Concluziile avocatului general domnul M. Szpunar prezentate la 4 septembrie 2025.#Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA) împotriva VHC 2 Seniorenresidenz und Pflegeheim gGmbH.#Cererea de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Comunicare publică – Noțiune – Retransmisia semnalului prin intermediul unei rețele de cablu specifice unui cămin pentru persoane vârstnice – Modalitate tehnică specifică – Public nou.#Cauza C-127/24.

Dintr‑o jurisprudență deja constantă reiese că efectuează o comunicare publică, în sensul dreptului de autor al Uniunii, utilizatorul care, în mod deliberat, acordă acces la opere protejate care au făcut obiectul unor emisiuni de radio sau de televiziune unor membri ai publicului care, fără intervenția acestui utilizator, nu ar fi putut avea acces la aceste emisiuni ( 2 ). Astfel, sunt vizați printre altele operatorii de hoteluri, de cafenele și restaurante, de centre balneare și de refacere, precum și de apartamente pentru închiriere pe termen scurt ( 3 ).

Toate unitățile menționate au ca punct comun primirea unui public ocazional care locuiește în acestea, în mod mai mult sau mai puțin voluntar, pentru perioade relativ scurte, ceea ce permite să se considere că publicul respectiv nu ar fi susceptibil să fie dotat, pentru șederea în cauză, cu echipamente care să îi permită accesul la emisiuni, printre altele de televiziune. Acest public depinde, așadar, de prestația operatorului unității pentru a avea acces la emisiunile respective.

În prezenta cauză, Curtea este chemată să răspundă la întrebarea dacă aceeași logică poate fi transpusă în cazul unei unități în care destinatarii în cauză locuiesc în mod permanent.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 4 ) prevede: „Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”

În dreptul german, dreptul de comunicare publică prin intermediul transmisiei prin radio sau televiziune și al unei retransmisii subsecvente prin cablu este reglementat la articolul 15 alineatele (2) și (3) din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965 ( 5 ) coroborat cu articolele 20 și 20b din această lege.

Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA) este un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor din domeniul muzicii.

VHC 2 Seniorenresidenz und Pflegeheim gGmbH (denumită în continuare „VHC 2 Seniorenresidenz”) este operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice ce găzduiește, cu titlu permanent, 89 de persoane vârstnice care necesită îngrijire și care beneficiază de asistență completă în 88 de camere individuale și 3 camere duble completate cu diferite spații comune, precum săli de mese și camere de zi. Prin intermediul unei instalații de recepție prin satelit proprii acesteia, VHC 2 Seniorenresidenz recepționează emisiuni de radiodifuziune, și anume de televiziune și de radio, și le difuzează concomitent, complet și nemodificat, prin intermediul rețelei sale de cabluri, către conexiunile instalate în camerele rezidenților și în camerele de îngrijire.

Întrucât consideră că pentru această retransmitere a programelor de radiodifuziune este necesară o licență, GEMA a introdus împotriva VHC 2 Seniorenresidenz, la Landgericht (Tribunalul Regional, Germania), o acțiune având ca obiect încetarea difuzării operelor muzicale din repertoriul său, acțiune admisă de această instanță.

Pronunțându‑se cu privire la apelul formulat de VHC 2 Seniorenresidenz împotriva acestei hotărâri, Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior din Zweibrücken, Germania) a respins acțiunea GEMA pentru motivul că retransmiterea în litigiu nu ar constitui o comunicare publică. Instanța respectivă a statuat în esență că, deși exista, desigur, un act de comunicare, aceasta din urmă nu ar fi, în schimb, destinată unui public, din moment ce s‑ar limita la cercul restrâns al rezidenților căminului care, deși îndeplinește criteriul numărului de persoane destul de mare, ar constitui un grup foarte omogen din punct de vedere structural, înclinat să rămână permanent în această unitate și a cărui fluctuație ar fi destul de redusă. Astfel, potrivit respectivei instanțe, comunicarea în discuție ar fi limitată la anumite persoane care aparțin unui grup privat.

