Ordonanța Tribunalului (Camera a șasea) din 7 octombrie 2025 (Extras).#Orgatex GmbH & Co. KG împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată – Cheltuieli achitate de un terț față de litigiu – Caracter recuperabil în privința unei părți.#Cauza T-25/23 DEP.

Potrivit articolului 170 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, Tribunalul se pronunță prin ordonanță, care nu este supusă niciunei căi de atac, la cererea părții interesate, după ce a acordat părții vizate de cerere posibilitatea de a și prezenta observațiile.

Potrivit articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile „cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare și de ședere și remunerarea unui agent, consilier sau avocat”. Din această dispoziție rezultă că cheltuielile de judecată recuperabile se limitează la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și care au fost necesare în acest scop (a se vedea Ordonanța din 6 martie 2003, Nan Ya Plastics și Far Eastern Textiles/Consiliul, T‑226/00 DEP și T‑227/00 DEP, EU:T:2003:61, punctul 33 și jurisprudența citată).

Cu titlu introductiv, Tribunalul consideră oportun să se pronunțe cu privire la caracterul recuperabil, în ceea ce îl privește pe intervenient, al cheltuielilor de judecată achitate de un terț față de litigiu.

În observațiile sale privind cererea de stabilire a cheltuielilor de judecată, reclamanta arată că cheltuielile solicitate de intervenient au fost achitate de un terț care nu a participat la procedura principală, și anume angajatorul intervenientului, o societate de drept A din Regatul Unit. Prin urmare, cheltuielile de judecată recuperabile ale intervenientului nu ar include aceste cheltuieli, nefiind suportate de el. În această privință, reclamanta susține că noțiunea de „parte” trebuie apreciată în funcție de rolul persoanei respective în cadrul procedurii, iar nu de un eventual interes economic al unui terț care se află în spatele părții propriu‑zise. [omissis]

Intervenientul contestă argumentele reclamantei. În cererea sa de stabilire a cheltuielilor de judecată, acesta precizează că facturile sunt întocmite în numele angajatorului său, societatea A, care s‑a angajat să le achite față de mandatarii săi ad litem. Astfel, intervenientul ar fi debitorul prestației și nu ar fi scutit de angajamentul său de plată față de mandatarii menționați decât prin efectul achitării facturilor de către angajatorul său. [omissis]

Potrivit jurisprudenței, „cheltuieli efectuate de părți” desemnează cheltuielile cauzate de procedura la care au participat părțile. Această expresie nu desemnează, așadar, doar cheltuielile care au fost efectiv suportate de părți. Astfel, sunt recuperabile cheltuielile efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și care au fost necesare în acest sens, chiar dacă au fost plătite efectiv de o persoană terță față de litigiu (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 2 martie 2009, Fries Guggenheim/Cedefop, T‑373/04 DEP, nepublicată, EU:T:2009:43, punctul 24, și Ordonanța Tribunalului din 21 decembrie 2010, Le Levant 015 ș.a./Comisia,T‑34/02 DEP, EU:T:2010:559, punctul 26).

În speță, în primul rând, este necesar să se arate că mandatul ad litem (denumit „Power of Attorney – Vollmacht”, cu data de 1 martie 2022) acordat lui A. Haberl și lui M. Körner și prezentat în anexa 1 la memoriul în răspuns al intervenientului în procedura principală este semnat de acesta, iar nu în numele societății A, care nu era parte la procedură. Rezultă că intervenientul este mandantul ad litem al acestor avocați și, prin urmare, că a contractat față de aceștia o datorie în privința onorariilor, care îi este personală și proprie.

În al doilea rând, este necesar să se arate că facturile pentru onorariile avocaților prezentate de intervenient în anexa 2 la cererea sa de stabilire a cheltuielilor de judecată au fost adresate de mandatarii săi ad litem angajatorului său, societatea A. Acest fapt sugerează că onorariile respective au fost achitate efectiv de societatea menționată, în temeiul unui acord stabilit între intervenient și aceasta din urmă.

Cu toate acestea, contrar celor susținute în esență de reclamantă, simpla împrejurare că facturile avocaților intervenientului au fost adresate societății A, terță față de procedura principală și terță față de mandatul aferent, rămâne fără incidență asupra faptului că mandantul ad litem este în realitate intervenientul, iar nu destinatarul acestor facturi (a se vedea punctul 26 de mai sus). În această privință, detaliile facturilor menționate cu privire la modul precis de facturare sunt lipsite de relevanță.

În al treilea rând, trebuie arătat că facturile în cauză privesc cheltuieli efectuate în cadrul procedurii principale la care au participat părțile, printre care se află și intervenientul, chiar dacă aceste cheltuieli au fost suportate efectiv de o persoană juridică terță față de litigiu, și anume societatea A.

În lumina jurisprudenței citate la punctul 25 de mai sus, este necesar, așadar, să se constate că cheltuielile de judecată suportate de societatea A sunt, în principiu, recuperabile de către intervenient.

Această constatare nu poate fi repusă în discuție de argumentele reclamantei.

Primo, chestiunea interesului economic propriu al intervenientului este lipsită de relevanță în cadrul aprecierii aspectului dacă facturile în cauză privesc efectiv cheltuieli suportate în cadrul procedurii principale la care au participat părțile, printre care și intervenientul.

Mai mult, trebuie amintit, la fel ca intervenientul, că motivele de nulitate menționate la articolul 25 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale ale Uniunii Europene (JO 2002, L 3, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 33, p. 70) pot fi invocate în principiu de orice persoană [Hotărârea din 13 iunie 2019, Visi/one/EUIPO – EasyFix (Port‑afiș pentru vehicule), T‑74/18, EU:T:2019:417, punctul 64], întrucât protejează un interes public și general. Prin urmare, acest interes este în orice caz comun intervenientului și societății A.

Secundo, faptul că intervenientul nu a participat la ședința de audiere a pledoariilor în procedura principală este complet irelevant din moment ce, având în vedere articolul 108 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, o ședință se poate desfășura în lipsa unui intervenient în fața Tribunalului, care este, așadar, liber să participe sau să nu participe la aceasta.

Tertio, este de asemenea lipsit de relevanță faptul că mandatarii ad litem nu au comunicat cu intervenientul direct, ci indirect, prin intermediul consilierilor de proprietate intelectuală care îl reprezentaseră anterior în fața organelor EUIPO, din moment ce acești consilieri au acționat în numele mandantului ad litem, și anume intervenientul. În plus, nu s‑a dovedit și nici măcar nu s‑a susținut de către reclamantă că mandatarii ad litem sau consilierii menționați ar fi comunicat în vreun fel cu societatea A.

Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că, în împrejurările speței, în care intervenientul este mandantul ad litem și debitorul onorariilor avocaților săi, cheltuielile, în special aceste onorarii, efectuate în cadrul procedurii principale și achitate în numele său de un terț față de litigiu, societatea A, constituie cheltuieli recuperabile de către intervenient. [omissis]

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

7 octombrie 2025 ( *1 )

Ordonanță ( 1 )

În drept

Cu privire la caracterul recuperabil în privința intervenientului al cheltuielilor de judecată achitate de un terț față de litigiu