Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 15 mai 2025.#ga Portuguesa de Futebol Profissional (LPFP) ș.a. împotriva Autoridade da Concorrência.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão.#Trimitere preliminară – Concurență – Fotbal profesionist – Acord de neangajare de jucători încheiat de o federație sportivă națională și un ansamblu de cluburi în urma suspendării sezonului sportiv 2019/2020 din cauza pandemiei de COVID‑19 – Articolul 101 alineatul (1) TFUE – Restrângere a concurenței prin obiect sau prin efect – Piața muncii – Recrutarea jucătorilor de către cluburi – Reziliere unilaterală a contractului de muncă de către jucători – Încetarea contractului de muncă – Conținutul acordului – Context economic și juridic în care se înscrie acest acord – Scopuri obiective pe care acordul menționat urmărește să le atingă în privința concurenței – Justificare – Condiții – Urmărirea unor obiective legitime de interes general – Necesitate – Proporționalitate.#Cauza C-133/24.

Într‑o serie de cauze recente – și anume, ISU ( 2 ), Superleague ( 3 ), Royal Antwerp ( 4 ) și FIFA ( 5 ) – Curtea a trebuit să verifice compatibilitatea cu dispozițiile Uniunii în materie de concurență și de piață internă a anumitor regulamente adoptate de federații sportive naționale sau internaționale.

Prezenta cauză este o continuare firească a respectivelor cauze. Astfel, litigiul principal privește un acord de neangajare încheiat de cluburile de fotbal care joacă în Prima și în A doua ligă portugheză de fotbal, în acord cu federația națională de fotbal, în timpul pandemiei de Covid‑19. Pentru a examina compatibilitatea acestui acord cu articolul 101 TFUE, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență Curții să furnizeze clarificări suplimentare cu privire la noțiunea de restrângere a concurenței „prin obiect” și cu privire la domeniul de aplicare al principiilor care decurg din „jurisprudența Meca‑Medina” a Curții ( 6 ).

Probleme în mare parte similare sunt de asemenea ridicate în alte două cereri de decizie preliminară – cele formulate în cauzele C‑209/23, RRC Sports ( 7 ), și C‑428/23, ROGON ș.a. ( 8 ) –, în care vom prezenta concluziile noastre în această zi. Prin urmare, prezentele concluzii ar trebui coroborate cu aceste concluzii. Din motive de economie judiciară și pentru a facilita înțelegerea de către cititori, vom încerca să evităm repetițiile inutile în cele trei serii de concluzii și, în acest scop, vom face o serie de trimiteri încrucișate între acestea.

Liga Portuguesa de Futebol Profissional (Liga Portugheză de Fotbal Profesionist, denumită în continuare „LPFP”) este o asociație de drept privat fără scop lucrativ, al cărei rol este de a susține și de a reglementa activitățile de fotbal profesionist din Portugalia și ai cărei membri obișnuiți sunt cluburile sportive. LPFP organizează competiții de fotbal profesionist masculin, printre care se numără și Primeira Liga (Prima ligă) și Segunda Liga (A doua ligă).

În sezonul 2019/2020, în Prima ligă au participat 18 echipe, iar în A doua ligă, 13. În timpul aceluiași sezon, la 30 ianuarie 2020, Organizația Mondială a Sănătății a declarat că epidemia de Covid‑19 reprezintă o urgență de sănătate publică la nivel internațional, iar la 11 martie 2020, a calificat‑o drept pandemie.

La 12 martie 2020, guvernul portughez a adoptat o serie de măsuri destinate să limiteze riscul de propagare a virusului. În aceeași zi, LPFP a decis și a anunțat suspendarea pe termen nedeterminat a Primei și A celei de a doua ligi, deși mai rămăseseră de jucat 10 meciuri.

Din cauza înrăutățirii situației, la 18 martie 2020 autoritățile portugheze au declarat starea de urgență (care a fost prelungită succesiv până la 2 mai 2020).

La 21 martie 2020, LPFP și Sindicato de Jogadores Profissionais de Futebol (Sindicatul Jucătorilor Profesioniști de Fotbal, denumit în continuare „SJPF”) au înființat un comitet de monitorizare a Covid‑19 și au început negocieri pentru a asigura sustenabilitatea sportului atât pe plan sportiv, cât și financiar.

La 7 aprilie 2020, LPFP și SJPF au publicat fiecare un comunicat de presă cu privire la stadiul negocierilor dintre acestea. În comunicatul său de presă, LPFP a indicat în primul rând că a primit acordul SJPF cu privire la un pachet de măsuri juridice destinate a fi incluse în contractul colectiv de muncă aplicabil jucătorilor profesioniști de fotbal (denumit în continuare „CCT”), inclusiv cu privire la prelungirea contractelor de muncă și a contractelor de împrumut sau de transfer al jucătorilor până la finalul sezonului 2019/2020, înțeles ca fiind data la care va fi jucat ultimul meci oficial din acest sezon. LPFP a precizat ulterior că nu s‑a ajuns la niciun acord cu SJPF cu privire la aspectele financiare în discuție, printre care figura posibilitatea de a conveni asupra unei reduceri a salariilor. SJPF s‑a referit de asemenea în comunicatul său de presă din aceeași zi la această lipsă de acord. În ultimul rând, LPFP a reamintit că, în lipsa unui astfel de acord, cluburile rămâneau libere, printre altele, să recurgă la șomajul temporar simplificat sau să intre în negocieri individuale cu jucătorii lor.

În aceeași zi, LPFP și cluburile care participă la Prima ligă, reprezentate în cea mai mare parte de președinții lor, au luat parte la o videoconferință, în urma căreia LPFP a publicat un comunicat de presă intitulat „Președinții cluburilor [din Prima ligă] stabilesc o regulă pentru rezilierile unilaterale”. În acest comunicat de presă s‑a anunțat că „[n]iciun club nu [va] angaja un jucător care și‑a reziliat unilateral contractul de muncă, invocând dificultăți cauzate de pandemia de Covid‑19 sau orice altă decizie excepțională care rezultă din aceasta și, în special, prelungirea sezonului sportiv”. În ziua următoare, o parte dintre cluburile care participă la A doua ligă au publicat un comunicat de presă prin care își anunțau intenția de a subscrie la regula agreată de cluburile din Prima ligă.

La nivel european, la 7 aprilie 2020, Fédération internationale de football association (FIFA) – care a creat un grup de lucru pentru soluționarea problemelor de reglementare generate de pandemie – a publicat documentul intitulat „Covid‑19 – Aspecte de reglementare referitoare la fotbal”. În acest document, FIFA urmărea printre altele ca federațiile naționale de fotbal să fie autorizate să modifice datele sezoanelor sportive ale acestora, precum și pe cele ale perioadelor de înregistrare a jucătorilor. FIFA a propus de asemenea ca cluburile și jucătorii să fie încurajați să colaboreze pentru a ajunge la acorduri privind amânarea sau reducerea salariilor ori, în mod alternativ, ca acordurile încheiate între cluburi și jucători să fie puse în așteptare în perioada de suspendare a sezonului.

În ceea ce privește punerea în aplicare a normelor de concurență în timpul crizei sanitare, la 23 martie 2020, Rețeaua europeană în domeniul concurenței a publicat o declarație comună în care a recunoscut eventuala necesitate de cooperare între întreprinderi.