Sesizată de GEMA cu recurs, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere, ridică în acest cadru problema dacă rezidenții căminului pentru persoane vârstnice în discuție constituie un public, în sensul jurisprudenței Curții referitoare la noțiunea de „comunicare publică”, și dacă aceștia constituie un „public nou” în sensul acestei jurisprudențe în contextul retransmiterii emisiunilor de radio și de televiziune efectuate de operatorul căminului respectiv în favoarea acestor rezidenți. Ea ridică de asemenea problema dacă o astfel de retransmitere este efectuată potrivit unei modalități tehnice noi în sensul jurisprudenței menționate.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Rezidenții unui cămin pentru persoane vârstnice, exploatat în scop lucrativ, care dispun în camerele lor de conexiuni pentru televiziune și radio, către care operatorul căminului retransmite prin rețeaua sa de cabluri, concomitent, nemodificat și complet, programe de radiodifuziune recepționate prin instalația proprie de recepție prin satelit, constituie un «număr nedeterminat de potențiali destinatari» în sensul definiției noțiunii de «comunicare publică» de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29]? 2) Definiția utilizată până acum de Curte, potrivit căreia pentru a putea fi calificată drept «comunicare publică» în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29] este necesar ca «o operă protejată […] să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment, sau, în lipsă, unui [public nou], adică un public care nu a fost deja luat în considerare de titularii dreptului de autor atunci când aceștia au autorizat comunicarea publică inițială a operei lor», este în continuare valabilă sau modalitatea tehnică utilizată mai este relevantă numai în cazurile în care retransmiterea conținuturilor recepționate inițial pe cale terestră, prin satelit sau prin cablu se realizează în internetul deschis? 3) Este vorba despre un «public nou» în sensul definiției noțiunii de «comunicare publică» de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29] în cazul în care operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice care urmărește un scop lucrativ retransmite concomitent, nemodificat și complet prin rețeaua sa de cabluri programe de radiodifuziune recepționate prin propria instalație de satelit către conexiunile pentru televiziune și radio din camerele rezidenților căminului? Pentru această apreciere este relevant aspectul că rezidenții au posibilitatea, indiferent de transmiterea prin cablu, să recepționeze pe cale terestră în camerele lor programele de radiodifuziune? Pentru această apreciere este totodată relevant aspectul că titularii dreptului au primit deja o remunerație în schimbul acordului pentru transmiterea inițială?”

Cererea de decizie preliminară a fost primită la Curte la 15 februarie 2024. Părțile din litigiul principal, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au participat la ședința care a avut loc la 2 aprilie 2025.

Prin intermediul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice efectuează o comunicare publică atunci când transmite prin rețeaua sa de cabluri, concomitent, complet și nemodificat, către conexiunile pentru televiziune și radio instalate în camerele rezidenților, programe de radiodifuziune recepționate printr‑o instalație de recepție prin satelit. În acest scop, instanța menționată adresează trei întrebări cu privire la trei elemente ale definiției noțiunii de „comunicare publică”, dezvoltată în jurisprudența Curții, și anume noțiunile de „public”, de „modalitate tehnică specifică” și de „public nou” ( 6 ).

Ne vom concentra analiza asupra celei de a doua și a celei de a treia întrebări, în măsura în care răspunsul pe care îl propunem va permite instanței de trimitere să soluționeze litigiul principal. Prin urmare, vom aborda prima întrebare numai cu titlu subsidiar.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă comportamentul operatorului căminului pentru persoane vârstnice în discuție în litigiul principal constituie o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, astfel cum a fost interpretat de Curte, fie ca un act de comunicare efectuat potrivit unei „modalități tehnice specifice”, fie ca o comunicare destinată unui „public nou”.

