurisprudența Curții că toate trebuie înțelese în sensul că pun în aplicare logica și obiectivele care stau la baza normelor în materie de mărci care stabilesc că drepturile conferite titularului mărcii sunt protejate numai în măsura în care marca continuă să își îndeplinească funcția esențială de indicare a originii ( 36 ), reflectată chiar în definiția sa, care o descrie drept orice semn care este, printre altele, capabil „să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi” ( 37 ). În cazul în care această funcție nu mai este îndeplinită, titularul mărcii poate fi decăzut din drepturi ( 38 ).

Prin urmare, pare incoerent să se interpreteze domeniul de aplicare al celui de al treilea motiv de decădere în discuție în prezenta cauză în sensul că exclude în mod categoric, în toate împrejurările, posibilitatea decăderii din drepturi a titularului unei mărci patronimice, deși utilizarea acesteia transmite un mesaj fals cu privire la originea stilistică a produselor sau serviciilor vizate, ceea ce împiedică ca marca să servească drept garanție că produsele care poartă marca au fost dezvoltate sub controlul întreprinderii titularului.

Amintim în acest stadiu că concluzia principală la care a ajuns Curtea în Hotărârea Emanuel a fost justificată de faptul că ruperea legăturii dintre marca patronimică și creator nu a afectat funcția esențială a mărcii, întrucât noul titular al mărcii patronimice respective era cel care garanta calitatea produselor a care poartă marca. Acesta este motivul pentru care Curtea a refuzat ideea că o convingere greșită a consumatorului cu privire la creatorul articolelor de îmbrăcăminte respective (care, astfel cum a recunoscut Curtea, este totuși plauzibilă din punct de vedere factual) poate afecta înregistrarea sau poate conduce la decăderea din drepturi a titularului.

Ni se pare incoerent cu această concluzie să se sugereze că, întrucât ruperea legăturii este, ca atare, neproblematică pentru înregistrare și lipsită de relevanță în ceea ce privește decăderea de drepturi, nicio utilizare a unei astfel de mărci patronimice „disociate” nu poate conduce niciodată la decăderea din drepturi. Astfel, o asemenea concluzie ar echivala cu asigurarea unei protecții potențial permanente a unei mărci, în pofida faptului că utilizarea acesteia de către titular este contrară logicii de mai sus, împiedicând posibilitatea consumatorului de a distinge cu ușurință produsele care poartă marca de cele produse sub controlul unei alte entități (eventual prin obținerea unui profit necuvenit din activitatea unei alte întreprinderi).

Cu privire la acest aspect, observăm că, în Hotărârea Fiorucci, Tribunalul a adoptat deja aceeași poziție ca cea pe care o susținem în prezentul context. Astfel, atunci când a respins cererea de decădere a titularului din drepturile sale asupra mărcii corespunzătoare numelui unui creator de modă, acesta s‑a întemeiat pe împrejurarea că reclamantul nu a prezentat suficiente elemente de probă în susținerea cererii sale, dar nu pentru că o astfel de cerere nu putea fi admisă pentru motivul de decădere din drepturi ca urmare a unei utilizări înșelătoare a mărcii ( 39 ).

O poziție similară a fost adoptată și de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer în Concluziile prezentate în cauza Emanuel. Amintind în esență că dispariția legăturii dintre marcă și creator nu aduce atingere funcției esențiale a mărcii în scopul decăderii din drepturi, el a adăugat că, „pentru a se pronunța cu privire la o astfel de înșelare a publicului, revine [cu toate acestea] instanței naționale sarcina de a efectua o evaluare comparativă a împrejurărilor specifice ale cauzei, pentru a verifica consecințele exacte ale utilizării mărcii” ( 40 ).

În cele din urmă, amintim că din concluzia Curții enunțată în Hotărârea Emanuel rezultă că dispariția legăturii dintre creator și titularul unei mărci patronimice nu conduce în sine („pentru această simplă caracteristică”) la posibilitatea ca titularul mărcii respective să fie decăzut din drepturi. Totuși, după cum susține și guvernul francez, acest element al raționamentului indică în mod logic că o astfel de dispariție a legăturii, dacă este combinată cu alți factori, poate conduce la un rezultat contrar.

În același timp, și astfel cum arată în esență Comisia, constatările din Hotărârea Emanuel trebuie, în opinia noastră, încă înțelese ca reprezentând regula principală care se aplică într‑o situație în care dispare legătura dintre o marcă patronimică și creatorul de al cărui nume este legată marca. În aceeași ordine de idei, reamintim observația făcută în continuare, potrivit căreia „utilizarea unor mărci care constau într‑un patronim este o practică răspândită în toate sectoarele comerciale, iar publicul vizat știe foarte bine că în spatele fiecărei mărci patronimice nu se ascunde în mod obligatoriu un stilist care poartă același nume” ( 41 ).