La 23 aprilie 2020, guvernul portughez a publicat un decret-lege de instituire a unui set de măsuri excepționale și temporare în domeniul sportului, incluzând autorizarea acordată federațiilor sportive portugheze de a‑și modifica regulamentele în cursul și pe durata sezonului 2019/2020 pentru a face față dificultăților cauzate de pandemia de Covid‑19. Ulterior, la 30 aprilie 2020, autoritățile au adoptat o rezoluție de stabilire a unei strategii de ridicare a măsurilor de restricție, care includea posibilitatea reluării sezonului 2019/2020 în vederea finalizării competițiilor.

La 4 mai 2020, LPFP, SJPF și Associação Nacional de Treinadores de Futebol (Asociația Națională a Antrenorilor de Fotbal) au încheiat un memorandum de înțelegere privind durata contractelor și a raporturilor sportive. Acest memorandum făcea referire printre altele la situația „atipică și excepțională” cauzată de pandemia de Covid‑19 și la necesitatea de a menține competițiile, respectând în același timp principiile integrității și meritului sportiv. Memorandumul prevedea că: (i) sezonul 2019/2020 se va încheia în ziua următoare celei a ultimului meci oficial din competiții, iar (ii) contractele de muncă încheiate între cluburi și jucători care urmau să expire pe parcursul sezonului în curs vor fi considerate prelungite în mod automat până la finalul sezonului. Clauzele memorandumului au fost incluse ulterior în CCT.

La 26 mai 2020, Autoridade da Concorrência (Autoritatea de Concurență din Portugalia, denumită în continuare „AdC”) a impus o măsură provizorie pentru a suspenda imediat, pe o perioadă de 90 de zile, acordul de a nu recruta sau angaja jucători de fotbal – de la alte cluburi din Prima și din A doua ligă – care și‑au reziliat unilateral contractele de muncă (denumit în continuare „acordul în discuție”). La 2 iunie 2020, LPFP și cluburile respective au declarat că au agreat măsura provizorie.

La 28 aprilie 2022, AdC a adoptat o decizie finală în această cauză, în care a considerat că acordul în discuție este o înțelegere anticoncurențială care încalcă articolul 9 („Acorduri, practici concertate și decizii ale asocierilor de întreprinderi”) din Lei n.o 19/2012, de 8 de maio, que aprova o novo regime jurídico da concorrência (Legea nr. 19/2012 din 8 mai 2012 de aprobare a noului regim juridic al concurenței) și articolul 101 TFUE și a impus sancțiuni financiare întreprinderilor implicate.

Douăzeci și opt dintre aceste întreprinderi au atacat decizia adoptată de AdC la Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru Concurență, Reglementare și Supraveghere, Portugalia). În această procedură, instanței naționale i se solicită astfel să verifice printre altele dacă acordul în discuție ( 9 ) este interzis de articolul 101 alineatul (1) TFUE. Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a acestei dispoziții, respectiva instanță a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „(1) În circumstanțele descrise în prezenta cerere de decizie preliminară, [un acord precum acordul în discuție] constituie o reglementare în domeniul sportului în sensul jurisprudenței Meca‑Medina […]? (2) În sensul jurisprudenței care rezultă din Hotărârile [Wouters și Meca‑Medina], o normă care decurge dintr‑un [acord precum acordul în discuție], cu caracteristicile, obiectivele și în împrejurările descrise în prezenta cerere de decizie preliminară, poate fi considerată proporțională și adecvată și, prin urmare, în lumina articolului 165 TFUE, compatibilă cu articolul 101 alineatul (1) TFUE? (3) Articolul 101 alineatul (1) TFUE se opune unei interpretări potrivit căreia un acord cu caracteristicile, obiectivele și în împrejurările descrise în prezenta cerere de decizie preliminară, [precum acordul în discuție] poate fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect, întrucât prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență?”

LPFP, CD Tondela – Futebol, SAD, Académico de Viseu Futebol Clube – Futebol, SAD, Os Belenenses – Sociedade Desportiva de Futebol, SAD, Boavista Futebol Clube, Futebol SAD, Sporting Clube de Braga, Futebol, SAD, Sporting Clube da Covilhã – Futebol, SAD, Estoril Praia, Futebol, SAD, Gil Vicente Futebol Clube – Futebol, SDUQ, Lda., Leixões Sport Clube, Futebol, SAD, Clube Desportivo de Mafra – Futebol, SDUQ, Lda., União Desportiva Oliveirense – Futebol, SAD, Futebol Clube de Paços de Ferreira, SDUQ, Lda., Futebol Clube de Penafiel, SAD, Portimonense Futebol, SAD, Rio Ave Futebol Clube – Futebol, SDUQ, Lda., Santa Clara Azores – Futebol, SAD, Varzim Sporting Club – Futebol, SDUQ, Lda., União Desportiva Vilafranquense, Futebol, SAD, Futebol Clube de Famalicão – Futebol, SAD, Clube Desportivo Feirense – Futebol, SAD, Associação Académica de Coimbra – Organismo Autónomo de Futebol, SDUQ, Lda., Marítimo da Madeira, Vitória Sport Clube, Sporting Clube de Portugal, Sport Lisboa e Benfica, AdC, guvernele elen, polonez și portughez și Comisia Europeană au depus observații scrise în prezenta procedură. În plus, toate cluburile de fotbal menționate mai sus, Futebol Clube do Porto, guvernul portughez și Comisia prezentat observații orale în ședința din 13 februarie 2025.

Prin intermediul celor trei întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă un acord precum acordul de neangajare (acord „no‑poach”), prin care principalele cluburi de fotbal din Prima și din A doua ligă portugheză au convenit să nu angajeze de la alte cluburi jucători profesioniști de fotbal care și‑au reziliat în mod unilateral contractul de muncă din cauza unor dificultăți rezultând din pandemia de Covid‑19 sau din orice altă decizie excepțională adoptată ca urmare a acesteia, în special din prelungirea sezonului, (i) poate fi calificat drept înțelegere a unei asocieri de întreprinderi ce reprezintă o restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, și (ii) poate intra sub incidența jurisprudenței Meca‑Medina.

Vom începe analiza cu a treia întrebare preliminară (A), înainte de a aborda prima și a doua întrebare, care pot fi examinate împreună (B).

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă un acord de neangajare încheiat în timpul pandemiei de Covid‑19 de toate (sau de aproape toate) cluburile de fotbal care participă într‑o ligă națională în acord cu federația națională de fotbal, cu caracteristicile menționate la punctul 19 de mai sus, trebuie considerat ca dând naștere unei restrângeri „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom clarifica mai întâi cadrul relevant al analizei (1), înainte de a aborda particularitățile formei acordului în discuție în litigiul principal (2).

Articolul 101 alineatul (1) TFUE interzice acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi și practicile concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

În urmă cu doar câțiva ani, avocatul general Bobek considera surprinzător faptul că, la mai mult de 60 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, o noțiune-cheie prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE era încă incertă și, prin urmare, necesita clarificări suplimentare din partea instanțelor Uniunii ( 10 ). Astfel, cu greu se poate contesta faptul că, cel puțin până recent, noțiunea de „restrângere prin obiect” și distincția dintre această noțiune și cea de „restrângere prin efect” au rămas destul de incerte ( 11 ).

