Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 26 iunie 2025.#X și alții împotriva Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides.#Cereri de decizie preliminară formulate de Conseil du Contentieux des Étrangers (Belgia).#Trimitere preliminară – Controale la frontiere, azil și imigrare – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și de retragere a protecției internaționale – Cerere de protecție internațională – Articolul 43 – Procedura la frontieră – Calificarea unei proceduri desfășurate într‑un loc de detenție situat geografic pe teritoriul unui stat membru, dar asimilat de dreptul național unui loc situat la frontieră – Dreptul de a intra pe teritoriul acestui stat membru după un termen de patru săptămâni – Articolul 31 alineatul (7) – Examinare cu prioritate a unei cereri de protecție internațională – Directiva 2013/33/UE – Standarde pentru primirea persoanelor care solicită protecție internațională – Articolul 8 – Plasare în detenție în același loc în temeiul a două decizii diferite.#Cauzele conexate C-50/24-C-55/24.

Contrastul des discutat dintre prezența fizică a solicitanților de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru și ficțiunea juridică potrivit căreia aceștia nu au intrat formal pe acel teritoriu, precum și recurgerea frecvent criticată la detenție în cadrul procedurilor la frontieră constituie contextul prezentelor cauze conexate, cu care Curtea este sesizată în pragul reformei legislative a sistemului european comun de azil.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Conseil du Contentieux des Étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) (denumit în continuare „instanța de trimitere”) solicită Curții să clarifice domeniul de aplicare al procedurii la frontieră prevăzute la articolul 43 din Directiva 2013/32/UE ( 2 ) (denumită în continuare „Directiva privind procedurile”) și consecințele care decurg din expirarea termenului de patru săptămâni în care o astfel de procedură trebuie finalizată.

În centrul întrebărilor adresate se află problema dacă un solicitant de azil poate fi plasat în detenție, în cadrul unei proceduri la frontieră, într‑un centru care nu se află geografic „la frontieră sau într‑o zonă de tranzit” și dacă acesta poate rămâne în detenție, în temeiul Directivei 2013/33/UE ( 3 ) (denumită în continuare „Directiva privind primirea”), într‑un centru cu aceeași localizare geografică după expirarea termenului de patru săptămâni al procedurii la frontieră.

Articolul 31 din directiva menționată, intitulat „Procedura de examinare”, prevede la alineatele (7) și (8): „(7) Statele membre pot acorda prioritate examinării unei cereri de protecție internațională în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II, în special: (a) în cazul în care este probabil ca cererea să fie fondată; (b) în cazul în care solicitantul este vulnerabil în sensul articolului 22 din Directiva [2013/33] sau are nevoie de garanții procedurale speciale, în special minorii neînsoțiți. (8) Statele membre pot prevedea accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II și/sau efectuarea acesteia la frontieră sau în zonele de tranzit, în conformitate cu articolul 43, în cazul în care: (a) solicitantul, la depunerea cererii și prezentarea faptelor, a invocat doar aspecte care nu sunt relevante pentru a se examina dacă îndeplinește sau nu condițiile necesare pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9)]; […] […]”

Potrivit articolului 43 din Directiva privind procedurile, intitulat „Proceduri la frontieră”: „(1) Statele membre pot prevedea proceduri, în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II, în vederea adoptării unei decizii la frontieră sau în zonele de tranzit ale statelor membre cu privire la: (a) admisibilitatea unei cereri depuse, în temeiul articolului 33, în aceste locuri și/sau (b) fondul unei cereri într‑o procedură în temeiul articolului 31 alineatul (8). (2) Statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor prevăzute la alineatul (1), se ia o decizie într‑un termen rezonabil. În cazul în care nu a fost luată o decizie în termen de patru săptămâni, solicitantului îi este permisă intrarea pe teritoriul statelor membre pentru ca cererea sa de azil să fie soluționată în conformitate cu celelalte dispoziții ale prezentei directive. (3) În cazul unor sosiri implicând un număr mare de resortisanți ai unei țări terțe sau apatrizi care depun cereri de protecție internațională la frontieră sau într‑o zonă de tranzit, care fac în practică imposibilă aplicarea la fața locului a dispozițiilor de la alineatul (1), procedurile respective pot fi aplicate pe perioada în care acești resortisanți ai unei țări terțe sau apatrizi sunt cazați în mod normal în locurile din apropierea frontierei sau a zonei de tranzit.”

Articolul 46 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva: (a) unei decizii luate cu privire la cererea lor de protecție internațională, inclusiv o decizie: (i) de a considera nefondată o cerere cu privire la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară; (ii) de a considera inadmisibilă o cerere în temeiul articolului 33 alineatul (2); (iii) luată la frontieră sau în zonele de tranzit ale unui stat membru în conformitate cu articolul 43 alineatul (1); […] (3) Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.”

Articolul 8 din Directiva privind primirea, intitulat „Detenția”, prevede: „(1) Statele membre nu plasează o persoană în detenție pentru unicul motiv că aceasta este un solicitant în conformitate cu [Directiva privind procedurile]. (2) Atunci când se dovedește a fi necesar și pe baza analizei individuale a fiecărui caz în parte, statele membre pot plasa un solicitant în detenție, în cazul în care nu se pot aplica efectiv măsuri mai puțin coercitive. (3) Un solicitant poate fi plasat în detenție numai în următoarele situații: […] (b) pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea de protecție internațională, care nu ar putea fi obținute fără a se lua măsura detenției, în special în cazul în care există un risc de sustragere a solicitantului; (c) pentru a decide, în cadrul unei proceduri, asupra dreptului solicitantului de a intra pe teritoriu; […]”

Loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers ( 4 ) (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”) transpune în dreptul belgian dispozițiile Directivei privind procedurile și ale Directivei privind primirea care sunt relevante în speță.

În special, articolul 57/6/4 din această lege transpune articolul 43 alineatele (1) și (2) din Directiva privind procedurile, prevăzând printre altele că Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi, Belgia) (denumit în continuare „CGRA”) este competent să declare inadmisibilă o cerere depusă la frontieră sau să pronunțe o decizie asupra fondului în anumite împrejurări [care corespund celor prevăzute la articolul 31 alineatul (8) din Directiva privind procedurile]. În temeiul acestei dispoziții coroborate cu articolul 74/5 alineatul 4 punctul 5 din aceeași lege, în cazul în care CGRA nu a luat nicio decizie în termen de patru săptămâni de la primirea cererii de protecție internațională, solicitantul este autorizat să intre pe teritoriu.

În ceea ce privește detenția, articolul 74/5 din aceeași lege prevede că „[p]oate fi plasat în detenție într‑un loc desemnat, situat la frontieră”, străinul care nu îndeplinește condițiile de intrare pe teritoriu și care depune o cerere de protecție internațională la frontieră. Acest articol prevede în plus că „Regele poate desemna alte locuri situate în Regatul [Belgiei], care sunt considerate echivalente cu [un loc desemnat situat la frontieră]”; o astfel de detenție nu poate fi considerată drept autorizație de intrare pe teritoriu.

