Concluziile avocatei generale doamna L. Medina prezentate la 3 aprilie 2025.#CP împotriva Nissan Iberia SA.#Cererea de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil Zaragoza.#Trimitere preliminară – Articolul 101 TFUE – Principiul efectivității – Acțiuni în despăgubire în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Termen de prescripție – Stabilirea dies a quo – Cunoașterea informațiilor indispensabile pentru introducerea acțiunii în despăgubire – Publicare pe site‑ul internet al unei autorități naționale în materie de concurență a deciziei sale prin care se constată o încălcare a normelor de concurență – Efect obligatoriu al unei decizii a unei autorități naționale în materie de concurență care nu a rămas încă definitivă – Suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție – Suspendarea procedurii în fața instanței sesizate cu o acțiune în despăgubire – Directiva 2014/104/UE – Articolul 10 – Aplicare temporală.#Cauza C-21/24.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 TFUE în lumina principiului efectivității. Cererea a fost formulată în contextul unui litigiu între CP, persoană fizică, și Nissan Iberia SA (denumită în continuare „Nissan”), în legătură cu o acțiune introdusă de CP având ca obiect repararea prejudiciului pretins a fi rezultat dintr‑o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 1 din Ley 15/2007 de Defensa de la Competencia (Legea 15/2007 privind protecția concurenței) din 3 iulie 2007, instituită de Comisión Nacional de los Mercados y la Competencia [Comisia Națională pentru Piață și Concurență (CNMC)], încălcare comisă de mai multe întreprinderi, inclusiv Nissan.

Prezenta cauză se înscrie în jurisprudența Curții referitoare la termenele de prescripție aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcări ale dreptului Uniunii în materie de concurență și, în special, determinarea dies a quo ( 2 ) pentru aceste termene ( 3 ). Cu toate acestea, speța se distinge de aceste cauze, în măsura în care acțiunea în despăgubire a fost introdusă în urma unei decizii a unei autorități naționale în materie de concurență (ANC) publicate pe site‑ul web al acesteia, iar nu în urma unei decizii a Comisiei Europene, al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 9 din Directiva 2014/104/UE ( 4 ), intitulat „Efectul deciziilor naționale”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că o încălcare a legislației în materie de concurență constatată printr‑o decizie definitivă a unei [ANC] sau a unei instanțe de control judiciar se consideră a fi stabilită în mod irefutabil în scopul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața instanțelor lor naționale în temeiul articolului 101 sau al articolului 102 din TFUE sau în temeiul legislației naționale în materie de concurență. (2) Statele membre se asigură că o decizie definitivă menționată la alineatul (1) pronunțată într‑un alt stat membru poate fi prezentată, în conformitate cu legislația națională, în fața instanțelor lor naționale cel puțin drept probă prima facie a faptului că a avut loc o încălcare a legislației în materie de concurență și, după caz, poate fi evaluată împreună cu orice alte probe introduse de părți. (3) Prezentul articol nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor instanțelor naționale prevăzute la articolul 267 din TFUE.”

Potrivit articolului 10 din această directivă, intitulat „Termene de prescripție”: „(1) Statele membre, în conformitate cu prezentul articol, prevăd norme aplicabile termenelor de prescripție pentru introducerea acțiunilor în despăgubire. Normele stabilesc când începe să curgă termenul de prescripție, care este durata acestuia și circumstanțele în care termenul de prescripție se întrerupe sau se suspendă. (2) Termenele de prescripție nu încep să curgă înainte de încetarea încălcării legislației în materie de concurență și înainte ca reclamantul să fi cunoscut sau să fi trebuit în mod rezonabil să fi cunoscut: (a) comportamentul adoptat și faptul că acesta constituie o încălcare a legislației în materie de concurență; (b) faptul că încălcarea legislației în materie de concurență i‑a adus un prejudiciu și (c) identitatea autorului încălcării. (3) Statele membre se asigură că termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire sunt de cel puțin cinci ani. (4) Statele membre se asigură că un termen de prescripție este suspendat sau, în funcție de legislația națională, întrerupt, în cazul în care o autoritate în materie de concurență desfășoară acțiuni în scopul investigației sau proceduri cu privire la o încălcare a legislației în materie de concurență la care se referă acțiunea în despăgubire. Suspendarea încetează cel mai devreme la un an după ce decizia de constatare a încălcării rămâne definitivă sau după ce procedurile încetează în alt mod.”

La 23 iulie 2015, CNMC a adoptat o decizie în cauza S/0482/13, Fabricantes de Automóviles (Producători de automobile), prin care a constatat că un comportament constând în schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial între mai multe întreprinderi, printre care Nissan, care a încetat în 2013, era contrar articolului 101 TFUE și articolului 1 din Legea 15/2007.

La 28 iulie 2015, CNMC a emis un comunicat de presă în acest sens.

La 15 septembrie 2015, decizia CNMC a fost publicată pe site‑ul său web oficial.

Această decizie a făcut obiectul mai multor acțiuni în anulare introduse de autorii presupusei încălcări, printre care și Nissan, dar a fost menținută de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în 2021.

În martie 2023, CP a introdus o acțiune în despăgubire ca urmare a acestei decizii (acțiune în despăgubire consecutivă), prin care solicita obligarea Nissan la repararea prejudiciului pretins a fi fost suferit de CP ca urmare a achiziționării unui vehicul al cărui preț a fost afectat de comportamentul anticoncurențial constatat de CNMC.

În apărarea sa, Nissan susține în esență că această acțiune este prescrisă. Potrivit acestei societăți, în temeiul normelor privind prescripția din Código Civil (Codul civil), aplicabile în speță, termenul de prescripție de un an începe să curgă din momentul în care partea prejudiciată ia cunoștință de comportamentul ilicit vizat. În speță, ținând seama de faptul că: (i) la 15 septembrie 2015, CNMC a publicat pe site‑ul său web oficial textul integral al deciziei; (ii) CNMC a publicat, de asemenea, un comunicat de presă în acest sens și (iii) cauza care a făcut obiectul acestei decizii a beneficiat de o acoperire extinsă în media națională, CP nu poate pretinde că nu a avut cunoștință de informațiile necesare pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire. Astfel, potrivit Nissan, întrucât nu este necesar ca această decizie să devină definitivă pentru ca termenul de prescripție să înceapă să curgă, se poate considera că acest termen a început să curgă la 15 septembrie 2015.

