Concluziile avocatului general domnul M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 27 martie 2025.#Stichting Right to Consumer Justice și Stichting App Stores Claims împotriva Apple Distribution International Ltd și Apple Inc.#Cererea de decizie preliminară formulată de Rechtbank Amsterdam.#Trimitere preliminară – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 7 punctul 2 – Competență specială în materie delictuală sau cvasidelictuală – Determinarea competenței teritoriale a unei instanțe a unui stat membru – Locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă – Locul materializării prejudiciului – Acțiune în reprezentare prin care se urmărește repararea prejudiciilor cauzate de comportamente anticoncurențiale care constau în facturarea de către operatorul unei platforme online, destinată tuturor utilizatorilor dintr‑un stat membru, a unui comision excesiv din prețul aplicațiilor și al produselor digitale oferite la vânzare pe această platformă – Acțiune introdusă de o entitate calificată pentru apărarea intereselor colective ale unei pluralități de utilizatori neidentificați, dar identificabili.#Cauza C-34/24.

Litigiul care se află la originea prezentei trimiteri preliminare vizează acțiunile introduse de două fundații ( 2 ) cu sediul în Țările de Jos împotriva Apple Inc. și a filialei europene a acesteia, Apple Distribution International Ltd ( 3 ).

Fundațiile reclamante exercită fiecare câte o acțiune în reprezentare ( 4 ) în temeiul Wet afwikkeling massaschade in collectieve actie ( 5 ). Prin aceste acțiuni, ele solicită instanței de trimitere să constate că Apple Inc. și Apple Irlanda au încălcat dreptul concurenței și să le oblige la plata unei despăgubiri.

Trimiterea preliminară nu vizează fondul litigiului, ci doar competența instanței (sau, dacă este cazul, a instanțelor) din Țările de Jos care sunt chemate să îl soluționeze.

Articolul 7 punctul 2 prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru: 2. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

Sunt pertinente WAMCA, articolul 3:305a din Burgerlijk Wetboek (Codul civil, denumit în continuare „BW”), precum și articolele 1-14, 209, 220, 1018c alineatul 3, 1018d alineatul 1 și 1018e alineatele 1-3 din Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering (Codul de procedură civilă, denumit în continuare „Rv”).

Expunerea următoare este preluată, în esență, din decizia de trimitere.

Apple produce o serie de dispozitive portabile (printre care iPhone și iPad) care funcționează cu un sistem de operare (iOS) preinstalat. Sistemul de operare iOS este dezvoltat și gestionat de Apple.

Software‑ul aplicațiilor („aplicațiile”) pentru dispozitivele Apple care utilizează iOS poate fi cumpărat ( 7 ) din așa‑numita „App Store” a Apple.

App Store este o platformă de vânzare de aplicații, dezvoltată și gestionată de Apple. Începând cu 2009, App Store este instalată automat pe dispozitivele Apple dotate cu noile versiuni ale iOS.

App Store pune la dispoziție aplicații gratuite, precum și aplicații contra cost. Unele dintre acestea sunt originale, și anume au fost dezvoltate de Apple, în timp ce altele au fost dezvoltate de terți (denumiți în continuare „dezvoltatori”). Litigiul care a condus la prezenta trimitere preliminară vizează doar al doilea tip de aplicații.

Unele aplicații conțin produse digitale integrate, și anume, funcții, servicii sau produse care pot fi deblocate sau cumpărate în cadrul unei aplicații, precum abonamente, suplimente pentru jocuri și altele.

În App Store, plățile pentru aplicații (sau pentru produse integrate în aplicații) ( 8 ) negratuite se efectuează, în principiu, prin intermediul unui sistem de plată introdus în anul 2009 („in‑app purchase”, denumit în continuare „IAP”).

Aplicațiile care pot fi utilizate pe dispozitivele Apple sunt în special cele disponibile în App Store: cele descărcate din alte surse „nu funcționează sau, cel puțin, nu la fel de bine” ( 9 ).

Pentru utilizarea App Store, utilizatorii de dispozitive Apple trebuie să își creeze un profil (format dintr‑o combinație unică între numele de utilizator și parolă), cunoscut de asemenea drept „Apple ID”.

Termenii și condițiile serviciilor multimedia ale Apple se aplică utilizării și cumpărăturilor realizate în App Store. Pentru utilizatorii europeni care cumpără în App Store, Apple Irlanda acționează în calitate de reprezentant al furnizorului aplicației.

Disponibilitatea aplicațiilor în App Store poate varia de la o țară la alta. App Store dispune, pentru fiecare țară, de un magazin online care este folosit în funcție de configurația utilizatorului și care este specific țării în cauză.

Astfel, atunci când un utilizator al cărui Apple ID indică Țările de Jos ca țară sau regiune încearcă să cumpere un produs în App Store, acesta este în general redirecționat către magazinul online din Țările de Jos (denumit în continuare „App Store NL”) ( 10 ). Pentru modificarea țării asociate profilului Apple, utilizatorul trebuie să accepte noi termeni și condiții și, în plus, să dispună de o metodă de plată valabilă în această nouă țară.

App Store reprezintă (singura) posibilitate a dezvoltatorilor de a‑și oferi aplicațiile utilizatorilor de dispozitive Apple. În acest scop, ei trebuie să încheie un contract cu Apple Inc. („Developer Program License Agreement”). Prin plata unei cote anuale, dezvoltatorii participă în Programul de dezvoltatori ai Apple și obțin licențe pentru software‑ul iOS și aplicațiile acestuia.

Dezvoltatorii propun companiei Apple aplicațiile lor, iar acesta din urmă decide dacă le include în App Store. În caz afirmativ, acestea devin aplicații cu licență și semnătură digitală Apple.

În cazul în care dezvoltatorul încasează bani pentru aplicație, acesta trebuie să îndeplinească condițiile de distribuție, și anume să se angajeze ca utilizatorii să folosească sistemul de plată IAP pentru cumpărarea aplicației. Pentru aceasta, dezvoltatorul încheie un contract separat cu Apple.

Apple pune la dispoziție aplicațiile numai pe App Store, acționând în calitate de agent al dezvoltatorilor. Acest lucru înseamnă că Apple acționează și încheie contracte în nume propriu, însă, în ultimă instanță, operează în beneficiul altor persoane. Fiecare dezvoltator în parte răspunde în continuare în caz de litigii care vizează funcționarea aplicațiilor sale.

Utilizatorul plătește către Apple prețul de achiziție al aplicației, acesta din urmă încasându‑l prin sistemul de plată IAP. De regulă, Apple reține 30 % din suma plătită, cu titlu de comision; în cazul în care perioada de utilizare a produsului este prelungită, cota poate fi de 15 %. După reținerea comisionului, Apple transferă dezvoltatorului diferența.