Observăm de la bun început că a doua întrebare preliminară, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, are un caracter abstract și general, așa încât permite să se pună la îndoială admisibilitatea sa, în măsura în care Curtea nu este competentă să răspundă la întrebări ipotetice care nu sunt necesare pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței care i‑a adresat o cerere de decizie preliminară ( 7 ). Totuși, din decizia de trimitere reiese că, prin intermediul acestei întrebări, instanța menționată urmărește să se stabilească în esență dacă faptul că operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice transmite printr‑un sistem de cabluri către camerele acestui cămin emisiunile de televiziune și de radio recepționate cu ajutorul antenei sale prin satelit constituie o comunicare publică supusă autorizării titularilor drepturilor de autor, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, pentru simplul motiv că această transmitere este efectuată printr‑un mijloc tehnic specific, diferit de cel al emisiei inițiale, și fără să fie necesar să se verifice dacă este îndeplinit criteriul „publicului nou”.

Potrivit acestei decizii, îndoielile instanței de trimitere decurg din faptul că, deși a stabilit criteriul „modalității tehnice diferite”, Curtea pare, în anumite situații, să se fi îndepărtat de acesta sau, în altele, să nu îl fi luat în considerare. Or, potrivit instanței menționate, un operator care transmite printr‑un sistem de cabluri semnalul de televiziune și de radio recepționat printr‑o antenă prin satelit efectuează o comunicare (transmitere) potrivit unei modalități tehnice (cablul) diferite de modalitatea tehnică utilizată pentru emisia inițială (satelitul).

Considerăm însă că această premisă a instanței de trimitere nu este corectă.

Astfel, atât criteriul publicului nou, cât și cel al modalității tehnice specifice sunt de origine pretoriană și, prin urmare, trebuie înțelese și aplicate, în vederea interpretării articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, în conformitate cu jurisprudența care le‑a stabilit. În ceea ce privește acest al doilea criteriu, el a fost introdus de Curte pentru a distinge două tipuri de situații: cele în care sunt efectuate două transmisii„în condiții tehnice specifice, potrivit unui mod diferit de transmisie a operelor protejate și […] fiecare dintre ele este destinată unui public” și cele în care „prin intervenția sa deliberată, un operator a făcut accesibil un program care conține opere protejate unui public nou” ( 8 ). Or, în timp ce primul tip de situații privește în special retransmisiile prin internet, situația în care operatorul unui unități hoteliere distribuie prin cablu către camerele acestei unități semnalul de televiziune recepționat printr‑o antenă, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea SGAE, face parte din al doilea tip de situații ( 9 ).

Situația operatorului unui cămin pentru persoane vârstnice în discuție în litigiul principal este similară cu această a doua situație. Prin urmare, un astfel de operator, care transmite, printr‑un sistem de cabluri către camerele acestui cămin, emisiunile recepționate cu ajutorul antenei sale prin satelit, nu efectuează o transmitere a acestor emisiuni potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cea utilizată pentru aceste emisiuni, ci doar oferă rezidenților acces la emisiunile respective.

Dintr‑un punct de vedere mai general, noțiunea de „modalitate tehnică specifică”, astfel cum reiese din jurisprudența Curții ( 10 ), desemnează modalitățile tehnice care, ca urmare a mijloacelor de transmitere diferite de emisia inițială, permit accesul la această transmitere în condiții tehnice substanțial diferite fie din punctul de vedere al zonei de acoperire, fie din cel al accesibilității sau al calității semnalului, fie, în sfârșit, în ceea ce privește echipamentul necesar pentru recepție. Prin urmare, constituie modalități tehnice specifice modalitățile tradiționale de difuzare a radioului și a televiziunii – terestră, prin satelit și prin cablu –, precum și internetul.

În ceea ce privește în special aspectele dreptului de autor referitoare la distribuirea prin cablu, acestea sunt reglementate în special de Directiva 93/83/CEE ( 11 ). Or, Curtea a avut deja ocazia să statueze că această directivă reglementează numai relațiile titularilor drepturilor de autor și drepturilor conexe cu „operatorii de cablu”, această noțiune desemnând operatorii rețelelor de cablu tradiționale a căror activitate principală este distribuirea prin cablu a emisiunilor de radio și de televiziune. Astfel, o unitate hotelieră nu poate fi considerată un „operator de cablu” în sensul directivei menționate ( 12 ).