În sfârșit, articolul 74/6 alineatul 1 punctul 2 din Legea din 15 decembrie 1980 prevede că un solicitant de protecție internațională poate fi plasat în detenție „într‑un loc desemnat din Regat”, printre altele pentru motivul enunțat la articolul 8 alineatul (3) litera (b) din Directiva privind primirea.

Prin Decretul regal din 14 mai 2009 ( 5 ) (denumit în continuare „Decretul regal din 2009”), centre de cazare precum cel din Sint‑Gillis‑Waas sunt considerate drept „locuri desemnate situate la frontieră”.

În temeiul unui decret regal din 17 februarie 2012 ( 6 ) (denumit în continuare „Decretul regal din 2012”), „centrul de tranzit Caricole”, situat pe teritoriul belgian, este de asemenea considerat „loc desemnat situat la frontieră”.

Cele șapte cauze conexate aflate la originea prezentei trimiteri preliminare decurg din împrejurări de fapt în mare măsură similare, care pot fi rezumate după cum urmează:

Toți reclamanții din litigiul principal sunt resortisanți ai unor țări terțe care au ajuns cu avionul pe aeroportul din Bruxelles (Belgia) între septembrie și octombrie 2023. La sosire sau în ziua următoare, fiecare reclamant a depus o cerere de protecție internațională la frontieră. În consecință, cererile lor au fost transmise autorității decizionale competente, CGRA, pentru a fi analizate în cadrul unei „proceduri la frontieră”, în conformitate cu articolul 57/6/4 din Legea din 15 decembrie 1980, care transpune articolul 43 alineatele (1) și (2) din Directiva privind procedurile.

Ulterior, fiecare reclamant a primit două decizii ale ministre de l’Asile et de la Migration (ministrul pentru azil și migrație, Belgia) (denumit în continuare „ministrul”): în primul rând, o decizie de refuz al intrării pe teritoriul belgian ( 7 ) și, în al doilea rând, o decizie prin care se dispunea „plasarea în detenție într‑un loc desemnat situat la frontieră” (denumită în continuare „prima decizie de plasare în detenție”) ( 8 ).

În cauzele C‑50/24-C‑53/24, locul de detenție al reclamanților era centrul de tranzit Caricole, situat chiar în afara aeroportului Bruxelles (care constituie o frontieră externă a Uniunii) ( 9 ), la o distanță de aproximativ 2 kilometri de acesta, în linie dreaptă. În cauzele C‑54/24-C‑56/24, reclamanții au fost plasați în detenție la centrul de cazare Sint‑Gillis‑Waas ( 10 ), situat la mai mult de 40 de kilometri de aeroportul din Bruxelles. Astfel, deși nu sunt literalmente „situate la frontieră”, cele două locuri sunt considerate „locuri desemnate situate la frontieră”, în temeiul Decretelor regale din 2012 și, respectiv, din 2009.

În niciunul dintre cele șapte cazuri nu s‑a luat o decizie cu privire la cererea de protecție internațională în termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, astfel cum a fost transpus la articolul 57/6/4 din Legea din 15 decembrie 1980 (denumit în continuare „termenul de patru săptămâni”).

În schimb, în toate cazurile, la expirarea acestui termen, fiecare reclamant a primit o nouă decizie a ministrului prin care se dispunea „plasarea în detenție într‑un loc desemnat” (și anume care nu mai era situat „la frontieră”, ca în cazul primei decizii privind detenția, ci pe teritoriu). Această decizie, denumită în continuare „a doua decizie de plasare în detenție”, prevedea că, ținând seama de expirarea termenului de patru săptămâni, reclamantul era considerat autorizat să intre pe teritoriu. Cu toate acestea, în temeiul acestei decizii, plasarea sa în detenție a fost considerată necesară, în temeiul articolului 74/6 alineatul 1 punctul 2 din Legea din 15 decembrie 1980, „pentru a stabili acele elemente pe care [se baza] solicitarea de protecție internațională care nu ar putea fi obținute dacă solicitantul nu ar fi plasat în detenție, în special [în considerarea unui] risc de sustragere a solicitantului”.

A doua decizie de detenție nu a dus la transferul fizic al reclamanților, care au rămas în detenție în aceleași locuri ca înainte (centrul de tranzit Caricole și, respectiv, centrul de cazare Sint‑Gillis‑Waas). Cu toate acestea, autoritățile naționale au considerat că ficțiunea juridică în temeiul căreia aceste locuri erau considerate ca fiind „situate la frontieră” nu se mai aplica după termenul de patru săptămâni și că erau considerate în prezent, astfel cum erau în realitate, drept locuri de detenție situate pe teritoriu. Cu alte cuvinte, deși temeiul juridic al detenției reclamanților, precum și încadrarea juridică a locului de detenție s‑au schimbat, nu a existat o schimbare fizică reală a locului de detenție al reclamanților.

În același timp, CGRA, în calitate de autoritate decizională competentă să examineze cererile de protecție internațională, a desfășurat interviuri personale cu fiecare reclamant. În cauzele C‑51/24 și C‑53/24, interviurile au avut loc în termenul de patru săptămâni și, prin urmare, înainte de a doua decizie de plasare în detenție. În celelalte cauze, reclamanții au fost intervievați după expirarea termenului de patru săptămâni și după emiterea celei de a doua decizii de plasare în detenție.

În perioada noiembrie‑decembrie 2023, CGRA, hotărând în cadrul unei proceduri privind examinarea cu prioritate ( 11 ), a respins fiecare dintre cererile de protecție internațională. În special, în cauza C‑51/24, CGRA a respins cererea ca inadmisibilă, în timp ce, în celelalte șase cauze, CGRA a pronunțat decizii prin care a refuzat atât statutul de refugiat, cât și statutul conferit prin protecție subsidiară pe fond.

Reclamanții au introdus acțiuni împotriva acelor decizii de respingere a cererilor lor de protecție internațională la instanța de trimitere.