Fundațiile reclamante acționează în beneficiul tuturor utilizatorilor (consumatori și utilizatori profesioniști) de produse și servicii Apple cărora li s‑au oferit sau care au achiziționat produse și servicii în App Store NL. Acțiunile acestora în reprezentare au fost introduse în anii 2021 și 2022.

În esență, fundațiile reclamante solicită rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos): – constatarea faptului că Apple Inc. și Apple Irlanda au acționat în mod nelegal împotriva utilizatorilor de aplicații software care rulează în iOS și – obligarea în solidar a pârâtelor la plata unei despăgubiri.

În susținerea pretențiilor lor, fundațiile reclamante susțin: – că Apple are o poziție dominantă pe piața de distribuție a aplicațiilor care rulează în iOS, precum și în sistemul de plată al acestor aplicații (IAP); – că Apple abuzează de poziția sa dominantă, în sensul articolului 102 TFUE ( 11 ), și că – abuzul de poziție dominantă constând în încasarea unor comisioane excesive din prețul de vânzare primit, prin intermediul sistemului de plată IAP, pentru aplicații în App Store este un act nelegal îndreptat împotriva utilizatorilor.

Apple contestă competența judiciară a rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam). În opinia sa, competența în cauză nu se poate baza pe articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 întrucât presupusa faptă cauzatoare de prejudicii nu a avut loc în Țările de Jos. Această faptă nu poate fi localizată în Amsterdam deoarece niciun eveniment specific nu a avut loc în mod exclusiv sau în special în Amsterdam sau în Țările de Jos.

În subsidiar, Apple susține că instanța de trimitere este competentă numai în ceea ce îi privește pe utilizatorii care locuiesc în Amsterdam sau care au făcut cumpărături în Amsterdam prin intermediul App Store NL. Referitor la cererile care îi vizează pe restul utilizatorilor, instanța menționată nu dispune de competență judiciară internațională și teritorială în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

Printr‑o decizie interlocutorie din 16 august 2023, instanța de trimitere a precizat, în ceea ce privește Apple Irlanda, că litigiul intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012.

În această privință, instanța menționată a constatat că instanțele din Țările de Jos dispun de competență judiciară internațională, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, atât în raport cu locul faptei cauzatoare de prejudicii, cât și în raport cu locul materializării prejudiciului. Nu este clar totuși care dintre aceste instanțe ar fi competentă din punct de vedere teritorial.

În aceeași decizie, instanța de trimitere și‑a exprimat îndoielile cu privire la consecințele faptului că acțiunile în reprezentare au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a din BW, de către o persoană juridică care are un drept propriu (și anume nu în calitate de agent, mandatar sau cesionar). Instanța menționată nu este sigură dacă această împrejurare poate afecta determinarea competenței teritoriale, în aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

Instanța de trimitere a mai precizat că, în cazul în care s‑ar admite că în Țările de Jos competența teritorială în soluționarea unei acțiuni în reprezentare este repartizată între instanțe din diferite arondismente, cauzele ar putea fi totuși concentrate în fața unei singure instanțe în temeiul dispozițiilor dreptului național. Cu toate acestea, instanța menționată nu este sigură că acest lucru este compatibil cu articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

În acest context, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) sesizează Curtea cu următoarele întrebări preliminare: „Întrebarea 1 (Locul faptelor cauzatoare de prejudicii – «Handlungsort») a. Care trebuie considerat locul acțiunilor cauzatoare de prejudicii, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012], într‑un caz precum cel în discuție în acest litigiu, în care presupusul abuz de poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE, a fost pus în aplicare într‑un stat membru prin vânzarea pe o platformă online administrată de Apple care este destinată întregului stat membru, pentru care Apple Irlanda acționează în calitate de distribuitor exclusiv și de comisionar al dezvoltatorului și reține un comision din valoarea de achiziție? Este relevant în acest context faptul că platforma online este, în principiu, accesibilă la nivel mondial? b. Este important în acest context faptul că acest litigiu privește acțiuni care au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a [BW], de către o persoană juridică ce urmărește să apere, în baza unui drept propriu, interesele colective ale mai multor utilizatori care își au sediul în raza de competență a unor instanțe diferite (în Țările de Jos, arondismente) dintr‑un stat membru? c. Dacă, pe baza întrebării 1a (și/sau 1b), se desemnează nu doar una, ci mai multe instanțe naționale competente din punct de vedere teritorial în statul membru în cauză, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012] se opune aplicării dreptului (procesual) național care permite trimiterea la o singură instanță din cadrul respectivului stat membru? Întrebarea 2 (Locul în care s‑a produs prejudiciul – «Erfolgsort») a. Într‑un caz precum cel în discuție, în care presupusul prejudiciu a survenit ca urmare a achiziționării de aplicații și de produse in‑app pe o platformă online administrată de Apple («Apple Store»), pentru care Apple Irlanda acționează în calitate de distribuitor exclusiv și de comisionar al dezvoltatorului și reține un comision din valoarea de achiziție (și în care a avut loc atât un pretins abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE, cât și o presupusă încălcare a interdicției înțelegerilor în sensul articolului 101 TFUE), și în care nu se poate stabili locul în care au avut loc aceste achiziții, numai sediul utilizatorului poate servi drept element de legătură pentru locul în care s‑a produs prejudiciul, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012]? Sau există în această situație și alte elemente de legătură pentru desemnarea unei instanțe competente? b. Este important în acest context faptul că acest litigiu privește acțiuni care au fost introduse, în temeiul articolului 3:305a [BW], de către o persoană juridică ce urmărește să apere, în baza unui drept propriu, interesele colective ale mai multor utilizatori care își au sediul în raza de competență a unor instanțe diferite (în Țările de Jos: arondismente) dintr‑un stat membru? c. Dacă, pe baza întrebării 2a (și/sau 2b), este desemnată o instanță națională competentă din punct de vedere teritorial în statul membru în cauză, care nu este competentă să soluționeze decât acțiunile formulate de o parte din utilizatorii din respectivul stat membru, în timp ce pentru acțiunile formulate de o altă parte a utilizatorilor sunt competente din punct de vedere teritorial alte instanțe din același stat membru, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul [nr. 1215/2012] se opune aplicării dreptului (procesual) național care permite trimiterea la o singură instanță din cadrul respectivului stat membru?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 18 ianuarie 2024.

Au prezentat observații scrise fundațiile reclamante, Apple Inc. și Apple Irlanda, guvernele neerlandez și portughez, precum și Comisia Europeană. Cu excepția guvernului portughez, acestea au participat la ședința din 10 decembrie 2024.