Desigur, acestea sunt mai clare în prezent, după ce Curtea – întrunită în Marea Cameră – a furnizat, prin Hotărârile ISU, Superleague și Royal Antwerp, orientări clare cu privire la acest subiect. Curtea a făcut acest lucru prin consolidarea în mare parte a jurisprudenței (destul de bogate) pe care camerele sale au creat‑o în anii precedenți pe această temă. Considerăm că trei considerații principale au stat la baza jurisprudenței menționate: (i) evitarea formalismului în definirea restrângerilor „prin obiect”, (ii) asigurarea unei interpretări restrictive a acestei noțiuni și (iii) stabilirea unei distincții clare între restrângerile „prin obiect” și cele „prin efect”. În secțiunile următoare, vom defini mai întâi noțiunea de restrângeri „prin obiect” [(a)] și ulterior vom explica modul în care ar trebui să fie stabilite astfel de restrângeri [(b) și (c)].

Până în prezent, este consacrat faptul că noțiunea de „obiect” anticoncurențial trebuie interpretată în mod strict ( 12 ). Ea se referă doar la anumite tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că nu este necesară examinarea efectelor acestora. Astfel, anumite tipuri de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, prejudiciabile pentru buna funcționare a concurenței normale ( 13 ).

Expresia „grad suficient de nocivitate” nu trebuie însă înțeleasă ca referindu‑se la un prag cantitativ ( 14 ). Astfel cum a explicat Curtea în Hotărârea Superleague, restrângerile „prin obiect” cuprind nu doar tipuri de comportamente coluzive „deosebit de nocive față de concurență, precum cartelurile orizontale care conduc la stabilirea prețurilor, la limitarea capacităților de producție sau la repartizarea clientelei”, ci și alte tipuri de comportamente care, „[f]ără a fi în mod necesar la fel de nocive față de concurență […], pot fi de asemenea considerate, în anumite cazuri, ca având un obiect anticoncurențial” ( 15 ). Acesta este în special cazul anumitor tipuri de acorduri orizontale, altele decât cartelurile ( 16 ), sau chiar al anumitor tipuri de acorduri verticale ( 17 ).

Prin urmare, expresia „grad suficient de nocivitate” trebuie să fie înțeleasă ca referindu‑se la o trăsătură calitativă a acordului sau a altei forme de comportament coluzive. Pentru a constitui o restrângere prin obiect, acordul trebuie să aibă o justificare economică vădit anticoncurențială. Cu alte cuvinte, trebuie să fie clar că, din punct de vedere economic, scopul obiectiv al acordului este contrar intereselor consacrate la articolul 101 TFUE ( 18 ). Acesta este motivul pentru care, în astfel de situații, autoritățile pot considera că au suficiente informații pentru a stabili că comportamentul în cauză încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE, fără a mai fi necesar să efectueze o analiză contrafactuală pentru a determina efectele acestuia pe piață ( 19 ).

Rațiunea economică a unui acord nu trebuie să fie confundată nici cu nivelul de cunoaștere a încălcării normelor în materie de concurență, nici cu intenția subiectivă de a acționa în acest fel a întreprinderilor în cauză ( 20 ). Niciunul dintre aceste elemente nu este un factor decisiv în stabilirea unei încălcări a articolului 101 TFUE, deși – în cazul în care sunt dovedite – ele pot fi în mod natural luate în considerare pentru a evalua caracterul anticoncurențial al acordului ( 21 ).

După cum arată Hotărârea BIDS, întreprinderile în cauză pot foarte bine să acționeze pentru a atinge un ultim obiectiv pe care acestea îl percep ca fiind legitim (în respectiva cauză, reducerea supra‑capacităților din sector). Totuși, chiar și o acțiune potențial bine intenționată este lipsită de relevanță dacă obiectul și mijloacele cooperării agreate în acest scop sunt, prin însăși natura lor, anticoncurențiale (în respectiva cauză, adoptarea unui mecanism destinat să încurajeze retragerea concurenților) ( 22 ).

Această interpretare a articolului 101 alineatul (1) TFUE reflectă într‑o oarecare măsură – din câte înțelegem – alegerea inițială a autorilor tratatului, care urmăreau să interzică atât acordurile care erau încheiate în scopul concret de restrângere a concurenței (restrângeri „prin obiect”), cât și pe cele care, deși erau încheiate în alte scopuri, aveau totuși efecte restrictive asupra concurenței (restrângeri „prin efect”) ( 23 ). Interpretarea actuală se întemeiază astfel pe această abordare inițială, luând în considerare faptul evident că întreprinderile implicate sunt de obicei persoane juridice și că, prin urmare, nu este întotdeauna realist, putând fi în același timp și foarte dificil, să se investigheze intențiile (subiective) ale acestora.

În plus, deși sancțiunile care pot fi impuse de autorități intră în „sfera penală” în sensul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și al Convenției europene a drepturilor omului, dreptul Uniunii în materie de concurență diferă de nucleul dur al dreptului penal ( 24 ). Autoritățile nu trebuie să stabilească un element psihologic al comportamentului anticoncurențial, ci doar unul material pentru a considera că întreprinderile sunt responsabile de încălcări.

Curtea a precizat că, pentru a determina dacă un anumit tip de comportament constituie o restrângere „prin obiect”, trebuie examinate trei aspecte: (i) conținutul acordului, (ii) contextul economic și juridic în care se înscrie acesta și (iii) obiectivele sale ( 25 ).

Examinarea conținutului acordului – care este în mod natural punctul de plecare al analizei – privește obiectul colaborării instituite de întreprinderile implicate sau, cu alte cuvinte, mecanismul creat de acestea. După cum a arătat Curtea, poate fi necesară „examinarea diferitelor aspecte ale [acestuia] pentru a stabili dacă acțiunea concertată în cauză prezintă caracteristici care permit să fie legată de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca aducând atingere bunei funcționări a concurenței normale” ( 26 ). Mai simplu: cum funcționează acest acord? Corespunde el unui tip de comportament, care, din câte știm, este în mod tipic prejudiciabil?

În ceea ce privește contextul economic și juridic în care se înscrie comportamentul în cauză, Curtea a statuat că „trebuie să se ia în considerare natura produselor sau a serviciilor în cauză, precum și condițiile reale care caracterizează structura și funcționarea sectoarelor sau a piețelor relevante” ( 27 ). Atât factorii economici (de exemplu, existența unor obstacole la intrare și la extindere, concentrarea pieței, puterea concurenților, puterea compensatorie a furnizorilor și a cumpărătorilor etc.), cât și factorii juridici (de exemplu, legislația aplicabilă, normele conexe adoptate de organismele de autoreglementare, existența unor acorduri similare pe piață care pot da naștere unor efecte cumulative etc.) pot fi relevanți în acest context. Aceasta depinde în mare măsură de împrejurările cauzei concrete.

