Hotărârea Tribunalului (Camera întâi) din 11 decembrie 2024 (Extras).#Glashütter Uhrenbetrieb GmbH - Glashütte/Sa. împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Cerere de înregistrare a mărcii Uniunii Europene figurative Glashütte ORIGINAL – Motiv absolut de refuz – Lipsa caracterului distinctiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) 2017/1001.#Cauza T-1163/23.

Potrivit jurisprudenței, deși toate mărcile compuse din semne sau din indicații care sunt utilizate și ca sloganuri publicitare, indicații de calitate sau expresii ce incită la cumpărarea produselor sau a serviciilor vizate de aceste mărci transmit prin definiție, într‑o măsură mai mare sau mai mică, un mesaj obiectiv, chiar simplu, totuși acestea pot fi apte să indice consumatorului originea comercială a produselor sau a serviciilor în cauză. Aceasta poate fi situația mai ales când mărcile respective nu reprezintă numai un mesaj publicitar obișnuit, ci au o anumită originalitate sau rezonanță, necesită un efort minim pentru interpretare sau declanșează un proces cognitiv în rândul publicului vizat [Hotărârea din 21 ianuarie 2010, Audi/OAPI, C‑398/08 P, EU:C:2010:29, punctele 56 și 57, și Hotărârea din 22 martie 2017, Hoffmann/EUIPO (Genius), T‑425/16, nepublicată, EU:T:2017:199, punctul 28].

În schimb, un semn nu poate îndeplini funcția esențială a mărcii și, prin urmare, nu este distinctiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001 atunci când legătura stabilită între conținutul său semantic și produsele și serviciile în cauză este suficient de concretă și de directă pentru ca acest semn să permită o identificare imediată a acestor produse și servicii în percepția publicului relevant [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2013, Restoin/OAPI (EQUIPMENT), T‑356/11, nepublicată, EU:T:2013:253, punctul 42, și Hotărârea din 27 iunie 2013, International Engine Intellectual Property Company/OAPI (PURE POWER), T‑248/11, nepublicată, EU:T:2013:333, punctul 20 și jurisprudența citată].

Este suficient, pentru a constata lipsa caracterului distinctiv, să se arate că marca solicitată îi indică consumatorului o caracteristică a produsului sau a serviciului legată de valoarea sa de piață care, deși nu este una precisă, rezultă dintr‑o informație cu caracter promoțional sau publicitar pe care publicul relevant o va percepe în primul rând ca atare, mai degrabă decât ca o indicație a originii comerciale a produselor sau a serviciilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2021, Ceramica Flaminia/EUIPO – Ceramica Cielo (goclean), T‑290/20, nepublicată, EU:T:2021:405, punctul 41].

În această privință, pe de o parte, camera de recurs a considerat în mod întemeiat că, pentru publicul relevant, numele Glashütte ar evoca un oraș german celebru pentru fabricarea de ceasuri de înaltă calitate, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 26 de mai sus. Pe de altă parte, camera a constatat, iar reclamanta nu a contestat, că termenul „original” evocă ideea de autenticitate și de fidelitate în raport cu originalul. Prin urmare, camera de recurs nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a statuat că marca solicitată, în ansamblul său, ar fi percepută de acest public ca evocând o moștenire a unui know‑how excepțional și o reputație de excelență în domeniul industriei ceasornicăriei din orașul Glashütte, astfel încât elementele verbale sunt lipsite de caracter distinctiv.

În ceea ce privește îndeosebi aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci în raport cu produse și servicii virtuale pentru care se solicită înregistrarea, trebuie apreciat că publicul relevant va percepe produsele și serviciile virtuale în principiu în același mod în care percepe produsele și serviciile reale corespunzătoare. Natura produselor și a serviciilor în cauză este deci determinantă. Astfel, dacă produsele virtuale nu fac decât să reprezinte produse reale sau dacă ele reprezintă sau imită funcțiile produselor reale ori dacă serviciile virtuale imită funcțiile serviciilor reale în lumea virtuală, se poate în principiu constata un transfer al percepției publicului relevant cu privire la produsele și serviciile reale către produsele și serviciile virtuale corespunzătoare. Posibilitatea unui astfel de transfer trebuie să facă însă obiectul unei aprecieri de la caz la caz, ținând seama de particularitatea produselor și a serviciilor în cauză.