În acest context, având îndoieli cu privire la compatibilitatea procedurii urmate cu dreptul Uniunii și în special cu articolul 43 din Directiva privind procedurile, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea celor șapte cauze cu care este sesizată și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională depuse la frontieră sau într‑o zonă de tranzit de către un solicitant care, pe parcursul acestei proceduri, este plasat în detenție într‑un loc situat geografic pe teritoriu, dar asimilat printr‑un text normativ unui loc situat la frontieră intră în domeniul de aplicare al articolului 43 din [Directiva privind procedurile]? 2) Examinarea unei asemenea cereri de protecție internațională a unui solicitant care, după expirarea termenului de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Directiva 2013/32/UE, este admis de plin drept pe teritoriu în temeiul dreptului național, dar continuă să fie plasat în detenție, pe baza unei noi decizii de plasare, în același loc de detenție care era considerat inițial un loc la frontieră și calificat în prezent de autorități ca un loc situat pe teritoriu intră tot în domeniul de aplicare al articolului 43 din [Directiva privind procedurile]? – În cadrul aceleiași proceduri de protecție internațională, același loc de detenție poate fi, într‑o primă etapă, asimilat printr‑un text normativ unui loc situat la frontieră și, după ce solicitantul a fost autorizat să intre pe teritoriu ca urmare a expirării termenului de patru săptămâni sau ca urmare a unei decizii de examinare ulterioare, considerat un loc pe teritoriu? – Care este implicația detenției reclamantului în același loc care este situat geografic pe teritoriu, dar care era la început asimilat unui loc situat la frontieră și care a fost ulterior calificat de autoritățile belgiene drept loc de detenție pe teritoriu ca urmare a expirării termenului de patru săptămâni asupra competenței temporale și materiale a autorității decizionale? 3.1) Autoritatea decizională care a inițiat examinarea unei cereri de protecție internațională în cadrul unei proceduri la frontieră și care lasă să treacă termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din [Directiva privind procedurile] pentru a se pronunța cu privire la această cerere sau care a adoptat în prealabil o decizie de examinare ulterioară poate, deși toate actele de cercetare, inclusiv interviul personal, au fost efectuate înainte de expirarea acestui termen, să continue examinarea cererii respective pe baza unui tratament prioritar în sensul articolului 31 alineatul (7) din directiva menționată, atunci când solicitantul continuă să fie plasat în detenție, pe baza deciziei unei alte autorități, în același loc de detenție, asimilat inițial unui loc la frontieră, pentru motivul că detenția sa este necesară «pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea de protecție internațională, care nu ar putea fi obținute dacă solicitantul nu ar fi plasat în detenție, în special în cazul în care există un risc de sustragere a solicitantului»? 3.2) Autoritatea decizională care a inițiat examinarea unei cereri de protecție internațională în cadrul unei proceduri la frontieră și care lasă să treacă termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din [Directiva privind procedurile]pentru a se pronunța cu privire la această cerere sau care a adoptat în prealabil o decizie de examinare ulterioară, fără să fi efectuat un interviu personal cu solicitantul în acest termen, poate continua examinarea acestei cereri pe baza unui tratament prioritar în sensul articolului 31 alineatul (7) din directiva menționată, atunci când solicitantul continuă să fie plasat în detenție, pe baza deciziei unei alte autorități, în același loc de detenție, asimilat inițial unui loc la frontieră, pentru motivul că detenția sa este necesară «pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea de protecție internațională care nu ar putea fi obținute dacă solicitantul nu ar fi plasat în detenție, în special în cazul în care există un risc de sustragere a solicitantului»? 4) O asemenea aplicare a reglementării naționale este compatibilă cu caracterul excepțional al detenției solicitantului care decurge din articolul 8 din [Directiva privind primirea] și al obiectivului general al [Directivei privind procedurile]? 5) Articolul 31 alineatele (7) și (8) și articolele 43 și 46 din [Directiva privind procedurile] coroborate cu articolul 47 din cartă [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene] (denumită în continuare «carta») trebuie interpretate în sensul că [instanța de trimitere], atunci când este sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii adoptate în cadrul unei proceduri inițiate la frontieră, trebuie să invoce din oficiu depășirea termenului de patru săptămâni?”

Cererile de decizie preliminară au fost înregistrate la grefa Curții la 26 ianuarie 2024. Prin decizia din 14 martie 2024, cele șapte cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Guvernele belgian, german, ceh și italian, precum și Comisia Europeană și reclamantul din cauza C‑53/24 au depus observații scrise. Guvernele belgian, ceh și german, Comisia, precum și reclamanții din cauzele C‑51/24 și C‑52/24 au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 27 februarie 2025.

Toate întrebările adresate privesc procedura la frontieră, prevăzută la articolul 43 din Directiva privind procedurile. Vom aborda pe rând aceste întrebări, în ordinea în care au fost adresate de instanța de trimitere. Totuși, înainte de a proceda astfel, considerăm oportun să prezentăm pe scurt elementele esențiale ale procedurii la frontieră, ținând seama de jurisprudența relevantă a Curții, care a fost deja chemată în alte cauze să interpreteze această dispoziție ( 12 ).

Astfel cum arată instanța de trimitere, articolul 43 din Directiva privind procedurile oferă statelor membre posibilitatea de a prevedea, la frontierele sau în zonele de tranzit ale acestora, proceduri specifice cunoscute drept „proceduri la frontieră”, în vederea adoptării unei decizii cu privire la: (i) admisibilitatea cererilor de protecție internațională depuse în aceste locuri și/sau (ii) fondul unei cereri în împrejurările enumerate limitativ la articolul 31 alineatul (8) din această directivă. Aceste împrejurări privesc în esență situații în care comportamentul sau declarațiile solicitantului sugerează că acțiunea sa este vădit nefondată și abuzivă ( 13 ).

În plus, astfel cum a arătat Curtea, din considerentul (38) al Directivei privind procedurile reiese că procedurile la frontieră urmăresc să permită statelor membre să ia o decizie cu privire la cererile de protecție internațională formulate la frontieră sau în zonele de tranzit „înainte de adoptarea unei decizii privind intrarea solicitantului” pe teritoriu ( 14 ). Faptul că reclamanții nu au fost autorizați în mod oficial să intre pe teritoriu este o caracteristică determinantă a procedurii la frontieră. În special, aceasta permite statelor membre să returneze solicitanții ale căror cereri au fost respinse, fără a fi obligate să respecte toate garanțiile prevăzute de Directiva 2008/115/CE ( 15 ).

Cu toate acestea, în temeiul articolului 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, solicitantului trebuie să i se permită intrarea pe teritoriu în cazul în care nu s‑a luat o decizie cu privire la cererea sa de protecție internațională în termen de patru săptămâni de la data la care a fost depusă cererea. Prin urmare, pentru a permite adoptarea unei decizii în acest termen de patru săptămâni, procedurile la frontieră se caracterizează în general prin termene procedurale mai scurte ( 16 ).

În sfârșit, Curtea a statuat că, deși nu prevede în mod explicit plasarea în detenție, articolul 43 din Directiva privind procedurile interpretat în coroborare cu articolul 8 alineatul (3) litera (c) din Directiva privind primirea autorizează statele membre să plaseze în detenție pentru o perioadă maximă de patru săptămâni solicitanții care fac obiectul unei proceduri la frontieră ( 17 ).

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o procedură de examinare a unei cereri de protecție internațională depusă la frontieră sau într‑o zonă de tranzit constituie o „procedură la frontieră” în sensul articolului 43 din Directiva privind procedurile atunci când solicitantul este plasat în detenție într‑un centru situat geografic pe teritoriu, dar pe care dreptul național îl consideră loc situat la frontieră ( 18 ). Astfel, în esență, întrebarea este dacă detenția unui solicitant într‑un centru care nu este situat de fapt, din punct de vedere geografic, „la frontieră sau într‑o zonă de tranzit” exclude aplicarea unei proceduri la frontieră.

În această privință, arătăm înainte de toate că modul de redactare a articolului 43 din Directiva privind procedurile nu face referire explicită la plasarea în detenție și, prin urmare, nici mai precis la locul unei eventuale detenții, în contextul unei proceduri la frontieră. Dimpotrivă, această dispoziție se referă numai la „decizii la frontieră sau în zonele de tranzit” și la cererile „depuse în aceste locuri”.

