Hotărârea Tribunalului (Camera a noua, judecând în complet de cinci judecători) din 3 iunie 2026.#Lagardère SA împotriva Comisiei Europene.#Cauza T-1119/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua, judecând în complet de cinci judecători)

3 iunie 2026(*)

„ Concurență – Concentrări – Solicitare de informații – Articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 – Caracterul necesar al informațiilor solicitate – Abuz de putere – Obligația de motivare – Securitate juridică – Proporționalitate – Impossibilium nulla obligatio est – Articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale – Dreptul la respectarea vieții private și de familie – Documente stocate în instrumente și în aplicații de comunicare personale – Articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale – Libertatea de exprimare – Protecția surselor jurnalistice ”

În cauza T‑1119/23,

Lagardère SA, cu sediul în Paris (Franța), reprezentată de P. Gassenbach, Y. Boubacir și M. Oiknine, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de P. Caro de Sousa, B. Cullen și D. Viros, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a noua, judecând în complet de cinci judecători),

compus, la deliberări, din domnii L. Truchot, președinte, M. Jaeger, J. Schwarcz, M. Sampol Pucurull și doamna T. Perišin (raportoare), judecători,

grefier: H. Eriksson, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 14 mai 2025,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Lagardère SA, solicită anularea Deciziei C(2023) 6429 final a Comisiei din 19 septembrie 2023 privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (cazul M.11184 – Vivendi/Lagardère) (denumită în continuare „decizia din 19 septembrie 2023”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2023) 7464 final a Comisiei din 27 octombrie 2023 (denumită în continuare „decizia din 27 octombrie 2023”) (denumită în continuare „decizia atacată”).

Istoricul litigiului

2 Reclamanta este societatea‑mamă a grupului Lagardère, grup francez care își desfășoară activitatea în special în sectorul mass‑mediei.

3 La 24 octombrie 2022, Vivendi SE, societatea‑mamă a grupului Vivendi, grup francez de dimensiune internațională specializat în mass‑media și în divertisment, prezent pe diferite piețe prin intermediul filialelor sale, a notificat Comisiei Europene o operațiune de concentrare care consta în dobândirea controlului exclusiv asupra Lagardère SA.

4 Prin decizia din 9 iunie 2023, Comisia a autorizat proiectul operațiunii de concentrare, sub rezerva punerii în aplicare a unor angajamente de cesiune a tuturor activităților Vivendi în sectorul editării de cărți (reunite sub Editis, filială a Vivendi) și a revistei Gala.

5 Prin scrisoarea din 25 iulie 2023, reclamanta a fost informată de Comisie cu privire la deschiderea unei investigații oficiale privind o potențială punere în aplicare prematură a operațiunii de concentrare.

Decizia din 19 septembrie 2023

6 În cadrul investigației oficiale privind o potențială punere în aplicare prematură a operațiunii de concentrare, prin decizia din 19 septembrie 2023, Comisia a adresat reclamantei o solicitare de informații, întemeiată pe articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi („Regulamentul CE privind concentrările economice”) (JO 2004, L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201), însoțită de un termen care expira la 27 octombrie 2023.

7 Decizia din 19 septembrie 2023 conține o anexă.

8 Considerentele (2) și (6) ale deciziei din 19 septembrie 2023 precizează că obiectivul acesteia este de a obține informații pentru a permite Comisiei să aprecieze dacă Vivendi a exercitat o influență decisivă asupra Lagardère susceptibilă să caracterizeze încălcări ale obligațiilor de notificare și de suspendare, precum și o nerespectare a angajamentelor, cu încălcarea dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) și ale articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

9 Considerentul (7) al deciziei din 19 septembrie 2023 precizează că documentele și comunicările solicitate sunt esențiale pentru a permite Comisiei să analizeze dacă intervenția și/sau consultarea și/sau asocierea Vivendi la anumite decizii luate de Lagardère pot fi calificate drept exercitare a unei influențe decisive de către Vivendi în termenii descriși în considerentul (6) al acesteia. Se arată printre altele că documentele și comunicările vizate se referă la punerea în aplicare a unor sinergii operaționale, precum programe comune între entitățile audiovizuale ale Vivendi și Lagardère, stabilirea grilei de programe a postului de radio Europa 1, care aparține grupului Lagardère, numiri și plecări ale jurnaliștilor din cadrul publicațiilor grupului Lagardère, alegeri editoriale ale revistelor grupului Lagardère susceptibile să fi fost influențate de cadrele Vivendi sau ale acționarului principal al acesteia, grupul Bolloré, precum și mutarea unor entități din grupul Vivendi în incinte care aparțineau Lagardère. Se precizează că acestea privesc de asemenea decizii strategice adoptate de grupul editorial Hachette (care aparține Lagardère și în privința cărora Vivendi ar fi putut avea un rol susceptibil să fie calificat drept exercitare a unei influențe decisive, precum renunțarea la litigii împotriva unei filiale a Vivendi sau nedepunerea unei oferte pentru achiziționarea editurii americane Simon & Schuster), precum și condițiile de numire a anumitor membri cunoscuți ca având legături cu grupul Bolloré în consiliul de administrație al Lagardère.

10 Considerentul (8) al deciziei din 19 septembrie 2023 expune motivele pentru care Comisia a considerat că numai o decizie adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 permitea să se garanteze că reclamanta va furniza toate documentele care îndeplinesc criteriile pe care le identificase în decizia menționată.

11 Considerentele (9) și (10) ale deciziei din 19 septembrie 2023 enunță consecințele la care se expune reclamanta în cazul unor informații incorecte, incomplete, care induc în eroare sau furnizate în afara termenului.

12 Potrivit articolului 1 din decizia din 19 septembrie 2023, reclamanta, fiind destinatara acestei decizii, trebuie să furnizeze cât mai curând posibil și, în orice caz, cel târziu la 27 octombrie 2023 informațiile menționate în anexa la aceasta.

13 Punctul I din anexa la decizia din 19 septembrie 2023 conține definițiile generale, inclusiv cea a „perioadei vizate”, și anume perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2020 și 19 septembrie 2023, și cea a „documentului”. Rezultă că:

„Noțiunea de «document» desemnează: toate fișierele informatice aflate în posesia, deținute de sau aflate sub controlul Lagardère și care cuprind, fără limitare, următoarele elemente:

(a) Orice informație stocată în format electronic, inclusiv e‑mailurile și mesajele instantanee (WhatsApp, SMS, Telegram, Signal, altele), documentele în format text și documentele pdf, foile de calcul și prezentările;

(b) Proiectele de documente, metadatele și copiile documentelor ale căror originale nu se află în posesia sau sub controlul Lagardère, după caz;

(c) Pentru a evita orice ambiguitate, noțiunea de document include, de asemenea:

(i) documentele din toate căsuțele de e‑mail private și/sau personale (în măsura în care au fost utilizate pentru comunicări profesionale cel puțin o dată), precum și de pe dispozitivele mobile, printre care telefoane mobile sau tablete (inclusiv telefoanele mobile sau tabletele private și/sau personale, în măsura în care au fost utilizate pentru comunicări profesionale cel puțin o dată), incluzând mesajele instantanee și SMS‑urile, și

(ii) documentele care, deși șterse de destinatar sau de autor, rămân disponibile sau accesibile în sistemele informatice ale Lagardère sau ale instrumentului (personal sau profesional) utilizat de destinatar sau de autor (de exemplu, în copii de rezervă).”

14 Punctul II din anexa la decizia din 19 septembrie 2023 definește de asemenea „persoanele vizate”, și anume 15 persoane identificate nominal, „precum și toate persoanele care le‑au precedat sau care le‑au succedat [în toate] diferitele funcții pe care le‑au ocupat în [p]erioada vizată” (denumite în continuare „persoanele vizate”).

15 La punctul III din anexa la decizia din 19 septembrie 2023, se solicită reclamantei să furnizeze printre altele toate documentele schimbate între unele dintre persoanele vizate și toate documentele trimise sau primite de persoanele respective care au legătură cu anumite tematici sau care conțin cel puțin unul dintre termenii de căutare enumerați la punctul VII din anexa la decizia menționată.

16 Punctele IV, V și VI din anexa la decizia din 19 septembrie 2023 indică modul în care reclamanta trebuie să furnizeze documentele solicitate, conținutul raportului de însoțire și cerințele privind declarațiile de exhaustivitate a răspunsului. Punctul IV precizează printre altele procedura care trebuie urmată pentru a solicita, în cazul anumitor documente, protecția confidențialității schimburilor dintre avocați și clienți și a datelor sensibile cu caracter personal, astfel cum sunt definite de Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1). Se precizează că documentele care conțin astfel de date sensibile trebuie furnizate în mod criptat și separat și identificate drept „date sensibile cu caracter personal”.

17 Punctul VII din anexa la decizia din 19 septembrie 2023 enumeră termenii de căutare și conține instrucțiuni privind utilizarea lor.

Evoluții ulterioare adoptării deciziei din 19 septembrie 2023

18 Prin decizia din 27 octombrie 2023, Comisia a prelungit termenul stabilit inițial prin decizia din 19 septembrie 2023 până la 1 decembrie 2023.

19 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 noiembrie 2023, reclamanta a introdus prezenta acțiune având ca obiect anularea deciziei atacate, și anume a deciziei din 19 septembrie 2023, astfel cum a fost modificată prin decizia din 27 octombrie 2023.

Situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

20 Prin scrisoarea din 6 decembrie 2023, directorul general al Direcției Generale Concurență a Comisiei a arătat că orice document care pune în discuție protecția datelor sensibile cu caracter personal sau a surselor jurnalistice ar beneficia de garanții în temeiul legislației și al jurisprudenței relevante și a detaliat garanțiile procedurale menționate (denumită în continuare „scrisoarea din 6 decembrie 2023”).

21 La 24 ianuarie 2024, Comisia a adoptat Decizia C(2024) 572 final privind o procedură de aplicare a articolului 11 alineatul (3) și a articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 (cazul M.11184 – Vivendi/Lagardère) (denumită în continuare „decizia din 24 ianuarie 2024”).

22 Prin articolul 1 din decizia din 24 ianuarie 2024, termenul de 1 decembrie 2023, stabilit la articolul 2 din decizia din 27 octombrie 2023, a fost prelungit până la 7 februarie 2024.

23 Prin articolul 2 din decizia din 24 ianuarie 2024, în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 139/2004, reclamantei i s‑a impus o penalitate cu titlu cominatoriu care nu depășește 5 % din media zilnică a cifrei sale de afaceri, pentru fiecare zi de întârziere, calculată din prima zi lucrătoare care urmează datei stabilite la articolul 1 din decizia menționată.

24 Pe de altă parte, decizia din 24 ianuarie 2024 a reiterat garanțiile procedurale privind protecția datelor sensibile cu caracter personal și protecția surselor jurnalistice, astfel cum au fost stabilite în scrisoarea din 6 decembrie 2023.

25 În ceea ce privește datele cu caracter personal, considerentul (14) litera (a) al deciziei din 24 ianuarie 2024 precizează că documentele care intră în domeniul de aplicare al deciziei atacate care nu au legătură cu activitățile comerciale ale reclamantei și care ar conține date sensibile cu caracter personal, în sensul articolului 9 din Regulamentul 2016/679 și al articolului 10 din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39), pot fi plasate într‑o cameră de date virtuală, astfel cum este prevăzută la punctul 2 din dispozitivul Ordonanței din 29 octombrie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T‑451/20 R, nepublicată, EU:T:2020:515), și al Ordonanței din 29 octombrie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T‑452/20 R, nepublicată, EU:T:2020:516), pentru a permite Comisiei să verifice dacă sunt lipsite de relevanță pentru investigația sa.

26 În ceea ce privește protecția surselor jurnalistice, considerentul (14) litera (b) al deciziei din 24 ianuarie 2024 precizează că persoanele vizate de decizia atacată, titulare ale unei legitimații de presă, vor putea să examineze documentele care îndeplinesc criteriile enunțate în decizia atacată, să identifice informațiile care fac obiectul unei astfel de protecții și să furnizeze o versiune fără identificarea surselor jurnalistice sau, în caz contrar, să retragă documentul din dosar dacă nu este posibilă furnizarea unei versiuni neconfidențiale. Se precizează că va reveni reclamantei sarcina de a furniza restul documentelor, precum și un tabel recapitulativ care să detalieze natura informațiilor eliminate sau documentele retrase din dosar.

Procedura de măsuri provizorii

27 Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2023, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii având ca obiect, pe de o parte, suspendarea executării deciziei atacate și, pe de altă parte, cu titlu asigurător, în cazul în care președintele Tribunalului considera necesar, obligarea sa să păstreze toate documentele persoanelor vizate care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei.

28 Prin Ordonanța din 29 noiembrie 2023, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, nepublicată), s‑a suspendat executarea deciziei atacate până la adoptarea ordonanței prin care se finalizează procedura în cauza T‑1119/23 R, fără a aduce atingere obligației reclamantei de a continua colectarea informațiilor și de a păstra în posesia sa, pe un suport electronic, toate documentele vizate de decizia atacată care puteau prezenta interes pentru investigația Comisiei.

29 Prin Ordonanța din 19 ianuarie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, nepublicată, EU:T:2024:16), președintele Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii, iar Ordonanța din 29 noiembrie 2023, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, nepublicată), a fost revocată.

30 Prin Ordonanța din 6 februarie 2024, Lagardère/Comisia [C‑89/24 P(R)-R, EU:C:2024:120], vicepreședintele Curții a dispus suspendarea obligației impuse reclamantei, prin decizia atacată, de a colecta și de a comunica Comisiei documente conținute în căsuțele de e‑mail private sau personale și în dispozitivele mobile private sau personale ale unora dintre salariații și mandatarii săi sociali până la adoptarea ordonanței care va interveni cel mai devreme dintre cea prin care se finalizează prezenta procedură de măsuri provizorii și cea care se pronunță cu privire la recursul în cauza C‑89/24 P(R), fără a aduce atingere obligației reclamantei de a lua toate măsurile utile pentru a asigura păstrarea tuturor acestor documente.

31 Prin Ordonanța din 11 aprilie 2024, Lagardère/Comisia [C‑89/24 P(R), EU:C:2024:312], vicepreședintele Curții a anulat Ordonanța din 19 ianuarie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R, nepublicată, EU:T:2024:16), și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța cu privire la condiția privind fumus boni iuris și pentru a efectua, dacă este cazul, evaluarea comparativă a intereselor în cauză. Cererea reclamantei având ca obiect suspendarea obligației pe care i‑o impune decizia atacată, astfel cum a fost modificată prin decizia din 24 ianuarie 2024, de a colecta și de a comunica Comisiei documente conținute în căsuțele de e‑mail private sau personale și în dispozitivele mobile private sau personale ale unora dintre salariații și mandatarii săi sociali până când președintele Tribunalului se pronunță din nou cu privire la cererea de măsuri provizorii în cauza T‑1119/23 R sau, în caz contrar, până când Tribunalul se pronunță cu privire la acțiunea în cauza T‑1119/23 a fost respinsă.

32 Prin Ordonanța din 13 iunie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R‑RENV, nepublicată, EU:T:2024:382), vicepreședintele Tribunalului, în primul rând, a decis că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la cererea de măsuri provizorii în măsura în care aceasta se referea la documentele furnizate Comisiei la 30 ianuarie 2024, în al doilea rând, a suspendat executarea deciziei atacate în măsura în care se referea la documente care nu fuseseră furnizate Comisiei la 30 ianuarie 2024 și, în al treilea rând, a dispus ca reclamanta să solicite persoanelor vizate de decizia atacată să ia toate măsurile utile pentru a asigura păstrarea, într‑un format care garanta integritatea și caracterul lor inalterabil, a documentelor menționate în anexa la această decizie care nu fuseseră încă furnizate Comisiei. Cererea de măsuri provizorii a fost respinsă în rest.