Instanța de trimitere arată că acțiuni precum cea în discuție în litigiul principal au fost considerate anterior ca fiind prescrise și că, prin urmare, prezenta acțiune ar fi trebuit introdusă de la data publicării deciziei CNMC, și anume de la 15 septembrie 2015, fără a aștepta ca aceasta să devină definitivă.

În esență, instanța de trimitere susține că momentul de la care termenul de prescripție pentru o acțiune în despăgubire începe să curgă nu poate fi decât momentul când partea prejudiciată a luat cunoștință sau ar fi putut lua cunoștință de: (a) existența încălcării; (b) existența prejudiciului; (c) legătura de cauzalitate dintre cele două și (d) identitatea autorului încălcării.

Dimpotrivă, potrivit deciziei de trimitere, Audiencia Provincial de Zaragoza (Curtea Provincială din Zaragoza, Spania), atunci când s‑a pronunțat asupra unei hotărâri anterioare a instanței de trimitere, a adoptat o abordare diferită în ceea ce privește stabilirea dies a quo. Potrivit hotărârii acestei instanțe superioare, dies a quo de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru o acțiune în despăgubire trebuie calculat de la momentul la care decizia CNMC a rămas definitivă în urma unei hotărâri a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din luna iunie 2021.

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Zaragoza (Tribunalul Comercial, nr. 1, Zaragoza, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Există în dreptul Uniunii un temei juridic pentru a face distincția între posibilitatea și obligația de a introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate ca urmare a încălcării dreptului concurenței sau, dimpotrivă, odată ce persoana prejudiciată are cunoștință sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință atât de faptul că a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării, cât și de identitatea autorului acesteia, ea trebuie să introducă acțiunea, iar termenul de prescripție începe să curgă? 2) Pentru a introduce o acțiune în despăgubire în fața instanțelor judecătorești, trebuie să se aștepte ca sancțiunea să rămână definitivă în instanță sau, dimpotrivă, dacă decizia [ANC], publicată integral, conține identitatea autorilor încălcării în cauză, durata exactă a acesteia și produsele vizate de încălcare, trebuie să se considere că acțiunea în despăgubire poate fi introdusă în fața instanțelor judecătorești, iar termenul de prescripție începe să curgă? 3) În vederea începerii cursului termenului de prescripție, publicarea integrală a sancțiunii pe site‑ul oficial și public al [ANC] echivalează cu publicarea rezumatului deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Oficial […], având în vedere faptul că publicarea deciziilor [ANC] se face doar pe site‑ul oficial?”

Nissan, guvernul spaniol și Comisia au depus observații scrise. La 16 ianuarie 2025 a avut loc o ședință, în cadrul căreia aceste părți, precum și CP au fost reprezentate.

În decizia de trimitere, există o incertitudine cu privire la aspectul dacă Directiva 2014/104 și Real Decreto‑ley 9/2017 (denumit în continuare „Decretul‑lege regal 9/2017”) din 26 mai 2017, care transpune directiva menționată în dreptul spaniol, sunt aplicabile ratione temporis în litigiul principal. Decretul‑lege regal 9/2017 a intrat în vigoare la data de 27 mai 2017 ( 5 ).

Pentru a stabili aplicabilitatea în timp a articolului 10 din Directiva 2014/104, care instituie normele privind termenele de prescripție în cauzele vizând aplicarea legislației în domeniul dreptului privat, este necesar să „se verifice dacă situația în discuție în litigiul principal se împlinise înainte de expirarea termenului de transpunere a acestei directive sau dacă ea a continuat să își producă efectele după expirarea termenului respectiv” ( 6 ).

Deși instanța de trimitere furnizează foarte puține informații cu privire la cadrul juridic național aplicabil întrebărilor preliminare, din decizia de trimitere se poate deduce că, înainte de transpunerea Directivei 2014/104 în dreptul spaniol, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea legislației în materie de concurență era reglementat de regimul general aplicabil răspunderii civile extracontractuale și, prin urmare, era de un an.

Desigur, în speță, acțiunea în despăgubire în litigiul principal a fost introdusă în luna martie 2023, adică atât după termenul de transpunere a Directivei 2014/104 în dreptul național, cât și după data la care aceasta a fost în cele din urmă transpusă. În același timp, instanța de trimitere consideră că termenul de prescripție pentru litigiul principal ar fi trebuit să înceapă să curgă la data publicării deciziei CNMC pe site‑ul său web, și anume la 15 septembrie 2015. Cu alte cuvinte, această dată este anterioară aplicării în timp a acestei directive.

În plus, în cazul Nissan, încălcarea a încetat în luna august 2013, adică înainte de expirarea termenului de transpunere prevăzut la articolul 21 din Directiva 2014/104 (stabilit la 27 decembrie 2016) și înainte de intrarea în vigoare a Decretului‑lege regal 9/2017.

În consecință, în temeiul regimului tranzitoriu al acestei directive [articolul 22 alineatul (1)] și al Decretului‑lege regal 9/2017 (articolul 3 și prima dispoziție tranzitorie), care prevăd neretroactivitatea dispozițiilor lor de drept material, directiva în cauză și dispozițiile conexe ale Decretului‑lege regal 9/2017, în general, nu par aplicabile ratione temporis litigiului din acțiunea principală și trebuie invocate direct dispozițiile Tratatului FUE.

În plus, constatăm că instanța de trimitere nu menționează, în întrebările sale preliminare, nicio dispoziție specifică a dreptului Uniunii a cărei interpretare o solicită. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că instanța de trimitere solicită Curții să clarifice interpretarea articolului 101 TFUE în ceea ce privește termenele de prescripție a acțiunilor în despăgubire consecutive într‑o cauză în care încălcarea dreptului concurenței al Uniunii este stabilită printr‑o decizie a unei autorități naționale în materie de concurență.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă există în dreptul Uniunii un temei juridic pentru a face distincție între posibilitatea (dreptul) și obligația de a introduce o acțiune în despăgubire pentru o încălcare a legislației în materie de concurență.