Acestea fiind spuse, articolul 31 alineatul (8) din aceeași directivă (la care articolul 43 se referă numai în ceea ce privește deciziile pe fond) se referă la proceduri desfășurate „la frontieră sau în zonele de tranzit”. S‑ar putea argumenta că aceasta poate însemna că solicitanții trebuie să rămână (și, după caz, să fie plasați în detenție) pe toată durata procedurii strict la frontieră sau în zonele de tranzit. Pe de altă parte, trebuie arătat că nici articolul 8 alineatul (3) litera (c) din Directiva privind primirea, care permite plasarea în detenție în cadrul procedurilor la frontieră, nici articolul 18 alineatul (1) litera (a) din aceeași directivă, referitor la cazarea solicitanților în timpul examinării unei cereri depuse la frontieră sau în zonele de tranzit, nu conțin nicio referire la locul în care se află solicitanții în cursul procedurii la frontieră.

Este adevărat că cea mai simplă și mai des folosită metodă de aplicare a procedurilor la frontieră de către statele membre implică detenția solicitanților la frontieră sau în zonele de tranzit ( 19 ). Curtea s‑a referit la detenția „la frontieră sau în zonele de tranzit” în cadrul procedurilor la frontieră.

Cu toate acestea, nu considerăm că aceasta este în mod necesar situația. În opinia noastră, modul de redactare a articolului 43 nu permite să se concluzioneze fără echivoc că, pentru aplicabilitatea procedurii la frontieră, locul de detenție al solicitanților trebuie să fie situat geografic exact la frontieră sau într‑o zonă de tranzit ( 20 ).

O asemenea interpretare restrictivă, susținută de Comisie, nu ne pare de altfel să decurgă nici din obiectivul, nici din contextul articolului 43 și ar încălca atât interesele statelor membre, cât și pe cele ale solicitanților care fac obiectul procedurilor la frontieră.

În special, în ceea ce privește, în primul rând, obiectivul articolului 43 din Directiva privind procedurile (a se vedea punctele 28 și 29 de mai sus), procedura la frontieră urmărește să permită o primă examinare a cererilor de protecție internațională, înainte ca intrarea pe teritoriu să fie autorizată în mod formal numai solicitanților ale căror cereri nu au fost respinse ( 21 ). Realizarea acestui obiectiv nu este nicidecum afectată de localizarea fizică a solicitantului în cursul examinării cererii sale și nu impune în mod necesar ca aceasta să se desfășoare strict la frontieră sau în interiorul unei zone de tranzit.

Dimpotrivă, a impune ca detenția să aibă loc strict geografic la frontieră sau la zona de tranzit ar risca să compromită acest obiectiv și să priveze articolul 43 din Directiva privind procedurile de efectul său util, în funcție de caracteristicile geografice și de infrastructurile specifice ale statelor membre. Astfel cum a subliniat guvernul italian, o astfel de interpretare restrictivă a articolului 43 ar putea face pentru anumite state membre, precum cele care au frontiere maritime extinse, excesiv de dificilă aplicarea procedurilor la frontieră cu respectarea deplină atât a principiilor fundamentale și a garanțiilor din capitolul II din Directiva privind procedurile, cât și a garanțiilor pentru solicitanții aflați în detenție prevăzute la articolele 9-11 din Directiva privind primirea.

În schimb, a insista asupra detenției la frontieră sau în zonele de tranzit, ceea ce poate duce la limitări structurale și spațiale, ar putea determina statele membre să utilizeze centre suboptime, pur și simplu pentru a putea aplica proceduri la frontieră, chiar și în cazul în care în interiorul teritoriului ar putea fi asigurate condiții mai bune de detenție pentru solicitanți. În opinia noastră, este clar că o abordare atât de formalistă nu ar servi intereselor solicitanților aflați în detenție în cadrul unei proceduri la frontieră.

Această considerație este în mod deosebit relevantă în speță. Astfel cum au arătat atât instanța de trimitere, cât și guvernul belgian, în Belgia nu există centre de detenție situate la frontieră sau în zone de tranzit, centrele existente anterior pe aeroportul din Bruxelles fiind închise din cauza infrastructurii inadecvate. Centrul de tranzit din Caricole a fost construit tocmai pentru a înlocui aceste centre inadecvate, în scopul de a oferi solicitanților de protecție internațională condiții mai bune de detenție.

În ceea ce privește contextul articolului 43 din Directiva privind procedurile, trebuie să se observe că procedurile la frontieră se desfășoară pe baza mai multor ficțiuni juridice. În primul rând, așa‑numita „ficțiune a neintrării” ( 22 ): din punct de vedere legal, în sensul procedurii la frontieră, se consideră că solicitanții care au trecut frontiera și care, prin urmare, sunt prezenți fizic pe teritoriu nu au intrat pe teritoriu și, în consecință, trebuie să aștepte o decizie cu privire la autorizarea intrării lor.

În al doilea rând, porturile de intrare, în special aeroporturile internaționale precum aeroportul din Bruxelles, sunt considerate, tot în temeiul unei ficțiuni juridice ( 23 ), ca reprezentând „frontiere”, deși sunt situate geografic pe teritoriul statelor membre. De asemenea, zonele de tranzit sunt în esență tratate, atât în Directiva privind procedurile, cât și în Directiva privind primirea, ca fiind echivalente cu frontierele, deși situate din punct de vedere geografic dincolo de punctul de trecere a frontierei și, prin urmare, pe teritoriul unui stat ( 24 ).

Aceste ficțiuni juridice consacrate demonstrează, în opinia noastră, că realitatea geografică a prezenței unui solicitant pe teritoriu nu împiedică aplicarea unei proceduri la frontieră.

În opinia noastră, din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că, în temeiul articolului 43 din Directiva privind procedurile, nu se poate impune ca plasarea în detenție să aibă loc strict la frontieră pentru ca procedurile la frontieră să se aplice. Trebuie totuși să precizăm că, în opinia noastră, aceasta nu înseamnă că statele membre pot transfera solicitanții în mod arbitrar și ad-hoc de la punctul de intrare către orice centru din interiorul teritoriului, supunându‑i astfel incertitudinii și transferurilor inutile. Dimpotrivă, având în vedere imperativul securității juridice, considerăm că ceea ce poate fi permis este să se desemneze anticipat și general locuri de detenție în scopul procedurii la frontieră ( 25 ), locuri care pot fi situate în interiorul teritoriului, pentru a garanta solicitanților condițiile cele mai adecvate.

Observăm că concluzia de mai sus se aplică indiferent dacă locul de detenție desemnat se situează la 2 kilometri de frontieră (precum centrul de tranzit Caricole) sau în interiorul teritoriului (cum este, de exemplu, cazul centrului de cazare Sint‑Gillis‑Waas).