De exemplu, este posibil ca „numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiții specifice să se poată prezuma că anumite forme de coordonare […] sunt prejudiciabile pentru buna funcționare a concurenței normale” ( 28 ). În mod similar, este posibil ca, în pofida faptului că un anumit comportament este în mod tipic prejudiciabil, pe o anumită piață să nu existe pur și simplu o concurență care poate fi restrânsă ( 29 ). În unele cazuri, poate fi de asemenea necesar să se examineze cum a evoluat în timp piața relevantă pentru a stabili dacă o anumită practică, deși nu era anticoncurențială atunci când a fost stabilită prima dată, a putut fi ulterior menținută pentru realizarea unui obiectiv anticoncurențial ( 30 ).

În ceea ce privește obiectivele urmărite de comportamentul în cauză – ultimul element al analizei și, din motive evidente, crucial în acest context – este necesar să se determine scopurile imediate și directe pe care acest comportament urmărește să le atingă în privința concurenței ( 31 ). Cu alte cuvinte, autoritățile trebuie să încerce să identifice principalele motive economice ale cooperării dintre întreprinderile în cauză ( 32 ).

În plus, după cum s‑a menționat la punctul 29 de mai sus, deși intenția subiectivă a părților nu constituie un factor necesar pentru a stabili dacă un acord este restrictiv prin obiect, acest factor poate fi luat în considerare atunci când este relevant. De exemplu, nu ar fi rezonabil să nu se țină cont de documente interne și de alte mijloace de probă care demonstrează că personalul părților era conștient de faptul că legalitatea comportamentului în cauză era foarte îndoielnică și că furniza declarații extrem de înșelătoare care urmăreau să inducă autoritățile publice în eroare ( 33 ).

Odată ce am clarificat aspectele de mai sus, următoarea întrebare – de natură mai practică – este cum trebuie să fie în prezent evaluate aceste trei seturi de elemente pentru a determina dacă un anumit comportament are sau nu ca obiect restrângerea concurenței.

Din nou, acest lucru depinde de particularitățile fiecărei cauze. Considerăm că, potrivit jurisprudenței recente, există două linii principale de analiză pe care autoritățile le pot urma.

O primă și mai „tradițională” linie de analiză este în mod tipic adoptată atunci când reiese că acordul în cauză pare să aparțină unei categorii de acorduri al căror caracter prejudiciabil este bine cunoscut și general acceptat: de exemplu, fixarea prețurilor, limitarea producției și împărțirea pieței. Astfel, în respectivele cauze, experiența – adică analiza economică și practica administrativă și judiciară anterioară – demonstrează că acordurile sunt în general anticoncurențiale ( 34 ).

Prin urmare, atunci când examinarea conținutului acordurilor demonstrează faptul că, prima facie, acordul constituie (ceea ce este adesea cunoscut drept) o „restrângere propriu‑zisă” ( 35 ), atunci examinarea contextului juridic și economic și a obiectivelor acordului nu trebuie să fie întotdeauna foarte detaliată ( 36 ). Pentru a confirma caracterul anticoncurențial al acordului, autoritățile trebuie doar să verifice că nu există niciun fel de circumstanțe specifice care ar putea da naștere unei îndoieli în ceea ce privește presupusul caracter prejudiciabil al acordului în cauză ( 37 ). Cu alte cuvinte, autoritățile trebuie să se asigure că informațiile colectate în investigația lor, inclusiv cele care le‑au fost aduse la cunoștință de întreprinderile vizate, confirmă faptul că și acordul în cauză, la fel ca majoritatea acordurilor din aceeași categorie, este în mod intrinsec anticoncurențial ( 38 ). Acest tip de analiză oferă autorităților de concurență un cadru procedural clar, ușor de administrat și bine definit în raport cu unele forme de comportament care sunt vădit prejudiciabile și permite respectivelor autorități să economisească costuri administrative, minimizând în același timp riscul de erori ( 39 ).

Un al doilea tip de analiză vizează acordurile în privința cărora nu poate fi efectuată o evaluare prima facie„eficientă” a obiectului lor, de exemplu pentru că prezintă caracteristici originale semnificative sau pentru că par să aparțină unei categorii de acorduri care nu este în mod obișnuit problematică. În astfel de cazuri, autoritățile vor avea nevoie în mod normal de o analiză mai aprofundată a conținutului, a contextului și a obiectivelor acordului în cauză pentru a stabili dacă acesta are un obiect anticoncurențial. Astfel, jurisprudența recentă, precum cea din „saga așa‑numitelor «acorduri pay‑for‑delay» [plată pentru a bloca sau întârzia intrarea pe piață a unor concurenți potențiali]” ( 40 ), arată că un scop anticoncurențial nu este în mod necesar exclus de faptul că nu există nicio practică administrativă sau judiciară anterioară în legătură cu un comportament similar.

Totuși, și în aceste cauze experiența poate fi de ajutor pentru a defini veritabilul obiect – la prima vedere, inofensiv – al unui acord. Noțiunea de „experiență” nu poate fi înțeleasă într‑un sens restrâns și static. Ceea ce contează este ca, datorită unor metode bine stabilite de analiză juridică și economică, autoritățile să aibă o înțelegere clară a mecanismului juridic creat prin acord și o cunoaștere a impactului său economic probabil asupra pieței. Este într‑adevăr posibil ca, redus la esențial, un acord să ascundă sau să fie, din punct de vedere economic, echivalent cu o restrângere propriu‑zisă a concurenței sau cu o altă practică al cărei caracter prejudiciabil este, în mod rezonabil, cât se poate de clar ( 41 ).

În plus, „experiența” este o noțiune care „evoluează în mod necesar de‑a lungul timpului, având în vedere cunoștințele și experiența crescute dobândite de autoritățile administrative și judiciare competente, crearea unor instrumente tot mai sofisticate de analiză și dezvoltarea gândirii economice” ( 42 ). Această logică are, în mod evident, două tăișuri: experiența poate lua anumite forme de comportament în afara „sferei obiect”, însă poate și să aducă unele forme noi în aceasta.

Acestea sunt principiile în raport cu care vom aborda acum problemele ridicate de acordul în discuție din litigiul principal.

De la bun început, trebuie să subliniem că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, rolul acesteia din urmă este limitat la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii în legătură cu care este întrebată, în cazul de față articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, nu este de competența Curții, ci a instanței de trimitere să aprecieze în definitiv dacă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente care caracterizează situația din litigiul principal, precum și de contextul economic și juridic în care aceasta se înscrie, acordul în cauză are ca obiect restrângerea concurenței. Totuși, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate, pe baza elementelor din dosarul de care dispune, să ofere precizări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea sa, pentru ca aceasta din urmă să poată soluționa litigiul ( 43 ).

În lumina acestor precizări, vom încerca să sprijinim Curtea să furnizeze clarificări pentru instanța de trimitere cu privire la două aspecte principale: în primul rând, dacă acordurile de neangajare pot în general fi considerate în mod inerent anticoncurențiale și, în al doilea rând, dacă împrejurările specifice care însoțesc încheierea acordului în discuție trebuie să fie importante pentru evaluare.

De la bun început, putem afirma că acordurile de neangajare – acorduri prin care două sau mai multe întreprinderi convin să nu angajeze sau să solicite personal unele de la altele – prezintă, cel puțin atunci când sunt încheiate între concurenți existenți sau potențiali și cu excepția cazului în care sunt accesorii unei operațiuni legitime care nu este în sine anticoncurențială, toate caracteristicile pentru a fi considerate prima facie restrictive pentru concurență „prin obiect”.