Același lucru este valabil, în opinia noastră, în ceea ce privește noțiunea de „modalitate tehnică specifică”. Într‑adevăr, ceea ce caracterizează un operator de cablu, în sensul Directivei 93/83, este faptul că, prin activitatea sa, acesta modifică în mod substanțial condițiile tehnice și economice ale recepționării semnalului a cărui retransmitere o asigură. Astfel, nu numai că un operator de cablu îi scutește pe clienții săi de instalarea propriei antene, dar permite și recepționarea în locuri în care semnalul terestru sau prin satelit este slab sau inexistent și oferă acces la emisiuni care provin de la diferite organisme de radiodifuziune prin crearea unui „pachet” de programe. Acesta poate de asemenea, în limitele legale și tehnice ale activității sale, să conecteze la rețeaua sa un număr nedeterminat de utilizatori. Un astfel de operator de cablu efectuează, așadar, o retransmitere autonomă a emisiunilor inițiale.

În schimb, operatorul unei unități precum un hotel sau, precum în speță, un cămin pentru persoane vârstnice, care retransmite semnalul recepționat prin propria antenă către diferite locuri din această unitate, în special către unitățile locative, se limitează să permită recepționarea emisiei inițiale pe televizoarele instalate în aceste locuri, al căror număr este de altfel determinat și care se află de obicei într‑o singură clădire sau într‑un ansamblu de clădiri care formează o singură unitate.

În ceea ce privește retransmisia prin cablu, noțiunea de „modalitate tehnică specifică” privește, așadar, retransmisia de către operatori de rețele de cablu, precum cel în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea AKM ( 13 ). Această noțiune nu privește, în schimb, simpla transmisie a semnalului de la o antenă la televizoarele din cadrul unei singure unități, deși această transmisie se realizează în mod obișnuit tot prin cablu.

Pe de altă parte, în măsura în care criteriul „modalității tehnice specifice” și cel al „publicului nou” sunt independente, îndeplinirea unuia dintre aceste criterii face ca analiza situației din perspectiva celuilalt să nu fie obligatorie. Este adevărat că, în Hotărârea AKM ( 14 ), Curtea a înlăturat aplicarea criteriului „modalității tehnice specifice” pentru a constata inexistența unei comunicări publice, pentru motivul că nu era îndeplinit criteriul „publicului nou”. Este vorba însă, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, despre o situație excepțională în care, în temeiul dreptului național aplicabil, autorizația acordată organismului național de radiodifuziune de către titularii drepturilor de autor echivala cu o autorizație pentru retransmisia prin cablu a emisiunilor acestui organism ( 15 ). Prin urmare, Hotărârea AKM ( 16 ) implică doar o regulă, destul de evidentă, potrivit căreia, atunci când este clar că titularii au acordat autorizația atât pentru comunicarea inițială, cât și pentru comunicarea secundară, modalitatea tehnică utilizată pentru această a doua comunicare este irelevantă.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că transmiterea semnalului de radio și de televiziune de la antenă către stațiile de recepție în interiorul unui cămin pentru persoane vârstnice nu constituie o comunicare efectuată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cea utilizată pentru emisia inițială.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că faptul că operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice transmite printr‑un sistem de cabluri către camerele acestui cămin emisiunile recepționate cu ajutorul antenei sale prin satelit constituie o comunicare publică supusă autorizării titularilor drepturilor de autor în temeiul acestei dispoziții, pentru motivul că această transmitere este destinată unui „public nou”, cu alte cuvinte unui public care nu a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când au acordat autorizația pentru transmiterea inițială.