Sugestia contrară a Comisiei, potrivit căreia flexibilitatea statelor membre în ceea ce privește determinarea locului de detenție în cadrul procedurilor la frontieră ar trebui, în orice caz, să se limiteze la zonele „suficient de apropiate” de frontieră ( 26 ), ar fi dificil de aplicat într‑un mod sigur și coerent din punct de vedere juridic. Pe de o parte, o cerință strictă de proximitate a frontierei ar afecta în mod diferit statele membre în funcție de dimensiunile și de geografia lor. Pe de altă parte, aceasta ar da naștere clasicului paradox al soriților: în ce punct anume „suficient de apropiat” încetează să mai fie „suficient de apropiat”?

Dintr‑o preocupare de exhaustivitate, observăm de asemenea că concluzia de la punctul 45 din prezentele concluzii nu este repusă în discuție de argumentul invocat de Comisie în temeiul articolului 43 alineatul (3) din Directiva privind procedurile. Conform acelei dispoziții, în cazul unui aflux masiv de solicitanți de protecție internațională, procedurile la frontieră pot fi aplicate „pe perioada în care acești [solicitanți] sunt cazați în mod normal în locurile din apropierea frontierei sau a zonei de tranzit”. Comisia a dedus în esență un argument a contrario din această formulare, concluzionând că, cu excepția situației excepționale a unui aflux masiv, o procedură la frontieră nu poate se poate desfășura „în apropierea” frontierei (și cu atât mai puțin în interiorul teritoriului), ci trebuie să aibă loc exact „la frontieră sau în zona de tranzit”.

Cu toate acestea, Curtea a precizat că articolul 43 alineatul (3) urmărește mai degrabă, în împrejurări excepționale, să extindă domeniul de aplicare temporal al procedurii la frontieră dincolo de patru săptămâni („pe perioada în care”), caz în care solicitanții nu ar fi plasați în detenție, ci „cazați în mod normal” ( 27 ). În consecință, în opinia noastră, această dispoziție nu poate servi la limitarea domeniului de aplicare al procedurii la frontieră desfășurate în împrejurări normale prin limitarea localizării acceptabile a locurilor de detenție în interiorul termenului de patru săptămâni.

În sfârșit, trebuie să observăm că concluzia de la punctul 45 de mai sus corespunde abordării adoptate în mod explicit în noul Regulament privind procedurile de azil ( 28 ), care urmează să intre în vigoare la 12 iunie 2026, înlocuind Directiva privind procedurile. Acest regulament conferă în mod explicit statelor membre flexibilitate la stabilirea locurilor în care solicitanții pot fi plasați în detenție în cursul unei proceduri la frontieră, prevăzând că se „impune solicitanților […] să locuiască la frontiera externă sau în apropierea acesteia ori în zonele de tranzit, ca regulă generală, ori în alte locuri anume desemnate pe teritoriul lor, ținându‑se seama pe deplin de circumstanțele geografice specifice ale statului membru respectiv” ( 29 ). Deși Comisia susține că această flexibilitate explicită în noul regulament implică faptul că o astfel de flexibilitate nu există în cadrul juridic actual, o astfel de interpretare nu este susținută nici de preambulul regulamentului, nici de lucrările pregătitoare ale acestuia.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la prima întrebare în sensul că articolul 43 din Directiva privind procedurile nu se opune examinării, în cadrul unei proceduri la frontieră, a unei cereri de protecție internațională depuse la frontieră sau într‑o zonă de tranzit atunci când solicitantul este plasat în detenție într‑un centru din interiorul teritoriului.

A doua întrebare adresată de instanța de trimitere cuprinde trei întrebări secundare. Prin intermediul primei întrebări secundare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o procedură la frontieră, în sensul articolului 43 din Directiva privind procedurile, continuă să fie aplicabilă după expirarea termenului de patru săptămâni atunci când solicitantul în cauză rămâne plasat în detenție în același loc de detenție, care, înainte de sfârșitul acestei perioade, era considerat loc situat la frontieră, dar care este considerat ulterior un loc situat pe teritoriu.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare reiese în mod clar din articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile, care prevede că, în absența unei decizii privind cererea de protecție internațională în termen de patru săptămâni, solicitantului îi este permisă intrarea pe teritoriu „pentru ca cererea sa […] să fie soluționată în conformitate cu celelalte dispoziții ale [acelei] directive”. Curtea a interpretat deja această dispoziție în sensul că, după expirarea termenului de patru săptămâni, cererea de protecție internațională trebuie examinată în conformitate cu procedura ordinară ( 30 ), și anume procedura generală prevăzută la articolul 31 din Directiva privind procedurile. În consecință, în temeiul articolului 43 alineatul (2) din această directivă, procedura la frontieră nu se mai poate aplica după expirarea termenului de patru săptămâni.

Împrejurarea că solicitantul în cauză poate fi menținut în detenție, la frontieră sau pe teritoriu, după expirarea acestui termen nu are, în opinia noastră, nicio incidență asupra acestei concluzii neechivoce. Astfel cum a precizat Curtea, articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile implică că, la sfârșitul procedurii la frontieră, după patru săptămâni, menținerea în detenție nu mai poate fi justificată pe baza acestei proceduri ( 31 ). Astfel, o eventuală detenție ulterioară, chiar dacă locul de detenție este situat la frontieră sau într‑o zonă de tranzit, nu determină caracterul de „procedură la frontieră” al unei proceduri aplicate după termenul de patru săptămâni.

În consecință, calificarea juridică a locului de detenție după expirarea termenului de patru săptămâni (la frontieră sau în interiorul teritoriului) nu afectează tipul de procedură urmată, care, în orice caz, nu mai poate fi „procedură la frontieră”. Această concluzie se impune independent de poziția adoptată cu privire la prima întrebare și, cu atât mai mult, în cazul în care s‑ar considera, astfel cum am arătat mai sus, că locul de detenție nu este determinant pentru tipul de procedură aplicat nici măcar în interiorul termenului de patru săptămâni.

Dacă s‑ar accepta această poziție, ar rezulta, pe baza considerațiilor prezentate de instanța de trimitere ( 32 ), că celelalte întrebări secundare ale celei de a doua întrebări sunt în mare parte lipsite de obiect pentru soluționarea litigiilor principale. Cu toate acestea, vom aborda aceste întrebări secundare, pentru o analiză completă a celei de a doua întrebări.

Prin intermediul celei de a doua întrebări secundare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă același loc de detenție poate fi considerat, într‑o primă etapă, un loc situat la frontieră și, la expirarea termenului de patru săptămâni ( 33 ), poate fi considerat, după cum și este din punct de vedere geografic, un loc pe teritoriu.

În opinia noastră, nicio dispoziție din Directiva privind procedurile sau din Directiva privind primirea nu se opune acestei abordări. După cum s‑a menționat deja mai sus, niciuna dintre aceste directive nu prevede o locație geografică specifică pentru detenție. Ceea ce este necesar și de fapt fundamental este să fie respectate pe deplin condițiile și garanțiile pentru solicitanții aflați în detenție, astfel cum sunt prevăzute la articolele 9-11 din Directiva privind primirea ( 34 ). Astfel cum a subliniat guvernul belgian, aceste condiții și garanții nu diferă în funcție de situarea geografică sau de calificarea juridică a locului de detenție.