În opinia noastră, această întrebare are un caracter ipotetic, în măsura în care, potrivit jurisprudenței, decizia preliminară nu este „«necesară» pentru a permite instanței de trimitere să «pronunț[e] o hotărâre» în cauza cu care este sesizată” ( 7 ).

Într‑adevăr, reclamantul din litigiul principal a introdus efectiv o acțiune în despăgubire și, prin urmare, și‑a exercitat deja dreptul de a solicita despăgubiri ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii în materie de concurență. În plus, astfel cum subliniază guvernul spaniol, îndoielile instanței de trimitere care stau la baza acestei întrebări par să decurgă în întregime dintr‑o direcție jurisprudențială națională care nu prezintă o legătură suficientă cu dreptul Uniunii, ci intră numai sub incidența dreptului spaniol ( 8 ).

În plus, subzistă anumite îndoieli cu privire la admisibilitatea primei întrebări și din perspectiva respectării condițiilor prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, în măsura în care decizia de trimitere nu conține o expunere precisă a motivelor care au determinat instanța de trimitere să adreseze această întrebare. Într‑adevăr, „este indispensabil ca decizia de trimitere să conțină atât o expunere a motivelor care au condus instanța de trimitere să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, cât și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal” ( 9 ).

În sfârșit, îndoielile de mai sus se reflectă și în observațiile părților. Nici Nissan, nici guvernul spaniol, nici Comisia nu au prezentat în esență observații cu privire la prima întrebare. În schimb, aceste părți propun reformularea celor trei întrebări preliminare și analizarea lor împreună.

În consecință, prima întrebare ar trebui declarată inadmisibilă.

În orice caz, se poate sublinia că articolul 101 TFUE conferă un drept, nu impune o obligație părții prejudiciate de a invoca nulitatea unui acord sau a unei practici interzise în temeiul acestui articol pentru a solicita despăgubiri. Cu toate acestea, în momentul în care o astfel de parte alege să introducă o acțiune în despăgubire, este obligată să respecte normele relevante, cum ar fi cele referitoare la termenele de prescripție. Pentru ca o astfel de parte să poată îndeplini aceste obligații și să beneficieze de dreptul conferit de dreptul Uniunii, normele care reglementează termenele de prescripție trebuie să fie precise, clare și previzibile ( 10 ). Analiza noastră cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară va aborda aceste aspecte în detaliu.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată” ( 11 ).

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, pe care este necesar să le examinăm împreună și să le reformulăm, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 101 TFUE și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale competente, care prevede că termenul de prescripție, aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii în materie de concurență, stabilit printr‑o decizie a ANC (acțiune în despăgubire consecutivă), nu începe să curgă înainte de data la care această decizie: (a) a devenit definitivă, după caz, după confirmarea acesteia de către instanțele naționale competente ( 12 ) și/sau (b) a fost publicată pe site‑ul web al ANC în cauză, dar nu a devenit încă definitivă. În această privință, instanța de trimitere solicită, în al doilea rând, să se stabilească în esență dacă abordarea Curții din Hotărârea Heureka (referitoare la acțiunile consecutive întemeiate pe decizii ale Comisiei, al căror rezumat este publicat în Jurnalul Oficial) poate fi transpusă într‑o cauză precum cea din litigiul principal (referitoare la decizii ale ANC, care sunt publicate numai pe site‑ul web al ANC).

Curtea a precizat că „orice întreprindere care se consideră prejudiciată de o înțelegere se poate prevala în fața instanțelor naționale […] de drepturile pe care i le conferă articolul [101 alineatul (1) și articolul 102 TFUE], care produc un efect direct în relațiile dintre particulari” ( 13 ).

În această privință, „deplina eficacitate a articolului 101 TFUE și în special efectul util al interdicției prevăzute la alineatul (1) al acestuia ar fi puse în discuție dacă nu ar exista posibilitatea oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului care i‑ar fi cauzat o încălcare a dreptului concurenței” ( 14 ).

În plus, „dreptul oricărei persoane de a solicita despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu consolidează acțiunea normelor de concurență ale Uniunii și este de natură să descurajeze comportamentele, adesea disimulate, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, contribuind astfel la menținerea unei concurențe efective în Uniune” ( 15 ).

În vederea garantării efectului util al normelor de concurență, este esențial ca atât sistemul de punere în aplicare în sfera publică, cât și sistemul de punere în aplicare în sfera privată să cunoască o dezvoltare maximă ( 16 ). În acest sens, în contextul politicii Uniunii în domeniul concurenței, atât sfera publică, cât și cea privată „ar trebui considerate un sistem integrat în care numeroși factori contribuie la atingerea obiectivelor complementare de disuasiune și compensare” ( 17 ).

Curtea, cu trimitere la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precizează că „[o]rice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol” ( 18 ). De asemenea, Curtea a arătat că „statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor menționate, astfel cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă” ( 19 ).

Mai precis, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, înainte de intrarea în vigoare a Directivei 2014/104, „revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o înțelegere sau dintr‑o practică interzisă de articolul 101 TFUE, inclusiv cele de aplicare a noțiunii «legătură de cauzalitate», în măsura în care principiile echivalenței și efectivității sunt respectate” ( 20 ).

Cu toate acestea, pentru a răspunde la a doua și la a treia întrebare preliminară, trebuie să se țină seama numai de principiul efectivității. Într‑adevăr, acesta este singurul principiu menționat de instanța de trimitere.

În ceea ce privește acest principiu, Curtea a statuat, în primul rând, că „normele aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii nu trebuie […] să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii” ( 21 ). În al doilea rând, „normele naționale aplicabile în domeniul dreptului concurenței nu trebuie să aducă atingere aplicării efective a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE și trebuie să fie adaptate la specificitățile cauzelor din acest domeniu, care necesită în principiu realizarea unei analize factuale și economice complexe” ( 22 ).

În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că introducerea acțiunilor în despăgubire necesită în principiu realizarea unei analize factuale și economice complexe a faptului că litigiile privind încălcări ale normelor dreptului concurenței se caracterizează în principiu printr‑o asimetrie informațională în detrimentul persoanei prejudiciate ( 23 ).