Instanța de trimitere este sesizată cu un litigiu în care două fundații care apără interesele unei pluralități de utilizatori formulează două capete de cerere împotriva Apple: constatarea existenței unei încălcări prin abuzul de poziție dominantă și obligarea societăților responsabile la plata unei despăgubiri.

Se pare că instanța de trimitere a constatat deja că dispune de competență judiciară internațională pentru a soluționa prezentul litigiu ( 12 ). Acum, această instanță dorește să se stabilească dacă este competentă din punct de vedere teritorial, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.

Înainte de toate, considerăm necesar să amintim câteva dintre particularitățile esențiale ale acestui articol, astfel cum acesta a fost interpretat de Curte. Răspunsul la întrebările preliminare îl vom aborda ulterior, în lumina acestor considerații.

Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește o normă de competență specială. În temeiul acestuia, reclamantul își poate exercita acțiunea în răspundere delictuală și cvasidelictuală în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Sintagma „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă” cuprinde „fie […] locul materializării prejudiciului, fie […] locul în care s‑a produs fapta cauzatoare de prejudicii”, în cazul în care acestea nu coincid ( 13 ). În doctrină (și în decizia de trimitere însăși) se face referire în general la acestea ca „Erfolgsort” și, respectiv, „Handlungsort”. Alegerea între cele două este la latitudinea reclamantului. Cu toate acestea, competența instanțelor nu este concepută pentru a favoriza victima ( 14 ).

Ca normă specială, aceasta trebuie interpretată în mod strict ( 15 ).

În plus, interpretarea normei speciale trebuie să fie autonomă, ceea ce exclude posibilitatea de a utiliza concepte juridice naționale sau de a face ca identificarea punctului de legătură să depindă de criterii de apreciere rezultate din dreptul material național ( 16 ). Prin urmare, „împrejurări[le] proprii tipului de acțiune prevăzut de dreptul național aplicabil” sunt lipsite de relevanță ( 17 ).

Motivele pentru care legiuitorul european a consacrat criteriul de la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 sunt expuse în considerentul (16) și constituie un element‑cheie pentru interpretarea dată acestuia de către Curte ( 18 ): – instanța desemnată în temeiul acestui criteriu are o legătură deosebit de strânsă cu litigiul ca urmare a proximității geografice cu elementele obiective ( 19 ). Aceste elemente vor servi drept probă a comiterii actului ilicit și a consecințelor acestuia și, prin urmare, bunei administrări a justiției ( 20 ); – în temeiul aceleiași proximități, odată produse faptele, reclamantul poate să identifice cu ușurință instanța competentă ( 21 ). La rândul său, pârâtul poate să prevadă care este instanța în cauză înainte chiar de producerea faptelor, întrucât aceasta se află în raza propriilor sale activități (presupusa faptă ilicită) ( 22 ).

Interpretarea dată de Curte articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 presupune că această dispoziție atribuie direct și imediat atât competența internațională, cât și competența teritorială instanței de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă prejudiciul ( 23 ).

Potrivit Curții, statele membre „nu pot aplica criterii de atribuire a competenței care sunt diferite” în raport cu cele care decurg din articolul 7 punctul 2 menționat ( 24 ).

Această jurisprudență este constantă, are argumente în favoarea sa ( 25 ) și pare să fie în concordanță cu voința legiuitorului. A accepta că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 desemnează în mod direct instanța cu competență judiciară internațională și teritorială corespunde, de fapt, intenției legiuitorului la momentul adoptării normei. Modificările pe care textul le‑a suferit de atunci nu pun la îndoială această intenție.

Instanța de trimitere se întreabă care este instanța competentă teritorial, în temeiul locului faptei prejudiciabile (întrebarea 1a) și în temeiul locului materializării prejudiciului (întrebarea 2a), în împrejurări precum cele din speță. Cele două chestiuni nu vizează, deocamdată, problemele legate de incidența acțiunilor în reprezentare (care vor face obiectul întrebărilor 1b și 2b).

Premisa de la care pornește instanța de trimitere este aceea că prejudiciul adus utilizatorilor (asupra existenței căruia, în mod logic, încă nu se pronunță) rezultă dintr‑un comportament al Apple pe care fundațiile reclamante îl califică drept abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE.

Acest comportament ar consta în esență în faptul că Apple, profitând de poziția sa dominantă, impune comisioane excesive dezvoltatorilor de aplicații pentru App Store. Valoarea acestor comisioane este ulterior transferată utilizatorilor, prin majorarea prețului pe care aceștia trebuie să îl plătească atunci când descarcă aplicațiile din App Store NL.

Nu se contestă faptul că, în abstract, o practică anticoncurențială prin care o întreprindere își valorifică în mod abuziv poziția dominantă poate cauza un prejudiciu. În Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines ( 26 ), Curtea s‑a referit la locul faptei cauzatoare a unui astfel de prejudiciu în cadrul unei acțiuni în repararea prejudiciului generat de abuzul de poziție dominantă.

Suntem de părere că principiul potrivit căruia evenimentul cauzator decisiv, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, este același cu acțiunile prin care este pus în practică abuzul de poziție dominantă este în general valabil: variază concretizarea sa în speță.

În aplicarea acestui criteriu, instanța de trimitere identifică evenimentul cauzator ca fiind vânzarea de aplicații în App Store NL, în care Apple acționează în calitate de distribuitor exclusiv și agent al dezvoltatorilor și reține un comision din prețul plătit de utilizatori ( 27 ).

Pentru instanța de trimitere, instanțele din Țările de Jos, ca piață afectată de comportamentul ilicit, pot astfel să aibă competență internațională, având în vedere că vânzările au loc (și) în această țară.

Nu suntem pe deplin convinși că în împrejurările din speță o astfel de alegere a evenimentului cauzator este cea mai adecvată ( 28 ). Cu toate acestea, vom porni, ca ipoteză de lucru, de la opțiunea instanței de trimitere privind evenimentul cauzator.

Stabilirea locului unde s‑a produs achiziționarea de aplicații prin intermediul App Store NL, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, nu este lipsită de dificultăți. Deși instanța de trimitere însăși consideră că achiziționarea a avut loc în Țările de Jos, în una din întrebările sale (2a) admite că „nu se poate stabili locul în care au avut loc aceste achiziții”.

Vom începe prin a semnala că, în acest context, ar putea fi aplicată aceeași soluție pe care Curtea a acceptat‑o deja în alte hotărâri. Atunci când locul evenimentului cauzator al prejudiciului este foarte dificil sau imposibil de stabilit, opțiunea pe care articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 o oferă reclamantului este de a sesiza instanța competentă în funcție de locul materializării prejudiciului ( 29 ).