În plus, considerăm de asemenea relevant argumentul guvernului belgian potrivit căruia această abordare, în împrejurări precum cele din cauzele în discuție, ar permite o procedură globală mai eficientă și mai rapidă. Această abordare ar evita în special necesitatea unui proces de transfer către alt centru în cazul în care solicitantul ar fi menținut în detenție.

Cu certitudine, toate acestea presupun că există o justificare valabilă pentru menținerea în detenție a solicitantului, întemeiată pe unul dintre celelalte motive autonome de detenție ( 35 ), în temeiul articolului 8 din Directiva privind primirea, și că o nouă decizie de plasare în detenție este emisă în consecință. De asemenea, este esențial, în opinia noastră, ca solicitantul să fie informat în mod corespunzător cu privire la modificarea situației sale juridice, și anume că a fost autorizat să intre pe teritoriu, chiar dacă, în acest stadiu, această schimbare juridică nu este însoțită de o modificare fizică.

Trecând acum la a treia întrebare secundară, instanța de trimitere urmărește să afle ce implicații are menținerea în detenție a unui solicitant în același loc (asimilat inițial unui loc situat la frontieră și, după o perioadă de patru săptămâni, unui loc situat pe teritoriu) asupra competenței temporale și materiale a autorității decizionale.

În lumina observațiilor noastre precedente, considerăm că menținerea în detenție și schimbarea calificării juridice a locului de detenție după termenul de patru săptămâni nu au, în sine, nicio incidență asupra competenței autorității decizionale, și anume autoritatea desemnată de statul membru ca fiind responsabilă de examinarea și de decizia privind cererile de protecție internațională ( 36 ).

Mai degrabă expirarea termenului de patru săptămâni ar putea afecta, aparent, competența acestei autorități, dat fiind că expirarea determină trecerea de la procedura la frontieră la procedura ordinară. Cu toate acestea, subliniem că, în cazul Belgiei, aceeași autoritate decizională, CGRA, este competentă să soluționeze cererile de protecție internațională în cadrul ambelor proceduri, în limitele, bineînțeles, ale normelor și ale termenelor diferite aplicabile fiecărei proceduri.

Instanța de trimitere pare să se concentreze ( 37 ) asupra aspectului dacă, în cazul unei astfel de treceri de la procedura specifică la frontieră la procedura ordinară generală, competența autorității decizionale rămâne limitată de termenele și de domeniul de aplicare ( 38 ) specifice procedurii la frontieră. În opinia noastră, răspunsul este negativ. Din articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile reiese că, după expirarea termenului de patru săptămâni, cererea este tratată în conformitate cu celelalte dispoziții ale acestei directive, astfel încât examinarea nu mai este supusă limitărilor materiale și temporale ale dispozițiilor care reglementează procedura la frontieră ( 39 ).

Având în vedere toate cele ce precedă, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară în sensul că examinarea unei cereri de protecție internațională nu intră în domeniul de aplicare al articolului 43 din Directiva privind procedurile după expirarea termenului de patru săptămâni prevăzut în această dispoziție, independent de eventuala menținere în detenție a solicitantului și de calificarea juridică a locului de detenție ca fiind la frontieră sau pe teritoriu.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o cerere de protecție internațională care a făcut inițial obiectul unei proceduri la frontieră poate fi examinată cu prioritate, după expirarea termenului de patru săptămâni, în sensul articolului 31 alineatul (7) din Directiva privind procedurile, în condițiile în care solicitantul rămâne în detenție, în temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (b) din Directiva privind primirea, în același centru, în cazul în care (i) toate „actele de cercetare”, inclusiv interviul personal, au fost efectuate înainte de expirarea termenului de patru săptămâni sau (ii) interviul personal nu a fost efectuat în termenul de patru săptămâni. Așa cum o înțelegem, această întrebare ridică două probleme care trebuie abordate.

Prima problemă care trebuie analizată este dacă se poate „acorda prioritate”, în sensul articolului 31 alineatul (7) din Directiva privind procedurile, examinării unei cereri de protecție internațională, începută în cadrul unei proceduri la frontieră și continuată în cadrul unei proceduri ordinare, după expirarea termenului de patru săptămâni.

Răspunsul la acest punct este, în opinia noastră, destul de simplu. Articolul 31 alineatul (7) din Directiva privind procedurile oferă statelor membre flexibilitatea necesară pentru a soluționa cu prioritate o cerere de protecție internațională, examinând‑o înaintea altora, în condițiile termenelor, principiilor și garanțiilor procedurale aplicabile în mod normal. Acest articol nu prevede în mod exhaustiv situațiile în care se poate acorda prioritate unei examinări, ci face referire cu titlu orientativ la unele dintre aceste situații. Astfel, potrivit textului considerentului (19) al Directivei privind procedurile, statele membre pot „acorda prioritate examinării oricărei cereri” (sublinierea noastră), cu condiția să fie respectate principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II din directivă.

În acest sens, alegerea legiuitorului belgian, aplicabilă în prezentele cauze, de a acorda prioritate examinării cererilor atunci când solicitanții în cauză sunt plasați în detenție este, în principiu, conformă cu articolul 31 alineatul (7) din Directiva privind procedurile. Adăugăm că această abordare pare de asemenea să conducă la o procedură rapidă și eficientă, în conformitate cu considerentul (18) al Directivei privind procedurile ( 40 ), și să garanteze că detenția este impusă numai pentru cea mai scurtă perioadă necesară, în conformitate cu cerințele Directivei privind primirea ( 41 ).

În al doilea rând, instanța de trimitere poate fi de asemenea înțeleasă în sensul că urmărește să afle dacă actele de cercetare efectuate în cadrul procedurii la frontieră pot fi invocate în vederea unei decizii după expirarea termenului de patru săptămâni și, prin urmare, în cadrul procedurii ordinare.

În opinia noastră, tocmai aceasta implică trecerea de la o procedură la frontieră la una ordinară, în temeiul articolului 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile. A solicita autorității decizionale să înceapă examinarea de novo și să nu ia în considerare actele de cercetare efectuate anterior ar contraveni necesității unei proceduri eficiente și rapide.

În pofida celor de mai sus, nu putem face abstracție de contextul în care se înscrie această întrebare, pe care instanța de trimitere l‑a prezentat după cum urmează: „În practică, termenele scurte și detenția la frontieră [care caracterizează procedura belgiană la frontieră] pot compromite principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II [din Directiva privind procedurile] (în special accesul la un avocat [sau] timpul necesar pentru a aduna toate documentele utile în susținerea cererii […]) ( 42 )”.

În opinia noastră, instanța de trimitere pare să sugereze că, în consecință, actele de cercetare efectuate în cadrul procedurii la frontieră pot fi de o calitate inferioară și, prin urmare, nu ar trebui să fie invocate în cadrul procedurii ordinare. Cu privire la acest aspect, nu putem decât să subliniem că actele de cercetare care nu respectă principiile de bază și garanțiile fundamentale din capitolul II din Directiva privind procedurile nu pot fi invocate pentru o decizie nici în cadrul unei proceduri ordinare, nici în cadrul unei proceduri la frontieră. Respectarea acestor principii și garanții fundamentale este o condiție esențială și explicită pentru aplicarea tuturor procedurilor prevăzute de Directiva privind procedurile, inclusiv a procedurii la frontieră ( 43 ). Prin urmare, ar reveni instanței naționale sarcina de a aprecia, în cadrul examinării cauzelor cu care este sesizată, dacă aceste principii și garanții fundamentale au fost respectate pe tot parcursul procedurilor desfășurate.