În ceea ce privește stabilirea dies a quo în cazul termenului de prescripție în acțiunile în despăgubire, Curtea a statuat că trebuie îndeplinite două condiții cumulative, și anume (i) încetarea încălcării dispozițiilor dreptului concurenței (elementul obiectiv) și (ii) cunoașterea informațiilor indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire (elementul subiectiv) ( 24 ).

Condiția (i) pare să fi fost îndeplinită în speță, dat fiind că din înscrisurile prezentate Curții rezultă că încălcarea din litigiul principal a încetat în luna august 2013. Dezacordul dintre părți se referă la condiția (ii), și anume la cerințele necesare care trebuie îndeplinite pentru a concluziona că partea prejudiciată are cunoștință de informațiile indispensabile care îi permit să introducă o acțiune în despăgubire.

Acestea sunt observațiile introductive în lumina cărora vor fi analizate cea de a doua și cea de a treia întrebare preliminară.

Astfel cum s‑a menționat mai sus, dreptul persoanei prejudiciate de a solicita repararea prejudiciului rezultat dintr‑o încălcare a legislației în materie de concurență îi este conferit în mod direct de Tratatul FUE și revine instanțelor naționale sarcina de a asigura aplicarea efectivă a normelor acestui tratat și în special a articolului 101 din acesta. Cu toate acestea, nu toate acțiunile de asigurare a respectării normelor la nivel privat au aceleași caracteristici. Prin urmare, este oportun să se înceapă prin a clarifica distincția importantă care există între cele două tipuri de acțiuni de asigurare a respectării normelor la nivel privat, și anume acțiunile autonome și acțiunile consecutive ( 25 ).

În cadrul unei acțiuni autonome, o instanță națională se pronunță asupra unor acțiuni în despăgubire într‑un context în care nu există o decizie definitivă emisă de o autoritate în materie de concurență ( 26 ), cu privire la aceleași fapte ( 27 ), și în care sarcina probei revine în totalitate părții prejudiciate. Într‑un astfel de caz, chestiunea care constituie esența prezentei cauze, și anume relația dintre dies a quo în cazul termenului de prescripție și decizia autorității competente în materie de concurență, nu este pertinentă, având în vedere că partea prejudiciată care solicită despăgubiri nu încearcă să se întemeieze pe concluziile unei astfel de autorități.

În cazul în care partea prejudiciată a optat pentru o acțiune autonomă, aceasta nu este obligată să aștepte rezultatul anchetei publice, dacă este cazul, și nici nu trebuie să amâne acțiunea în despăgubire până când decizia unei ANC devine definitivă și pe deplin executorie în temeiul dreptului național aplicabil. În principiu, acțiunile autonome sunt mai oneroase pentru părțile prejudiciate și, astfel cum a arătat avocatul general Bobek în cauza Stichting Cartel Compensation, având în vedere sarcina probatorie destul de împovărătoare pe care orice reclamant ar putea să o suporte în cadrul acțiunilor autonome de drept privat vizând încălcări ale dreptului concurenței, este probabil ca numărul unor astfel de acțiuni să fie redus în practică ( 28 ).

Dimpotrivă, în acțiunile consecutive, părțile prejudiciate se întemeiază pe o decizie existentă a autorității competente în materie de concurență, fie că este vorba de o ANC sau de Comisia Europeană, pentru a solicita despăgubiri în legătură cu orice prejudiciu pe care pot dovedi că l‑au suferit ca urmare a încălcării. În consecință, în scenariul actual, părțile prejudiciate care solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit nu trebuie să dovedească încălcarea normelor în materie de concurență și nelegalitatea acordului sau a comportamentului. Într‑un astfel de caz, „majoritatea elementelor de probă necesare în dovedirea cererii acestora se vor afla [deja] în posesia autorității în materie de concurență” ( 29 ).

În consecință, chestiunea relației dintre decizia unei autorități competente în materie de concurență și dies a quo în cazul termenului de prescripție devine pertinentă numai în contextul acțiunilor consecutive. Această relație se caracterizează prin legătura dintre cunoașterea de către partea prejudiciată a informațiilor indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire și concluziile care pot fi deduse din invocarea de către această parte a unei decizii a autorității competente în materie de concurență, care conține informații în scopul introducerii unei astfel de acțiuni.

În speță, din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că CP a introdus acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale după adoptarea unei decizii de către ANC. În acțiunea formulată, CP invocă faptele stabilite de această autoritate, astfel cum au fost verificate de instanța națională competentă. Rezultă că analiza modului de stabilire a dies a quo în temeiul articolului 101 TFUE, în lumina principiului efectivității, trebuie să se concentreze numai pe acele situații în care o parte prejudiciată exercită o acțiune consecutivă în care aceasta se întemeiază pe faptele stabilite de o ANC.

Pentru a identifica dies a quo în cazul termenului de prescripție în acțiunile în despăgubire consecutive, a doua condiție impune să se stabilească faptul că partea prejudiciată are cunoștință de informațiile indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire (elementul subiectiv) ( 30 ).

În acest scop, în această secțiune a concluziilor, vom examina în ce moment se poate considera că o parte prejudiciată, care introduce o acțiune consecutivă întemeiată pe o decizie a ANC, are cunoștință în mod suficient de informațiile indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire, și anume în special de informațiile privind identitatea autorilor încălcării în cauză, durata exactă a acesteia și produsele vizate de această încălcare în scopul declanșării termenului de prescripție. Pentru a răspunde la această întrebare, vom examina printre altele dacă Hotărârea Heureka, referitoare la consecințele juridice atribuite deciziilor Comisiei, poate fi aplicată mutatis mutandis deciziilor ANC precum cea în discuție în litigiul principal.

Este adevărat că hotărârea recentă pronunțată de Marea Cameră în cauza Heureka sintetizează jurisprudența anterioară a Curții cu privire la cerințele referitoare la dies a quo în cazul termenului de prescripție pentru o acțiune consecutivă. Totuși, această sinteză se întemeiază pe calificarea juridică a legăturii existente între cunoașterea de către partea prejudiciată a informațiilor indispensabile, pe de o parte, și un act al unei instituții a Uniunii (și anume decizia Comisiei), pe de altă parte.