Noțiunea de „public nou” în contextul dreptului de comunicare publică își are originea în Hotărârea SGAE. Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea distribuirea semnalului de televiziune în camerele unui hotel, și anume o utilizare secundară a emisiunilor de televiziune. Relevanța criteriului „publicului nou” pentru calificarea unei astfel de utilizări drept comunicare publică este explicată în această hotărâre după cum urmează: „40. […] este necesar să se arate că o comunicare realizată în împrejurări precum cele din cauza principală se analizează […] ca o comunicare efectuată de un organism de retransmitere diferit de organismul de origine. Astfel, o asemenea transmitere este realizată către un public distinct de publicul vizat de actul de comunicare inițială a operei, și anume un public nou. 41. Astfel, […] autorul, prin autorizarea radiodifuzării operei sale, ia în considerare numai utilizatorii direcți, și anume deținătorii de aparate de recepție care recepționează emisiunile individual sau în cercul lor privat ori familial. […] [A]tunci când această captare se realizează pentru un auditoriu mai vast și uneori în scopuri lucrative, o nouă fracțiune a publicului receptor poate beneficia de ascultarea sau de vizionarea operei, iar comunicarea emisiunii […] nu mai constituie doar o recepționare a emisiunii în sine, ci reprezintă o acțiune independentă prin care opera difuzată este comunicată unui public nou. […] [A]ceastă recepționare publică dă naștere dreptului exclusiv al autorului de a o autoriza. 42. Or, clientela unui hotel constituie un asemenea public nou. Astfel, distribuirea operei radiodifuzate către această clientelă prin intermediul televizoarelor nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru garantarea sau îmbunătățirea recepționării emisiei inițiale în zona sa de acoperire. Dimpotrivă, hotelul este organismul care intervine pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi acces la o operă protejată. Astfel, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi, aflându‑se totodată în cadrul zonei amintite, nu ar putea beneficia, în principiu, de opera difuzată.” ( 17 )

Potrivit formulării stabilite în prezent, prin „public nou” se înțelege un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale ( 18 ). Or, astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea SGAE ( 19 ), atunci când autorizează radiodifuzarea operei lor, autorii iau în considerare utilizatorii direcți, și anume deținătorii de aparate de recepție care recepționează emisiunile individual sau în cercul lor privat ori familial.

Clienții unităților precum hotelurile, barurile sau centrele de refacere nu se află într‑o astfel de situație, întrucât nu recepționează emisiunile în calitate de deținători de aparate de recepție, ci în calitate de simpli utilizatori ai acestora, și nu în cercul lor privat ori familial, ci în locuri publice. Prin urmare, numai datorită intervenției operatorului unității în cauză clienții săi pot beneficia de aceste emisiuni în asemenea împrejurări. Clienții formează astfel un public suplimentar în raport cu publicul care a fost luat în considerare de titulari atunci când aceștia au autorizat comunicarea publică inițială a operelor lor.

Situația rezidenților unui cămin pentru persoane vârstnice este specială în această privință.

Desigur, este adevărat că operatorul acestui cămin intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi acces la opere protejate clienților săi care, fără intervenția respectivă, nu ar putea beneficia de acestea, cel puțin nu în condițiile asigurate de operatorul menționat.

Totuși, dacă această logică ar fi împinsă la extrem, publicul luat în considerare de titulari, atunci când acordă autorizația inițială, ar fi limitat numai la proprietarii de case unifamiliale echipate cu propriile lor antene. În toate celelalte situații, recepționarea semnalului de televiziune este, într‑o anumită măsură, condiționată de intervenția unor terți, fie că este vorba despre proprietari în cazul locuințelor închiriate, despre administratorii unor imobile deținute în coproprietate echipate cu antene comune sau despre operatorii rețelelor de cablu de proximitate ( 20 ).

Or, recunoașterea în toate aceste situații a existenței unei comunicări publice secundare ar fi contrară atât literei, cât și spiritului articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, așa cum a fost interpretat de Curte. O asemenea interpretare ar conduce astfel la o supracompensare a titularilor drepturilor de autor care ar fi remunerați de două ori – mai întâi de organismele de radiodifuziune și ulterior de responsabilii pentru această comunicare secundară – pentru o comunicare destinată în realitate aceluiași public și efectuată în aceleași condiții tehnice.