În consecință, constatarea faptului că utilizarea unei mărci patronimice „disociate” a devenit înșelătoare trebuie să se întemeieze în mod necesar pe un ansamblu solid de elemente de probă care să demonstreze că marca și‑a pierdut capacitatea de a‑și îndeplini funcția esențială, ca urmare a unei înșelări sau a unui risc serios de înșelare din partea titularului mărcii în ceea ce privește originea stilistică a produselor, care a fost cauzată de utilizarea mărcii.

Mai precis, considerăm că, pentru a atrage decăderea din drepturile asupra unei mărci care încorporează un nume al creatorului, elementele de probă trebuie să demonstreze o manevră a titularului care are drept scop crearea, în percepția consumatorilor, a unei impresii false cu privire la legătura dintre produsele care poartă marca și creatorul inițial, iar manevra respectivă trebuie să fie de o asemenea intensitate, amploare sau logică încât să conducă la concluzia că nu se mai poate aștepta în mod rezonabil ca publicul vizat să nu presupună că creatorul respectiv a participat la crearea produselor (sau a serviciilor) specifice vizate de marcă.

Aspectul dacă o manevră precum cea descrisă de instanța de trimitere justifică în cele din urmă decăderea din drepturi ca urmare a utilizării înșelătoare a mărcilor în cauză este, desigur, o chestiune de apreciere factuală care trebuie efectuată de instanța națională. În această privință, considerăm totuși că elementele relevante pentru o astfel de examinare ar putea cuprinde, de exemplu, o campanie publicitară a titularului mărcii care ar include creatorul și ar implica în mod fals participarea sa efectivă în supravegherea artistică a produselor care poartă marca, astfel cum propune în esență Comisia, sau alte tipuri de comunicări din partea titularului care indică faptul că anumite produse vizate de marcă au fost concepute în colaborare cu creatorul sau chiar utilizarea, pe produsele a care poartă marca, a decorațiunilor care aparțin creatorului sau sunt caracteristice pentru universul creativ specific al acestuia, neacoperite de drepturile de proprietate transferate împreună cu mărcile în cauză, ceea ce conduce la o percepție falsă din partea consumatorului cu privire la originea (stilistică) a produselor care poartă marca.

În lumina considerațiilor care precedă și potrivit pozițiilor exprimate de guvernul francez și de Comisie, considerăm că articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 trebuie interpretat în sensul că nu se opune pronunțării decăderii din drepturi a titularului unei mărci constituite din numele de familie al unui creator ca urmare a faptului că, ulterior cesionării sale, respectiva marcă a fost exploatată în condiții de natură să determine publicul să creadă în mod efectiv că acest creator participă în continuare la crearea produselor care poartă marca, deși nu mai este cazul. În plus, considerăm că pentru a stabili dacă o astfel de utilizare a unei mărci trebuie considerată înșelătoare, în sensul acestor dispoziții, trebuie să rezulte din elementele de probă prezentate că marca în cauză nu își mai poate îndeplini funcția esențială de indicare a originii, în special pentru că manevra titularului său creează efectiv o impresie falsă, în percepția publicului vizat, de asociere între produsele care poartă marca și creator sau atunci când utilizarea mărcii determină un risc suficient de serios de producere a unei astfel de induceri în eroare și atunci când nu se mai poate aștepta în mod rezonabil ca publicul vizat să nu presupună că creatorul respectiv a participat la crearea produselor specifice care poartă marca.

În plus, rămâne de luat în considerare argumentul PMJC potrivit căruia concluzia generală de mai sus, și anume aceea că manevra descrisă în întrebarea preliminară intră în domeniul de aplicare al motivului de decădere în discuție și poate conduce, în funcție de împrejurări, la decăderea din drepturi asupra unei mărci patronimice, constituie o „sancțiune disproporționată” care aduce atingere dreptului său de proprietate, garantat de articolul 17 alineatul (2) din cartă, întrucât o astfel de manevră ar fi abordată mai adecvat în temeiul unor norme din alte domenii de drept.

Vom începe această subsecțiune prin a arăta că mărcile fac obiectul protecției în temeiul articolului 17 alineatul (2), potrivit căruia „[p]roprietatea intelectuală este protejată” ( 42 ).

În această privință, suntem de acord cu PMJC că decăderea din drepturi a titularului unei mărci are consecințe grave pentru titularul mărcii, pentru care marca poate reprezenta un bun comercial de valoare ( 43 ).

Totuși, acest drept nu este absolut și trebuie luat în considerare în raport cu funcția sa socială ( 44 ). În consecință, exercitarea sa poate fi restrânsă, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

Revenind acum la argumentele invocate de PMJC, această parte pare să susțină că, în cazul în care decăderea din drepturi a titularului unei mărci ar fi consecința actelor sale de inducere în eroare a publicului cu privire la creatorul real al produselor care poartă marca în cauză, aceasta ar fi o consecință disproporționată, întrucât o astfel de manevră este deja vizată de normele din alte domenii de drept, precum cele privind publicitatea înșelătoare sau concurența neloială. Potrivit acestei părți, aceste norme nu produc consecințe la fel de drastice precum decăderea din drepturi a titularului unei mărci.