33 Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 12 iulie 2024, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii având ca obiect, cu titlu principal, dispunerea sigilării tuturor documentelor și a eventualelor copii ale documentelor pe care le‑a transmis Comisiei la 30 ianuarie 2024, astfel încât să facă imposibilă consultarea lor de către Comisie sau de către orice alt terț, până la pronunțarea hotărârii Tribunalului prin care se soluționează acțiunea în anulare împotriva deciziei din 19 septembrie 2023, astfel cum a fost modificată prin decizia din 27 octombrie 2023 și prin decizia din 24 ianuarie 2024 și, cu titlu subsidiar, să dispună o astfel de sigilare până când reclamanta ar fi putut proceda, într‑un termen rezonabil și suficient, la identificarea și la cenzurarea tuturor documentelor care ar ține de viața privată a persoanelor vizate de decizia atacată și, în orice caz, să oblige Comisia, în prealabil și înainte ca aceasta să prezinte observații, să suspende orice acces al agenților și al funcționarilor săi la documentele pe care i le‑a transmis la 30 ianuarie 2024, până la data ordonanței prin care se finalizează procedura de măsuri provizorii.

34 Prin Ordonanța din 15 iulie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 RIII, nepublicată), Comisia a fost obligată să suspende accesul funcționarilor și al agenților săi la documentele pe care i le‑a transmis reclamanta la 30 ianuarie 2024, până la data ordonanței prin care se finalizează procedura de măsuri provizorii.

35 Prin Ordonanța din 13 septembrie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 RIII, nepublicată, EU:T:2024:624), cererea de măsuri provizorii a fost respinsă ca inadmisibilă, iar Ordonanța din 15 iulie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 RIII, nepublicată), a fost revocată.

36 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 august 2024, recurenta a introdus un recurs privind măsurile provizorii având ca obiect anularea în parte a Ordonanței din 13 iunie 2024, Lagardère/Comisia (T‑1119/23 R‑RENV, nepublicată, EU:T:2024:382).

37 Prin Ordonanța din 21 octombrie 2024, Lagardère/Comisia [C‑569/24 P(R), nepublicată, EU:C:2024:945], vicepreședintele Curții a dispus radierea acestei cauze din registrul Curții.

Concluziile părților

38 Reclamanta solicită Tribunalului:

– anularea deciziei atacate;

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

39 Reclamanta a clarificat în ședința de audiere a pledoariilor că nu solicita anularea deciziei din 24 ianuarie 2024, contrar a ceea ce reieșea din memoriul în replică.

40 Comisia solicită Tribunalului:

– respingerea acțiunii;

– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

41 În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă șase motive, întemeiate, primul, pe un abuz de putere, precum și pe o încălcare a principiului „impossibilium nulla obligatio est”, al doilea, pe nemotivare, al treilea, pe încălcarea dreptului fundamental la respectarea vieții private și a secretului corespondenței, garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și de articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), al patrulea, pe încălcarea principiului libertății presei, garantat de articolul 11 din cartă și de articolul 10 din CEDO, al cincilea, pe încălcarea principiului securității juridice și, al șaselea, pe încălcarea principiilor proporționalității și protecției împotriva intervențiilor arbitrare ale autorității publice în sfera de activitate privată.

42 Trebuie analizat mai întâi al doilea motiv, întemeiat pe nemotivare.

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nemotivare

43 Prin intermediul prezentului motiv, care cuprinde două aspecte, reclamanta afirmă că Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 296 TFUE și al articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Pe de o parte, Comisia nu și‑ar fi motivat suficient alegerea de a recurge la o decizie adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Pe de altă parte, decizia atacată nu i‑ar permite să înțeleagă motivele pentru care anumite informații ar fi necesare în scopul investigației Comisiei.

Observații introductive

44 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, motivarea actelor instituțiilor Uniunii Europene impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de toate împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate de act în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept relevante, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care guvernează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 16 și jurisprudența citată).

45 În ceea ce privește în special motivarea unei decizii de solicitare de informații, este necesar să se amintească faptul că articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 definește elementele esențiale ale acesteia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 17).

46 Articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 prevede astfel că Comisia „menționează temeiul legal și scopul cererii, precizează care sunt informațiile solicitate și stabilește termenul în care acestea trebuie furnizate”. Această dispoziție precizează, pe de altă parte, că „[d]e asemenea, [Comisia] menționează sancțiunile prevăzute la articolul 14 [din Regulamentul nr. 139/2004]”, „menționează sau impune sancțiunile prevăzute la articolul 15 [din același regulament]” și „[î]n plus, aceasta precizează că există dreptul de a solicita revizuirea deciziei de către Curtea de Justiție”.

47 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii trebuie în principiu să le fie recunoscută aceeași valoare. Pentru a menține unitatea de interpretare a dreptului Uniunii, trebuie, așadar, în caz de divergențe între aceste versiuni, să se interpreteze dispoziția în cauză în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte. Prin urmare, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unui act nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestui act și nici nu se poate atribui respectivei formulări, în această privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. O asemenea abordare ar fi astfel incompatibilă cu cerința de aplicare uniformă a dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 20 februarie 2018, Belgia/Comisia, C‑16/16 P, EU:C:2018:79, punctele 49 și 50 și jurisprudența citată).

48 În speță, trebuie precizat că, în versiunea în limba franceză, articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 prevede că, în cadrul unei solicitări de informații printr‑o decizie, Comisia menționează temeiul legal și „objet [scopul]” acestei cereri. Or, celelalte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții utilizează termeni care corespund noțiunii de „scop”, cum ar fi de exemplu versiunile în limbile engleză, germană, neerlandeză, italiană, greacă și croată, care utilizează termenii „purpose”, „Zweck”, „doel”, „scopo”, „σκοπό’” și, respectiv, „svrhu”, cu excepția versiunii în limba spaniolă, care utilizează termenul „objeto”. Reiese astfel din termenii utilizați în celelalte versiuni lingvistice și ținând seama de contextul acestei dispoziții și de obiectivul urmărit de regulamentul în cauză că, la articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, legiuitorul a dorit să facă referire la noțiunea de „scop” care figurează la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 și la articolul 18 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la [articolele 101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), astfel cum a fost interpretată de jurisprudența citată la punctul 50 de mai jos.

49 Obligația de motivare specifică constituie o cerință fundamentală, întrucât are ca obiect nu numai să pună în evidență caracterul justificat al solicitării de informații, ci și să acorde întreprinderilor în cauză posibilitatea de a înțelege întinderea obligației de colaborare care le revine, garantând în același timp dreptul lor la apărare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 19 și jurisprudența citată).

50 În ceea ce privește obligația de a indica „scopul cererii”, Comisia trebuie să indice scopul investigației în solicitarea sa, așadar, să identifice pretinsa încălcare a normelor de concurență (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 20 și jurisprudența citată). În această privință, Comisia nu este obligată să comunice destinatarului unei decizii de solicitare de informații toate informațiile de care dispune cu privire la încălcări prezumate și nici să realizeze o calificare juridică riguroasă a acestor încălcări, în măsura în care precizează cu claritate suspiciunile pe care intenționează să le verifice (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 21 și jurisprudența citată).

51 O astfel de obligație se explică în special prin împrejurarea că, astfel cum rezultă din articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin regulamentul menționat, Comisia poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi să îi furnizeze „toate informațiile necesare” (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 22 și jurisprudența citată).

52 Din acestea rezultă că Comisia poate solicita numai comunicarea unor informații susceptibile să îi permită să verifice prezumțiile privind săvârșirea unor încălcări care justifică desfășurarea investigației și care sunt indicate în solicitarea de informații (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 23).

53 Or, întrucât caracterul necesar al informațiilor trebuie să fie apreciat în raport cu scopul menționat în solicitarea de informații, acest scop trebuie indicat cu suficientă precizie, în lipsa căreia ar fi imposibil să se stabilească dacă informațiile sunt necesare, iar Curtea nu și‑ar putea exercita controlul (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 24 și jurisprudența citată).

54 Astfel, caracterul suficient al motivării unei decizii de solicitare de informații depinde de aspectul dacă prezumțiile privind săvârșirea încălcărilor pe care Comisia intenționează să le verifice sunt precizate cu suficientă claritate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 25).

55 În cadrul aprecierii întinderii obligației de motivare, trebuie să se țină seama de asemenea de stadiul investigației în care se adoptă o asemenea decizie și de aspectul dacă Comisia dispunea deja sau nu de anumite informații cu privire la încălcările prezumate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 aprilie 2019, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, T‑371/17, nepublicată, EU:T:2019:232, punctul 46 și jurisprudența citată).

56 Argumentele reclamantei trebuie analizate în lumina acestei jurisprudențe.

Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe nemotivarea recurgerii la o solicitare de informații printr‑o decizie

57 Reclamanta afirmă că Comisia nu motivează alegerea de a recurge la o decizie adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Comisia nu și‑ar fi susținut afirmația potrivit căreia numai o astfel de decizie ar permite garantarea unui răspuns complet, deși reclamanta ar fi cooperat cu Comisia în cadrul procedurii inițiate în temeiul controlului concentrărilor și ar fi răspuns la o primă solicitare a Comisiei adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

58 Potrivit reclamantei, obiectivul celerității și riscul de eliminare a documentelor colaboratorilor care au părăsit grupul Lagardère, invocat în decizia atacată, nu ar justifica recurgerea la o solicitare de informații printr‑o decizie adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004. Aceasta ar fi indicat deja Comisiei că, deși nu exista o politică comună a întregului grup Lagardère cu privire la păstrarea datelor persoanelor care și‑au încetat funcțiile, cea mai mare parte a entităților le păstrau între trei luni și un an. În plus, toate entitățile grupului Lagardère ar fi în măsură să instituie o asemenea măsură la cerere, eliminând astfel orice risc ca documentele să nu fie păstrate.

59 Comisia contestă argumentația recurentei.

60 Trebuie amintit că din articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 reiese că Comisia are dreptul să solicite informații „printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie”, fără ca această dispoziție să condiționeze adoptarea unei decizii de o simplă cerere prealabilă.

61 O solicitare de informații printr‑o decizie se distinge de o simplă cerere de informații prin faptul că este posibil, atunci când Comisia recurge la prima, să se aplice o amendă sau penalități cu titlu cominatoriu pentru a constrânge o întreprindere să furnizeze o informație completă și exactă, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (c) și, respectiv, al articolului 15 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, thyssenkrupp/Comisia, C‑581/22 P, EU:C:2024:821, punctul 379).

62 În speță, din considerentul (8) al deciziei atacate reiese că, în cadrul prezentei proceduri prin care se urmărește stabilirea unei încălcări a normelor Regulamentului nr. 139/2004, Comisia considera că numai o decizie adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 ar permite să se garanteze că reclamanta va furniza toate documentele care îndeplinesc criteriile identificate în decizia menționată. Recurgerea la articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 ar fi singura procedură prevăzută de acest regulament care i‑ar permite să impună întreprinderilor destinatare să furnizeze un răspuns complet, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni. În plus, Comisia considera că era necesar să acționeze rapid pentru a evita ca documente relevante să fie eliminate din fișierele reclamantei, în special în ipoteza în care mesajele ar fi șterse după un anumit termen și în care anumite documente care provin de la un colaborator nu ar fi păstrate foarte mult timp după plecarea acestuia din urmă. Potrivit Comisiei, alegerea unei decizii adoptate în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 răspundea acestui obiectiv de celeritate.

63 În consecință, trebuie să se constate că, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 44-46 de mai sus, decizia atacată menționează cu suficientă claritate temeiul său legal și evidențiază corespunzător cerințelor legale raționamentul urmat de Comisie pentru a explica alegerea sa de a recurge la o solicitare de informații printr‑o decizie mai degrabă decât la o simplă cerere.

64 Pe de altă parte, obligația de motivare a deciziilor constituie o normă de procedură fundamentală care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu. Într‑adevăr, motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Dacă aceste motive sunt afectate de erori, acestea afectează legalitatea pe fond a deciziei, dar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, EU:C:2008:392, punctul 181 și jurisprudența citată).

65 Prin urmare, argumentele reclamantei potrivit cărora recurgerea la o solicitare de informații printr‑o decizie mai degrabă decât la o simplă cerere nu ar fi justificată în speță sunt inoperante în cadrul unui motiv întemeiat pe nemotivare.

66 În măsura în care reclamanta contestă în realitate temeinicia deciziei Comisiei de a recurge la o solicitare de informații printr‑o decizie, este necesar să se observe că aceasta reiterează în esență argumentele invocate în cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, care a fost examinat și înlăturat la punctele 252-261 de mai jos.

67 În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe nemotivarea referitoare la necesitatea, în scopul investigației, a informațiilor vizate

68 Pe de o parte, reclamanta afirmă că motivarea deciziei atacate este insuficientă în măsura în care privește activitățile diviziei de radio, și anume activitățile posturilor de radio ale grupului Lagardère, Europe 1, Europe 2 (fostă Virgin Radio) și RFM. Pe de altă parte, ea arată că motivarea deciziei atacate nu îi permite să înțeleagă motivele pentru care anumite informații ar fi necesare în scopul investigației Comisiei. Este vorba despre perimetrul persoanelor vizate, despre comunicările schimbate între două dintre acestea, despre data de început a perioadei vizate, și anume 1 ianuarie 2020, și despre informațiile stocate în instrumentele și în aplicațiile de comunicare personale.

69 Comisia contestă argumentația reclamantei.

70 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că scopul deciziei atacate, astfel cum este precizat la considerentele (2), (6) și (7) ale acesteia (a se vedea punctele 8 și 9 de mai sus), este de a stabili existența unor prezumții privind săvârșirea unor încălcări ale Regulamentului nr. 139/2004, cu privire la care reclamanta nu contestă că sunt precizate cu suficientă claritate în decizia atacată.

71 În primul rând, în ceea ce privește mai specific cererile Comisiei referitoare la divizia de radio, mai întâi, din dosar și din înscrisurile Comisiei reiese că proiectul de achiziție al Vivendi privea întregul grup Lagardère, inclusiv „[d]ivizia radiofonică”. În plus, reclamanta nu contestă afirmația Comisiei potrivit căreia sfera ofertei publice a Vivendi de cumpărare cu privire la Lagardère cuprindea și divizia de radio. În sfârșit, considerentul (7) al deciziei atacate precizează că Comisia investighează „stabilirea grilei de programe a postului de radio Europa 1” (a se vedea punctul 9 de mai sus).

72 În al doilea rând, în ceea ce privește persoanele vizate, este cert că aceste persoane aveau un rol strategic în cadrul grupului Lagardère și că persoanele menționate la punctul II alineatul (4) literele (a) și (c) din anexa la decizia atacată aveau contacte frecvente sub variate forme în legătură cu operațiunea de concentrare și cu activitățile vizate de investigație. Rezultă că Comisia nu era obligată să motiveze mai mult decizia atacată în această privință.

73 În al treilea rând, în ceea ce privește începutul perioadei vizate, este de asemenea cert că prima dobândire de către Vivendi a unor titluri de participare la capitalul Lagardère a avut loc în luna martie 2020. Prin urmare, Comisia putea presupune în mod rezonabil, la data deciziei atacate, că informațiile începând de la 1 ianuarie 2020 ar fi de natură să o ajute să stabilească existența acestei încălcări, în special în măsura în care informațiile respective ar facilita înțelegerea tuturor evenimentelor și a contextului în care acestea au intervenit. Rezultă că Comisia nu era obligată să motiveze mai mult decizia atacată în această privință.