În schimb, în speță, acțiunea în despăgubire consecutivă a fost introdusă pe baza unei decizii a ANC care nu a fost publicată în Jurnalul Oficial național, ci pe site‑ul web al acestei autorități, și care a făcut obiectul mai multor acțiuni în anulare (cu alte cuvinte, nu era încă „definitivă”).

Prin urmare, trebuie să se analizeze dacă Hotărârea Heureka, care se referă la efectele asupra dies a quo în cazul termenului de prescripție ale publicării în Jurnalul Oficial a rezumatului deciziei Comisiei de constatare a încălcării în cauză, poate fi transpusă în prezenta cauză.

În cea mai recentă hotărâre din această linie jurisprudențială, hotărârea Heureka, Curtea a statuat în esență că, „independent de faptul că decizia în cauză a Comisiei a rămas sau nu a rămas definitivă, de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a rezumatului acesteia și în măsura în care încălcarea vizată a încetat, se poate considera în mod rezonabil în principiu că persoana prejudiciată dispune de toate informațiile necesare care să îi permită să introducă acțiunea în despăgubire într‑un termen rezonabil” ( 31 ).

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea s‑a întemeiat pe o serie de argumente distincte: (i) publicarea rezumatului deciziilor Comisiei în Jurnalul Oficial; (ii) prezumția de legalitate a deciziilor Comisiei ( 32 ) și (iii) faptul că deciziile respective sunt obligatorii pentru instanțele naționale, astfel cum se prevede în Regulamentul nr. 1/2003 ( 33 ). În această privință, Curtea face distincție între caracterul obligatoriu al deciziilor Comisiei și cel al „deciziilor [autorităților naționale în materie de concurență] [care au valoare probatorie] numai atunci când acestea sunt definitive” ( 34 ). Curtea se întemeiază, de asemenea, pe caracterul suficient al informațiilor indispensabile cuprinse în decizia în cauză. Aceasta implică faptul că, înainte de toate, există două aspecte ale condiției referitoare la informațiile de care are cunoștință partea prejudiciată. Pe de o parte, partea prejudiciată trebuie să dispună de informațiile indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire, inclusiv de informațiile privind identitatea autorului, existența încălcării precum și de informațiile indispensabile pentru a stabili prejudiciul suferit ca urmare a încălcării în cauză. Pe de altă parte, documentul care conține aceste informații trebuie să producă efecte juridice specifice pentru întreprinderile care au participat la înțelegere și pentru părțile prejudiciate, precum și pentru instanța națională în fața căreia este introdusă acțiunea în despăgubire.

În aceste condiții, Curtea a subliniat de asemenea în Hotărârea Heureka că „nu este exclus ca o persoană prejudiciată printr‑o încălcare a dispozițiilor dreptului concurenței să poată lua cunoștință de elementele indispensabile pentru introducerea acțiunii în despăgubire cu mult timp înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a rezumatului unei decizii a Comisiei” ( 35 ).

Situația este însă diferită în speță.

Rezultă că este necesar să se stabilească momentul în care partea prejudiciată ar fi putut dispune de informații: (a) suficiente pentru a introduce o acțiune în despăgubire și care să servească cel mai bine obiectivelor dreptului Uniunii în materie de concurență, inclusiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit; b) care beneficiază de prezumția de legalitate, întrunind astfel cerințele securității juridice și principiului efectivității și (c) care au, în fața instanțelor naționale, o valoare probatorie similară celei atribuite de legiuitorul Uniunii deciziilor Comisiei.

Astfel cum a subliniat Curtea, „litigiile privind încălcări ale normelor dreptului concurenței se caracterizează în principiu printr‑o asimetrie informațională în detrimentul persoanei prejudiciate, ceea ce face mai dificil pentru aceasta să obțină aceste informații decât pentru autoritățile de concurență să obțină informațiile necesare în vederea exercitării competențelor lor de a aplica dreptul concurenței” ( 36 ).

În scopul acțiunilor de asigurare a respectării normelor la nivel privat, astfel de informații sunt suficiente „atunci când persoana prejudiciată a luat cunoștință [în special] de existența unei încălcări a legislației în materie de concurență, de existența unui prejudiciu, de legătura de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și încălcarea respectivă și de identitatea autorului încălcării” ( 37 ).

Atunci când introduce o acțiune în fața instanței naționale, o parte prejudiciată poate obține informațiile necesare colectate de o ANC de la momentul la care decizia acesteia a fost pusă la dispoziție, indiferent de mijloacele utilizate pentru a o face publică. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că, în cazul în care decizia ANC nu este încă definitivă și face obiectul unei căi de atac în fața instanțelor competente, faptele și participarea la presupusul comportament vor fi contestate. Astfel cum a arătat guvernul spaniol în ședință, potrivit dreptului spaniol, faptele ce caracterizează existența unei încălcări a dreptului concurenței, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și această încălcare, precum și identitatea autorului sau a autorilor se pot modifica în mod necesar în urma exercitării controlului jurisdicțional. Prin urmare, atât timp cât decizia ANC nu este definitivă, partea prejudiciată nu dispune de informații complete cu privire la toate elementele care fac posibilă introducerea unei acțiuni în despăgubire consecutive.

În opinia noastră, lipsa unor informații complete și demne de încredere declanșează doi factori de risc. În primul rând, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, partea prejudiciată este, de fapt, obligată să solicite suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție cât timp se așteaptă să se finalizeze controlul jurisdicțional exercitat asupra deciziei ANC, ceea ce, după cum s‑a confirmat în ședință, este atât costisitor, cât și cronofag ( 38 ). În al doilea rând, partea prejudiciată riscă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în cazul căderii în pretenții sau al căderii în pretenții în parte ca urmare a modificărilor aduse de exercitarea controlului jurisdicțional. Acest aspect este de natură să descurajeze părțile prejudiciate să inițieze acțiuni de asigurare a respectării normelor la nivel privat și să aducă atingere deplinei eficacități a articolului 101 TFUE și în special efectului util al interdicției prevăzute la alineatul (1) al acestuia ( 39 ).