Pentru a începe, un acord de neangajare poate, în mod evident, să fie considerat o formă de împărțire a unei surse de aprovizionare (în speță, o aprovizionare cu forță de muncă), care este prevăzută în mod expres la articolul 101 alineatul (1) litera (c) TFUE. În plus, practica recentă a autorităților ( 44 ) și a instanțelor ( 45 ) (atât în Uniunea Europeană, cât și în alte locuri), precum și doctrina juridică și economică ( 46 ) par să ofere indicații suficiente și fiabile în favoarea poziției potrivit căreia acordurile de neangajare sunt în general prejudiciabile pentru funcționarea normală a concurenței. De fapt, în Hotărârea FIFA, Curtea a făcut referire la comportamentul coluziv constând în limitarea sau în controlul, în anumite sectoare sau pe anumite piețe, al „recrut[ării] de lucrători de nivel înalt”, ca o posibilă restrângere prin obiect ( 47 ).

Suntem de acord cu aceasta. În loc să concureze în scopul de a recruta cei mai buni angajați – prin oferirea unor salarii mai mari și/sau a unor condiții și oportunități de muncă mai bune – întreprinderile în cauză își „blochează” personalul, cu un „efect de înghețare” a clauzelor contractelor lor. Cele mai eficiente întreprinderi, care au motivarea și capacitatea de a recruta personalul pe care îl consideră cel mai potrivit pentru nevoile lor, sunt împiedicate să facă acest lucru atunci când respectivul personal este angajat de una dintre celelalte părți la acord.

De aici rezultă în mod inevitabil o repartizare sub nivelul optim a resurselor umane, pierderea eficienței și/sau a inovației și, în mod evident, salarii mai mici pentru personal. Piața factorilor de producție (piața muncii) este cu siguranță afectată negativ și, în consecință, și piața produselor (produsele sau serviciile oferite de întreprinderile în cauză) poate fi de asemenea adesea afectată în mod similar.

Prin urmare, nu întâmpinăm nicio dificultate în a concluziona – în acord cu ceea ce susțin, printre altele, AdC, guvernul portughez și Comisia – că rațiunea economică a majorității acordurilor de neangajare încheiate între concurenți este anticoncurențială.

Acestea fiind spuse – pentru motivele explicate mai sus – a constata că un anumit acord aparține unei categorii de acorduri care sunt în mod tipic restrictive pentru concurență nu reprezintă în niciun caz finalul analizei. Conținutul, contextul juridic și economic și obiectivele acordului specific în discuție ar trebui să fie luate în considerare pentru a se verifica dacă există împrejurări specifice care ar putea da naștere unei îndoieli cu privire la caracterul prejudiciabil al acordului în cauză.

În opinia noastră, în prezenta cauză, există o serie de elemente care par să excludă caracterul intrinsec anticoncurențial al acordului în discuție.

Din decizia de trimitere rezultă că cluburile de fotbal au încheiat acordul în discuție cu sprijinul federației naționale de fotbal, în timpul pandemiei de Covid‑19, cu scopul de a asigura că sezonul 2019/2020 putea fi finalizat, în pofida întreruperii și a întârzierilor, fără a compromite integritatea și echitatea campionatului.

Considerăm că este destul de evident că, cu încă 10 meciuri care trebuiau să mai fie jucate și în lipsa unui acord precum cel în discuție, ar fi fost destul de ușor pentru unele echipe să denatureze buna desfășurare a campionatului. În special, prin angajarea celor mai buni jucători de la cei mai mari concurenți direcți ai acestora, din rândurile celor ale căror contracte urmau să expire sau au fost reziliate unilateral, cele mai bogate cluburi și‑ar fi putut consolida propriile efective, diminuând în același timp pe cele ale respectivilor concurenți ( 48 ). Acest fapt ar fi fost cu atât mai probabil întrucât pandemia a lovit destul de dur în finanțele cluburilor de fotbal ( 49 ) și nu este, prin urmare, de neconceput că aceasta ar fi putut exacerba diferența de bunăstare a diverselor cluburi, având astfel un impact asupra contractării de noi jucători.

Considerăm că o asemenea situație ar fi putut aduce atingere credibilității campionatului în ansamblu, în ochii, printre alții, ai sponsorilor și ai suporterilor. Prin urmare, dorința cluburilor de a‑și păstra efectivele, în aceste ultime 10 meciuri, cât mai similare posibil cu cele din prima parte a sezonului este o măsură conformă cu obiectivul de asigurare a integrității și a echității competiției sportive, în care rezultatele se bazează pe merit, iar nu pe oportunitate. În Hotărârea FIFA, Curtea a recunoscut deja că „poate fi legitim ca [federațiile de fotbal] să încerce să asigure, într‑o anumită măsură, stabilitatea componenței efectivelor de jucători care servesc drept bază pentru echipele care sunt alcătuite de aceste cluburi în cursul unui anumit sezon, de exemplu interzicând […] denunțarea unilaterală a contractelor de muncă în cursul unui sezon sau chiar al unui anumit an” ( 50 ). Considerăm că o astfel de constatare este, mutatis mutandis, de asemenea relevantă în prezenta cauză. În practică, acordul în discuție urmărea să întârzie pentru anumiți jucători deschiderea ferestrei de transferuri – care, din motive evidente, nu este în mod normal deschisă în perioade atât de apropiate de finalul campionatului ( 51 ) – pentru a o alinia cu noul calendar al campionatului.

În această privință, am adăuga că nu suntem convinși de afirmația făcută de AdC și de Comisie referitoare la relativa similitudine între normele examinate în Hotărârea FIFA ( 52 ), cu privire la care Curtea a considerat de fapt că au un obiect anticoncurențial, și acordul care formează obiectul prezentei proceduri. În Hotărârea FIFA, normele au fost, în primul rând, formulate „în termeni extrem de generali și de impreciși care se [pretau] la o punere în aplicare discreționară, așadar imprevizibilă și dificil de controlat” ( 53 ) și la o invocare în mod abuziv ( 54 ). Orice încălcare a respectivelor norme putea conduce, practic în mod automat și pe baza unor simple prezumții, la impunerea unor sancțiuni draconice și/sau de durată ( 55 ), privând jucătorul „de orice posibilitate de a participa la fotbalul competițional” ( 56 ) și „[expunând] noul club riscului de a fi considerat răspunzător împreună și în solidar pentru plata unei compensații într‑un cuantum potențial foarte important” ( 57 ). Astfel, respectivele norme au determinat o „restricție generalizată și drastică a concurenței transfrontaliere dintre cluburi [care s‑a extins], din punct de vedere geografic, la întregul teritoriu al Uniunii și [a prezentat], pe plan temporal, un caracter permanent” ( 58 ).

Nu vedem ce caracteristici au în comun cele două seturi de măsuri.

În plus, acordul în litigiu nu a avut un efect comparabil celui produs prin măsura examinată în Hotărârea Royal Antwerp. În respectiva cauză, Curtea a confirmat încă o dată că acordurile sau deciziile unei asocieri de întreprinderi care urmăresc „împărțirea piețelor în funcție de frontierele naționale, prin care se urmărește reconstituirea împărțirii piețelor naționale sau care îngreunează întrepătrunderea piețelor naționale, pot fi de natură să contravină obiectivului Tratatelor UE și FUE prin care se urmărește realizarea integrării acestor piețe prin instituirea pieței interne și că, pentru acest motiv, ele trebuie calificate, în principiu, drept acorduri având«ca obiect» restrângerea concurenței” ( 59 ). Niciun astfel de efect nu poate fi identificat în prezenta cauză, întrucât transferurile transfrontaliere nu au fost afectate de acordul în discuție într‑un sens sau altul.