74 În al patrulea rând, în ceea ce privește instrumentele de comunicare personale, reclamanta admite că unele dintre persoanele vizate și‑au utilizat instrumentele și aplicațiile de comunicare personale în scopuri profesionale în perioada vizată. Rezultă că Comisia nu era obligată să motiveze mai mult decizia atacată în această privință.

75 Având în vedere împrejurările descrise la punctele 71-74 de mai sus, decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale, întrucât obiectivul și contextul său permit reclamantei să înțeleagă motivele pentru care informațiile solicitate sunt necesare pentru investigația Comisiei.

76 Prin urmare, se impune respingerea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, precum și a celui de al doilea motiv în totalitate.

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe un abuz de putere și pe încălcarea principiului „impossibilium nulla obligatio est”

77 Primul motiv cuprinde două aspecte. Pe de o parte, reclamanta afirmă în esență că Comisia și‑a depășit și a abuzat de competențele sale prin adoptarea unei decizii cu vocație pur exploratorie. Pe de altă parte, aceasta arată că Comisia nu s‑a asigurat de capacitatea sa juridică și tehnică de a se conforma deciziei atacate. Dat fiind că reclamanta nu ar fi în măsură să acceseze anumite date a căror comunicare este solicitată de Comisie, decizia atacată ar încălca principiul „impossibilium nulla obligatio est”.

78 Comisia contestă argumentația reclamantei.

Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe un abuz de putere

79 Noțiunea de abuz de putere se referă la utilizarea de către o autoritate administrativă a puterilor acesteia în alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite. O decizie este afectată de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată într‑un astfel de scop. În cazul în care se urmăresc mai multe scopuri, chiar dacă la motivele valabile se adaugă un motiv nejustificat, decizia nu este afectată din această cauză de un abuz de putere, cu condiția să nu sacrifice scopul esențial (a se vedea Hotărârea din 4 februarie 2009, Omya/Comisia, T‑145/06, EU:T:2009:27, punctul 99 și jurisprudența citată).

80 Prin urmare, trebuie să se verifice dacă elementele invocate de reclamantă constituie indicii obiective, pertinente și concordante care indică faptul că decizia atacată a fost adoptată de Comisie în alt scop decât cel prevăzut la articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, și anume, potrivit reclamantei, în scopul de a dispune punerea în aplicare a unor „percheziții exploratorii”, transferându‑i sarcina de a conduce aceste „percheziții” și de a defini parametrii investigației.

81 În această privință, trebuie amintit că Regulamentul nr. 139/2004 însărcinează Comisia să se asigure că orice concentrare cu dimensiune comunitară este notificată și autorizată înainte de punerea sa în aplicare și că sunt respectate condițiile impuse de o decizie prin care o concentrare este declarată compatibilă cu piața internă.

82 Potrivit articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, „[p]entru îndeplinirea sarcinilor care i‑au fost atribuite prin [acest] regulament, Comisia poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite persoanelor menționate la articolul 3 alineatul (1) litera (b), precum și întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi, să îi furnizeze toate informațiile necesare”.

83 Articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 poate, așadar, să servească drept temei juridic pentru orice solicitare de informații în vederea îndeplinirii sarcinilor atribuite Comisiei prin regulamentul menționat.

84 Potrivit considerentului (6) al deciziei atacate, Comisia solicită reclamantei să furnizeze documente „pentru a‑i permite să aprecieze dacă Vivendi a exercitat o influență decisivă asupra Lagardère susceptibilă să caracterizeze o încălcare a obligației de notificare și/sau o încălcare a obligației de suspendare și/sau o nerespectare a condițiilor și a obligațiilor legate de decizia Comisiei de a autoriza operațiunea Vivendi/Lagardère”.

85 Rezultă că informațiile solicitate prin decizia atacată urmăresc, în sensul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, să permită Comisiei să îndeplinească sarcinile care îi sunt atribuite prin regulamentul menționat, astfel încât această instituție nu și‑a utilizat competențele în alt scop decât cel pentru care i‑au fost conferite.

86 Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia ar fi răsturnat sarcina investigației impunându‑i să efectueze „percheziții exploratorii”.

87 În această privință, trebuie amintit că decizia atacată definește, la punctele I, II și III din anexa la aceasta, perioada vizată, noțiunea de document, persoanele vizate și documentele care trebuie furnizate pornind printre altele de la tematicile și de la termenii de căutare identificați de Comisie (a se vedea punctele 13-15 de mai sus).

88 Reiese, desigur, că reclamanta este obligată să identifice atât predecesorii și succesorii persoanelor identificate nominal, cât și instrumentele de comunicare utilizate de aceste persoane. În plus, ea dispune de o anumită marjă de apreciere referitoare la mijloacele care trebuie utilizate pentru a identifica documentele care corespund tematicilor identificate de Comisie. Totuși, decizia atacată nu lasă reclamantei nicio marjă de apreciere în ceea ce privește documentele care trebuie furnizate. Astfel, reclamanta nu poate pretinde că Comisia a răsturnat sarcina investigației impunându‑i să efectueze „percheziții exploratorii”.

89 Argumentele reclamantei referitoare la obstacolele juridice și tehnice cu care s‑ar confrunta la punerea în aplicare a deciziei atacate vor fi analizate în cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv.

90 Rezultă că reclamanta nu a dovedit că decizia atacată era afectată de un abuz de putere.

91 Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea principiului „impossibilium nulla obligatio est”

92 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că adagiul „impossibilium nulla obligatio est” („nimeni nu poate fi obligat să facă imposibilul”) constituie un principiu al dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P‑C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 79 și jurisprudența citată).

93 Eventualele dificultăți, procedurale sau de altă natură, în ceea ce privește executarea unui act nu pot influența legalitatea acestuia. În schimb, Comisia nu poate impune, printr‑o decizie, sub sancțiunea nevalidității sale, o obligație a cărei executare ar fi, de la naștere, într‑o manieră obiectivă și absolută, imposibil de realizat (a se vedea Hotărârea din 17 iunie 1999, Belgia/Comisia, C‑75/97, EU:C:1999:311, punctul 86 și jurisprudența citată).

94 Condiția referitoare la existența unei imposibilități absolute de executare nu este îndeplinită atunci când persoana în cauză se limitează la a face cunoscute Comisiei dificultăți interne, de natură juridică, politică sau practică, imputabile faptei proprii, pe care le prezintă punerea în aplicare a deciziei respective, fără a propune Comisiei modalități alternative de punere în aplicare a acestei decizii care să permită depășirea acestor dificultăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Comisia/Franța, C‑214/07, EU:C:2008:619, punctul 50, și Hotărârea din 12 februarie 2015, Comisia/Franța, C‑37/14, nepublicată, EU:C:2015:90, punctul 66 și jurisprudența citată).

95 Trebuie amintit de asemenea că o întreprindere care face obiectul unei măsuri de investigare este supusă unei obligații de colaborare activă, care implică faptul că ține la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la obiectul investigației (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 aprilie 2019, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, T‑371/17, nepublicată, EU:T:2019:232, punctul 119 și jurisprudența citată).

96 Argumentele reclamantei trebuie examinate în lumina acestei jurisprudențe.

– Instrumentele și aplicațiile de comunicare personale

97 Reclamanta arată că 19 persoane vizate utilizează aplicații personale, precum Yahoo, Gmail și WhatsApp, pe instrumentele lor profesionale, dintre care patru ar utiliza de asemenea telefonul personal în cadrul activităților profesionale. Una dintre aceste patru persoane ar utiliza un telefon personal în cadrul unei practici denumite „AVEC” (folosiți echipamentul personal de comunicare).

98 Potrivit reclamantei, ea este supusă, în calitate de întreprindere privată, respectării normelor și principiilor aplicabile între persoane private, printre altele a dispozițiilor dreptului național care interzic încălcarea vieții private și a secretului corespondenței în conformitate cu articolul 7 din cartă și cu articolul 8 din CEDO, precum și a dispozițiilor dreptului național al muncii. Ar exista obstacole juridice în calea executării deciziei atacate, în măsura în care ar fi imposibil să se acceseze instrumentele și aplicațiile de comunicare personale ale salariaților și mandatarilor săi sociali fără a se expune riscului de a i se aplica sancțiuni civile și penale.

99 Trebuie amintit în această privință că o chestiune referitoare la interpretarea dreptului național al unui stat membru este o chestiune de fapt (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2016, Merck/Comisia, T‑470/13, nepublicată, EU:T:2016:452, punctul 136 și jurisprudența citată). Problema dacă și în ce măsură o normă de drept național se aplică sau nu se aplică în speță ține de o apreciere a faptelor de către instanță și este supusă normelor privind administrarea probelor și celor privind repartizarea sarcinii probei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia, T‑154/10, EU:T:2012:452, punctul 65 și jurisprudența citată).

100 În primul rând, în ceea ce privește articolele L.226-1, L.226-2, L.226-3, L.226 4 și L.226-15 din code pénal (Codul penal) francez pe care se întemeiază reclamanta pentru a stabili că punerea în aplicare a deciziei atacate ar expune‑o riscului de sancțiuni, trebuie arătat, mai întâi, că aceasta a omis să furnizeze textul integral al dispozițiilor în cauză și că raportul realizat de un consilier juridic extern pe care ea l‑a furnizat se limitează să le citeze de asemenea în mod parțial, neoferind indicații precise cu privire la eventuala lor aplicare în speță.

101 Articolul 226-1 din Codul penal francez prevede:

„Se pedepsește cu închisoarea de un an și cu amendă de 45 000 de euro fapta, printr‑un procedeu oarecare, de a aduce în mod intenționat atingere intimității vieții private a altuia:

1° prin captarea, înregistrarea sau transmiterea, fără consimțământul autorului lor, a unor cuvinte rostite cu caracter privat sau confidențial;

[…]”

102 Potrivit articolului 226-15 din Codul penal francez:

„Fapta, săvârșită cu rea‑credință, de a deschide, de a elimina, de a întârzia sau de a deturna corespondența sosită sau nu la destinație și adresată unor terți ori de a lua cunoștință în mod fraudulos de aceasta se pedepsește cu închisoarea de un an și cu amendă de 45 000 de euro.

Se pedepsește cu aceleași pedepse fapta, săvârșită cu rea‑credință, de a intercepta, de a deturna, de a utiliza sau de a divulga corespondența emisă, transmisă sau primită pe cale electronică ori de a instala dispozitive de natură să permită realizarea unor astfel de interceptări.

[…]”

103 Din modul de redactare a dispozițiilor citate la punctele 101 și 102 de mai sus reiese că acestea sancționează acțiuni „intenționate”, „cu rea‑credință” sau „frauduloase”. În schimb, decizia atacată constituie un act obligatoriu din punct de vedere juridic care are un temei în dreptul Uniunii [articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004], care provine de la o instituție a Uniunii (Comisia) și care impune obligația de a furniza informații, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni.

104 În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, principiul supremației dreptului Uniunii consacră preeminența acestui drept asupra dreptului statelor membre și impune tuturor autorităților statelor respective să asigure efectul deplin al diverselor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (a se vedea Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin, C‑261/20, EU:C:2022:33, punctul 25 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, atunci când reclamanta a fost întrebată cu privire la aparenta incoerență invocată la punctul 103 de mai sus, aceasta a răspuns în esență că, dacă ar executa decizia atacată fără a ridica nicio obiecție și nicio dificultate, ar acționa în mod „intenționat”. Trebuie să se constate însă că reclamanta nu a furnizat elemente de probă în susținerea interpretării dreptului penal francez pe care a invocat‑o în ședință.

105 În plus, afirmațiile reclamantei sunt, așa cum susține Comisia, repuse în discuție de modul de redactare a articolului 122-4 din Codul penal francez, din care reiese că „[n]u răspunde penal persoana care îndeplinește un act prevăzut sau autorizat prin acte cu putere de lege sau norme administrative [ori] care îndeplinește un act dispus de autoritatea legitimă, cu excepția cazului în care acest act este vădit nelegal”.

106 În sfârșit, reclamanta nu a invocat nici măcar un caz de aplicare a dispozițiilor dreptului național menționate la punctul 100 de mai sus sau a articolului 7 din cartă și a articolului 8 din CEDO în împrejurări similare celor din speță. Astfel, niciuna dintre hotărârile menționate de reclamantă nu privește o situație în care, în primul rând, exista un act obligatoriu din punct de vedere juridic având un temei în dreptul Uniunii care prevedea obținerea instrumentelor și a aplicațiilor de comunicare personale și accesul la conținutul comunicărilor în cadrul urmăririi unor obiective de interes general, în al doilea rând, ingerința nu era efectuată în scopul de a supraveghea salariații și mandatarii sociali și nu ar avea consecințe negative precum concedierea lor și, în al treilea rând, ingerința menționată era efectuată sau ar fi putut fi efectuată în prezența persoanelor în cauză sau după informarea lor în prealabil.

107 În plus, în cadrul răspunsului său la o măsură de organizare a procedurii, reclamanta a arătat că regimul AVEC, menționat în înscrisurile sale, fusese utilizat numai de una dintre persoanele vizate, fără a furniza mai multe precizări cu privire la acest regim. Pe de altă parte, Comisia a prezentat un document în care reclamanta răspunsese la întrebările sale referitoare printre altele la regimul AVEC în cadrul grupului Lagardère. Rezultă că anumite filiale ale acestui grup instituiseră un regulament intern potrivit căruia „politica informatică a [societății] se aplic[a], așadar, instrumentelor personale ale salariaților și ale mandatarilor sociali utilizate pentru comunicări profesionale” și că aceasta beneficia „de un acces fără restricții” la instrumentele personale utilizate în scopuri profesionale.

108 Chiar dacă, așa cum afirmă reclamanta, acest regulament intern nu ar fi suficient de clar pentru a justifica existența unui drept care să îi permită să caute elemente cu caracter profesional care figurează în instrumentele de comunicare personale ale persoanelor vizate care nu ar fi consimțit la colectarea lor, nu este mai puțin adevărat că existența acestui regulament repune în discuție afirmațiile reclamantei potrivit cărora i‑ar fi interzis accesul la asemenea instrumente.

109 În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe dispozițiile dreptului francez al muncii, este suficient să se arate că acesta nu este nicidecum susținut, astfel încât trebuie înlăturat în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

110 Din tot ceea ce precedă reiese că argumentul reclamantei întemeiat pe dreptul național trebuie respins.

111 În al doilea rând, reclamanta afirmă că întreprinderea pe care a mandatat‑o pentru a o ajuta să colecteze documentele care intră în domeniul de aplicare al deciziei atacate nu deține autorizația de a utiliza instrumentele de comunicare în sensul prevăzut de Codul penal francez.

112 În măsura în care reclamanta nu a furnizat nici textul dispozițiilor în cauză, nici informații suficient de precise privind aplicarea acestora în speță, argumentul trebuie respins în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

113 În al treilea rând, reclamanta arată că, în calitate de angajator, nu are acces la instrumentele și la aplicațiile de comunicare personale ale salariaților și mandatarilor săi sociali.

114 În această privință, trebuie arătat mai întâi că, în măsura în care reclamanta a tolerat, în pofida existenței regimului AVEC în unele dintre filialele sale (a se vedea punctul 107 de mai sus), practica unora dintre salariații și mandatarii săi sociali care consta în utilizarea instrumentelor și a aplicațiilor lor de comunicare personale în scopuri profesionale fără a se asigura că poate, dacă este cazul, să identifice și să obțină comunicările profesionale trimise sau primite din aceste instrumente și aplicații, dificultățile pe care ea le ridică sunt imputabile propriei fapte în sensul jurisprudenței citate la punctul 94 de mai sus.