Din jurisprudența națională spaniolă [a Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială, Madrid, Spania) ( 40 )] reiese că, pentru părțile prejudiciate de un astfel de comportament anticoncurențial (și anume, în special, consumatorii), introducerea unei acțiuni în justiție înainte ca decizia ANC să devină definitivă implică „riscul respingerii automate a cererilor formulate” în eventualitatea revocării deciziei, ceea ce are drept consecință obligarea părților prejudiciate la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens, Curtea a statuat în Hotărârea Tráficos Manuel Ferrer că, în cazul în care un reclamant cade în pretenții în parte, „este rezonabil ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată sau cel puțin o parte dintre acestea, precum și o parte dintre cheltuielile comune” ( 41 ).

Pe de altă parte, decizia de trimitere citează jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ( 42 ), potrivit căreia termenele de prescripție trebuie interpretate în mod restrictiv, întrucât nu sunt întemeiate pe principii de justiție strictă, ci pe principiile securității juridice și prezumției potrivit căreia o parte a renunțat la exercitarea dreptului său la acțiune. Prin urmare, potrivit acestei jurisprudențe, principiul despăgubirii impune ca întregul prejudiciu să fie cunoscut. Astfel, ar trebui să se facă o paralelă cu cazurile de vătămare corporală, în care aceste informații nu apar în momentul în care se produce vătămarea, ci numai după ce vătămarea s‑a stabilizat și urmările vătămării au fost pe deplin determinate.

Acestea fiind spuse, Curtea a statuat că persoana prejudiciată dispune de toate informațiile care să îi permită să introducă acțiunea „independent de faptul că decizia în cauză a Comisiei a rămas sau nu a rămas definitivă” ( 43 ). Astfel, Curtea nu a impus ca prejudiciul să fie cunoscut în toată amploarea sa pentru a compensa asimetria informațională dintre persoana prejudiciată și autorul încălcării. În schimb, Curtea s‑a întemeiat pe un alt factor de echilibrare, și anume consecințele juridice pe care le produce un act al unei instituții a Uniunii.

În consecință, considerăm că, în ceea ce privește acțiunile consecutive, partea prejudiciată are dreptul de a introduce o acțiune nu în temeiul unui document oficial care conține informațiile pertinente, ci numai atunci când se poate prevala de o decizie care poate produce efecte juridice concrete. Numai la momentul acesta trebuie să se stabilească dies a quo în cazul termenului de prescripție. Cu alte cuvinte, pentru a compensa consecințele asimetriei informaționale și în lumina principiului efectivității, partea prejudiciată trebuie să aibă la dispoziție informații care, chiar dacă nu sunt complete, sunt credibile și servesc scopului securității juridice.

Actele instituțiilor Uniunii se bucură în principiu de o prezumție de legalitate și, prin urmare, „produc efecte juridice atât timp cât nu au fost anulate sau retrase”. Astfel, există „obligația tuturor subiectelor de drept al Uniunii de a recunoaște deplina eficacitate a actelor menționate, atât timp cât [instanțele Uniunii] nu [au] stabilit caracterul lor nelegal”. De asemenea, au obligația de „a respecta forța lor executorie, atât timp cât aceasta din urmă nu a decis să suspende executarea lor” ( 44 ).

În același timp, potrivit instanței de trimitere, în temeiul legislației naționale, judecătorul sesizat cu o acțiune în despăgubire introdusă în urma unei decizii a CNMC, care nu a devenit încă definitivă întrucât face obiectul unei acțiuni în anulare, nu poate fi ținut de constatarea existenței încălcării în cauză până în momentul în care această decizie devine definitivă. Rezultă că actul Uniunii (decizia Comisiei) și decizia ANC, înainte să devină definitive, produc efecte juridice diferite care nu sunt neglijabile.

Jurisprudența Curții a abordat deja efectele asupra acțiunilor în despăgubire consecutive ale deciziilor unor ANC‑uri prin care se constată o încălcare a normelor de concurență și care au devenit definitive în urma exercitării unui control jurisdicțional.

În esență, din cuprinsul punctelor 62 și 63 din Hotărârea Repsol Comercial de Productos Petrolíferos ( 45 ) rezultă că, în cazul în care o ANC a emis o decizie de constatare a unei încălcări a normelor de concurență, devenită definitivă în urma unui control jurisdicțional, și în cazul în care articolul 9 din Directiva 2014/104, care reglementează efectele obligatorii ale unor astfel de decizii, nu este aplicabil ratione temporis, această decizie este prezumată valabilă în cadrul unei acțiuni în despăgubire referitoare la aceeași încălcare până la prezentarea unei probe contrare de către pârât.

O astfel de prezumție nu este aplicabilă în cauze precum cea din litigiul principal, în care, deși este publicată pe site‑ul web al acestei autorități, decizia ANC nu a devenit încă definitivă. Într‑adevăr, se pare că, în astfel de cazuri, această decizie nu poate servi decât ca indiciu al existenței încălcării în cauză, întrucât nu are efect obligatoriu asupra instanței naționale sesizate cu o acțiune în despăgubire ( 46 ).

Având în vedere că domeniul de aplicare al deciziei ANC se poate modifica în mod substanțial în cursul procedurii judiciare și că, potrivit instanței de trimitere, constatările cu privire la existența încălcării cuprinse în decizia menționată nu sunt obligatorii pentru instanța națională decât în momentul în care această decizie devine definitivă ( 47 ), numai această „ultima etapă a punerii în aplicare a articolului 101 TFUE” ( 48 ) prezintă caracteristici care „permit să se stabilească în mod clar, precis și transparent momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, atât pentru întreprinderile care au participat la o înțelegere, cât și pentru părțile prejudiciate” ( 49 ). În opinia noastră, orice altă soluție ar plasa partea prejudiciată într‑o poziție mult mai puțin favorabilă decât cea a autorului (sau autorilor) încălcării, cu atât mai mult în cazurile în care durata termenului de prescripție este prea scurtă în raport cu durata obișnuită necesară pentru exercitarea controlului jurisdicțional asupra deciziei ANC ( 50 ).

Astfel cum a subliniat avocatul general Jääskinen, „este necesar să se ia în considerare articolul 19 alineatul (1) TUE și măsura în care acesta oferă o garanție suplimentară principiului efectivității. Potrivit articolului 19 alineatul (1) TUE, statele membre stabilesc căile de atac «necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii». Altfel spus, având în vedere această dispoziție din tratat, noțiunea protecției jurisdicționale efective pentru drepturile conferite în temeiul dreptului Uniunii pare a fi mai solicitantă decât formula clasică referitoare la imposibilitatea practică și dificultatea excesivă. În opinia noastră, aceasta înseamnă că respectivele căi de atac naționale trebuie să fie accesibile, prompte și să aibă costuri rezonabile” ( 51 ).