Nu ignorăm faptul că, în alte ocazii, Curtea a ales o cale diferită și, pentru a menține opțiunea oferită de articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, a exclus interpretările care fac „excesiv de dificilă” sau „imposibilă” pentru reclamant identificarea locului evenimentului cauzator, propunând alte asemenea locuri ( 30 ). Prin urmare, vom analiza și această cale.

Potrivit precizărilor instanței de trimitere: – în App Store NL, Apple face o ofertă specifică de aplicații pentru consumatorii și întreprinderile din Țările de Jos; – pentru achiziționarea acestor aplicații, Apple redirecționează către magazinul online în cauză (App Store NL) utilizatorii care, în momentul configurării profilului lor sau al ID‑ului Apple, au menționat că locația lor se află în acest stat membru ( 31 ); – simultan, Apple restricționează accesul acestor utilizatori (ale căror ID‑uri Apple îi situează în Țările de Jos) la alte App Stores, concepute pentru publicul din alte state.

Considerăm că argumentul pentru justificarea competenței instanțelor din Țările de Jos (sau, în general, din orice alt stat membru) pe baza locului evenimentului cauzator nu este, așadar, simpla posibilitate de a accesa un App Store ( 32 ) de pe teritoriul statului respectiv.

În opinia noastră, o astfel de atribuire a competenței ar rezulta în realitate dintr‑o ficțiune de localizare: se presupune că utilizatorii iOS stabiliți, în conformitate cu ID‑ul lor Apple, în Țările de Jos își achiziționează aplicațiile în această țară atunci când folosesc App Store NL ( 33 ). Comisionul care conduce la costul suplimentar în detrimentul utilizatorilor este perceput cu ocazia acestei vânzări ( 34 )„localizate” pe teritoriul Țărilor de Jos.

Or, acceptând că în acest fel spațiul virtual reproduce spațiul geografic al statului membru ( 35 ), ceea ce nu există (și, în realitate, cu greu ar putea exista) în acest mecanism de achiziționare este un element de legătură unic care să permită atribuirea competenței unei instanțe sau alteia din Țările de Jos.

În fapt, pentru instanța de trimitere: – nu există niciun element de legătură clar în temeiul căruia cererile să fie de competența unei instanțe neerlandeze, iar nu a alteia. App Store NL se adresează Țărilor de Jos în ansamblu (este accesibilă pe întreg teritoriul acestora), iar în cazul unei vânzări realizate prin intermediul său nu se poate vorbi propriu‑zis de un loc concret în care se efectuează o anumită tranzacție; – există îndoieli cu privire la aspectul dacă, în aceste împrejurări, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 ar conduce la desemnarea unei instanțe competente ratione locis dintre toate instanțele statului membru cu competență ratione materiae.

În ipoteza în care se recurge la ficțiunea de localizare la care am făcut referire mai sus, s‑ar putea considera, în principiu, că instanța în a cărei circumscripție se produce vânzarea prin App Store NL este competentă din punct de vedere teritorial. Atribuirea acestei competențe ar depinde de locul din Țările de Jos unde se află dispozitivul utilizat pentru accesarea App Store NL la momentul vânzării ( 36 ).

O astfel de soluție este însă puțin practică: – pe de o parte, dispozitivele Apple utilizate pentru efectuarea achizițiilor (descărcarea aplicațiilor) sunt adeseori mobile: locația lor este aleatorie, instabilă și dificil de dovedit; – pe de altă parte, luarea în considerare a locului fiecărei achiziții, ca manifestare specifică a abuzului de poziție dominantă în Țările de Jos, deschide posibilitatea unei pluralități de proceduri în această țară ( 37 ).

În observațiile sale, una dintre fundațiile reclamante susține că, din motive legate atât de fapta ilicită, cât și de mediul (virtual) în care aceasta are loc, orice instanță neerlandeză este competentă din punct de vedere teritorial în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 38 ).

Interpretarea acestei dispoziții în sensul că atribuie competență teritorială tuturor instanțelor dintr‑un stat membru (al cărui public este vizat) figura în Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza C‑170/12 ( 39 ). În acestea, pentru a identifica instanța competentă internațional în raport cu locul materializării prejudiciului, avocatul general Jääskinen a propus să se ia în considerare direcționarea activității site‑ului internet către un anumit stat membru. Curtea nu a acceptat acest criteriu de localizare.

În opinia noastră, o interpretare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 care, din perspectiva competenței internaționale și teritoriale, duce la considerarea tuturor instanțelor dintr‑un stat membru ca fiind interschimbabile este paradoxală. Obiectivul acestei dispoziții este tocmai acela de a identifica o instanță determinată, prin prisma legăturii sale geografice cu faptele relevante pentru litigiu ( 40 ).

Pluralitatea instanțelor competente (sau, mai degrabă, a procedurilor simultane în fața mai multor instanțe, susceptibile să conducă la decizii eventual contradictorii) este o soluție care trebuie evitată în general în interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012: ca și atunci când este vorba despre articolul 7 punctul 2 ( 41 ).

Din acest motiv, în situații de fapt complexe, Curtea a fost nevoită să aleagă o instanță determinată ca fiind relevantă pentru stabilirea competenței judiciare. Acest lucru „evită multiplicitatea competențelor […], [ceea] ce este în consonanță cu natura specială a competenței […] și cu necesitatea unei interpretări restrictive, permițând în același timp o predictibilitate sporită” ( 42 ).

În ceea ce privește locul materializării prejudiciului, Curtea a admis pluralitatea de instanțe, limitând însă în același timp fiecare instanță la soluționarea prejudiciului suferit pe teritoriul statului membru căruia îi aparține ( 43 ).

Unitatea de competență judiciară în același temei (locul materializării prejudiciului) este de asemenea soluția reținută în cazul unei cereri privind costuri suplimentare plătite pentru achiziționarea unor bunuri afectate de înțelegeri: în cazul în care astfel de bunuri nu au fost achiziționate în raza teritorială a unei singure instanțe din statul membru în care se găsește piața (sau o piață) afectată, sunt competente instanțele de la domiciliul cumpărătorului ( 44 ).

Cu toate acestea, menținerea acestei linii de argumentare în împrejurări precum cele din speță, în care vânzarea nu are loc propriu‑zis într‑un spațiu material, ci într‑un univers digital, nu este ușoară. Ar fi necesar să se recurgă din nou la ficțiuni de localizare pentru a stabili locația unitară a vânzării în cauză, alegând, dintre localizările posibile, una care ar putea funcționa drept situs fictus unic al activității pârâtului în statul membru în care se produce abuzul de poziție dominantă.