Prin urmare, deși acordul în discuție a introdus anumite restricții privind capacitatea cluburilor de a concura în legătură cu una dintre resursele esențiale ale activității lor (semnarea de contracte cu jucătorii) ( 60 ), considerăm că, în împrejurările excepționale ale cauzei și având în vedere domeniul său limitat de aplicare, acest acord ar putea fi foarte greu considerat în mod intrinsec anticoncurențial.

În realitate, s‑ar putea chiar susține că acordul în discuție a avut un caracter favorabil concurenței. Ligile sportive nu funcționează ca piețele obișnuite de produse sau servicii. „Cel mai nebun vis” al oricărui club care joacă în ligă nu este de a‑și exclude toți concurenții de pe piață și de a deveni un monopol de facto. Acest lucru este imposibil din punct de vedere factual și lipsit de sens din punct de vedere economic. Numărul de cluburi este stabil, iar performanța lor pe piață (cu suporteri, sponsori, posturi de radiodifuziune etc.) impune menținerea unui anumit nivel de competitivitate în cadrul ligii ( 61 ). Prin urmare, din acest punct de vedere, nu ar fi nerezonabil să se considere că, în măsura în care acordul în discuție a fost esențial pentru a garanta o structură competitivă adecvată în cadrul ligii până la finalul sezonului, rațiunea sa economică a fost menținerea și consolidarea unei concurențe sănătoase.

Înțelegem că piața relevantă pentru acordul în discuție este cea a transferului de jucători (liga în sine nu funcționează ca o piață). Cu toate acestea, interdependența dintre cele două este evidentă: dacă liga și‑ar pierde integritatea și competitivitatea, interesul suporterilor, al sponsorilor și al organismelor de radiodifuziune probabil ar scădea, cu consecința că și piața transferurilor de jucători ar avea de suferit, întrucât ar rezulta mai puține investiții, ceea ce ar da naștere unei situații de dublă pierdere pentru cluburi și jucători.

În această privință, atunci când i s‑a solicitat în ședință să analizeze dacă acordul în discuție putea fi considerat, pentru motivele pe care tocmai le‑am expus, ca având un caracter favorabil concurenței, Comisia s‑a referit doar la efectele de restrângere produse în general de acordurile de neangajare, fără a comenta cu privire la rațiunea acestui acord specific și la contextul său real. În răspunsul său final din ședință, Comisia a mers până la a afirma că, în esență, nu era necesar să se examineze contextul, întrucât acordul în discuție constituia o restrângere „prin obiect”.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Nu doar că jurisprudența Curții este constantă afirmând că întotdeauna contextul contează ( 62 ), dar mai multe hotărâri din acești ultimi ani au precizat că – așa cum s‑a explicat la punctul 40 de mai sus – o „analiză detaliată” a contextului (precum și a conținutului și a obiectivelor) poate fi necesară atunci când cauzele nu sunt ușor de soluționat ( 63 ). La fel cum contextul poate face uneori ca un acord care nu intră în categoria acordurilor care restrâng în mod tipic concurența să fie considerat anticoncurențial „prin obiect”, tot așa și examinarea contextului poate avea efectul opus.

Acest lucru explică de asemenea de ce suntem într‑o oarecare măsură perplecși în fața repetatelor referiri din observațiile orale formulate de AdC, de guvernul portughez și de Comisie la paragraful din cuprinsul Hotărârii Toshiba, care prevede că „analiza contextului economic și juridic [poate] astfel să se limiteze la ceea ce este strict necesar pentru a concluziona că există o restrângere a concurenței prin obiect” ( 64 ). Acestea par să interpreteze respectivul paragraf ca permițând autorităților să efectueze o analiză sumară (chiar superficială) a contextului în toate împrejurările. Aceasta este în mod evident o interpretare vădit eronată a Hotărârii Toshiba. Respectivele părți pun accentul pe termenii „să se limiteze” și „strict”, neglijând în același timp termenul „necesar” și ignorând jurisprudența menționată la punctul precedent.

Considerăm că natura anticoncurențială a acordului în discuție în prezenta cauză nu este nicidecum simplă. Astfel, conținutul acordului (domeniul său de aplicare limitat), contextul său (pandemia de Covid‑19) și obiectivul său (asigurarea unei finalizări corespunzătoare a sezonului sportiv) arată în mod clar că este necesară o examinare mai detaliată și mai aprofundată a obiectului (și, după caz, a efectului) anticoncurențial al acordului.

Astfel, atunci când a fost invitată în ședință să explice care era în practică prejudiciul cauzat consumatorilor de acordul în discuție, AdC a avut dificultăți în a furniza un răspuns pertinent. Această autoritate a făcut referire la posibile probleme legate de echitatea tratamentului rezervat jucătorilor. După cum reiese în mod clar de la punctele 49-53 de mai sus, nu suntem în principiu împotriva luării în considerare, în cadrul unei analize de concurență, a aspectelor legate de piața muncii și de modul în care practica întreprinderilor poate afecta această piață. Totuși, dreptul concurenței și dreptul muncii au obiective diferite și sunt guvernate de principii diferite. Astfel, contractele de muncă ale jucătorilor cu cluburile lor sunt în general reglementate de dreptul național ( 65 ). În unele țări, pentru anumite sporturi, există de asemenea convenții colective sindicale. Dreptul Uniunii – inclusiv dreptul Uniunii în materie de concurență – mai degrabă respectă aceste legislații naționale și convenții colective ( 66 ). Prin urmare, modul în care chestiunile de drept al muncii interacționează cu chestiunile de drept al concurenței trebuie explicat cu atenție atunci când este inițiată o acțiune în temeiul articolului 101 TFUE pentru un pretins prejudiciu cauzat lucrătorilor. În prezenta cauză, trebuie să spunem că interacțiunea respectivă este încă neclară, la fel ca și teoria specifică a prejudiciului care a stat la baza deciziei adoptate de AdC, pe cale de consecință.

Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina de a se pronunța cu privire la toate aspectele analizate mai sus, după o examinare aprofundată a conținutului, a contextului și a obiectivelor acordului în discuție.

Pe baza celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la cea de a treia întrebare adresată că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord de neangajare încheiat în timpul pandemiei de Covid‑19 de cluburi sportive profesioniste, în acord cu federația lor sportivă națională, nu poate fi calificat drept restrictiv prin obiect, în cazul în care veritabila sa rațiune era menținerea echității și a integrității competiției sportive afectate de pandemie.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care pot fi analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă un acord precum cel în discuție poate intra sub incidența jurisprudenței Meca‑Medina și dacă, pentru acest motiv, poate fi considerat compatibil cu articolul 101 TFUE.