115 În continuare, din jurisprudența referitoare la aplicarea articolului 101 TFUE reiese că o întreprindere este răspunzătoare pentru comportamentul tuturor persoanelor care acționează în cadrul sferei sale de influență sau de răspundere (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française ș.a./Comisia, 100/80-103/80, EU:C:1983:158, punctul 97, Hotărârea din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia, C‑338/00 P, EU:C:2003:473, punctele 97 și 98, și Hotărârea din 16 februarie 2017, H&R ChemPharm/Comisia, C‑95/15 P, nepublicată, EU:C:2017:125, punctul 34 și jurisprudența citată). Această jurisprudență este aplicabilă în domeniul sancțiunilor în temeiul articolului 83 din Regulamentul 2016/679 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2023, Nacionalinis visuomenės sveikatos centras, C‑683/21, EU:C:2023:949, punctul 82 și jurisprudența citată). Situația nu poate fi diferită în domeniul Regulamentului nr. 139/2004.

116 Din jurisprudența citată la punctul 115 de mai sus rezultă că, pe de o parte, orice întreprindere are interesul să se asigure că salariații săi nu încalcă normele aplicabile în domeniul concurenței, inclusiv Regulamentul nr. 139/2004, și că, pe de altă parte, ar fi contrar jurisprudenței citate la punctele 94, 95 și 115 de mai sus ca o întreprindere să se poată sustrage de la obligația sa de transmitere a informațiilor în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 și de la obligația sa de colaborare prevalându‑se în mod nejustificat (a se vedea punctele 120-197 de mai jos) de drepturile persoanelor care acționează în cadrul sferei sale de influență sau de răspundere. Astfel, a admite că reclamanta, în calitate de angajator, nu are acces la instrumentele și la aplicațiile de comunicare personale ale salariaților și mandatarilor săi sociali care sunt utilizate în scopuri profesionale ar afecta în mod serios eficacitatea dreptului Uniunii în domeniul concurenței (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia, C‑338/00 P, EU:C:2003:473, punctul 97), din care Regulamentul nr. 139/2004 face parte integrantă.

– Sursele jurnalistice

117 Reclamanta afirmă că, în calitate de întreprindere privată, este supusă respectării normelor și principiilor aplicabile între persoane private, în special a dispozițiilor din dreptul național care protejează secretul surselor jurnalistice, consacrat la articolul 11 din cartă și la articolul 10 din CEDO. În această privință, reclamanta arată în esență, în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, că garanțiile procedurale prin care se urmărește protejarea secretului surselor jurnalistice ar genera o sarcină de lucru excesivă.

118 Întrucât această dificultate este de natură practică, iar argumentele reclamantei în această privință au fost înlăturate în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, reclamanta nu a dovedit corespunzător cerințelor legale că decizia atacată i‑ar impune o obligație a cărei executare ar fi, încă de la început, în mod obiectiv și absolut imposibil de realizat.

119 Din tot ceea ce precedă rezultă că primul motiv trebuie respins în totalitate.

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 din cartă și a articolului 8 din CEDO

120 Prin intermediul celui de al treilea motiv, care cuprinde două aspecte, reclamanta afirmă că decizia atacată încalcă articolul 7 din cartă și articolul 8 din CEDO în măsura în care îi impune să colecteze și să analizeze documentele stocate în instrumente și în aplicații de comunicare personale ale persoanelor vizate. Reclamanta susține, pe de o parte, că decizia atacată nu respectă substanța dreptului la respectarea vieții private și, pe de altă parte, că este disproporționată.

121 Potrivit articolului 7 din cartă, orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.

122 Articolul 7 din cartă conține drepturi ce corespund celor garantate la articolul 8 paragraful 1 din CEDO, potrivit căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale [a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2022, Google (Dezindexarea unui conținut pretins inexact), C‑460/20, EU:C:2022:962, punctul 59 și jurisprudența citată]. Prin urmare, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, trebuie să se confere articolului 7 din cartă același înțeles și același domeniu de aplicare ca și cele conferite articolului 8 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 70).

Cu privire la existența unei ingerințe rezultate din decizia atacată în exercitarea dreptului prevăzut la articolul 7 din cartă

123 Potrivit unei jurisprudențe constante, comunicarea de date cu caracter personal unui terț constituie o ingerință în drepturile fundamentale consacrate la articolul 7 din cartă, indiferent de utilizarea ulterioară a informațiilor comunicate și chiar în absența unor împrejurări care permit calificarea acestei ingerințe drept „gravă”. Aceeași situație se regăsește în privința păstrării datelor cu caracter personal, precum și a accesului la respectivele date în vederea utilizării lor de către autoritățile publice. Este irelevant dacă informațiile vizate referitoare la viața privată prezintă sau nu un caracter sensibil sau dacă persoanele interesate au suferit sau nu eventuale inconveniente ca urmare a acestei ingerințe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2018, Ministerio Fiscal, C‑207/16, EU:C:2018:788, punctul 51 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 96 și jurisprudența citată). În această privință, este lipsit de incidență faptul că datele vizate sunt susceptibile să se refere la activități profesionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctul 38 și jurisprudența citată).

124 În acest cadru, Curtea a avut deja ocazia să afirme că ridicările de mesaje electronice efectuate în cursul perchezițiilor la sediile profesionale sau comerciale ale unei persoane fizice sau la localurile unei societăți comerciale constituie ingerințe în exercitarea dreptului garantat la articolul 7 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctele 70-73 și 80 și jurisprudența citată).

125 În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 12-16 de mai sus, decizia atacată impune reclamantei obligația de a colecta și de a transmite Comisiei, pe de o parte, documentele trimise sau primite, în perioada vizată, de 15 persoane vizate, identificate la punctul II alineatul (4) din anexa la aceasta și care corespund tematicilor enumerate la punctul III alineatul (6) din anexa respectivă sau care conțin termenii de căutare enumerați la punctul VII din aceeași anexă, și, pe de altă parte, documentele schimbate, în perioada vizată, între șase persoane identificate nominal la punctul III alineatul (7) literele (a)-(c) din anexa menționată. Această obligație se extinde la schimburile efectuate atât prin intermediul unor instrumente de comunicare profesionale, cât și prin intermediul unor instrumente de comunicare personale, în măsura în care acestea din urmă au fost utilizate cel puțin o dată pentru comunicări profesionale.

126 În aceste condiții, documentele care trebuie colectate, prelucrate și transmise Comisiei pot conține informații legate de viața privată a anumitor salariați și mandatari sociali ai reclamantei. În consecință, executarea deciziei atacate este de natură să determine o ingerință în dreptul garantat la articolul 7 din cartă.

127 În ceea ce privește gravitatea ingerinței, trebuie amintit că, pe de o parte, obligația impusă prin decizia atacată se extinde și la schimburile efectuate atât prin intermediul unor instrumente de comunicare profesionale, cât și prin intermediul unor instrumente de comunicare personale, în măsura în care acestea din urmă au fost utilizate cel puțin o dată pentru comunicări profesionale. Pe de altă parte, decizia atacată nu numai că impune transmiterea documentelor schimbate pe parcursul întregii perioade vizate în ceea ce privește persoanele citate la punctul 125 de mai sus, ci prevede de asemenea, la punctul III alineatul (7) litera (d) din anexa la aceasta, obligația de a preda toate schimburile dintre anumite persoane atunci când un singur schimb corespunde termenilor de căutare prevăzuți în decizia menționată.

128 Prin urmare, executarea deciziei atacate poate conduce la comunicarea unor date cu caracter personal de natură foarte variată, dificil de determinat a priori și potențial de mare amploare. În plus, informațiile colectate provenite din instrumentele de comunicare personale pot furniza mai multe informații cu privire la aspecte sensibile ale vieții private a persoanelor vizate decât cele provenite din instrumentele de comunicare profesionale. Rezultă că astfel de date privite în ansamblu sunt de natură să permită să se tragă concluzii precise cu privire la viața privată a persoanelor vizate.

129 Or, comunicarea de informații sensibile referitoare la viața privată a persoanelor vizate care sunt de natură să permită să se tragă concluzii precise privind viața privată a acestor persoane constituie o ingerință gravă în dreptul fundamental al persoanelor vizate consacrat la articolul 7 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2022, Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, C‑184/20, EU:C:2022:601, punctul 105, Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctele 41-44, și Hotărârea din 30 aprilie 2024, La Quadrature du Net ș.a. (Date personale și combaterea contrafacerii), C‑470/21, EU:C:2024:370, punctul 96 și jurisprudența citată].

130 Prin urmare, obligația de transmitere către Comisie prevăzută de decizia atacată implică riscul unei ingerințe grave în dreptul fundamental consacrat la articolul 7 din cartă.

131 Întrucât decizia atacată constituie, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, o restrângere a exercițiului dreptului la respectarea vieții private, trebuie să se verifice dacă o astfel de restrângere este justificată potrivit termenilor prevăzuți de această dispoziție.

Cu privire la justificarea ingerinței care rezultă din decizia atacată

132 Potrivit articolului 52 alineatul (1) prima teză din cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin aceasta trebuie să fie prevăzută de lege (cerință desemnată în jurisprudență drept „principiul legalității”) și să respecte substanța lor. Potrivit articolului 52 alineatul (1) a doua teză din cartă, prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri ale acestor drepturi și libertăți numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

– Cu privire la respectarea principiului legalității

133 Reiese din jurisprudența Curții că respectarea principiului legalității implică faptul că temeiul juridic care autorizează o astfel de limitare definește în mod suficient de clar și de precis întinderea acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2023, Ministerstvo na vatreshnite raboti (Înregistrarea de date biometrice și genetice de către poliție), C‑205/21, EU:C:2023:49, punctul 65 și jurisprudența citată].

134 În speță, este necesar să se constate că restrângerea exercițiului dreptului fundamental garantat la articolul 7 din cartă care rezultă din executarea deciziei atacate este prevăzută de un act legislativ al Uniunii. Astfel, decizia atacată a fost adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, care conferă Comisiei competența de a solicita, printr‑o decizie, întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi să furnizeze informațiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt atribuite prin regulamentul menționat.

135 Exercitarea competențelor conferite Comisiei de Regulamentul nr. 139/2004 contribuie la menținerea regimului concurențial urmărit de tratat, pe care întreprinderile sunt obligate să îl respecte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 iunie 2018, České dráhy/Comisia, T‑621/16, nepublicată, EU:T:2018:367, punctul 105 și jurisprudența citată).

136 Întrucât Regulamentul nr. 139/2004 conferă Comisiei, în mod suficient de clar și de precis, competența de a adopta decizii de solicitare de informații, decizia atacată respectă, așadar, principiul legalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, fapt necontestat de reclamantă.

– Cu privire la respectarea substanței dreptului fundamental consacrat la articolul 7 din cartă (primul aspect al celui de al treilea motiv)

137 Deși reclamanta nu contestă că serviciile Comisiei dispun de mijloace care garantează condiții de prelucrare a datelor cu caracter personal în conformitate cu legislația în materie, aceasta afirmă în esență că, în pofida garanțiilor procedurale prevăzute de Comisie, nu are dreptul de a accede la instrumentele și la aplicațiile de comunicare personale pentru a se conforma deciziei atacate fără a aduce ea însăși atingere vieții private și secretului corespondenței persoanelor vizate, cu încălcarea articolului 7 din cartă și a articolului 8 din CEDO. Aceasta afirmă în esență că decizia atacată nu respectă substanța dreptului fundamental consacrat la articolul 7 din cartă.

138 Potrivit jurisprudenței, trebuie să se considere că o reglementare care permite autorităților publice să acceadă în mod generalizat la conținutul comunicărilor electronice aduce atingere substanței dreptului fundamental la respectarea vieții private, astfel cum este garantat la articolul 7 din cartă (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Schrems, C‑362/14, EU:C:2015:650, punctul 94 și jurisprudența citată).

139 În același mod, o măsură care permite autorităților publice să aibă o imagine completă a vieții private și familiale a persoanelor vizate poate aduce atingere substanței dreptului fundamental consacrat la articolul 7 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 120, Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Luxembourg Business Registers, C‑37/20 și C‑601/20, EU:C:2022:912, punctele 50-52, și Hotărârea din 21 martie 2024, Landeshauptstadt Wiesbaden, C‑61/22, EU:C:2024:251, punctele 80 și 81 și jurisprudența citată).

140 Totuși, o restrângere a unui drept fundamental respectă substanța acestuia atunci când nu repune în discuție dreptul respectiv ca atare, printre altele atunci când este aplicabilă în condiții specifice, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile menționate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 48, și Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 64).

141 În speță, în primul rând, deși este adevărat că informațiile colectate și transmise Comisiei în temeiul deciziei atacate pot dezvălui informații foarte precise cu privire la viața privată a persoanelor vizate, asemenea informații nu sunt susceptibile să furnizeze decât în mod dispersat și accesoriu indicații cu privire la anumite aspecte ale vieții private a persoanelor menționate. Astfel, aceste informații privesc diferite categorii de date ce țin de viața privată care nu au în mod necesar legătură între ele și nu constituie un ansamblu omogen.

142 În această privință, este necesar să se constate că domeniul de aplicare temporal, personal și material al deciziei atacate este delimitat prin intermediul definiției precise a perioadei vizate [punctul I alineatul (3) din anexa la aceasta], a persoanelor vizate [punctul II alineatul (4) din anexa la aceasta] și a termenilor de căutare (punctul VII din anexa la aceasta), astfel încât această decizie nu impune reclamantei să colecteze și să transmită Comisiei toate documentele schimbate între salariații și mandatarii săi sociali.

143 Trebuie precizat de asemenea că instrumentele de comunicare personale nu sunt vizate de decizia atacată decât atunci când au fost utilizate cel puțin o dată în scopuri profesionale (a se vedea punctul 13 de mai sus). Această condiție permite delimitarea domeniului de aplicare al deciziei atacate numai la persoanele care și‑au utilizat instrumentele de comunicare personale în scopuri profesionale. În această privință, trebuie amintit că solicitarea de informații în cauză urmărește să stabilească încălcări ale normelor de concurență și că este vorba despre un domeniu în care pot interveni schimburi relevante între persoanele vizate pe alte suporturi de comunicare decât suporturile profesionale.

144 În plus, trebuie subliniat că obiectivul unei decizii de solicitare de informații adoptate în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 nu este de a colecta ca atare informații care țin de viața privată a persoanelor vizate sau datele acestora cu caracter personal, ci de a colecta informațiile necesare pentru a verifica prezumțiile de încălcare a obligațiilor care decurg din regulamentul menționat. Aceasta înseamnă că, cu excepția cazului în care au o relevanță comercială și sunt, prin urmare, utile pentru stabilirea existenței unei asemenea încălcări, informațiile care țin de viața privată a persoanelor vizate și datele lor cu caracter personal sunt colectate numai cu titlu accesoriu (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C‑94/00, EU:C:2002:603, punctul 45).

145 În al doilea rând, ingerința pe care o implică decizia atacată este încadrată de garanții procedurale privind protecția datelor sensibile cu caracter personal. Astfel, punctul IV alineatul (10) litera (l) din anexa la decizia atacată prevede că, în cazul în care anumite documente conțin date sensibile cu caracter personal, așa cum sunt definite de Regulamentul 2016/679, aceste documente vor fi furnizate în mod criptat și separat și identificate drept „date sensibile cu caracter personal”.

146 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679, interpretat în lumina considerentului (10) al acestuia, noțiunea de „date sensibile cu caracter personal” face trimitere la datele cu caracter personal a căror prelucrare dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenența la sindicate, precum și la datele genetice, la datele biometrice a căror prelucrare permite identificarea unică a unei persoane fizice și la datele privind sănătatea, viața sexuală sau orientarea sexuală a unei persoane fizice.

147 Astfel, decizia atacată prevede garanții procedurale specifice privind datele sensibile cu caracter personal, întrucât se precizează că documentele care conțin asemenea date trebuie furnizate în mod criptat și separat și identificate drept „date sensibile cu caracter personal”.