Din această perspectivă, s‑ar putea considera că, pentru un utilizator care, în temeiul ID‑ului său Apple, este direcționat către Apple Store NL, toate vânzările în acest App Store au loc la domiciliul sau la sediul utilizatorului în cauză în Țările de Jos, făcând abstracție de localizarea fizică reală a acestuia în țara respectivă la momentul fiecărei vânzări.

În acest mod, un utilizator (sau un grup de utilizatori cu domiciliul în aceeași circumscripție teritorială) ar putea sesiza, în temeiul locului evenimentului cauzator, instanțele de la domiciliul său în piața afectată de practica anticoncurențială a Apple, cu privire la toate achizițiile realizate în App Store destinată pieței în cauză.

Această soluție ar implica admiterea unui forum actoris care, în opinia noastră, este justificat în lumina strategiei comerciale a Apple ( 45 ). Prin urmare, acest lucru nu vizează protecția victimei ( 46 ).

Dificultățile pe care le‑am expus cu privire la stabilirea locului în care s‑a produs evenimentul cauzator (înțelegând prin acesta vânzările de aplicații către utilizatori în App Store NL) sunt mai mici în ceea ce privește locul materializării prejudiciului.

Presupusul prejudiciu cauzat utilizatorului ar consta în costul suplimentar pe care acesta îl plătește pentru descărcarea aplicațiilor din App Store. Prețul aplicației este majorat întrucât dezvoltatorii săi repercutează asupra utilizatorilor comisionul care le este impus de Apple.

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă, pentru a identifica instanța competentă în temeiul locului de materializare a prejudiciului în cazul „în care nu se poate stabili locul în care au avut loc [aceste] achiziții”, sediul utilizatorului ar putea servi drept element de legătură.

În interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, Curtea a statuat următoarele: – un prejudiciu constând „în esență [în] costurile suplimentare plătite din cauza prețurilor ridicate în mod artificial” reprezintă „un prejudiciu direct care poate constitui, în principiu, temeiul competenței instanțelor statului membru pe teritoriul căruia s‑a materializat acesta” ( 47 ); – „[a]tunci când piața afectată de comportamentul anticoncurențial se găsește în statul membru pe teritoriul căruia prejudiciul invocat se pretinde că a avut loc, este necesar să se considere că locul materializării prejudiciului, în scopul aplicării articolului [7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012], se găsește în acest stat membru” ( 48 ).

Prin urmare, competența judiciară se bazează pe coexistența în același stat membru a două elemente: piața afectată și locul în care victima în cauză suferă prejudiciul. În speță, Țările de Jos sunt o piață sau piața afectată.

În cazul în care fapta ilicită (presupusa exploatare abuzivă a poziției dominante) a luat forma unui transfer din patrimoniul victimei în cel al autorului încălcării prin plata unor costuri suplimentare, Curtea a acceptat în contexte materiale (spre deosebire de cele virtuale) drept loc al materializării prejudiciului fie locul în care a fost achiziționat bunul supus costurilor suplimentare ( 49 ), fie cel al sediului victimei ( 50 ). Curtea a identificat de asemenea ca loc de achiziție a bunurilor corporale locul în care acestea sunt livrate ( 51 ).

În conformitate cu aceste orientări, înțelegem că, pentru a stabili locul materializării prejudiciului în prezentul litigiu, poate fi utilizat drept element de legătură sediul sau domiciliul victimei în Țările de Jos, acolo unde se găsește și piața afectată de abuzul de poziție dominantă.

Astfel, atunci când prejudiciul constă într‑un cost suplimentar, iar utilizatorul achiziționează produsul (care are o valoare mai mică decât prețul plătit) în mediul virtual, întrucât este vorba despre o aplicație digitală care este lipsită de substanță materială, considerăm că are o utilitate redusă să se încerce localizarea instanței competente prin raportare la locul de livrare a acesteia ( 52 ).

În schimb, elementul de legătură care se bazează pe domiciliul utilizatorului este, a fortiori, cu atât mai adecvat cu cât, așa cum este cazul în speță, pârâtul (Apple) își concepe afacerea prin fragmentarea pe țări a pieței afectate și leagă utilizatorii finali de piața respectivă.

În sfârșit, trebuie să se țină seama de faptul că, astfel cum a precizat instanța de trimitere în decizia interlocutorie din 16 august 2023 ( 53 ), Apple Irlanda include în contractele sale cu utilizatorii App Store o clauză de atribuire a competenței. În cazul în care utilizatorul are reședința într‑un stat membru al Uniunii Europene, legea aplicabilă și instanța competentă sunt cele din țara în care utilizatorul în cauză are reședința obișnuită. Prin urmare, acest lucru nu este necunoscut de Apple, care cu greu poate invoca impredictibilitatea acțiunilor în Țările de Jos care, deși nu intră în sfera clauzei de alegere a forului (aplicabilă răspunderii sale contractuale), derivă în mod direct din achizițiile în App Store NL.

Prin urmare, nu vedem niciun obstacol pentru ca prejudiciul rezultat dintr‑un transfer patrimonial excesiv, aferent plății unui cost suplimentar, să fie localizat, în cadrul pieței afectate, la domiciliul victimei, care, de regulă, își concentrează patrimoniul în acest loc.

În ipoteza în care această soluție este acceptată, nu este necesar să se impună un alt element de legătură, cum ar fi situarea în aceeași circumscripție teritorială a contului bancar al utilizatorului din care este debitată plata. În împrejurările menționate, considerăm că soluția propusă răspunde obiectivelor de proximitate și previzibilitate ale normei de competență.

Nimic nu împiedică introducerea de acțiuni în reprezentare în situații cu elemente transfrontaliere, precum cele din prezentul litigiu.

Până în prezent, Curtea nu a abordat efectele pe care astfel de acțiuni le pot avea în asemenea situații ( 54 ).

Astfel cum am precizat, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 instituie o normă specială de stabilire a competenței judiciare în acțiunile care vizează obligații necontractuale întemeiate pe răspunderea debitorului față de creditor.

Această normă nu reprezintă un privilegiu personal care îl favorizează în mod exclusiv pe creditor: acesta poate fi utilizat de alte persoane, în special de reprezentanții creditorului sau de succesorii săi în drepturi ( 55 ). De asemenea, el poate fi utilizat de către promotorii unor interese individuale, dar comune ( 56 ) sau ai unui interes general ( 57 ).

Scopul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 este acela de a desemna ca fiind competentă (internațional și local) o instanță care are o legătură geografică specială cu locul faptei cauzatoare de prejudicii sau al prejudiciului suferit.