Amintim că este vorba despre curentul jurisprudențial al Curții, care, avându‑și originea în Hotărârea Wouters ( 67 ), a fost ulterior aplicat activităților legate de sport, mai întâi în Hotărârea Meca‑Medina, și în continuare, mai recent, menționat în Hotărârile ISU, Superleague și Royal Antwerp, precum și în unele hotărâri ulterioare ( 68 ). În esență, jurisprudența Meca‑Medina precizează că acordurile care restrâng libertatea de acțiune a întreprinderilor implicate nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, în cazul în care: (i) sunt justificate prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes public care nu au caracter anticoncurențial, (ii) mijloacele concrete utilizate pentru a urmări aceste obiective sunt cu adevărat necesare în acest scop și (iii) chiar dacă se dovedește că aceste mijloace au ca efect inerent restrângerea sau denaturarea, cel puțin potențială, a concurenței, acest efect inerent nu depășește ceea ce este necesar, în special prin eliminarea oricărei concurențe.

La punctele 21-53 din concluziile pe care le‑am prezentat în cauza ROGON, am analizat în detaliu originea, logica și sfera de aplicare a acestei jurisprudențe. Din dorința unei economii procedurale, vom trimite cititorii la respectivele pasaje. În lumina acestor considerații dezvoltate acolo vom analiza acum aplicabilitatea jurisprudenței Meca‑Medina în cazul unui acord precum cel în discuție. Încă o dată, decizia finală în această privință revine instanței naționale.

De la bun început, trebuie să subliniem că, în cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că acordul în discuție – contrar aprecierii noastre preliminare – restrânge concurența prin obiect, această jurisprudență nu ar fi aplicabilă. Prin urmare, analiza noastră de mai jos se bazează pe ipoteza că examinarea finală a acordului în discuție de către instanța de trimitere va confirma că acesta nu urmărește un obiectiv anticoncurențial.

Astfel cum rezultă de la punctul 70 de mai sus, testul elaborat de Curte în jurisprudența Meca‑Medina este compus în esență din trei etape succesive ale analizei care, încă o dată, nu poate fi efectuată în mod abstract, ci trebuie să ia întotdeauna în considerare comportamentul în cauză în lumina contextului său economic și juridic ( 69 ).

În primul rând, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă acordul în discuție este justificat prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general care nu sunt în sine anticoncurențiale. Odată stabilit deja că un acord precum cel în discuție nu are un obiect anticoncurențial, mai trebuie verificate următoarele elemente: dacă obiectivul urmărit merită să fie protejat de dreptul Uniunii și dacă subiecții care au adoptat acordul în discuție aveau legitimitatea de a acționa. Opinia noastră preliminară este că ambele chestiuni ar trebui să primească un răspuns pozitiv.

Mai întâi, în conformitate cu articolul 165 alineatul (2) TFUE, Uniunea recunoaște și promovează „spiritul de echitate și de deschidere în competițiile sportive” ( 70 ). În fapt, chiar înainte ca Tratatul de la Lisabona să introducă această dispoziție, Curtea a recunoscut în mod expres interesul public asociat acestor valori ( 71 ). Jurisprudența recentă a confirmat fără echivoc că „este legitim să se supună organizarea și desfășurarea competițiilor internaționale de fotbal profesionist unor norme comune destinate […] să promoveze, în mod adecvat și efectiv, organizarea de competiții sportive întemeiate pe egalitatea de șanse și pe merit” ( 72 ).

Mai concret, în Hotărârea FIFA, Curtea a precizat că: (i) „obiectivul care constă în asigurarea regularității competițiilor sportive constituie un obiectiv legitim de interes general care poate fi urmărit de o federație sportivă, de exemplu prin adoptarea de norme care stabilesc termene pentru transferurile de jucători în vederea evitării transferurilor tardive care ar putea să modifice în mod semnificativ valoarea sportivă a unei anumite echipe în cursul unei competiții și, astfel, să repună în discuție posibilitatea comparării rezultatelor diferitelor echipe angajate în această competiție, precum și, în consecință, buna desfășurare a competiției respective în ansamblul său” și că (ii) „trebuie să se considere că menținerea unui anumit grad de stabilitate a [efectivelor de jucători] și, așadar, a unei anumite continuități a contractelor aferente acestora constituie […] unul dintre mijloacele care pot contribui la urmărirea obiectivului legitim de interes general care constă în asigurarea regularității competițiilor de fotbal intercluburi” ( 73 ).

În plus, federațiile sportive naționale precum LPFP – care a asistat și a cooperat cu cluburile care au încheiat acordul în discuție – au fost în mod constant recunoscute ca având atât „în primul rând responsabilitatea de a gestiona aspectele legate de domeniul sportiv”, dispunând în acest sens de o anumită marjă de apreciere în scopul „de a‑și organiza și promova propriile sporturi” ( 74 ), cât și statutul de interlocutori ai autorităților naționale și ai Uniunii în domeniul sportului ( 75 ). Jurisprudența Curții a recunoscut în mod explicit acest aspect ( 76 ).

În al doilea rând, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă mijloacele concrete la care s‑a recurs pentru a urmări obiectivele în cauză au fost cu adevărat necesare în acest scop. În opinia noastră, acest criteriu al „necesității” impune instanței de trimitere sarcina de a verifica în principal trei aspecte strict legate, și anume dacă acordul în discuție (i) a fost încheiat ca răspuns la o nevoie obiectivă de a urmări obiectivul în cauză, (ii) a reflectat cu adevărat o preocupare de a asigura atingerea respectivului obiectiv în mod coerent și (iii) a fost adecvat pentru atingerea respectivului obiectiv, în sensul că a părut potrivit să contribuie în mod semnificativ la realizarea acestuia.

Și în acest caz trebuie să spunem că, pe baza informațiilor cuprinse în dosarul cauzei, aceste trei întrebări ar trebui probabil să primească un răspuns pozitiv. Caracterul excepțional al pandemiei de Covid‑19 a creat un risc serios ca cluburile să nu fie în măsură să finalizeze sezonul de fotbal 2019/2020 sau cel puțin ca integritatea și echitatea etapei finale a acestuia să nu poată fi asigurate. Ni se pare dificil de contestat că „trebuia făcut ceva” de către echipele de fotbal și federațiile de fotbal pentru „a salva ce putea fi salvat” în astfel de împrejurări incerte și fără precedent.

După cum am explicat la punctele 57, 58, 63 și 64 de mai sus, acordul în discuție pare să fi fost motivat de dorința reală a cluburilor de fotbal și a federației naționale de a realiza un final de sezon echitabil și ordonat, asigurând că structura competitivă a campionatului rămâne neafectată.

În acest context, am dori să subliniem că termenii „necesitate reală” din testul Meca‑Medina nu pot fi interpretați ca o „condicio sine qua non” pentru ca obiectivul în cauză să fie atins. După cum am explicat la punctele 41-45 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, organismele de reglementare în cauză au în mod necesar nevoie de o anumită marjă de manevră în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate pentru a proteja cel mai bine interesele aflate în joc. Pentru a da doar un exemplu, interdicția de exercitare a profesiei de avocat în parteneriat cu experți contabili, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Wouters, nu poate fi considerată absolut esențială și indispensabilă pentru a asigura „garanția necesară de integritate și de experiență consumatorilor finali ai serviciilor juridice și bunei administrări a justiției” ( 77 ). Cuvântul-cheie în acest context este „caracterul rezonabil”: puteau părțile implicate să considere în mod rezonabil că măsura în cauză ar contribui în mod semnificativ la atingerea obiectivului stabilit, în timp ce orice alte măsuri alternative mai puțin restrictive pentru concurență nu ar fi la fel de eficace?