În acest context și ținând seama și de faptul că termenele de prescripție constituie o restrângere a drepturilor părților prejudiciate și, prin urmare, trebuie interpretate astfel încât să garanteze accesibilitatea, promptitudinea și caracterul rezonabil al costurilor care se impun, Curtea ar trebui să privilegieze soluția favorabilă principiului pro actione.

Acestea fiind spuse, este important de asemenea să se realizeze o evaluare comparativă între interesele părții prejudiciate și cele ale celorlalte părți la acțiunea în despăgubire. Din elementele dosarului de care dispune Curtea reiese că, în temeiul articolului 90 alineatul (3) din Legea 39/2015 privind procedura administrativă comună a autorităților publice ( 52 ), forța executorie a deciziilor CNMC se suspendă automat din momentul în care partea prejudiciată în cauză își manifestă intenția de a introduce o acțiune în justiție împotriva acestor decizii până în momentul în care decizia în discuție devine definitivă. Suspendarea ar putea fi ridicată de o instanță doar printr‑o decizie explicită în acest sens luată în cadrul unei proceduri de instituire a măsurilor provizorii.

Cu toate că se poate argumenta că o soluție potrivit căreia dies a quo începe să curgă numai după ce decizia ANC a devenit definitivă prelungește perioada de incertitudine și întârzie soluționarea finală a acțiunii în despăgubire, din informațiile la care se face trimitere mai sus reiese că această întârziere este direct legată de controlul jurisdicțional al deciziei ANC. În cadrul acestui control, statutul întreprinderii în cauză este suspendat și, în această privință, poate fi benefic și pentru apărarea autorului încălcării în cadrul unei acțiuni în despăgubire să aștepte până când decizia ANC devine definitivă. În orice caz, caracterul definitiv al statutului autorului încălcării ar completa aplicarea efectivă a principiului securității juridice.

Rezultă că dies a quo în cazul termenului de prescripție care este stabilit la data la care decizia ANC devine definitivă este mai favorabil securității juridice și principiului efectivității acțiunilor în despăgubire și că, în principiu, această soluție este atât în beneficiul reclamanților, cât și al pârâților. Într‑adevăr, trebuie subliniat că securitatea juridică însăși reprezintă finalitatea impunerii termenelor de prescripție.

În observațiile sale, Comisia arată că stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție fie la (i) momentul la care decizia CNMC este publicată, chiar dacă a fost atacată și nu este încă definitivă, fie la (ii) momentul la care decizia respectivă devine definitivă îndeplinește, în ambele ipoteze, cerințele impuse de dreptul Uniunii.

Pe baza analizei noastre de mai sus, considerăm că soluția (i) riscă să compromită obiectivele articolului 101 TFUE și principiul efectivității în ceea ce privește buna funcționare a asigurării respectării normelor la nivel privat în cadrul Uniunii.

Dacă aceasta ar fi soluția urmată, dies a quo ar fi stabilit la data publicării deciziei CNMC pe site‑ul web al acestei autorități (15 septembrie 2015). Termenul de prescripție de un an, aplicabil la acea dată în Spania, ar începe să curgă și ar expira înainte de data efectivă de transpunere a Directivei 2014/104 (27 decembrie 2016). Aceasta ar însemna că articolul 10 din directiva menționată, care stabilește normele privind termenele de prescripție, nu ar fi aplicabil în litigiul principal, iar partea prejudiciată nu ar putea invoca termenul de prescripție extins la cinci ani prevăzut la articolul 10 alineatul (3) din directiva menționată.

Din jurisprudența Curții reiese că, „dacă termenul de prescripție, care începe să curgă înainte de încheierea procedurilor în urma cărora este adoptată o decizie definitivă de autoritatea națională de concurență sau de o instanță de control judiciar, este prea scurt în raport cu durata acestor proceduri și nu poate fi nici suspendat, nici întrerupt în cursul unor asemenea proceduri, nu este exclus ca acest termen de prescripție să se scurgă chiar înaintea încheierii procedurilor menționate. În acest caz, orice persoană care a suferit daune s‑ar afla în imposibilitatea de a introduce acțiuni întemeiate pe o decizie definitivă de constatare a unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii” ( 53 ).

Instanța de trimitere și Nissan evocă posibilitatea de a suspenda acțiunea ( 54 ). Cu toate acestea, considerăm că această posibilitate nu apare drept hotărâtoare în speță, în măsura în care nu intervine automat, trebuie să fie solicitată de reclamant și presupune plata unor taxe. În plus, instanța dispune de o marjă de apreciere care îi permite să decidă dacă să acorde sau nu suspendarea procedurii. Amintim că o cerere de suspendare a acțiunii în despăgubire nu poate fi formulată decât după introducerea acțiunii, ceea ce presupune, de la bun început, introducerea acțiunii în termenul de prescripție. Rezultă, astfel cum au arătat CP și guvernul spaniol, că suspendarea acțiunii nu pare a fi o soluție adecvată în contextul actual din punctul de vedere al securității juridice și al necesității ca acele căi de atac naționale să fie „accesibile, prompte și să aibă costuri rezonabile” ( 55 ). În plus, o astfel de soluție nu ține seama de faptul că introducerea unor acțiuni în despăgubire necesită în principiu o analiză factuală și economică complexă care, ca regulă generală, are nevoie de timp ( 56 ).

Rezultă că interpretarea potrivit căreia dies a quo este stabilit la data la care devine definitivă decizia CNMC este singura care satisface cerințele principiilor securității juridice și eficacității acțiunilor în despăgubire consecutive.

Pentru început, trebuie remarcat faptul că, în scopul acțiunilor în despăgubire vizând încălcarea dreptului Uniunii în materie de concurență, legiuitorul Uniunii acordă în mod clar deciziilor Comisiei o valoare probatorie diferită de cea atribuită deciziilor ANC în ceea ce privește instanțele naționale.