Înțelegem argumentele PMJC în sensul că concluzia la care s‑a ajuns în secțiunea anterioară stă la baza unei interpretări a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 care contravine articolului 17 alineatul (2) din cartă, deoarece conduce la o restrângere disproporționată a dreptului său de proprietate, depășind ceea ce este necesar în împrejurările speței.

Amintim, în primul rând, că dispozițiile de drept derivat, precum articolul 20 litera (b) din Directiva 2015/2436, trebuie, desigur, să fie interpretate într‑un mod care să nu contravină drepturilor fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii ( 45 ).

În plus, în ceea ce privește cerința specifică legată de necesitate care face parte din testul de proporționalitate prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă, considerăm că consecințele juridice generate de normele din alte domenii de drept, precum cele menționate de PMJC sau, în același sens, normele privind dreptul de autor menționate în decizia de trimitere, nu pot fi considerate măsuri alternative la fel de eficiente precum decăderea din drepturi a titularului unei mărci, având în vedere obiectivul urmărit de normele respective ale dreptului Uniunii în materie de mărci, și anume de a menține protecția juridică asociată unei anumite mărci numai în măsura în care funcția esențială a mărcii respective este menținută, astfel cum s‑a explicat anterior.

Astfel, deși aceste norme specifice urmăresc obiective specifice domeniului de drept în cauză, niciuna dintre ele nu permite să se deducă concluzii din manevra titularului atunci când manevra respectivă afectează funcția esențială a mărcii de indicare a originii.

În această ordine de idei, Curtea a precizat că, deși normele Uniunii în materie de mărci conferă anumite drepturi titularului unei mărci, acestea impun de asemenea ca „manevra titularului să atragă anumite consecințe” ( 46 ), printre acestea putându‑se număra eliminarea protecției asociate unei mărci, atunci când funcția esențială a mărcii este compromisă. În schimb, un astfel de rezultat nu ar putea fi atins dacă concluziile juridice care trebuie deduse din manevra titularului ar fi limitate la cele prevăzute în alte domenii de drept, precum cele menționate de PMJC.

În plus, în ceea ce privește proporționalitatea stricto sensu, și anume aspectul dacă inconvenientele cauzate de interpretarea dispoziției în cauză sunt disproporționate în raport cu obiectivele urmărite, Curtea a explicat deja că, prin adoptarea motivelor de decădere respective, legiuitorul Uniunii a realizat un echilibru între protecția intereselor întreprinderilor în calitate de titulari ai mărcilor, pe de o parte, și interesul general de a menține protecția acordată unei mărci numai în măsura în care aceasta își poate îndeplini funcția esențială de indicare a originii, pe de altă parte ( 47 ).

Considerăm că interpretarea sugerată mai sus este conformă cu acest echilibru. Astfel, din analiza anterioară rezultă că, deși o încălcare de către titular a altor norme de drept poate constitui un element relevant pentru examinarea aspectului dacă titularul ar trebui decăzut din drepturi, o astfel de încălcare simultană nu poate conduce la o decizie de decădere automată din drepturi fără aprecierea mai largă a aspectului dacă marca și‑a pierdut capacitatea de a‑și îndeplini funcția esențială.

Având în vedere aceste considerații, considerăm că interpretarea pe care o propunem a articolului 20 litera (b) din Directiva 2015/2436 nu contravine articolului 17 alineatul (2) din cartă.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Cour de Cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează: Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci și articolul 20 litera (b) din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu se opun pronunțării decăderii din drepturi a titularului unei mărci constituite din numele de familie al unui creator ca urmare a faptului că, ulterior cesionării sale, respectiva marcă a fost exploatată în condiții de natură să determine publicul să creadă în mod efectiv că acest creator participă în continuare la crearea produselor care poartă marca, deși nu mai este cazul. Pentru a stabili dacă o astfel de utilizare a unei mărci trebuie considerată înșelătoare, în sensul acestor dispoziții, trebuie să rezulte din elementele de probă prezentate că marca în cauză nu își mai poate îndeplini funcția esențială de indicare a originii, în special pentru că manevra titularului său creează efectiv o impresie falsă, în percepția publicului vizat, de asociere între produsele care poartă marca și creator sau atunci când utilizarea mărcii determină un risc suficient de serios de producere a unei astfel de induceri în eroare și atunci când nu se mai poate aștepta în mod rezonabil ca publicul vizat să nu presupună că creatorul respectiv a participat la crearea produselor specifice care poartă marca.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 27 martie 2025 ( 1 )