148 În orice caz, trebuie precizat că, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 21-26 de mai sus, decizia atacată a fost modificată și completată prin decizia din 24 ianuarie 2024. În special, din considerentul (14) litera (a) al acestei din urmă decizii reiese că, în ceea ce privește datele cu caracter personal, documentele care intră în domeniul de aplicare al deciziei atacate ce nu au legătură cu activitățile comerciale ale reclamantei și care ar conține date sensibile cu caracter personal, în sensul articolului 9 din Regulamentul 2016/679 și al articolului 10 din Regulamentul 2018/1725, vor putea fi plasate într‑o cameră de date virtuală, astfel cum prevede punctul 2 din dispozitivul Ordonanței din 29 octombrie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T‑451/20 R, nepublicată, EU:T:2020:515), și al Ordonanței din 29 octombrie 2020, Facebook Ireland/Comisia (T‑452/20 R, nepublicată, EU:T:2020:516), pentru a permite Comisiei să verifice dacă sunt lipsite de relevanță pentru investigația sa.

149 În ședința de audiere a pledoariilor, Comisia a explicat că garanțiile procedurale prevăzute la punctul IV alineatul (10) litera (l) din anexa la decizia atacată și cele prevăzute în considerentul (14) litera (a) al deciziei din 24 ianuarie 2024 se cumulează.

150 Procedura camerei de date virtuale, stabilită prin decizia din 24 ianuarie 2024, permite să se încadreze și mai mult punerea în aplicare a deciziei atacate, acordând garanții procedurale suplimentare pentru a asigura protecția datelor sensibile cu caracter personal. Trebuie precizat, în această privință, că dreptul la protecția datelor cu caracter personal, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din cartă, este strâns legat de dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din cartă, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 186 de mai jos și din analiza efectuată la punctul 185 de mai jos.

151 În al treilea rând, transmiterea și prelucrarea informațiilor furnizate în cadrul unei investigații a Comisiei în materia dreptului concurenței sunt încadrate de garanții procedurale generale destinate să asigure printre altele securitatea, integritatea și confidențialitatea acestor date.

152 Astfel, numai agenții și funcționarii Comisiei însărcinați cu investigația pot, dacă este cazul, să ia cunoștință de date cu caracter personal. Or, agenții Comisiei sunt supuși unor obligații stricte privind secretul profesional în temeiul articolului 339 TFUE și al articolului 17 din Regulamentul nr. 139/2004. Această din urmă dispoziție interzice agenților și funcționarilor Comisiei să divulge informațiile obținute sau să le utilizeze în alte scopuri decât cele pentru care au fost obținute. În plus, funcționarii și agenții Comisiei sunt ținuți de articolul 17 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, care le interzice, inclusiv după încetarea funcțiilor lor, „orice divulgare neautorizată a informațiilor aduse la cunoștința [lor] în exercitarea atribuțiilor [lor], cu excepția cazului în care aceste informații au fost deja făcute publice sau sunt accesibile publicului”.

153 Rezultă că nu se poate considera că decizia atacată aduce atingere substanței articolului 7 din cartă.

154 Această concluzie nu este repusă în discuție de afirmația reclamantei potrivit căreia unele dintre documente „nu sunt accesibile angajatorului, în caz contrar existând riscul aplicării unor sancțiuni, printre altele, penale”. În această privință, trebuie arătat că ea nu a dovedit corespunzător cerințelor legale că hotărârile instanței naționale și dispozițiile Codului penal francez pe care se întemeiază aceasta sunt aplicabile în speță (a se vedea punctele 97-112 de mai sus).

155 De altfel, reclamanta nu și‑a susținut corespunzător cerințelor legale argumentația potrivit căreia implicațiile unei încălcări a unui drept fundamental din perspectiva dreptului intern sunt relevante pentru a aprecia dacă substanța acestui drept a fost respectată. Argumentul reclamantei în această privință trebuie, așadar, respins, chiar și în ipoteza în care ea ar fi stabilit că documentele stocate în aplicațiile și în instrumentele de comunicare personale nu ar fi accesibile, în caz contrar existând riscul aplicării unor sancțiuni.

156 În plus, argumentul reclamantei, invocat în ședință ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, întemeiat pe pretinsa imposibilitate a sa de a stabili, în cadrul întreprinderii sale, măsuri, controale sau garanții procedurale este inoperant în scopul controlului legalității deciziei atacate. În orice caz, reclamanta nu a dovedit că nu putea să se conformeze deciziei atacate protejând în același timp în mod adecvat dreptul la viață privată al salariaților și al mandatarilor săi sociali.

157 Primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie, așadar, respins.

– Cu privire la urmărirea unor obiective de interes general recunoscute de Uniune

158 Potrivit jurisprudenței, dreptul concurenței urmărește obiectivul, indispensabil pentru funcționarea pieței interne, de a garanta că nu este denaturată concurența pe această piață în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C‑117/20, EU:C:2022:202, punctul 46 și jurisprudența citată, Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker ș.a., C‑151/20, EU:C:2022:203, punctul 51 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iunie 2018, České dráhy/Comisia, T‑621/16, nepublicată, EU:T:2018:367, punctul 105 și jurisprudența citată).

159 În acest cadru, trebuie arătat că decizia atacată constituie o manifestare a competențelor conferite Comisiei prin articolul 11 din Regulamentul nr. 139/2004, care au ca scop să îi permită să își îndeplinească misiunea care i‑a fost încredințată prin tratate, și anume să asigure respectarea dreptului concurenței în cadrul pieței interne.

160 Importanța interesului general legat de aplicarea efectivă a dreptului concurenței este subliniată și de Curtea EDO. În special, ținând seama de repercusiunile negative pe care încălcările dreptului menționat le pot avea asupra concurenței pe piețe și de dificultatea de a le detecta și de a le investiga, este important ca autoritățile de control în domeniul concurenței și alte organisme de aplicare a legii să își poată coordona eforturile pentru a depista și a sancționa aceste practici anticoncurențiale. Aplicarea dreptului concurenței este indispensabilă pentru menținerea potențialului de performanță și de echitate al piețelor economice și, în consecință, pentru bunăstarea economică a unei țări (a se vedea Curtea EDO, 1 aprilie 2025, Ships Waste Oil Collector B. V. și alții împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2025:0401JUD000279916, § 197 și jurisprudența citată).

161 Această finalitate constituie un obiectiv de interes general care poate justifica o ingerință, chiar gravă, în dreptul fundamental consacrat la articolul 7 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn ș.a./Comisia, C‑583/13, EU:C:2015:404, punctul 20).

162 Prin urmare, decizia atacată contribuie la realizarea unui obiectiv de interes general recunoscut de Uniune, aspect care nu este contestat de reclamantă.

– Cu privire la respectarea principiului proporționalității (al doilea aspect al celui de al treilea motiv)

163 Prin intermediul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că decizia atacată este disproporționată, pe de o parte, întrucât o obligă să procedeze la colectarea instrumentelor de comunicare personale ale persoanelor vizate, deși acestea nu au trimis decât un singur mesaj în legătură cu activitatea lor profesională de pe acest instrument în ultimii trei ani, chiar dacă respectivul mesaj sau apel nu avea nicio legătură cu obiectul investigației și, pe de altă parte, în măsura în care termenii de căutare care trebuie aplicați în cadrul instrumentelor și al aplicațiilor de comunicare personale ar conduce la divulgarea unui număr mare de documente cu caracter personal.

164 În memoriul în replică, reclamanta susține că Comisia confundă protecția acordată datelor cu caracter personal cu dreptul la respectarea vieții private. Protecția datelor cu caracter personal nu ar fi o garanție suficientă care să permită colectarea de către reclamantă a documentelor stocate pe instrumentele de comunicare personale ale persoanelor vizate fără a încălca dreptul lor la secretul corespondenței.

165 În esență, potrivit reclamantei, decizia atacată nu respectă articolul 52 alineatul (1) a doua teză din cartă, potrivit căruia, prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri ale acestor drepturi și libertăți numai cu condiția ca acestea să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

166 Comisia contestă argumentația reclamantei.

167 Potrivit jurisprudenței Curții, principiul proporționalității impune ca restrângerile pe care actele dreptului Uniunii printre altele le pot aduce unor drepturi și unor libertăți consacrate de cartă să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite sau ale necesității de a proteja drepturile și libertățile celorlalți, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate de aceasta nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. Astfel, posibilitatea de a justifica o restrângere a drepturilor garantate la articolul 7 din cartă trebuie apreciată măsurând gravitatea ingerinței pe care o implică o asemenea restrângere și verificând dacă importanța obiectivului de interes general urmărit prin restrângerea respectivă se raportează la această gravitate (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2022, Orde van Vlaamse Balies ș.a., C‑694/20, EU:C:2022:963, punctul 41 și jurisprudența citată).

– Cu privire la caracterul adecvat al restrângerii

168 În ceea ce privește caracterul adecvat al restrângerii dreptului la respectarea vieții private care rezultă din decizia atacată, trebuie să se considere că, având în vedere punctele 158-162 de mai sus, o decizie de solicitare de informații precum decizia atacată, adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, constituie o măsură adecvată pentru atingerea obiectivului de interes general de protecție a unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă, întrucât impune societăților în cauză obligația de a colecta și de a transmite Comisiei informațiile necesare pentru a stabili existența practicilor anticoncurențiale.

– Cu privire la caracterul necesar al restrângerii

169 În ceea ce privește cerința caracterului necesar al restrângerii dreptului la respectarea vieții private, această cerință nu este îndeplinită atunci când obiectivul de interes general vizat poate fi atins în mod rezonabil la fel de eficient prin alte mijloace, care să afecteze mai puțin drepturile fundamentale ale persoanelor vizate. În schimb, cerința necesității este îndeplinită atunci când obiectivul prelucrării datelor în cauză nu poate fi atins în mod rezonabil la fel de eficient prin alte mijloace care să afecteze mai puțin drepturile fundamentale ale persoanelor vizate, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie garantat la articolul 7 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctele 87 și 88 și jurisprudența citată].

170 În acest context, trebuie amintit că, într‑un mediu digitalizat, este cert că schimbul de informații în cadrul unei întreprinderi sau între întreprinderi are loc în mare parte prin mijloace electronice, prin intermediul unor instrumente de comunicare profesionale sau chiar personale.

171 Or, competențele de investigare de care dispune Comisia în materia dreptului concurenței ar risca să fie lipsite de efect util dacă întreprinderile s‑ar putea sustrage de la obligația de a răspunde la o solicitare de informații pentru simplul motiv că anumite documente conțin mențiunea „personal” sau „privat” sau sunt schimbate prin intermediul unor instrumente de comunicare personale, fără a fi examinat aspectul dacă aceste documente conțin în realitate informații în legătură cu activitatea comercială a întreprinderilor în cauză.

172 Astfel, pentru a asigura efectivitatea dreptului concurenței, Comisia trebuie să aibă posibilitatea de a solicita toate informațiile care îi sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt atribuite prin dreptul concurenței, în speță Regulamentul nr. 139/2004, conținute în instrumente de comunicare profesionale sau chiar personale, cu condiția ca acestea din urmă să fi fost utilizate în scopuri profesionale, respectând în același timp dreptul la viață privată consacrat la articolul 7 din cartă.

173 Prin urmare, obligația impusă reclamantei prin decizia atacată de a colecta și de a transmite Comisiei documentele pe care le menționează și, cu titlu accesoriu, colectarea de date referitoare la viața privată pe care aceasta o generează trebuie considerate ca fiind necesare în scopul urmăririi obiectivului de interes general de a proteja concurența pe piața internă, din moment ce acest obiectiv nu poate fi atins în mod rezonabil la fel de eficient prin alte mijloace care să afecteze mai puțin drepturile fundamentale, în special dreptul la respectarea vieții private garantat de articolul 7 din cartă.

– Cu privire la caracterul strict proporțional al restrângerii

174 Aprecierea caracterului strict proporțional al restrângerii exercitării dreptului fundamental garantat la articolul 7 din cartă implică o ponderare a tuturor elementelor relevante ale speței. Fac parte printre altele din asemenea elemente gravitatea restrângerii aduse astfel exercițiului drepturilor fundamentale în cauză, care depinde de natura și de sensibilitatea datelor la care autoritățile competente pot avea acces, importanța obiectivului de interes general urmărit prin această restrângere, legătura existentă între proprietarul documentelor respective și infracțiunea în cauză sau relevanța datelor în cauză pentru constatarea faptelor [a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctele 89 și 90 și jurisprudența citată].

175 În primul rând, în ceea ce privește gravitatea ingerinței, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 130 de mai sus, obligația de colectare și de transmitere către Comisie prevăzută de decizia atacată implică riscul unei ingerințe grave în dreptul fundamental consacrat la articolul 7 din cartă.

176 Totuși, trebuie precizat că decizia atacată nu acordă un acces complet și necontrolat la ansamblul datelor conținute în instrumentele de comunicare personale ale persoanelor vizate și nu urmărește să instituie un regim de supraveghere continuu, nespecific și sistematic, care să includă evaluarea automatizată a datelor cu caracter personal ale tuturor salariaților și mandatarilor sociali ai reclamantei și nici, de altfel, ale persoanelor vizate de decizia menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C‑817/19, EU:C:2022:491, punctele 98-111, și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctele 91-95 și jurisprudența citată].

177 Astfel, primo, trebuie precizat că, în cadrul documentelor colectate în temeiul deciziei atacate, datele referitoare la viața privată sunt mai degrabă susceptibile să apară în mod dispersat cu ocazia căutării informațiilor comerciale cu privire la întreprindere. În acest context, datele respective nu permit, prin ele însele, să se obțină o imagine completă a vieții private a persoanei vizate fără o prelucrare suplimentară, ceea ce nu reprezintă în niciun caz scopul investigației.

178 Secundo, așa cum s‑a precizat la punctul 143 de mai sus, obligația pe care o cuprinde decizia atacată se extinde la schimburile efectuate atât prin intermediul instrumentelor de comunicare profesionale, cât și prin intermediul instrumentelor de comunicare personale ale persoanelor vizate, precum telefoanele lor mobile personale, numai atunci când au fost utilizate cel puțin o dată în scopuri profesionale. Prin urmare, domeniul de aplicare al solicitării de informații se dovedește restrâns în ceea ce privește obligația de a transmite documentele menționate la punctul III alineatul (7) din anexa la decizia atacată și rezultate din instrumentele de comunicare personale, pentru a limita atingerea adusă dreptului la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din cartă.

179 Tertio, trebuie arătat că persoanele vizate au fost selectate fie ca urmare a importanței funcțiilor lor și a mandatelor sociale pe care le exercită în cadrul întreprinderii, fie ca urmare a statutului lor, în măsura în care prin solicitarea menționată se urmărește să se stabilească dacă Vivendi a exercitat o influență decisivă asupra reclamantei. Pentru acest motiv, decizia atacată nu numai că se limitează să solicite colectarea documentelor vizate de la persoane care fac parte din conducerea la nivel înalt a reclamantei, ci și încadrează strict transmiterea informațiilor persoanelor care dețin legitimații de presă, așa cum reiese din cuprinsul punctului 26 de mai sus.

180 În al doilea rând, din elementele amintite la punctele 158-162 de mai sus reiese că importanța pe care o prezintă obiectivul de protecție a unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă poate justifica o ingerință, chiar gravă, în dreptul la respectarea dreptului fundamental consacrat la articolul 7 din cartă.