În orice caz, trebuie să precizăm că recurgerea la acte de cercetare efectuate în cadrul procedurii la frontieră nu trebuie să aducă atingere dreptului solicitantului, în primul rând, de a face noi declarații, prezentând orice elemente suplimentare pe care nu le‑a putut prezenta în practică mai devreme ( 44 ), și, în al doilea rând, de a beneficia de garanții suplimentare care se pot aplica numai în cadrul procedurii ordinare (de exemplu posibilitatea de a primi o copie a raportului sau transcrierea interviului personal înainte de luarea unei decizii) ( 45 ).

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare că articolul 43 din Directiva privind procedurile trebuie interpretat în sensul că permite unei autorități decizionale să continue examinarea cu prioritate a unei cereri de protecție internațională prezentate în cadrul procedurii la frontieră după termenul de patru săptămâni prevăzut în această dispoziție și să se întemeieze pe actele de cercetare efectuate în cadrul acestei proceduri, în împrejurări precum cele în discuție în prezentele cauze, cu condiția ca principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II din Directiva privind procedurile să fie respectate, astfel cum sunt aplicabile în fiecare etapă a procesului.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „o asemenea aplicare a reglementării naționale” este compatibilă cu caracterul excepțional al detenției solicitantului care decurge din articolul 8 din Directiva privind primirea și din obiectivul general al Directivei privind procedurile.

Întrucât trimiterea la „o asemenea aplicare a reglementării naționale” este destul de vagă, nu putem să o înțelegem decât ca incluzând toate etapele urmate de autoritățile belgiene, astfel cum au fost aplicate în cele șapte cauze în discuție, punând un accent deosebit pe detenția solicitanților. Trimiterea la obiectivul general al Directivei privind procedurile pare de asemenea neclară în acest context, dat fiind că obiectivul principal al acestei directive, astfel cum reiese din considerentul (12) al acesteia, este „de a dezvolta în continuare standarde pentru procedurile din statele membre de acordare și retragere a protecției internaționale, în vederea instituirii unei proceduri comune de azil în Uniune”. Se poate mai degrabă înțelege că instanța de trimitere face referire la obiectivul suplimentar al directivei, astfel cum este enunțat în considerentul (60) al acesteia, care este „să asigure respectarea deplină a demnității umane și promovarea aplicării [anumitor drepturi fundamentale consacrate] de cartă”, în special respectarea demnității umane, interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante și dreptul de azil.

Având în vedere cele evidențiate aici, subliniem că instanța de trimitere a precizat că nu este competentă să controleze deciziile prin care se dispune plasarea în detenție a solicitanților și că litigiile cu care este sesizată privesc numai deciziile de respingere a cererilor de protecție internațională ca nefondate sau inadmisibile. În lumina celor de mai sus, asemenea guvernului belgian, trebuie să recunoaștem că avem anumite rezerve cu privire la pertinența întrebării pentru litigiul principal și, prin urmare, cu privire la admisibilitatea acesteia.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaștem că a patra întrebare preliminară, astfel cum o înțelegem și o analizăm mai jos, conține mai mulți parametri care nu pot fi considerați fără echivoc ca fiind lipsiți de pertinență pentru litigiul principal. În consecință și ținând seama și de prezumția de pertinență a întrebărilor preliminare ( 46 ), considerăm oportun să abordăm această întrebare, în măsura în care se poate înțelege că, pentru instanța de trimitere, abordarea urmată de autoritățile naționale ar putea avea un impact asupra validității procedurii aplicate.

În lumina întregii trimiteri preliminare, înțelegem că instanța de trimitere pune în discuție compatibilitatea cu Directiva privind procedurile și cu Directiva privind primirea a unei practici a autorităților belgiene care constă în (i) inițierea examinării unei cereri în cadrul unei proceduri la frontieră, plasând în același timp solicitantul în detenție în temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (c) din Directiva privind primirea, într‑un loc de detenție pe teritoriu considerat loc situat la frontieră, (ii) și, după expirarea termenului de patru săptămâni, emiterea unui nou ordin de plasare în detenție, (iii) prelungirea detenției solicitantului în același centru, care nu mai este considerat loc situat la frontieră, (iv) justificarea deținerii în continuare pe alt temei, și anume articolul 8 alineatul (3) litera (b) din Directiva privind primirea, „pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea de protecție internațională care nu ar putea fi obținute fără a se lua măsura detenției”, indiferent dacă au fost sau nu efectuate toate actele de cercetare, inclusiv interviul personal.

Vom începe cu punctul (iv), singurul aspect care nu a fost deja abordat în cadrul întrebărilor anterioare și care a fost deja evocat de instanța de trimitere în cea de a treia întrebare. Cu privire la acest aspect, trebuie să admitem că nu vedem ce elemente suplimentare care constituie temeiul unei cereri de protecție internațională rămân să fie obținute atunci când au fost finalizate toate actele de cercetare, inclusiv interviul personal. În acest sens, considerăm că, după ultimul act de cercetare, motivul întemeiat pe articolul 8 alineatul (3) litera (b) din Directiva privind primirea încetează să se aplice. Subliniem de asemenea în această privință că articolul 9 alineatul (1) din aceeași directivă prevede că un solicitant se plasează în detenție „pentru o perioadă cât mai scurtă posibil și […] numai atât timp cât sunt aplicabile motivele prevăzute la articolul 8 alineatul (3)” ( 47 ). În lumina celor de mai sus, considerăm că, odată ce toate actele de cercetare au fost finalizate, ceea ce înseamnă că autoritățile au colectat toate informațiile necesare pentru evaluare și nu se au în vedere pași suplimentari, detenția unui solicitant nu poate continua în temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (b) din Directiva privind primirea.

În schimb, în ceea ce privește punctele (i)-(iii), am exprimat deja punctul nostru de vedere, în cadrul analizei noastre a întrebărilor precedente, potrivit căruia, în principiu, acestea nu ridică probleme de compatibilitate cu dreptul Uniunii.

Cu toate acestea, ar reprezenta o neglijență din partea noastră dacă nu am adăuga că ordinea aproape identică a actelor efectuate în cele șapte cauze ar putea indica, astfel cum au susținut reclamanții, că este vorba despre o abordare aplicată sistematic de autoritățile naționale. Aceasta, pe lângă chestiunea examinată la punctul 81 din prezentele concluzii, ar ridica în opinia noastră preocupări cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii și în special cu articolul 8 din Directiva privind primirea și cu articolul 43 din Directiva privind procedurile, analizate în lumina obiectivului Directivei privind procedurile, care este acela de a promova și de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale solicitanților (a se vedea punctul 77 de mai sus).