Rezultă de aici, în opinia noastră, că nu trebuie ca analiza să se concentreze numai asupra rolului utilizatorului care face posibil accesul la emisiunile inițiale, ci trebuie să se țină seama de calitatea în care destinatarii vizați obțin acest acces, pentru a se stabili dacă este vorba cu adevărat despre un public nou.

Or, din acest punct de vedere, rezidenții unui cămin pentru persoane vârstnice trebuie, în opinia noastră, să fie considerați utilizatori direcți ai emisiunilor inițiale, în sensul punctului 41 din Hotărârea SGAE. Astfel, în conformitate cu cele constatate, din decizia de trimitere reiese că, în procedura principală, acești rezidenți își stabilesc în căminul respectiv, în principiu, domiciliul pentru a‑și petrece acolo restul vieții. Prin urmare, în această calitate de rezidenți permanenți, ei trebuie considerați deținători ai aparatelor de recepție instalate în căminul respectiv ( 21 ) care, în cercul lor privat, recepționează emisiunile.

Specificitatea unui cămin pentru persoane vârstnice constă în faptul că, din cauza vârstei lor, rezidenții săi nu sunt pe deplin autonomi, ci depind, cu privire la numeroase aspecte ale vieții lor cotidiene, de serviciile furnizate de operatorul căminului respectiv. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care ei aleg să se stabilească acolo. Aceste servicii includ nu numai îngrijirea propriu‑zisă, ci și numeroase servicii din viața de zi cu zi. Unul dintre acestea este furnizarea accesului la semnalul de radio și televiziune cu ajutorul echipamentelor proprii căminului. Ținând seama de calitatea acestor rezidenți de utilizatori direcți ai emisiei inițiale, furnizarea respectivă nu trebuie considerată o comunicare publică secundară, ci un simplu mijloc tehnic pentru garantarea recepționării acestei emisii inițiale în zona sa de acoperire, în sensul punctului 42 din Hotărârea SGAE.

Acest raționament se alătură rezervei emise de Curte la punctul 45 din Hotărârea GEMA, potrivit căreia, în cazul furnizării de echipamente care permit recepționarea emisiunilor de televiziune și de radio în apartamente închiriate unor locatari rezidențiali, aceștia din urmă nu ar trebui să fie considerați un „public nou” și, prin urmare, o astfel de furnizare nu ar intra sub incidența dreptului exclusiv de comunicare publică. Cu privire la acest aspect, nu suntem de acord cu argumentul GEMA potrivit căruia această situație nu ar fi comparabilă cu cea în discuție în prezenta cauză pentru motivul că, potrivit GEMA, proprietarul unei locuințe închiriate s‑ar limita să pună această locuință la dispoziția locatarului, în timp ce operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice le furnizează el însuși toate serviciile necesare. În ambele cazuri, atunci când destinatarii prestației care constă în acordarea accesului la emisiuni de radio și de televiziune sunt considerați deținători de aparate de recepție care recepționează aceste emisiuni în cercul lor privat, această prestație nu constituie o comunicare publică. Împrejurările precum alte servicii eventual furnizate de același prestator sunt în acest caz lipsite de relevanță.

Astfel, este necesar să se considere că rezidenții unui cămin pentru persoane vârstnice nu constituie un public nou care nu a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când aceștia din urmă au acordat autorizația pentru comunicarea publică inițială a operelor lor sub formă de radiodifuzare. În consecință, retransmiterea acestor opere de operatorul căminului respectiv către acești rezidenți nu se încadrează în noțiunea de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, și, prin urmare, nu este supusă dreptului exclusiv al titularilor menționați.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul invocat de GEMA potrivit căruia tarifele sale prevăd plata taxelor printre alții de către operatorii căminelor de bătrâni, astfel încât comunicările efectuate de operatorii respectivi în favoarea rezidenților acestor cămine nu pot fi considerate ca fiind acoperite de autorizația acordată organismelor de radiodifuziune. Astfel, interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, care face obiectul prezentei cauze, privește întinderea materială a dreptului de comunicare publică și nu poate depinde de practica de gestiune colectivă a dreptului respectiv; în schimb, aceasta va trebui să se adapteze la interpretarea menționată.