181 În al treilea rând, în ceea ce privește legătura existentă între proprietarul instrumentelor de comunicare în discuție și încălcarea în cauză, trebuie arătat că colectarea și accesul la datele care țin de viața privată eventual conținute în instrumente de comunicare profesionale și în instrumente de comunicare personale care au fost utilizate cel puțin o dată în scopuri profesionale sunt în principiu accesorii în cadrul căutării informațiilor de natură comercială care sunt destinate incriminării întreprinderii care face obiectul investigației. Rezultă că colectarea și accesul la datele cu caracter personal vizate de o investigație în materie de concurență nu urmăresc în principiu să stabilească răspunderea în materie de concurență a persoanei fizice titulare a acestor date, ci numai pe cea a persoanei juridice cu care persoana fizică respectivă are un raport de muncă.

182 În al patrulea rând, trebuie amintit că existența unui control jurisdicțional a posteriori constituie o garanție fundamentală pentru a asigura compatibilitatea măsurii în cauză cu articolul 7 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn ș.a./Comisia, C‑583/13 P, EU:C:2015:404, punctul 32 și jurisprudența citată). De altfel, acesta este sensul în care articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, în temeiul căruia a fost adoptată decizia atacată, precizează că deciziile de solicitare de informații trebuie să menționeze dreptul de a solicita revizuirea unor astfel de decizii de către instanța Uniunii.

183 Prin urmare, în ceea ce privește caracterul strict proporțional al restrângerilor aduse prin decizia atacată dreptului la respectarea vieții private garantat la articolul 7 din cartă, inconvenientele pe care le presupune executarea deciziei atacate nu par disproporționate în raport cu obiectivul de interes general urmărit de această decizie, care constă în protejarea concurenței pe piața internă (a se vedea punctele 158-162 de mai sus).

184 Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de celelalte argumente ale reclamantei.

185 În primul rând, în ceea ce privește distincția invocată de reclamantă între, pe de o parte, noțiunea de „date cu caracter personal” și, pe de altă parte, dreptul la secretul corespondenței și al informațiilor care țin de „viața privată”, este adevărat că decizia atacată stabilește garanții procedurale privind datele sensibile cu caracter personal, astfel cum sunt definite la articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679.

186 Totuși, trebuie subliniat că dreptul la protecția datelor cu caracter personal, enunțat la articolul 8 alineatul (1) din cartă, este strâns legat de dreptul la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din cartă (Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker und Markus Schecke și Eifert, C‑92/09 și C‑93/09, EU:C:2010:662, punctul 47, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Asociación Nacional de Establecimientos Financieros de Crédito, C‑468/10 și C‑469/10, EU:C:2011:777, punctul 41).

187 În această privință, potrivit jurisprudenței Curții, respectarea dreptului la viață privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, recunoscut la articolele 7 și 8 din cartă, se raportează la orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker und Markus Schecke și Eifert, C‑92/09 și C‑93/09, EU:C:2010:662, punctul 52). Astfel, atât timp cât condițiile unei prelucrări legale a datelor cu caracter personal în temeiul Regulamentului 2016/679 sunt îndeplinite, se consideră că această prelucrare îndeplinește în principiu și cerințele prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă [Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 332].

188 În speță, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2016/679, reclamanta efectuează o prelucrare legală a datelor cu caracter personal prin transmiterea către Comisie a unor documente care conțin astfel de date și care sunt solicitate în temeiul deciziei atacate. În temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (g) din același regulament, prelucrarea datelor sensibile cu caracter personal este legală dacă este necesară din motive de interes public major, pe baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern, care este proporțional cu obiectivul urmărit, respectă esența dreptului la protecția datelor și prevede măsuri corespunzătoare și specifice pentru protejarea drepturilor fundamentale și a intereselor persoanei vizate.

189 În plus, în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2018/1725, instituțiile Uniunii pot prelucra în mod legal date cu caracter personal atunci când acest lucru este necesar pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care sunt învestite aceste instituții.

190 În această privință, decizia atacată constituie o manifestare a exercitării competențelor conferite Comisiei prin Regulamentul nr. 139/2004, care, așa cum reiese din cuprinsul punctului 159 de mai sus, contribuie la menținerea regimului concurențial urmărit de tratate, a cărui respectare se impune în mod imperativ întreprinderilor.

191 Pe de altă parte, trebuie amintit că dreptul fundamental consacrat la articolul 7 din cartă nu este o prerogativă absolută, ci trebuie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2022, Ligue des droits humains, C‑817/19, EU:C:2022:491, punctul 112 și jurisprudența citată).

192 În speță, după cum reiese din analiza efectuată la punctele 153 și 163-183 de mai sus, restrângerile aduse prin decizia atacată dreptului la respectarea vieții private, garantat la articolul 7 din cartă, nu aduc atingere substanței dreptului fundamental și nu sunt disproporționate în raport cu obiectivul de protecție a unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă, urmărit de decizia menționată.

193 Astfel, argumentul reclamantei, rezumat la punctul 164 de mai sus, potrivit căruia Comisia ar fi confundat protecția acordată datelor cu caracter personal cu dreptul la respectarea vieții private trebuie înlăturat, în măsura în care nu poate repune în discuție conformitatea deciziei atacate cu dreptul fundamental consacrat la articolul 7 din cartă.

194 În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia decizia atacată ar fi disproporționată întrucât impune o obligație de a furniza documente provenite din instrumente și din aplicații de comunicare personale ale persoanelor vizate, în măsura în care acestea nu au fost utilizate decât o dată în scopuri profesionale în perioada vizată, trebuie să se observe că, pe de o parte, investigația privește încălcări prezumate ale normelor de concurență, făcând mai probabilă utilizarea unor canale de comunicare relativ informale și discrete mai degrabă decât a unor dispozitive profesionale.

195 Pe de altă parte, o modificare a frecvenței în acest sens, de exemplu ca un instrument sau o aplicație să fi fost utilizat(ă) de cel puțin 25 de ori în scopuri profesionale, ar implica riscul ca documente relevante pentru investigația Comisiei să nu fie divulgate, în măsura în care nu există nicio garanție că o persoană care a utilizat un instrument sau o aplicație de comunicare personală în scopuri profesionale de mai puțin de 25 de ori nu ar fi trimis sau primit documente relevante pentru investigația Comisiei.

196 În al treilea rând, argumentul potrivit căruia decizia atacată ar fi disproporționată ca urmare a împrejurării că punerea sa în aplicare ar implica un număr mare de documente care țin de viața privată, inclusiv documente care au legătură cu opiniile politice și cu convingerile religioase, nu poate repune în discuție caracterul proporțional al acestei decizii, având în vedere faptul că reclamanta nu demonstrează că ar exista termeni de căutare mai adecvați pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de decizia atacată și mai puțin susceptibili să implice documente care au legătură cu opiniile politice sau cu convingerile religioase ale persoanelor vizate.

197 Se impune, așadar, respingerea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, precum și, prin urmare, a celui de al treilea motiv în totalitate.

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 11 din cartă și a articolului 10 din CEDO

198 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că decizia atacată aduce atingere articolului 11 din cartă și articolului 10 din CEDO. Acest motiv se împarte în două aspecte, întemeiate, primul, pe lipsa unor garanții procedurale formale vizând protejarea surselor jurnalistice și, al doilea, pe insuficiența garanțiilor procedurale vizând protejarea unor astfel de surse.

Cu privire la primul aspect al celui de al patrulea motiv, întemeiat pe lipsa unor garanții procedurale formale vizând protejarea surselor jurnalistice

199 În primul rând, reclamanta afirmă că, în lipsa unei modificări a deciziei atacate sau a unei asigurări scrise din partea Comisiei referitoare la garanțiile procedurale pe care aceasta din urmă le‑a propus în mod informal, nu este în măsură să adopte dispozițiile necesare pentru a se conforma deciziei atacate fără a încălca dreptul la protecția surselor jurnaliștilor.

200 Comisia afirmă că, într‑o scrisoare din 25 septembrie 2023, reclamanta i‑a adus la cunoștință existența unor dificultăți juridice și tehnice cu care s‑a confruntat pentru a se conforma deciziei din 19 septembrie 2023, urmată, la 4 octombrie 2023, de o notă juridică în care reclamanta propunea excluderea integrală din domeniul de aplicare al deciziei din 19 septembrie 2023 a documentelor susceptibile să dezvăluie o sursă jurnalistică în cazurile în care nu era în măsură să obțină consimțământul jurnaliștilor în cauză.

201 La 6 octombrie 2023, Comisia a propus reclamantei să aplice, în ceea ce privește documentele susceptibile să intre sub incidența protecției surselor jurnalistice, garanții procedurale similare celor instituite pentru a asigura protecția confidențialității comunicărilor avocat‑client.

202 Prin scrisoarea din 6 decembrie 2023, Comisia a confirmat punerea în aplicare a unei astfel de metode. La punctul 14 din această scrisoare, Comisia „confirmă că documentele care ar putea dezvălui surse jurnalistice beneficiază de o protecție specială” și „propune aplicarea unor garanții procedurale similare celor instituite pentru a asigura protecția confidențialității comunicărilor avocat‑client[; în] practică, persoanele vizate de [decizia atacată] care dețin o legitimație de presă ar putea să examineze documentele care îndeplinesc criteriile enunțate în [decizia atacată], să identifice informațiile care intră sub incidența unei astfel de protecții și să furnizeze o versiune fără identificarea surselor jurnalistice (sau, în caz contrar, să retragă documentul din dosar dacă nu este posibilă furnizarea unei versiuni neconfidențiale)[; f]iind responsabilă de furnizarea completă și corectă a tuturor documentelor care intră în domeniul de aplicare al [deciziei atacate], Lagardère [trebuie] să furnizeze restul documentelor, precum și un tabel recapitulativ care să detalieze natura informațiilor eliminate sau documentele retrase din dosar”.

203 La punctul 14 din decizia din 24 ianuarie 2024, Comisia a reiterat garanțiile procedurale cuprinse în scrisoarea din 6 decembrie 2023 și a precizat că această scrisoare făcea parte integrantă din decizia menționată.

204 Trebuie să se constate că, contrar celor afirmate de reclamantă, din dosar reiese că garanțiile procedurale în discuție au fost propuse de Comisie încă de la 6 octombrie 2023 și că reclamantei i‑au fost date asigurări formale și scrise încă de la 6 decembrie 2023. Pe de altă parte, reclamanta a contestat suficiența acestor garanții în cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv.

205 Prin urmare și în lumina faptului că termenul deciziei din 19 septembrie 2023 a fost mai întâi extins până la 1 decembrie 2023, apoi până la 7 februarie 2024 (a se vedea punctele 18 și 22 de mai sus), argumentul reclamantei amintit la punctul 199 de mai sus trebuie respins.

206 În al doilea rând, reclamanta arată, în memoriul în replică, că garanțiile respective nu au fost integrate în decizia atacată decât prin decizia din 24 ianuarie 2024. În ședință, ea a afirmat că, prin adoptarea deciziei menționate, Comisia nu poate modifica în mod valabil decizia atacată și că modul acesteia de a proceda era impropriu în acest scop.

207 În această privință, deși este adevărat că legalitatea unui act al Uniunii se apreciază în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2014, Si.mobil/Comisia, T‑201/11, EU:T:2014:1096, punctul 64 și jurisprudența citată), totuși interesul de a exercita acțiunea al unui reclamant trebuie să existe în stadiul introducerii acțiunii și să continue până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2020, Izba Gospodarcza Producentów i Operatorów Urządzeń Rozrywkowych/Comisia, C‑560/18 P, EU:C:2020:330, punctul 38 și jurisprudența citată). Un motiv de anulare este inadmisibil pentru motivul că interesul de a exercita acțiunea lipsește atunci când, chiar admițând că el ar fi întemeiat, anularea actului atacat pe baza acestui motiv nu ar fi de natură să îi dea reclamantului câștig de cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2011, Evropaïki Dynamiki/BCE, C‑401/09 P, EU:C:2011:370, punctul 49 și jurisprudența citată). Reclamantul este cel căruia îi revine sarcina de a face dovada interesului său de a acționa (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2022, Camerin/Comisia, C‑63/21 P, nepublicată, EU:C:2022:516, punctul 50 și jurisprudența citată). În plus, trebuie amintit că, întrucât condițiile de admisibilitate a unei acțiuni țin de cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică, Tribunalul are sarcina să verifice din oficiu dacă reclamanta are un interes să obțină anularea deciziei în litigiu (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2022, Breuninger/Comisia, T‑525/21, EU:T:2022:835, punctul 17 și jurisprudența citată).

208 În speță, ca răspuns la măsurile de organizare a procedurii, reclamanta a afirmat că, în urma adoptării deciziei din 24 ianuarie 2024, interesul său de a contesta existența unor garanții procedurale formale vizând protejarea secretului surselor jurnalistice se menține în măsura în care, pe de o parte, Comisia nu poate restabili retroactiv legalitatea deciziei atacate și, pe de altă parte, garanțiile prevăzute nu erau de natură să prevină orice atingere adusă protecției surselor jurnalistice. Ea a prezentat, în această privință, argumente noi prin care urmărea să conteste caracterul suficient al garanțiilor în cauză. Or, aceste argumente noi, evocate pentru prima dată în stadiul răspunsului reclamantei la măsurile de organizare a procedurii, trebuie înlăturate ca inadmisibile în temeiul articolului 84 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, întrucât nu se întemeiază pe elemente noi de drept și de fapt, așa cum reiese din cuprinsul punctului 204 de mai sus.

209 În plus, astfel de argumente nu permit să se stabilească menținerea interesului reclamantei de a exercita acțiunea în cadrul prezentei critici. Reclamanta nu explică printre altele motivele pentru care anularea deciziei atacate i‑ar putea aduce un beneficiu, în măsura în care, așa cum s‑a arătat la punctele 200-203 de mai sus, Comisia a introdus garanții referitoare la protecția surselor jurnalistice pentru a răspunde preocupărilor exprimate de reclamantă în materie. În special, în decizia din 24 ianuarie 2024, Comisia a reiterat garanțiile procedurale cuprinse în scrisoarea din 6 decembrie 2023 și a precizat că această scrisoare făcea parte integrantă din decizia menționată. Or, așa cum a confirmat reclamanta în ședință, aceasta nu și‑a adaptat concluziile pentru a contesta decizia respectivă, deși Comisia, prin scrisoarea din 25 ianuarie 2024, a informat Tribunalul cu privire la adoptarea deciziei din 24 ianuarie 2024 și a invitat reclamanta să își adapteze cererea introductivă în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură.

210 Prin urmare, reclamanta nu a dovedit că anularea deciziei atacate în temeiul argumentelor rezumate la punctul 199 de mai sus ar fi de natură să îi dea câștig de cauză, astfel cum impune jurisprudența citată la punctul 207 de mai sus.

211 Primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie, așadar, respins.

Cu privire la al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, întemeiat pe insuficiența garanțiilor procedurale care vizează protejarea surselor jurnalistice

212 Reclamanta afirmă că garanțiile procedurale propuse în mod informal de Comisie presupun ca ea să pună în aplicare o examinare individuală, pentru fiecare jurnalist, a documentelor care corespund termenilor de căutare și să creeze un repertoriu pentru toate documentele excluse. În speță, termenii de căutare impuși de Comisie ar evidenția peste 77 000 de documente, dintre care numeroase documente fără legătură cu obiectul investigației. Prin urmare, Comisia ar fi impus reclamantei o sarcină de lucru disproporționată.

213 În această privință, reclamanta arată că Comisia ar fi putut adopta măsuri mai puțin intruzive, în special precizând anumiți termeni de căutare, asociindu‑i cu alții pentru a‑și delimita mai bine solicitările și individualizând termenii de căutare în funcție de persoanele vizate. În lipsa unor astfel de precizări și ținând seama de termenele scurte acordate de Comisie, posibilitatea oferită jurnaliștilor de a exclude documentele cu privire la care consideră că intră sub incidența secretului surselor ar fi artificială și nu ar permite protejarea efectivă a drepturilor lor.