Hotărârea pronunțată în cauza Heureka (punctul 74) evidențiază în mod clar regimurile juridice diferite aplicabile deciziilor ANC, pe de o parte, și celor ale Comisiei, pe de altă parte: „potrivit articolului 16 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 101 sau 102 TFUE, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. Acest articol 16 alineatul (1) nu impune ca decizia Comisiei să fi rămas definitivă pentru ca instanța națională să fie obligată să se conformeze acesteia. Articolul 16 menționat diferă astfel de articolul 9 din Directiva 2014/104[ ( 57 )], care atribuie valoare probatorie deciziilor [ANC] numai atunci când acestea sunt definitive. Această diferență dintre cele două dispoziții se justifică tocmai prin caracterul obligatoriu al deciziilor instituțiilor Uniunii” (sublinierea noastră), precum și prin supremația dreptului Uniunii ( 58 ).

Astfel cum a explicat doamna avocată generală Kokott în cauza Cogeco ( 59 ), „[î]nainte de data de la care s‑a aplicat articolul 9 din Directiva 2014/104, din perspectiva dreptului Uniunii, în procedurile din fața instanțelor naționale, numai deciziile Comisiei Europene aveau caracter obligatoriu. Acest efect obligatoriu special, care rezultă din articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și din jurisprudența Masterfoods[ ( 60 )], se întemeiază pe rolul esențial al Comisiei în dezvoltarea politicii în domeniul concurenței în cadrul pieței interne europene și, în cele din urmă, pe supremația dreptului Uniunii, precum și pe faptul că deciziile adoptate de instituțiile Uniunii produc efecte obligatorii. Deciziile luate de [ANC‑uri] nu produc același efect, cu excepția cazului în care legiuitorul Uniunii stabilește acest fapt în mod explicit, astfel cum a stabilit pentru viitor în cazul articolului 9 din Directiva 2014/104”.

Considerentul de mai sus este ilustrat, de asemenea, de faptul că, în ceea ce privește deciziile Comisiei, amenda este impusă autorului încălcării și este exigibilă imediat, în timp ce din elementele dosarului de care dispune Curtea reiese că, în cazul deciziilor CNMC, amenzile nu sunt plătite în general decât după confirmarea definitivă a sancțiunii de către instanțele naționale ( 61 ).

Rezultă că există o diferență vădită între împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Heureka și cele din prezenta cauză. În plus, aceste diferențe nu sunt doar de ordin formal, ci și de fond și afectează esența drepturilor părților interesate.

Ținând seama de faptul că, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, aplicarea dreptului Uniunii în materie de concurență la nivel național și la nivelul Uniunii trebuie să se facă în condiții de egalitate pentru părți, invităm Curtea, în prezenta cauză, să adopte o abordare izvorâtă din spiritul Hotărârii Heureka, dar, contrar abordării Comisiei, nu pe cea care constă pur și simplu în „copierea și lipirea” acestei abordări la prezenta cauză. Acest lucru este valabil a fortiori din cauza asimetriei informaționale ( 62 ), care este în detrimentul părții prejudiciate, și, prin urmare, situația părților prejudiciate nu ar trebui să fie dezavantajată și mai mult în acțiunile consecutive, care se întemeiază pe deciziile ANC, prin comparație cu cele întemeiate pe deciziile Comisiei.

În cele din urmă, trebuie abordată problema aducerii la cunoștința publicului a informațiilor.

În ceea ce privește elementul de „publicare” a deciziei pe site‑ul web al CNMC, din înscrisurile prezentate în fața Curții reiese că, în dreptul spaniol, publicarea pe acest site web nu constituie o cerință care să afecteze eficacitatea sau validitatea juridică a deciziei și nu reprezintă un mijloc legal de a face publică această decizie, potrivit dreptului spaniol.

În special, astfel cum a subliniat guvernul spaniol, în vederea stabilirii dies a quo în cazul termenului de prescripție, publicarea deciziei CNMC pe site‑ul web oficial nu poate fi asimilată cu publicarea rezumatului deciziei Comisiei în Jurnalul Oficial. Din elementele dosarului de care dispune Curtea reiese că: (i) site‑ul web al CNMC nu este un buletin oficial al administrației publice asimilat Jurnalului Oficial, iar publicarea deciziilor CNMC nu este, potrivit dreptului național aplicabil, o cerință legală pentru eficacitatea sau validitatea acestora și (ii) în litigiul principal, decizia CNMC a fost notificată individual persoanelor vizate în cadrul procedurii de sancționare și efectele juridice ale deciziei în privința acestor persoane depind de aceste notificări, iar nu de publicarea pe site‑ul web ( 63 ).

Desigur, o instanță națională ar putea considera că publicarea deciziei pe site‑ul web al CNMC este suficientă pentru ca părțile prejudiciate să obțină informațiile indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire. Cu toate acestea, din considerentele de mai sus rezultă că, având în vedere diferențele privind efectele juridice ale publicării oficiale (Jurnalul Oficial sau Monitorul Oficial național), pe de o parte, și ale publicării în scop informativ (site‑ul web al unei ANC), pe de altă parte, dies a quo trebuie stabilit numai după ce decizia are valoare probatorie în fața instanțelor naționale, similară celei atribuite de legiuitorul Uniunii deciziilor Comisiei, și anume atunci când decizia CNMC rămâne definitivă.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 101 TFUE și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, astfel cum aceasta este interpretată de instanțele naționale competente, care prevede că termenul de prescripție, aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unei încălcări a dispozițiilor dreptului Uniunii în materie de concurență, constatate printr‑o decizie a ANC (acțiune în despăgubire consecutivă), nu începe să curgă înainte ca această decizie să rămână definitivă, dacă este cazul, după confirmarea sa de către instanțele naționale competente.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Mercantil de Zaragoza no 1 (Tribunalul Comercial nr. 1, Zaragoza, Spania) după cum urmează: Articolul 101 TFUE și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, astfel cum aceasta este interpretată de instanțele naționale competente, care prevede că termenul de prescripție, aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a unei încălcări a dispozițiilor dreptului Uniunii în materie de concurență, constatate printr‑o decizie a ANC (acțiune în despăgubire consecutivă), nu începe să curgă înainte ca această decizie să rămână definitivă, dacă este cazul, după confirmarea sa de către instanțele naționale competente.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 3 aprilie 2025 ( 1 )