Nici caracterul lucrativ al activității operatorului unui cămin pentru persoane vârstnice nu are incidență asupra calificării comportamentului său din punctul de vedere al dreptului de autor. Este clar că cheltuielile de cazare plătite acestui operator de către rezidenții unui cămin acoperă printre altele punerea la dispoziție a semnalului de radio și televiziune. Aceste cheltuieli trebuie însă, într‑o asemenea situație, să fie considerate o contraprestație a serviciului care constă în a permite rezidenților respectivi să primească emisiuni inițiale, iar plata lor nu transformă acest serviciu într‑o exploatare autonomă a acestor emisiuni.

Pe de altă parte, concluzia potrivit căreia rezidenții unui cămin pentru persoane vârstnice nu constituie un public nou căruia i‑ar fi destinată o comunicare efectuată de operatorul acestui cămin trebuie să se aplice, în opinia noastră, nu numai televizoarelor instalate în camerele individuale ale rezidenților, vizate în mod expres de întrebările preliminare, ci și celor instalate în locurile comune, precum sălile de mese sau de odihnă. Într‑adevăr, deși, ca urmare a specificității unui cămin pentru persoane vârstnice ( 22 ), anumite activități ale rezidenților, precum luarea mesei sau anumite activități recreative, se desfășoară în comun, aceste activități țin tot de sfera lor privată. Astfel, apreciem că a considera că această sferă privată se limitează la camerele individuale este nu numai inacceptabil din punct de vedere axiologic, ci pur și simplu eronat în fapt: ținând seama de situația specifică a unui cămin pentru persoane vârstnice, spațiile comune constituie, în realitate, prelungirea sferei private a rezidenților.

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, pentru a fi calificată drept „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, o comunicare secundară trebuie să fie efectuată potrivit unei modalități tehnice specifice sau, în lipsa acesteia, să fie destinată unui public nou ( 23 ). Într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, niciunul dintre aceste două criterii nu este îndeplinit. În consecință, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice nu efectuează o comunicare publică atunci când retransmite prin rețeaua sa de cabluri, concomitent, complet și nemodificat, către conexiunile pentru televiziune și radio instalate în camerele rezidenților, programe de radiodifuziune recepționate printr‑o instalație de recepție prin satelit.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă rezidenții unui cămin pentru persoane vârstnice constituie un public căruia i‑ar fi destinată comunicarea efectuată de operatorul acestui cămin în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal. În cazul în care Curtea ar urma propunerea noastră de răspuns la a doua și la a treia întrebare, prima întrebare ar rămâne fără obiect, întrucât comportamentul operatorului în cauză ar trebui analizat mai degrabă ca un mijloc tehnic care permite recepționarea emisiei inițiale de către o fracțiune a publicului vizat de această emisie. Prin urmare, vom analiza prima întrebare numai cu titlu subsidiar, pentru cazul în care Curtea nu ar urma propunerea noastră.

Îndoielile instanței de trimitere sunt legate de faptul că, în hotărârea pronunțată în apel în procedura principală, Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior din Zweibrücken) a considerat comunicarea în cauză ca fiind destinată nu unui public, ci unui grup privat ( 24 ). Considerăm însă că această apreciere a instanței de apel este eronată.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de „public” vizează un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, de altfel, existența unui număr de persoane destul de mare. Astfel, această noțiune cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude un număr prea mic de persoane vizate sau chiar un număr nesemnificativ ( 25 ).

În acest context, în procedura principală nu se contestă faptul că rezidenții căminului operat de pârâtă constituie un grup destul de mare de persoane care depășește pragul de minimis. În schimb, nu pare clar dacă aceștia trebuie considerați persoane nedeterminate sau, dimpotrivă, un grup privat, având în vedere, pe de o parte, relativa stabilitate a grupului respectiv de persoane și, pe de altă parte, legăturile pe care acestea le pot avea între ele în timpul șederii lor în căminul în cauză.