214 Comisia contestă argumentele reclamantei.

215 Potrivit articolului 11 alineatul (1) din cartă, intitulat „Libertatea de exprimare și de informare”, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

216 Drepturile și libertățile consacrate la articolul 11 din cartă nu sunt prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția lor în societate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net ș.a, C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 120 și jurisprudența citată).

217 Astfel cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, aceasta admite restrângeri ale exercițiului acestor drepturi și libertăți, cu condiția ca restrângerile respective să fie prevăzute de lege, să respecte substanța drepturilor și libertăților menționate și, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesare și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

218 În această privință, trebuie amintit că articolul 11 din cartă constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și pluraliste, care face parte dintre valorile pe care se întemeiază Uniunea, în conformitate cu articolul 2 TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Tele2 Sverige și Watson ș.a, C‑203/15 și C‑698/15, EU:C:2016:970, punctul 93).

219 În plus, din articolul 52 alineatul (3) din cartă rezultă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de aceasta. Totuși, această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

220 În vederea interpretării articolului 11 din cartă, instanța Uniunii trebuie, așadar, să țină seama de drepturile corespunzătoare garantate de articolul 10 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea EDO, ca prag minim de protecție (a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, Real Madrid Club de Fútbol, C‑633/22, EU:C:2024:843, punctul 52 și jurisprudența citată).

221 În această privință, trebuie amintit că Curtea EDO a considerat că o somație obligatorie de predare a unor materiale jurnalistice care conțineau informații de natură să permită identificarea surselor jurnalistice era suficientă pentru a concluziona că somația în cauză trebuia analizată ca o ingerință în exercitarea libertății de a primi sau de a comunica informații, în sensul articolului 10 paragraful 1 din CEDO (Curtea EDO, 14 septembrie 2010, Sanoma Uitgevers B. V. împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2010:0914JUD003822403, § 72).

222 Totuși, Curtea EDO a considerat de asemenea că ingerința în exercitarea libertății de exprimare pe care o constituie supravegherea strategică nu poate fi calificată ca fiind deosebit de gravă atunci când aceste măsuri de supraveghere nu sunt destinate să divulge surse jurnalistice (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 29 iunie 2006, Weber și Saravia împotriva Germaniei, CE:ECHR:2006:0629DEC005493400, § 151).

223 Având în vedere jurisprudența citată la punctul 222 de mai sus, trebuie arătat că decizia atacată nu vizează ca atare divulgarea unor surse jurnalistice, dat fiind că obiectul acestei decizii este de a colecta informații pentru a verifica dacă Vivendi a încălcat obligația de notificare, de suspendare sau de respectare a condițiilor legate de o decizie prin care o concentrare este declarată compatibilă cu piața internă. Informații privind surse jurnalistice ar fi divulgate, în lipsa punerii în aplicare a garanțiilor procedurale prevăzute, numai în mod incident. Rezultă că restrângerea exercitării libertății de exprimare pe care o implică decizia atacată nu poate fi calificată drept deosebit de gravă.

224 Reclamanta nu invocă critici referitoare la cerințele impuse la articolul 52 alineatul (1) din cartă și nu contestă afirmația Comisiei potrivit căreia punerea în aplicare a garanțiilor procedurale enunțate în scrisoarea din 6 decembrie 2023 și reiterate în decizia din 24 ianuarie 2024 (a se vedea punctele 202 și 203 de mai sus) va proteja în ansamblu confidențialitatea surselor jurnalistice, întrucât jurnaliștii vor putea să examineze documentele care corespund criteriilor menționate în decizia atacată, să identifice informațiile care intră sub incidența unei astfel de protecții și să furnizeze o versiune fără identificarea surselor jurnalistice sau, în caz contrar, să retragă documentul din dosar dacă nu este posibilă furnizarea unei versiuni neconfidențiale.

225 Astfel, reclamanta susține numai că garanțiile procedurale care vizează protejarea secretului surselor jurnalistice ar genera o sarcină de lucru excesivă. Aceste garanții procedurale ar fi, așadar, „artificiale”, nepermițând protejarea efectivă a drepturilor jurnaliștilor în cauză.

226 În această privință, trebuie arătat că din jurisprudența Curții EDO reiese că garanțiile trebuie să fie aplicate în mod concret și efectiv, iar nu teoretic și iluzoriu, în special având în vedere numărul mare de documente informatice și de mesaje electronice ridicate (a se vedea prin analogie Curtea EDO, 2 aprilie 2015, Vinci Construction și GTM Génie Civil et Services împotriva Franței, CE:ECHR:2015:0402JUD006362910, § 75 și jurisprudența citată).

227 În speță, reclamanta arată că 14 persoane trebuie să examineze 77 000 de documente, respectiv 5 500 de documente pe persoană în medie și că volumul de muncă generat de sarcina care revine fiecărui jurnalist este considerabil. Trebuie totuși arătat că reclamanta nu furnizează nicio indicație cu privire la volumul de muncă pe care l‑ar implica compunerea tabelului recapitulativ care detaliază natura informațiilor eliminate sau documentelor retrase din dosar. În aceste împrejurări, argumentul reclamantei întemeiat pe volumul de muncă considerabil care decurge din decizia atacată nu permite să se demonstreze caracterul teoretic și iluzoriu al garanțiilor instituite, în sensul jurisprudenței CEDO citate la punctul 226 de mai sus.

228 Rezultă că, contrar celor afirmate de reclamantă, sarcinile necesare pentru punerea în aplicare a garanțiilor procedurale care vizează protejarea surselor jurnalistice nu sunt de o asemenea amploare încât aceste garanții să fie „artificiale”, teoretice sau iluzorii, nepermițând apărarea efectivă a dreptului jurnaliștilor de a‑și proteja sursele.

229 Pe de altă parte, din dosar reiese că reclamanta a propus, din proprie inițiativă, excluderea integrală din domeniul de aplicare al deciziei atacate a documentelor susceptibile să dezvăluie o sursă jurnalistică în cazurile în care nu era în măsură să obțină consimțământul jurnaliștilor în cauză (a se vedea punctul 200 de mai sus).

230 În sfârșit, argumentul potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să precizeze anumiți termeni de căutare, asociindu‑i cu alții pentru a‑și delimita mai bine solicitările și individualizând termenii de căutare în funcție de persoanele vizate, va fi analizat în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv.

231 În consecință, se impune respingerea celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, precum și, prin urmare, a celui de al patrulea motiv în totalitate.

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

232 Reclamanta susține că decizia atacată încalcă principiul securității juridice întrucât ea nu este în măsură nici să înțeleagă întinderea obligațiilor care decurg din decizia menționată, nici să adopte dispozițiile necesare pentru a se conforma acesteia.

233 În primul rând, colectarea datelor cu caracter personal ale salariaților grupului Lagardère ar încălca dreptul la respectarea vieții lor private, expunând reclamanta la o sancțiune penală. În măsura în care decizia atacată ar constrânge reclamanta să ia măsuri nelegale, aceasta ar aduce atingere principiului securității juridice.

234 În al doilea rând, Comisia nu ar fi furnizat o definiție coerentă a termenului „documente”, noțiune centrală a deciziei atacate. „Documentele” sunt „toate fișierele informatice aflate în posesia, deținute de sau aflate sub controlul Lagardère”, dar această noțiune ar include documentele care figurează în „căsuțele de e‑mail private și/sau personale” și „telefoanele mobile sau tabletele private și/sau personale” ale persoanelor vizate, care, potrivit reclamantei, nu sunt nici în posesia, nici deținute de, nici sub controlul grupului Lagardère.

235 În plus, decizia atacată ar impune reclamantei să confirme că răspunsul la solicitarea de informații „cuprinde toate documentele care corespund acestei solicitări” și că documentele prezentate sunt „sincere, corecte și complete”. Totuși, în memoriul în apărare, Comisia s‑ar prevala de un standard simplificat, potrivit căruia reclamanta nu ar fi obligată decât să depună „eforturi rezonabile” pentru a răspunde la decizia atacată.

236 Comisia contestă argumentația reclamantei.

237 Principiul securității juridice, care este un principiu general al dreptului Uniunii, urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice care intră în sfera dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 1996, Duff ș.a./Comisia, C‑63/93, EU:C:1996:51, punctul 20). Acest principiu impune ca orice act al administrației care produce efecte juridice să fie clar și precis, astfel încât persoana interesată să poată cunoaște cu certitudine care sunt drepturile și obligațiile sale și să poată proceda în consecință (a se vedea Hotărârea din 1 octombrie 1998, Langnese‑Iglo/Comisia, C‑279/95 P, EU:C:1998:447, punctul 78 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 14 martie 2014, Cemex ș.a./Comisia, T‑292/11, nepublicată, EU:T:2014:125, punctul 141 și jurisprudența citată).

238 Trebuie să se constate mai întâi că, în măsura în care reclamanta susține că documentele stocate în instrumente și în aplicații de comunicare personale nu sunt nici în posesia sa, nici deținute de ea, nici sub controlul său, acest argument corespunde în esență argumentului respins în cadrul primului și al celui de al treilea motiv, potrivit căruia reclamanta nu ar fi în măsură să acceseze anumite date a căror comunicare este solicitată de Comisie.

239 În plus, trebuie amintit că împrejurarea că anumite aspecte ale deciziei atacate ar putea da naștere unor probleme de interpretare nu poate fi considerată sursa unei ambiguități, astfel încât Tribunalul să trebuiască să constate o încălcare a principiului securității juridice care afectează legalitatea acestei decizii [a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2014, Holcim (Deutschland) și Holcim/Comisia, T‑293/11, nepublicată, EU:T:2014:127, punctul 93].

240 Aceasta este situația în ceea ce privește interpretarea termenului „documente”. Presupunând că există efectiv o ambiguitate în această privință în decizia atacată, nu este mai puțin adevărat că Comisia nu poate reproșa în mod valabil reclamantei o insuficiență a răspunsurilor sale care și‑ar putea avea originea într‑o imprecizie a propriilor întrebări. În plus, Comisia a confirmat, în memoriul în apărare, că decizia atacată impune ca informațiile furnizate de reclamantă să fie sincere, corecte și complete, după cunoștința sa. Este vorba despre elemente care vor trebui luate în considerare în cadrul unei eventuale acțiuni împotriva unei decizii de aplicare a unei amenzi sau a unei penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (c) și, respectiv, al articolului 15 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004 [a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2014, Holcim (Deutschland) și Holcim/Comisia, T‑293/11, nepublicată, EU:T:2014:127, punctul 94].

241 În ceea ce privește afirmațiile reclamantei potrivit cărora decizia atacată ar constrânge‑o să ia măsuri nelegale sau nu ar proteja suficient documentele care țin de secretul surselor jurnalistice, trebuie arătat că aceste împrejurări nu decurg dintr‑o imprecizie sau dintr‑o lipsă de claritate a deciziei atacate. Rezultă că aceste afirmații sunt inoperante în cadrul unui motiv întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice.

242 Situația este aceeași în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia, în memoriul său în apărare, Comisia se prevalează de un standard simplificat.

243 În consecință, al cincilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcări ale principiilor proporționalității și protecției împotriva intervențiilor arbitrare ale autorității publice în sfera de activitate privată

244 Prin intermediul prezentului motiv, care cuprinde două aspecte, reclamanta susține că decizia atacată aduce atingere principiilor proporționalității și protecției împotriva intervențiilor arbitrare ale autorității publice în sfera de activitate privată, întrucât această decizie ar depăși ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit de investigația Comisiei, în ceea ce privește, în primul rând, instrumentul juridic ales, în al doilea rând, amploarea informațiilor solicitate și, în al treilea rând, termenul de răspuns impus. Reclamanta susține de asemenea că decizia atacată nu se întemeiază pe niciun indiciu suficient de serios pentru a susține suspiciunile Comisiei referitoare la încălcări.

Cu privire la admisibilitatea criticii întemeiate pe lipsa unor indicii suficient de serioase care să fundamenteze decizia atacată

245 Comisia susține inadmisibilitatea criticii, invocată pentru prima dată în memoriul în replică, potrivit căreia decizia atacată nu s‑ar întemeia pe indicii suficient de serioase pentru a suspecta o încălcare a normelor Regulamentului nr. 139/2004.

246 Reclamanta susține că precizarea indiciilor care au determinat Comisia să suspecteze o încălcare, invocată în partea intitulată „Cronologia faptelor relevante” din memoriul în apărare, ar justifica prezentarea acesteia în stadiul replicii.

247 Conform articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii sau constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea de sesizare a instanței și care prezintă o legătură strânsă cu acesta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2020, HeidelbergCement și Schwenk Zement/Comisia, T‑380/17, EU:T:2020:471, punctul 87 (nepublicat) și jurisprudența citată].

248 Noțiunea de „motiv” în sensul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură a fost interpretată în mod extensiv, vizând de asemenea critici (Hotărârea din 29 noiembrie 2018, Spania/Comisia, T‑459/16, nepublicată, EU:T:2018:857, punctul 25) și argumente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2019, Silver Plastics și Johannes Reifenhäuser/Comisia, T‑582/15, nepublicată, EU:T:2019:497, punctul 198).

249 Trebuie să se constate că împrejurarea potrivit căreia Comisia a precizat în memoriul în răspuns, într‑un mod mai detaliat în raport cu decizia atacată, motivele pentru care decisese să investigheze încălcările prezumate nu poate constitui un element care să justifice prezentarea acestei noi critici. Astfel, nimic nu o împiedica pe reclamantă să invoce această critică în cererea introductivă, ceea ce nu a făcut. Pe de altă parte, reclamanta nu afirmă că această critică ar constitui o dezvoltare a unui motiv enunțat anterior.

250 Rezultă că critica potrivit căreia decizia atacată nu se întemeiază pe indicii suficient de serioase nu se bazează pe elemente de drept sau de fapt care au apărut în cursul procedurii. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă.

251 În aceste împrejurări, cererea reclamantei invocată în cadrul acestei noi critici, prin care se urmărește adoptarea unor măsuri de organizare a procedurii pentru a permite Tribunalului să verifice dacă Comisia deținea indicii suficient de serioase pentru a justifica decizia atacată, este lipsită de obiect.

Cu privire la primul aspect al celui de al șaselea motiv, întemeiat pe caracterul disproporționat al instrumentului juridic ales

252 Reclamanta afirmă că recurgerea imediată la o decizie în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, mai degrabă decât la o cerere simplă în temeiul articolului 11 alineatul (2) din același regulament, este disproporționată. În speță, recurgerea la o cerere simplă de informații ar fi fost suficientă.

253 Reclamanta reiterează argumentele rezumate la punctele 57 și 58 de mai sus, subliniind că încălcarea principiului proporționalității ar fi cu atât mai gravă cu cât Comisia i‑ar fi adresat, la 20 septembrie 2023, o cerere de informații în legătură cu tematici aproape identice cu cele identificate în decizia atacată.

254 Comisia contestă argumentația reclamantei.

255 Mai întâi, în ceea ce privește recurgerea la o solicitare de informații printr‑o decizie în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004, mai degrabă decât la o cerere simplă de informații în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004, din articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 reiese că Comisia are dreptul să solicite informații „printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie”, fără ca această dispoziție să condiționeze adoptarea unei decizii de o simplă cerere prealabilă.

256 Astfel, Comisia dispune de o largă putere de apreciere în vederea aplicării articolelor 11, 14 și 15 din Regulamentul nr. 139/2004 (Hotărârea din 4 octombrie 2024, thyssenkrupp/Comisia, C‑581/22 P, EU:C:2024:821, punctul 380).