Mai precis, recurgerea sistematică la abordarea expusă la punctul 80 de mai sus ar sugera că detenția, atât în cursul procedurii la frontieră, cât și în cursul procedurii ordinare, se aplică practic automat, mai degrabă decât ca o măsură excepțională de ultimă instanță decisă pe baza unei aprecieri de la caz la caz a proporționalității și a necesității sale, astfel cum impune articolul 8 alineatul (2) din Directiva privind primirea ( 48 ). În această ipoteză, aplicarea sistematică a unei proceduri la frontieră cererilor de protecție internațională, în pofida unor dificultăți previzibile de respectare a termenului de patru săptămâni, menținând în același timp solicitanții în detenție pe baza unei modificări artificiale a motivului de detenție, ar putea constitui un abuz al procedurii la frontieră și o eludare a limitării la patru săptămâni prevăzute la articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile.

În lumina acestor considerații, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare în sensul că Directiva privind primirea și Directiva privind procedurile nu se opun unei practici precum cea în discuție în litigiul principal, care constă în esență în menținerea în detenție, după termenul de patru săptămâni, a unui solicitant a cărui cerere a făcut inițial obiectul procedurii la frontieră, în același loc fizic, în temeiul altui motiv de detenție, cu condiția ca orice măsură de detenție să fi fost adoptată în mod corespunzător în temeiul unei aprecieri individualizate a necesității și a proporționalității și să fie menținută doar atât timp cât continuă să se aplice motivul pertinent de detenție.

Prin intermediul celei de a cincea și ultimei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 31 alineatele (7) și (8) și articolele 43 și 46 din Directiva privind procedurile coroborate cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că, atunci când este sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii adoptate în cadrul unei proceduri inițiate la frontieră, trebuie să invoce din oficiu faptul că această decizie nu a fost adoptată în termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile ( 49 ). Din dosar reiese că această întrebare este pertinentă numai în privința reclamanților din două dintre cele șapte cauze, care nu par să fi invocat un astfel de motiv admisibil în fața instanței de trimitere ( 50 ).

Având în vedere poziția noastră cu privire la întrebările precedente, considerăm că nu mai este necesar să se răspundă la această întrebare, care a rămas în mare măsură fără obiect. Astfel, ținând seama de analiza care precedă și de împrejurările de fapt specifice ale cauzei, în special de faptul că aceeași autoritate decizională este competentă atât în cadrul procedurii la frontieră, cât și în cadrul procedurii ordinare, este dificil de înțeles în ce mod răspunsul la această întrebare ar avea o incidență asupra soluționării litigiilor principale.

În ipoteza în care Curtea ar considera totuși că trebuie să răspundă la această întrebare, adoptând o poziție diferită în ceea ce privește întrebările precedente ( 51 ), prezentăm următoarele observații.

În primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul Uniunii nu impune instanțelor naționale să invoce din oficiu motive întemeiate pe încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii atunci când examinarea acestor motive le‑ar impune depășirea cadrului litigiului astfel cum a fost delimitat de părți ( 52 ).

În pofida celor de mai sus, Curtea a arătat de asemenea că articolul 46 alineatul (3) din Directiva privind procedurile, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, care garantează solicitanților dreptul la o cale de atac efectivă, impune ca o instanță națională în fața căreia este contestată decizia referitoare la o cerere de protecție internațională să efectueze „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept”. Curtea a statuat că o astfel de examinare deplină și ex nunc trebuie să implice un control din oficiu al anumitor aspecte procedurale, în măsura în care au fost aduse la cunoștința instanței naționale, care pot avea o incidență asupra procedurii de examinare aplicate unor astfel de cereri ( 53 ).

În opinia noastră, în principiu, expirarea termenului de patru săptămâni fără luarea unei decizii cu privire la cererea de protecție internațională constituie un astfel de aspect procedural, întrucât declanșează trecerea de la procedura la frontieră la procedura ordinară și, prin urmare, o schimbare a procedurii de examinare aplicate ( 54 ). Prin urmare, considerăm că jurisprudența citată la punctul anterior este aplicabilă în prezentul context și că, în principiu, neadoptarea unei decizii în termenul de patru săptămâni trebuie examinată de instanța națională ex proprio motu.

În consecință, în ipoteza în care Curtea ar decide să răspundă la a cincea întrebare, îi propunem să răspundă în sensul că articolul 46 alineatul (3) din Directiva privind procedurile, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, atunci când o cale de atac este introdusă la o instanță națională împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională care a fost examinată inițial în cadrul unei proceduri la frontieră prevăzută la articolul 43, această instanță trebuie, în cadrul controlului său deplin și ex nunc, să examineze din oficiu, pe baza informațiilor aduse la cunoștința sa în cursul procedurii cu care este sesizată, neadoptarea unei decizii în termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil du Contentieux des Étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) după cum urmează: (1) Articolul 43 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (Directiva privind procedurile) nu se opune examinării, în cadrul unei proceduri la frontieră, a unei cereri de protecție internațională depuse la frontieră sau într‑o zonă de tranzit atunci când solicitantul este plasat în detenție într‑un centru din interiorul teritoriului. (2) Examinarea unei cereri de protecție internațională nu intră în domeniul de aplicare al articolului 43 din Directiva privind procedurile după expirarea termenului de patru săptămâni, independent de eventuala menținere în detenție a solicitantului și de calificarea juridică a locului de detenție ca fiind la frontieră sau pe teritoriu. (3) Articolul 43 din Directiva privind procedurile trebuie interpretat în sensul că permite unei autorități decizionale să continue examinarea cu prioritate a unei cereri de protecție internațională prezentate în cadrul procedurii la frontieră după termenul de patru săptămâni prevăzut în această dispoziție și să se întemeieze pe actele de cercetare efectuate în cadrul acestei proceduri, în împrejurări precum cele în discuție în prezentele cauze, cu condiția ca principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II din Directiva privind procedurile să fie respectate, astfel cum sunt aplicabile în fiecare etapă a procesului. (4) Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională și Directiva privind procedurile nu se opun unei practici precum cea în discuție în litigiul principal, care constă în esență în menținerea în detenție, după termenul de patru săptămâni, a unui solicitant a cărui cerere a făcut inițial obiectul procedurii la frontieră, în același loc fizic, în temeiul altui motiv de detenție, cu condiția ca orice măsură de detenție să fi fost adoptată în mod corespunzător în temeiul unei aprecieri individualizate a necesității și a proporționalității și să fie menținută doar atât timp cât continuă să se aplice motivul pertinent de detenție. (5) Articolul 46 alineatul (3) din Directiva privind procedurile, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, atunci când o cale de atac este introdusă la o instanță națională împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională care a fost examinată inițial în cadrul unei proceduri la frontieră prevăzută la articolul 43, această instanță trebuie, în cadrul controlului său deplin și ex nunc, să examineze din oficiu și pe baza informațiilor aduse la cunoștința sa în cursul procedurii cu care este sesizată neadoptarea unei decizii în termenul de patru săptămâni prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Directiva privind procedurile.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 26 iunie 2025 ( 1 )