În speță, trebuie amintit că publicul în raport cu care camera de recurs a apreciat caracterul distinctiv al mărcii solicitate este limitat la publicul german care cunoaște orașul Glashütte și implicit notorietatea acestui oraș în ceea ce privește fabricarea ceasurilor și care înțelege semnificația termenului curent „original”. În plus, produsele și serviciile virtuale în discuție fac referire la produse reale de ceasornicărie și la accesoriile lor și pot astfel să reprezinte produsele reale corespunzătoare sau să imită funcțiile lor. Prin urmare, atunci când acest public se va afla în prezența respectivelor produse și servicii virtuale, va percepe în mod direct marca solicitată ca pe o extindere logică a reputației orașului Glashütte în ceea ce privește ceasornicăria tradițională, iar această marcă îi va produce aceleași sentimente pozitive în ceea ce privește calitatea și autenticitatea produselor și serviciilor virtuale ca și în ceea ce privește calitatea și autenticitatea produselor și serviciilor reale.

În consecință, camera de recurs nu a săvârșit vreo eroare de apreciere atunci când a considerat că marca solicitată era lipsită de caracter distinctiv, în sensul jurisprudenței citate la punctele 38 și 39 de mai sus, întrucât aceasta nu ar putea fi percepută de publicul relevant ca o indicație a originii comerciale a produselor și serviciilor în cauză, ci cel mult ca o informație promoțională privind calitatea și autenticitatea produselor și serviciilor respective, transmisă prin referirea la orașul Glashütte și la notorietatea lui în domeniul produselor reale de ceasornicărie.

Argumentele reclamantei nu pot răsturna această concluzie.

În primul rând, deși este cert că notorietatea orașului Glashütte în domeniul ceasornicăriei tradiționale nu se extinde, la ora actuală, la domeniul ceasornicăriei virtuale, astfel cum arată reclamanta, totuși produsele și serviciile în cauză fac referire în mod expres la produse de ceasornicărie și la accesoriile lor.

Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat camera de recurs, produsele și serviciile în discuție constau în produse virtuale, care au legătură cu produse de ceasornicărie și cu accesoriile lor, precum și în vânzarea cu amănuntul și în punerea la dispoziție a acestor produse virtuale. În consecință, marca solicitată va fi bine utilizată în legătură cu produse și servicii virtuale care pot reprezenta aceleași produse și servicii reale ca cele pentru care este faimos numele orașului Glashütte sau pot imita funcțiile acestora din urmă.

În al doilea rând, argumentul reclamantei potrivit căruia camera de recurs nu ține seama de diferența importantă dintre produsele reale și cele virtuale trebuie de asemenea respins.

Astfel, camera de recurs a explicat că produsele virtuale fac referire la articole nefizice utilizate în medii online sau virtuale. Ea a adăugat că aceste produse puteau reprezenta produse reale, puteau reprezenta și imita funcțiile produselor reale sau puteau reprezenta obiecte care nu au un echivalent real.

În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe o „diferență importantă” între produsele de ceasornicărie reale și produsele virtuale în discuție care sunt fișiere numerice, acesta nu indică în ce mod această diferență ar modifica percepția publicului relevant, în condițiile în care s‑a constatat că numele Glashütte este faimos în domeniul ceasornicăriei tradiționale, mai precis al produselor reale pe care produsele virtuale în discuție tind să le reprezinte sau ale căror funcții urmăresc să le imite.

În al treilea rând, argumentul reclamantei legat de inexistența unei suprapuneri între publicul interesat de ceasurile reale și cel interesat de ceasurile virtuale și serviciile aferente trebuie înlăturat.

Pe lângă faptul că reclamanta nu aduce dovezi pentru a susține afirmația menționată la punctul 50 de mai sus, aceasta nu demonstrează din ce motiv publicul relevant, care este interesat de ceasornicăria tradițională și cunoaște notorietatea orașului Glashütte în acest domeniu, nu este interesat de ceasornicăria virtuală și invers.

Prin urmare, al doilea aspect al motivului unic trebuie respins ca nefondat. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

11 decembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )

În drept

Cu privire la al doilea aspect al motivului unic, referitor la extinderea notorietății orașului Glashütte în domeniul ceasornicăriei tradiționale la produsele și la serviciile virtuale în cauză