Din acest motiv, în cazul în care cesiunea creanței sau natura colectivă a unei acțiuni nu exclud aplicarea acestui articol, competența internațională și teritorială în temeiul acestuia continuă să fie determinată, în orice caz, prin raportare la activitatea care a cauzat prejudiciul sau la locul materializării acestuia.

În opinia noastră, acest lucru se aplică și acțiunilor introduse de o entitate căreia ordinea juridică îi conferă un drept propriu, și anume care nu depinde de un mandat sau de o cesiune pentru a obține repararea unor prejudicii individuale. Două argumente susțin această afirmație: – în primul rând, calificarea procesuală a entității care introduce acțiunea în reprezentare nu modifică, în realitate, obiectul litigiului. Scopul acestuia este, în definitiv, să obțină despăgubiri individuale pentru fiecare persoană afectată în mod direct. La baza acțiunii colective se află pretențiile individuale: dreptul la despăgubire și cuantumul acesteia vor trebui stabilite la final, în mod separat pentru fiecare dintre persoanele prejudiciate (sub controlul aceleiași instanțe care constată existența acestui drept, dacă este cazul); – în al doilea rând, la fel cum stabilirea „locului faptei cauzatoare de prejudicii” nu poate depinde de legea aplicabilă fondului răspunderii civile ( 58 ), aceasta nu poate depinde nici de o configurație procedurală care variază în funcție de statul membru în cauză.

Competența ce revine instanțelor de la locul faptei cauzatoare de prejudicii decurge din acțiunea ilicită, care este aceeași indiferent de cine este creditorul real sau de cine acționează în calitate de reclamant. Acțiunea în despăgubire nu își pierde legătura cu locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă ca urmare a unui transfer de creanță sau pentru că un terț își asumă apărarea în temeiul unei dispoziții legale. Fapta cauzatoare de prejudicii este de asemenea aceeași, iar probele rămân acolo unde au fost întotdeauna.

Respectarea factorului „previzibilitate” se opune ca, pentru aceeași faptă cauzatoare de prejudicii, instanța competentă să varieze în funcție de faptul că persoana care acționează în calitate de reclamant este titularul intereselor, succesorul său ori un reprezentant (al titularului sau al intereselor în cauză).

Astfel, o entitate care exercită acțiuni în reprezentare își poate introduce cererea numai în fața unei singure instanțe (în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012) în cazul în care fapta prejudiciabilă: a) fie este unică și s‑a produs sau riscă să se producă în raza teritorială a respectivei instanțe, b) fie toate faptele relevante (și anume fiecare dintre faptele care afectează titularii finali ai interesului reprezentat) se regăsesc în această rază teritorială.

Recunoaștem că, în cadrul unui stat membru, această cerință reduce utilitatea mecanismului acțiunilor în reprezentare în cazul în care legiuitorul național a ales să nu desemneze o instanță cu competență unică pentru întreg teritoriul pentru a soluționa astfel de acțiuni ( 59 ).

Prin urmare, constrânsă de limitele competenței teritoriale ale fiecărei instanțe naționale, entitatea calificată trebuie să delimiteze domeniul de aplicare obiectiv și subiectiv al acțiunii în reprezentare prin localizarea „faptei prejudiciabile”, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, în raza teritorială a fiecăreia dintre aceste instanțe ( 60 ). O apărare mai largă a intereselor în joc, care să acopere fapte și prejudicii survenite în alte circumscripții teritoriale ale aceluiași stat, ar impune o multiplicare a procedurilor, în concordanță cu circumscripțiile geografice respective.

Se poate obiecta că această soluție nu se încadrează bine în logica acțiunilor în reprezentare, care nu se bazează pe proximitatea dintre litigiu și instanța sesizată, ci pe similitudinea intereselor apărate. Însă această soluție, oricât de nesatisfăcătoare ar părea, este cea care decurge din aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 unui scenariu ale cărui norme nu au fost modificate pentru a le alinia la noua realitate (acțiunile în reprezentare).

În conformitate cu normele actuale ( 61 ), entitatea calificată care dorește să introducă o acțiune colectivă unică în despăgubire, pentru încălcări care s‑au produs în diferite locuri din Țările de Jos, ale căror consecințe s‑au resimțit în mai multe circumscripții teritoriale ale aceleiași țări, și care își îndreaptă acțiunea împotriva unui pârât domiciliat într‑un alt stat membru trebuie să sesizeze instanțele din acest al doilea stat ( 62 ).

Problemele inerente acțiunilor în reprezentare în contexte transfrontaliere nu erau necunoscute la momentul (anul 2012) reformării Regulamentului nr. 1215/2012. În fața divergențelor modelelor naționale existente la momentul respectiv, s‑a decis în cele din urmă să nu se introducă norme specifice, în așteptarea evoluției legislației în acest domeniu ( 63 ).

Această evoluție s‑a produs deja, însă ea nu s‑a materializat în modificări ale normelor de atribuire a competenței judiciare internaționale ( 64 ). Astfel cum vom sublinia ulterior, Directiva 2020/1828 (a cărei aprobare ar fi putut fi o ocazie potrivită pentru a face acest lucru) nu a modificat Regulamentul nr. 1215/2012.

În definitiv, suntem de părere că la întrebările preliminare 1b și 2b trebuie să se răspundă în sensul că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu variază în funcție de aspectul că acțiunea a fost introdusă de o entitate calificată, în temeiul dreptului național, să exercite în nume propriu acțiuni colective în apărarea intereselor unei pluralități de utilizatori.

Directiva 2020/1828 nu este aplicabilă în prezenta cauză ( 65 ) nici din punct de vedere temporal (vizează numai acțiuni introduse după 25 iunie 2023), nici din punctul de vedere al obiectului (domeniul său de aplicare nu cuprinde, în principiu, acțiunile în reprezentare bazate pe o încălcare a normelor privind concurența).

Fără a minimiza intenția de a spori efectul util al acestei directive ( 66 ), nu suntem convinși că o astfel de intenție ar justifica o interpretare care distorsionează norma specială de competență în măsura expusă.

În această privință trebuie amintit faptul că „în niciun caz această necesitate de a asigura o coerență între diferitele acte din dreptul Uniunii nu poate conduce la o interpretare a dispozițiilor unui regulament referitor la normele de competență care să nu țină seama de sistemul și de obiectivele acestuia” ( 67 ).

Directiva 2020/1828 nu a adus modificări Regulamentului nr. 1215/2012. Mai mult, conform articolului 2 alineatul (3) din această directivă, ea „nu aduce atingere normelor Uniunii de drept internațional privat, în special celor referitoare la competența judiciară și de recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială […]” ( 68 ).