În această privință, în ceea ce privește caracterul nedeterminat al membrilor publicului, Curtea a statuat că este vorba despre „persoane în general, în opoziție cu anumite persoane care aparțin unui grup privat” ( 26 ). Prin urmare, publicul este definit prin opoziție cu un grup privat, în sensul că, în contextul unei comunicări a unor opere protejate prin dreptul de autor, persoanele care nu formează un grup privat trebuie să fie calificate drept public.

Însă ceea ce Curtea nu a declarat în mod expres, dar este inerent acestei opoziții este că, pentru ca o comunicare să nu fie considerată ca fiind destinată unui public și să nu intre astfel sub incidența dreptului exclusiv al autorilor, persoana aflată la originea acestei comunicări trebuie să facă parte din grupul privat în discuție. Numai în cazul în care este îndeplinită această condiție, comunicarea poate fi considerată ca fiind destinată unui grup privat, și anume cel al persoanei aflate la originea comunicării (denumit și „cerc privat” sau „cerc familial”) ( 27 ).

În schimb, atunci când persoanele cărora le este destinată comunicarea nu fac parte din cercul privat al persoanei aflate la originea comunicării, ele formează, din punctul de vedere al acestei din urmă persoane, un public, deși pot aparține unui grup privat între ele. În acest caz, comunicarea este destinată publicului.

Această situație corespunde exact celei a unui cămin pentru persoane vârstnice precum cel în discuție în litigiul principal. Deși rezidenții pot forma un grup privat între ei, acest lucru este lipsit de relevanță în ceea ce privește obiectul prezentei cauze, întrucât relația lor cu operatorul acestui cămin – și anume persoana aflată la originea comunicării în litigiu – nu este o relație privată, ci o relație comercială între un furnizor de servicii și clienții săi. Din punctul de vedere al dreptului de comunicare publică, acești rezidenți pot constitui, așadar, un public căruia îi este destinată comunicarea efectuată de persoana care operează căminul în discuție.

Desigur, este adevărat că, în Hotărârea SCF ( 28 ), Curtea nu a calificat drept „public” pacienții unui cabinet stomatologic. Însă, în această cauză, nu era vorba despre interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ci a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE ( 29 ), care nu instituie un drept exclusiv de a autoriza sau de a interzice, ci un drept cu caracter compensator în legătură cu o comunicare publică a fonogramelor, cu alte cuvinte un drept pur economic. Întrucât a constatat că aceste două drepturi urmăresc finalități parțial diferite ( 30 ), Curtea a putut considera ca fiind decisive criterii specifice, în special cel receptivității destinatarilor comunicării și cel al caracterului cvasiprivat al grupului format din pacienții unui cabinet stomatologic ( 31 ). Această hotărâre este însă lipsită de relevanță în ceea ce privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 32 ).

Rezultă că, dacă o comunicare sub forma retransmiterii semnalului de radio și de televiziune efectuată de operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice, precum cea în discuție în litigiul principal, ar fi considerată o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, rezidenții acestui cămin ar putea constitui un public căruia îi este destinată comunicarea respectivă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează: Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că operatorul unui cămin pentru persoane vârstnice nu efectuează o comunicare publică atunci când retransmite prin rețeaua sa de cabluri, concomitent, complet și nemodificat, către conexiunile pentru televiziune și radio instalate în camerele rezidenților, programe de radiodifuziune recepționate printr‑o instalație de recepție prin satelit.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 4 septembrie 2025 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Situația de fapt din litigiul principal, procedura și întrebările preliminare

Analiză

Cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară

Cu privire la noțiunea de „modalitate tehnică specifică”: a doua întrebare preliminară

Cu privire la noțiunea de „public nou”: a treia întrebare preliminară

Răspunsul la întrebări

Cu titlu subsidiar: prima întrebare preliminară

Concluzie