După cum am explicat mai detaliat la punctele 35-37 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, suntem conștienți de faptul că termenul „rezonabil” care figurează în Hotărârea Wouters nu apare în Hotărârile ISU, Superleague sau Royal Antwerp. Cu toate acestea, Curtea a formulat pur și simplu această noțiune în mod diferit la punctul 197 din Hotărârea Superleague. În respectivul paragraf, Curtea a statuat că, atunci când verifică condiția referitoare la caracterul necesar al măsurii, instanțele naționale și cele ale Uniunii trebuie să verifice dacă „creșterile în eficiență preconizate […] pot fi realizate prin măsuri mai puțin restrictive pentru concurență”, însă acestea nu pot evalua diversele măsuri disponibile „din punctul de vedere al oportunității”.

În sfârșit, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă efectele acordului în discuție depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului său, în special prin eliminarea oricărei concurențe. După cum am explicat, acordul în discuție s‑a referit doar la un singur parametru în funcție de care cluburile concurează (contractarea de noi jucători) – lăsând astfel concurența interclub neafectată sub niciun alt aspect – și doar pentru anumiți jucători pentru o perioadă scurtă. Considerăm că aceasta înseamnă că acordul respectiv nu elimină orice concurență de pe piața relevantă (piețele relevante).

Prin urmare, se pare că există o singură chestiune principală pe care instanța de trimitere ar trebui să se concentreze în acest context: dacă existau și alte măsuri care, deși erau la fel de adecvate pentru atingerea obiectivului urmărit, erau în egală măsură mai puțin restrictive pentru concurență. Acesta este, într‑adevăr, un aspect cu privire la care instanța de trimitere este în mod clar cel mai bine plasată să se pronunțe, întrucât necesită luarea în considerare a diferitelor elemente de fapt și de drept. Totuși, considerăm că o serie de caracteristici specifice ale acordului în discuție sau ale contextului în care acesta a fost adoptat prezintă o importanță deosebită.

Primo, acordul în discuție avea un domeniu de aplicare geografic și personal restrâns: jucătorii angajați de cluburile portugheze de fotbal din Prima și din A doua ligă, care erau părți la acord, ale căror contracte au expirat sau au fost reziliate unilateral în timpul pandemiei de Covid‑19. Cluburile erau libere să angajeze, de exemplu, jucători care proveneau de la cluburi care jucau în afara Portugaliei sau din ligi portugheze inferioare. Acordul avea de asemenea un domeniu de aplicare în timp destul de limitat: el s‑a aplicat doar în perioada necesară pentru finalizarea sezonului 2019/2020 și a încetat să mai producă efecte începând cu ziua următoare celei a ultimului meci din acel sezon.

Secundo, având în vedere urgența chestiunii, precum și incertitudinea și complexitatea situației, atunci când analizează existența unor măsuri alternative – pe care AdC trebuie să le stabilească – instanța de trimitere trebuie să le ia în considerare doar pe acelea care erau în mod rezonabil disponibile și relativ ușor de conceput și de implementat. Nu era, în mod natural, o perioadă în care se putea concepe realizarea de studii și de rapoarte detaliate sau efectuarea de experimente. În sfârșit, nu erau posibile nici măcar întâlnirile în persoană, iar platformele online nu au fost cu siguranță cele mai eficiente mijloace pentru purtarea unor discuții lungi și complexe.

În acest context, nu ignorăm nici faptul că, cu câteva săptămâni înainte de încheierea acordului în discuție, Rețeaua europeană în domeniul concurenței a publicat o declarație comună în care a recunoscut eventuala necesitate a unei cooperări între întreprinderi ( 78 ). Acest aspect ar putea susține punctul de vedere potrivit căruia cluburile de fotbal și federația națională puteau considera în mod rezonabil că un anumit grad de cooperare cu privire la aspecte pentru care ar fi concurat acerb în alte condiții era în mod excepțional necesar în acea perioadă.

Tertio, impactul acordului în discuție asupra activității economice a jucătorilor de fotbal implicați pare a fi relativ minor. Ei erau liberi să încheie în orice moment contracte cu echipe din afara Portugaliei, precum și cu orice echipă din Portugalia începând din ziua următoare celei a ultimului meci din sezon. Având în vedere recomandarea FIFA către federațiile naționale de fotbal de a modifica datele perioadelor de înregistrare a jucătorilor ( 79 ), considerăm că respectivii jucători pot pretinde cu dificultate că au pierdut oportunități semnificative de noi contracte din cauza acordului în discuție. În plus, acest acord nu a afectat – și cu siguranță nu putea afecta – în mod unilateral durata legală a contractelor existente ale jucătorilor; orice prelungire a acestora (și, după caz, orice remunerare suplimentară) trebuia să fie agreată între club și jucătorul respectiv. Jucătorii au fost, așadar, liberi să negocieze și să refuze ofertele pe care nu le considerau atractive, luând în același timp în considerare oportunitățile oferite de alte ligi de fotbal.

Deși acordul a putut determina jucătorii să accepte oferte care erau inferioare celor pe care și le‑ar fi dorit, alternativa de care dispuneau acești jucători (regimul temporar de șomaj adoptat de guvernul portughez în cursul pandemiei) era – din câte am înțeles – mult mai puțin favorabilă pentru ei din punct de vedere financiar.

Prin urmare, considerăm cu titlu preliminar că acordul în discuție a fost conceput astfel încât să limiteze cât mai mult posibil impactul asupra concurenței între cluburile implicate și că sunt greu de identificat măsuri alternative care să fie la fel de eficiente și mai puțin restrictive. Ținând seama de asemenea de poziția exprimată de Rețeaua europeană în domeniul concurenței, s‑ar putea susține că cluburile de fotbal și federația națională ar fi putut, la acel moment, să considere în mod rezonabil că restrângerea concurenței produsă de acordul în discuție era necesară pentru atingerea unui obiectiv legitim de interes general și proporțională cu respectivul obiectiv.

În lumina celor mai sus, sugerăm Curții să răspundă la prima și la a doua întrebare adresate că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord de neangajare precum cel în discuție în litigiul principal intră sub incidența jurisprudenței Meca‑Medina în special cu condiția ca acesta să fi urmărit cu adevărat să asigure integritatea și echitatea competiției sportive și să fi fost necesar și proporțional cu acest obiectiv.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal da Concorrência, Regulação e Supervisão (Tribunalul pentru Concurență, Reglementare și Supraveghere, Portugalia) că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un acord de neangajare încheiat în timpul pandemiei de Covid‑19 de cluburi sportive profesioniste, în acord cu federația lor sportivă națională, – nu trebuie să fie calificat drept restrictiv prin obiect, în cazul în care adevărata sa rațiune este menținerea echității și a integrității competiției sportive afectate de pandemie și – intră sub incidența jurisprudenței Meca‑Medina, în special cu condiția ca acesta să fi urmărit cu adevărat să asigure integritatea și echitatea competiției sportive și să fi fost necesar și proporțional cu obiectivul respectiv.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 15 mai 2025 ( 1 )