În aceeași ordine de idei, considerentul (21) al Directivei 2020/1828 precizează că „[a]ctualele instrumente din dreptul Uniunii ar trebui să se aplice mecanismului procedural pentru acțiuni în reprezentare impus de prezenta directivă”.

Prin urmare, legiuitorul european a dorit să supună acțiunile în reprezentare normelor de competență judiciară internațională existente. Nu ar exista propriu‑zis o lacună normativă pe care interpretul ar fi autorizat să o completeze, ci o excludere deliberată pe care legiuitorul a dorit să o mențină.

Statelor membre le revine sarcina să transpună în mod corect Directiva 2020/1828. Pentru aceasta, statele membre ar fi trebuit sau vor trebui să țină seama de faptul că directiva face trimitere, lăsându‑le intacte, la normele de competență judiciară internațională din Regulamentul nr. 1215/2012.

Conștiente de consecințele articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 asupra unor cauze precum cea de față, unele state membre au optat, astfel cum am precizat, pentru stabilirea unei circumscripții teritoriale unice (și a unei singure instanțe competente) pentru acest tip de acțiuni ( 69 ).

Alte state membre, precum Țările de Jos, se pare că au optat pentru măsuri de remediere ex post, chiar dacă numai în ceea ce privește introducerea mai multor acțiuni conexe. Vom aborda mai târziu această posibilitate, la care se face trimitere în întrebările preliminare 1c și 2c.

Unele dintre părți și unii intervenienți au făcut propuneri alternative de interpretare a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a înlesni punerea în aplicare a acțiunilor în reprezentare ( 70 ). În esență, aceste propuneri: – sugerează să se țină seama de sediul entității care introduce acțiunea ( 71 ); – recomandă ca for pe cel corespunzător locului în care una sau mai multe persoane prejudiciate pot introduce acțiunea ( 72 ); – susțin că toate instanțele din Țările de Jos sunt în egală măsură competente să soluționeze acțiunea în reprezentare ( 73 ); – limitează întinderea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 la competența internațională, cu trimitere la dreptul intern pentru desemnarea instanței competente din punct de vedere teritorial ( 74 ).

Considerăm că, într‑o măsură mai mică sau mai mare, aceste propuneri sunt în contradicție cu principiile care stau la baza articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 și care inspiră interpretarea constantă a acestuia ( 75 ).

Le vom analiza în mod separat, incluzând în primul bloc propunerile guvernului neerlandez, ale Stichting App Stores Claims și ale Comisiei. În al doilea bloc, vom trece în revistă propunerile Stichting Right to Consumer Justice.

Soluția luării în considerare a sediului entității calificate (pentru a introduce acțiunea în reprezentare) disociază criteriile de atribuire a competenței judiciare internațională și teritorială: acest sediu nu justifică competența internațională în aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Acceptarea unei astfel de interpretări ar conferi acestei dispoziții o funcție de repartizare a cauzelor între instanțele de pe același teritoriu, independentă și diferită de funcția de atribuire a competenței judiciare internaționale.

Formulată în acești termeni, propunerea: – ar consacra un forum actoris lipsit de orice legătură cu faptele în litigiu și pe care, în plus, entitatea reclamantă l‑ar putea stabili strategic, pentru fiecare acțiune în parte. Acest risc este sporit în cazul în care entitatea este înființată, așa cum se întâmplă uneori, în scopul specific de a introduce acțiuni în reprezentare; – ar conferi competență unei instanțe pe care pârâtul nu a putut să o prevadă înainte de litigiu ( 76 ) (deoarece entitatea reclamantă, ca atare, nu a suferit niciun prejudiciu) și a cărei proximitate față de pârât ( 77 ) nu este asigurată în niciun fel.

În ceea ce privește propunerea Comisiei ( 78 ), aceasta sugerează că entitatea care exercită acțiunea în reprezentare „ar putea alege instanța”, fiind suficient ca aceasta să aibă competență teritorială cel puțin în privința unei persoane sau a unei părți dintre persoanele care alcătuiesc grupul ale cărui interese le reprezintă entitatea respectivă.

Formulată în acești termeni, propunerea Comisiei separă, la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, atribuirea competenței judiciare internaționale de aspectul teritorial al acesteia. Stabilește un forum actoris pe care entitatea reclamantă îl fixează după bunul plac, fără nicio altă limitare decât aceea că trebuie să fie un loc în care cel puțin o persoană prejudiciată sau un grup de persoane prejudiciate ar putea introduce acțiunea lor individuală ca loc de materializare a prejudiciului.

Pentru elementele acțiunii în reprezentare care sunt omogene, nu există o proximitate mai mare sau mai mică între instanța desemnată și probe decât cea care ar putea exista în cazul oricărei alte instanțe. Pentru elementele care trebuie să fie diferențiate, proximitatea este certă numai în ceea ce privește persoana interesată, victima „faptei prejudiciabile” specifice, care acționează ca punct de referință pentru competența teritorială. Același lucru este valabil și în ceea ce privește previzibilitatea pentru pârât ( 79 ).

Oricare dintre aceste două propuneri implică, în definitiv, o transformare profundă a normei de competență specială și, odată cu aceasta, o alterare a echilibrului de interese pe care legiuitorul Uniunii l‑a stabilit în Regulamentul nr. 1215/2012: un lucru pe care, în opinia noastră, interpretul nu este autorizat să îl facă ( 80 ).

Deși aparent nu renunță la desemnarea unei instanțe caracterizate prin legătura sa cu litigiul ( 81 ), ambele propuneri creează, în realitate, noi criterii de stabilire a competenței teritoriale.

Aceste (noi) criterii sunt inspirate de obiectivul unei bune administrări a justiției, înțeleasă nu ca ușurință în obținerea, evaluarea sau administrarea probelor, ci ca gestionare procedurală eficientă a intereselor care se suprapun. Or, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu urmărește, în sine, acest din urmă obiectiv ( 82 ).

Stichting Right to Consumer Justice susține că, în împrejurările din speță, toate instanțele din Țările de Jos sunt în egală măsură competente pentru a soluționa acțiunea în reprezentare. În subsidiar, aceasta propune limitarea rolului articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 la stabilirea instanței competente la nivel internațional.

Am respins deja, ca paradoxală, o interpretare a normei în sensul că atribuie fără nicio diferențiere competența judiciară internațională și teritorială tuturor instanțelor unui stat membru ( 83 ).

Un interes mai mare îl prezintă propunerea de a înapoia statelor membre decizia privind modul de atribuire a competenței teritoriale. Dacă ar fi acceptată, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 ar putea fi utilizat în continuare (propunerea nu restrânge opțiunile reclamantului la forul de la domiciliul pârâtului) într‑un context, cum este cel al acțiunilor în reprezentare, care nu este prevăzut de Regulamentul nr. 1215/2012; și se înlătură obstacolul în calea utilizării acestui mecanism procedural a cărui utilizare este încurajată de legiuitorul Uniunii.

Această propunere este însă neconformă cu interpretarea obișnuită a articolului, susținută de argumente solide ( 84 ). Din acest motiv, ea reprezintă o posibilitate care poate fi avută în vedere doar de lege ferenda ( 85 ).

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 se opune „aplicării dreptului (procesual) național care permite trimiterea la o singură instanță din cadrul respectivului stat membru”, în două ipoteze: – în cazul în care „se desemnează nu doar una, ci mai multe instanțe naționale competente din punct de vedere teritorial” în statul membru în cauză (întrebarea 1c); – în cazul în care „este desemnată o instanță națională competentă din punct de vedere teritorial în statul membru în cauză, care nu este competentă să soluționeze decât acțiunile formulate de o parte din utilizatorii din respectivul stat membru, în timp ce pentru acțiunile formulate de o altă parte a utilizatorilor sunt competente din punct de vedere teritorial alte instanțe din același stat membru” (întrebarea 2c).

Aceste întrebări ar putea fi ipotetice având în vedere faptul că ambele acțiuni îndreptate împotriva Apple au fost introduse în fața aceleiași instanțe (instanța de trimitere) ( 86 ). Nu excludem totuși că răspunsul ar putea fi util acestei instanțe pentru a‑și susține propria competență.

Curtea a statuat că articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 „nu se opune ca un stat membru să decidă să încredințeze un anumit tip de contencios unei singure instanțe, care este, prin urmare, competentă în mod exclusiv, indiferent de locul materializării unui prejudiciu în acest stat membru” ( 87 ).

Această soluție se explică prin faptul că Regulamentul nr. 1215/2012 nu impune instituirea de instanțe în fiecare loc în care se materializează fapta prejudiciabilă ( 88 ), precum și prin aceea că delimitarea razei teritoriale a instanțelor naționale ține, în principiu, de competența organizațională a statelor membre ( 89 ).

Mai concret, „complexitatea tehnică a normelor aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței poate de asemenea să militeze în favoarea unei concentrări de competențe” ( 90 ).

Ținând seama de aceste constatări, nu am vedea niciun inconvenient ca legislația Țărilor de Jos să stabilească ex ante că o singură instanță va fi competentă să soluționeze toate acțiunile colective în despăgubire care decurg din încălcarea dreptului concurenței.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă că nu aceasta este reglementarea din Țările de Jos. Ceea ce pare să permită articolul 220 Rv ( 91 ) este ca procedurile pendinte în fața unor instanțe diferite, în conformitate cu normele lor de competență, să fie conexate ex post în fața instanței sesizate cu prima acțiune.

În acest caz, norma concentrării nu conexează cauzele în fața unei singure instanțe competente din cadrul organizării judiciare a unui stat membru (care, în plus, ar fi specializată din punctul de vedere al obiectului), ci în fața celei care, dintre mai multe instanțe, a fost sesizată prima.

Regulamentul nr. 1215/2012 nu are ca obiect armonizarea normelor de procedură ale statelor membre, ci repartizarea competențelor judiciare în vederea soluționării litigiilor în materie civilă și comercială ( 92 ). Cu toate acestea, aplicarea dreptului procesual național nu trebuie să aducă atingere efectului util al acestui regulament ( 93 ).

În principiu, o normă națională care corectează rezultatul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, prin concentrarea ex post la o singură instanță a procedurilor pendinte în fața instanțelor competente în temeiul acestei dispoziții, nu ar respecta efectul util al acesteia din urmă.

Deși apartenența la aceeași ordine jurisdicțională națională poate diminua impactul corecției aduse normei de competență judiciară, adevărul este că instanța sesizată cu a doua acțiune și cu acțiunile ulterioare nu ar mai fi cea desemnată ca urmare a legăturii sale geografice speciale cu fiecare dintre acestea.

Or, în anumite împrejurări, norma concentrării poate contribui la o bună administrare a justiției, înțeleasă drept cea care, printre altele: a) optimizează gestionarea procedurilor, b) reduce timpul și costurile în ansamblu și c) reduce riscul unor decizii incoerente sau contradictorii ( 94 ). Regulamentul nr. 1215/2012 ține seama de aceste intenții ( 95 ).

Nu excludem ca acești factori să existe în cazul în care procedurile concurente decurg din exercitarea unor acțiuni în reprezentare: astfel, în asemenea de situații, interesul general pentru o administrare judiciară cât mai raționalizată posibil prevalează în mod normal asupra interesului părților din fiecare litigiu individual.

Cu toate acestea, simplul fapt că procedurile concurente răspund unor acțiuni în reprezentare nu este în sine suficient pentru a justifica concentrarea acestora ( 96 ). Prin urmare, este necesară o evaluare comparativă a intereselor menționate în fiecare caz în parte, analiză pe care trebuie să o efectueze instanța națională, în scopul de a verifica, subliniem din nou, dacă concentrarea procedurilor este cea mai bună soluție în termeni de bună administrare a justiției ( 97 ).

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează: „Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că: – în ipoteza în care vânzarea aplicațiilor este acceptată ca fiind fapta cauzatoare de prejudicii (într‑un caz de exploatare abuzivă a poziției dominante, care constă în reținerea unui comision din prețul acestor aplicații, puse la vânzare pe o platformă online destinată în mod specific unui stat membru în ansamblul său), locul în care s‑a produs fapta în cauză poate fi situat la domiciliul utilizatorului care a achiziționat aplicațiile respective în acest stat membru; – locul materializării prejudiciului poate fi considerat ca fiind domiciliul, în interiorul pieței afectate, al utilizatorului care a suferit consecințele exploatării abuzive a poziției dominante prin plata unui cost suplimentar la achiziționarea acestor aplicații; – în stadiul actual al dreptului Uniunii, interpretarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu variază după cum acțiunea a fost introdusă de o entitate calificată, în temeiul dreptului național, să exercite acțiuni în reprezentare, care pot include acțiuni în despăgubire, în apărarea, dar nu în numele intereselor unei pluralități de utilizatori; – atribuirea competenței judiciare internaționale și teritoriale unei instanțe a unui stat membru, în aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, este compatibilă cu o normă națională care permite unei instanțe să își decline competența în favoarea alteia, sesizată cu o acțiune similară, în cazul în care norma în cauză servește obiectivului unei bune administrări a justiției, aspect a cărui verificare intră în sarcina instanței de trimitere”.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 27 martie 2025 ( 1 )