257 Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că principiul proporționalității, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2001, Jippes ș.a., C‑189/01, EU:C:2001:420, punctul 81 și jurisprudența citată).

258 Alegerea care trebuie făcută între o cerere simplă de informații și o decizie trebuie să depindă de necesitățile unei cercetări adecvate, având în vedere particularitățile cauzei [a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2014, Holcim (Deutschland) și Holcim/Comisia, T‑293/11, nepublicată, EU:T:2014:127, punctul 84 și jurisprudența citată].

259 În speță, având în vedere cantitatea de informații care trebuie colectate și verificate, precum și necesitatea unei cercetări adecvate și importanța încălcărilor prezumate, nu pare nici inadecvat, nici disproporționat, în raport cu necesitățile investigației, faptul că Comisia a decis să recurgă la o decizie de solicitare de informații, o astfel de decizie permițându‑i, după cum s‑a subliniat la punctul 61 de mai sus, să sancționeze reclamanta în cazul transmiterii unor informații incomplete sau tardive.

260 În plus, cererea de informații din 20 septembrie 2023 impunea reclamantei numai să furnizeze explicații cu privire la un număr limitat de evenimente și de împrejurări determinate. Simplul fapt că cererea de informații din 20 septembrie 2023 privea tematici similare celor identificate în decizia atacată nu implică transmiterea de către reclamantă a unor informații aflate deja în posesia Comisiei, în măsura în care decizia menționată se întemeiază pe criterii precise care nu figurau în această cerere anterioară.

261 În sfârșit, trebuie înlăturat argumentul reclamantei potrivit căruia recurgerea la o decizie mai degrabă decât la o cerere simplă de informații ar fi disproporționată, în măsura în care aceasta a cooperat cu Comisia în cadrul procedurii inițiate în temeiul controlului concentrărilor. Astfel, este suficient să se amintească faptul că procedura de examinare a compatibilității unei operațiuni de concentrare cu piața internă este distinctă de procedura de investigație prin care se urmărește stabilirea unei încălcări a normelor Regulamentului nr. 139/2004.

262 Din ceea ce precedă rezultă că Comisia nu a încălcat principiul proporționalității recurgând la o decizie în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 mai degrabă decât la o cerere simplă în temeiul articolului 11 alineatul (2) din același regulament.

263 Prin urmare, primul aspect al celui de al șaselea motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, întemeiat pe caracterul disproporționat al informațiilor solicitate

264 Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, care cuprinde șase critici, reclamanta urmărește în esență să demonstreze că diferite aspecte ale deciziei atacate încalcă principiul proporționalității, impunându‑i o sarcină de lucru disproporționată în raport cu necesitățile investigației Comisiei.

– Observații introductive

265 Trebuie amintit că principiul proporționalității, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2012, Electrabel/Comisia, T‑332/09, EU:C:2012:672, punctul 279 și jurisprudența citată).

266 Potrivit unei jurisprudențe constante, întreprinderea care face obiectul unei măsuri de investigare este supusă unei obligații de colaborare activă, care implică faptul că ține la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la obiectul investigației (a se vedea Hotărârea din 9 aprilie 2019, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, T‑371/17, nepublicată, EU:T:2019:232, punctul 119 și jurisprudența citată).

267 Trebuie totuși subliniat că exercitarea acestei prerogative de către Comisie este încadrată de respectarea printre altele a principiului proporționalității. Astfel, obligația impusă unei întreprinderi de a furniza o informație nu trebuie să reprezinte pentru aceasta din urmă o sarcină disproporționată în raport cu necesitățile investigației (a se vedea Hotărârea din 9 aprilie 2019, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, T‑371/17, nepublicată, EU:T:2019:232, punctul 120 și jurisprudența citată).

268 Totuși, simplul fapt că o solicitare de informații impune întreprinderii un volum de muncă important nu este suficient în sine pentru a demonstra că aceasta are un caracter disproporționat în raport cu necesitățile investigației legate printre altele de prezumțiile privind încălcarea pe care Comisia intenționează să le verifice și de împrejurările procedurii în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 aprilie 2019, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, T‑371/17, nepublicată, EU:T:2019:232, punctul 121 și jurisprudența citată).

269 Reiese de asemenea din jurisprudență că, având în vedere larga competență de investigare conferită Comisiei prin Regulamentul nr. 139/2004, acesteia îi revine sarcina de a aprecia dacă o informație este necesară pentru a putea identifica o încălcare a normelor de concurență (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, EU:C:2021:76, punctul 69 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, nu se poate cere Comisiei ca, înainte de orice solicitare de informații, să cunoască cuprinsul documentelor solicitate, precum și importanța acestora pentru scopurile investigației (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 martie 2012, Slovak Telekom/Comisia, T‑458/09 și T‑171/10, EU:T:2012:145, punctul 55).

270 Chiar dacă Comisia dispune deja de indicii, respectiv de elemente de probă referitoare la existența unei încălcări, ea poate în mod legitim să considere necesar să solicite informații suplimentare care să îi permită să deceleze mai exact întinderea încălcării, determinarea duratei acesteia sau a cercului întreprinderilor implicate (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, EU:C:2021:76, punctul 69 și jurisprudența citată).

271 În ceea ce privește controlul exercitat de instanța Uniunii asupra aprecierii Comisiei cu privire la caracterul necesar al unei informații, Curtea a statuat că acest caracter trebuia apreciat în raport cu scopul menționat în solicitarea de informații, și anume bănuielile privind săvârșirea unor încălcări pe care Comisia intenționează să le verifice. Cerința unei corelații între solicitarea de informații și încălcarea suspectată este îndeplinită în cazul în care Comisia poate presupune în mod rezonabil, la data solicitării, că informația respectivă este de natură să o ajute să stabilească existența acestei încălcări (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Qualcomm și Qualcomm Europe/Comisia, C‑466/19 P, EU:C:2021:76, punctul 70 și jurisprudența citată).

272 Întrucât caracterul necesar al informației trebuie să fie apreciat în raport cu scopul menționat în solicitarea de informații, acest scop trebuie indicat cu suficientă precizie, în lipsa căreia ar fi imposibil să se stabilească dacă informația este necesară, iar Curtea nu și‑ar putea exercita controlul (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2016, Schwenk Zement/Comisia, C‑248/14 P, nepublicată, EU:C:2016:150, punctul 28 și jurisprudența citată).

273 Argumentele reclamantei trebuie analizate în lumina jurisprudenței citate la punctele 265-272 de mai sus. În această privință, trebuie arătat că reclamanta nu contestă că scopul menționat în solicitarea de informații este indicat cu suficientă precizie în decizia atacată.

– Cu privire la prima critică, referitoare la suprapunerea dintre tematici și termenii de căutare

274 Prin intermediul primei critici, reclamanta afirmă că cererea prin care se solicită prezentarea tuturor documentelor „pregătite și/sau primite și/sau trimise și/sau deținute de persoanele vizate” în contextul adoptării unor decizii care țin de anumite tematici este disproporționată în raport cu nevoile investigației și generează o sarcină de lucru excesivă pentru ea, care ar fi obligată să se întâlnească în mod individual cu persoanele vizate pentru a aborda tematicile și pentru a stabili termeni de căutare în plus față de cei deja precizați în decizia atacată. De altfel, Comisia nu ar fi dat curs preocupărilor exprimate de reclamantă în această privință.

275 Comisia contestă argumentația reclamantei.

276 Mai întâi, trebuie arătat că reclamanta nu contestă afirmația Comisiei potrivit căreia tematicile servesc la garantarea caracterului complet al căutării efectuate prin cuvintele‑cheie. Prin urmare, aceasta nu poate afirma în mod valabil că Comisia ar fi putut defini ea însăși o metodologie mai puțin constrângătoare, identificând alți termeni de căutare, întrucât identificarea unor termeni de căutare suplimentari depinde de valoarea adăugată a persoanelor vizate. Prin urmare, reclamanta nu a stabilit că există o metodologie mai puțin constrângătoare pentru identificarea documentelor necesare investigației.

277 În plus, reclamanta nu a susținut nicidecum afirmația potrivit căreia cerința de a audia persoanele vizate, fie pentru a identifica termeni de căutare suplimentari, fie pentru a răspunde în mod alternativ la acest aspect al deciziei atacate, i‑ar impune o sarcină de lucru disproporționată sau excesivă.

278 În consecință, prima critică trebuie respinsă.

– Cu privire la a doua critică, referitoare la caracterul disproporționat al noțiunii de persoane vizate

279 Prin intermediul celei de a doua critici, reclamanta susține că cererea Comisiei prin care i se impune să furnizeze documente ale tuturor predecesorilor și succesorilor persoanelor identificate nominal în toate funcțiile pe care acestea le‑au ocupat în perioada vizată conduce la faptul că decizia atacată privește 20 de persoane suplimentare, deși patru dintre aceste persoane nu au legătură cu obiectul investigației.

280 Decizia atacată ar fi, așadar, disproporționată, cu atât mai mult cu cât Comisia dispunea de informații care îi permiteau să formuleze o cerere mai precis delimitată, solicitându‑i să transmită numai documentele privind predecesorii și succesorii persoanelor identificate nominal în decizia menționată care ar fi putut să participe la adoptarea deciziilor care prezintă interes pentru ea.

281 Comisia contestă această argumentație.

282 În speță, din considerentul (6) al deciziei atacate reiese că obiectivul său este de a obține informații pentru a permite Comisiei să aprecieze dacă Vivendi a exercitat o influență decisivă asupra Lagardère susceptibilă să caracterizeze încălcări ale obligațiilor de notificare și de suspendare, precum și o nerespectare a angajamentelor, cu încălcarea dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) și ale articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

283 Trebuie arătat mai întâi că, în cadrul prezentei critici, reclamanta nu repune în discuție relevanța documentelor trimise sau primite de cele 15 persoane identificate nominal în decizia atacată. Aceasta nu contestă nici faptul că cele patru persoane care, în opinia sa, nu ar avea nicio legătură cu entitățile care făceau obiectul investigației exercitau funcții strategice în cadrul grupului Lagardère, în special în cadrul filialelor care intrau în sfera achiziției de către Vivendi.

284 Astfel, reclamanta nu a dovedit că Comisia nu putea presupune în mod rezonabil că documentele acestor persoane ar fi de natură să o ajute să stabilească existența încălcărilor suspectate ale Regulamentului nr. 139/2004. În plus, reclamanta nu a stabilit că ar exista o metodă mai puțin constrângătoare pentru a identifica documentele necesare investigației și nici care ar fi sarcina de lucru pe care ar implica‑o căutările de documente provenite de la cele patru persoane care, în opinia sa, nu ar avea legătură cu obiectul investigației.

285 Rezultă că reclamanta nu a dovedit caracterul disproporționat al deciziei atacate în măsura în care îi impune să furnizeze documentele predecesorilor și succesorilor persoanelor identificate nominal.

286 În consecință, a doua critică trebuie respinsă.

– Cu privire la a treia critică, referitoare la caracterul disproporționat al termenilor de căutare

287 Prin intermediul celei de a treia critici, reclamanta susține că imprecizia anumitor termeni de căutare și modalitățile de aplicare a acestora conduc la colectarea unui număr excesiv de documente care nu au nicio legătură cu obiectul investigației Comisiei.

288 Caracterul disproporționat al acestor termeni de căutare ar fi ilustrat de cantitatea de documente care corespunde aplicării fiecărei combinații de termeni de căutare. Sarcina de lucru impusă ar fi excesivă în măsura în care sortarea necesară pentru identificarea comunicărilor avocat‑client, a datelor sensibile cu caracter personal și, dacă este cazul, a documentelor care pot dezvălui sursele jurnalistice este cu atât mai consumatoare de timp cu cât numărul de documente este mai mare. Comisia ar fi putut alege o măsură mai puțin excesivă fără ca acest lucru să aducă atingere obiectivelor investigației sale, de exemplu prin specificarea unor termeni de căutare suplimentari sau prin definirea unei perioade mai scurte decât perioada vizată, în special pentru deciziile care fac obiectul investigației referitoare la plecări sau sosiri de persoane, la alegerea copertelor de reviste sau la proiecte ori evenimente determinate.

289 În plus, ar fi disproporționat să i se solicite să furnizeze integral o succesiune de e‑mailuri, de conversații SMS sau prin mesagerie instantanee pe toată perioada vizată, în măsura în care un singur mesaj din cadrul acestei conversații corespunde deciziei atacate sau în care termenii de căutare apar în diferite locuri ale conversației.

290 Comisia contestă aceste argumente.

291 Reclamanta nu furnizează decât un exemplu concret în susținerea argumentului potrivit căruia aplicarea termenilor de căutare în datele tuturor persoanelor vizate nu ar fi nici necesară, nici măsura cea mai puțin constrângătoare care ar fi putut fi adoptată de Comisie. Aceasta arată că, întrucât niciun termen de căutare nu are legătură cu predecesorul persoanei menționate la punctul II alineatul (4) litera (b) din anexa la decizia atacată sau cu funcțiile sale în cadrul Lagardère, aplicarea acestuia în datele sale generează în mod necesar documente fără nicio legătură cu investigația.

292 Totuși, reclamanta nu contestă împrejurarea potrivit căreia termenii de căutare au legătură cu persoana menționată la punctul II alineatul (4) litera (b) din anexa la decizia atacată.

293 În plus, deși reclamanta contestă necesitatea, în sensul unei corelări între solicitarea de informații și încălcarea suspectată, a anumitor termeni de căutare, ea se limitează să afirme în cererea introductivă că aplicarea termenilor menționați evidențiază numeroase documente fără legătură cu investigația. Aceasta nu demonstrează că ar exista termeni de căutare mai adecvați pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de decizia atacată. În aceste împrejurări, reclamanta nu a dovedit că termenii de căutare respectivi nu sunt necesari.

294 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia nu prezintă niciun element care să permită să se suspecteze o implicare a Vivendi în sosirea la Lagardère, în luna aprilie 2020, a persoanei menționate la punctul II alineatul (4) litera (n) din anexa la decizia atacată, atunci când Vivendi deținea o participație de numai 1 % la capitalul reclamantei, trebuie arătat că din memoriul în apărare reiese că Comisia este în posesia unor indicii potrivit cărora transferul acestei persoane a fost asociat unui proiect de operațiune de concentrare. Rezultă că reclamanta nu a dovedit că acești termeni de căutare nu erau necesari.

295 Argumentele reclamantei potrivit cărora ar exista măsuri la fel de adecvate, dar mai puțin constrângătoare pentru realizarea obiectivelor legitime ale investigației sunt lipsite de precizie și nu sunt susținute suficient.

296 În primul rând, deși reclamanta afirmă că Comisia ar fi putut alege o măsură mai puțin constrângătoare fără ca aceasta să aducă atingere obiectivelor investigației sale, ea nu identifică decât o combinație de termeni de căutare care, în opinia sa, ar fi putut să înlocuiască termenii de căutare impuși în decizia atacată. Este vorba despre adăugarea „CNews”, numele unui canal de știri din Franța, la termenii de căutare „[parte a unui nume de familie] OR [parte a unui nume de familie] * OR NS”. Cu toate acestea, reclamanta nu explică motivele pentru care adăugarea cuvântului „CNews” ar constitui o măsură la fel de adecvată, dar mai puțin constrângătoare, pentru realizarea obiectivului investigației Comisiei.

297 În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia Comisia ar fi putut individualiza lista termenilor de căutare astfel cum procedase în cererea de informații din 5 decembrie 2022, trebuie arătat că, pe de o parte, spre deosebire de decizia atacată, cererea menționată se situa în cadrul aprobării proiectului de operațiune de concentrare. Pe de altă parte, reclamanta nu a furnizat mai multe explicații cu privire la termenii de căutare care ar fi adecvați.

298 În al treilea rând, în ceea ce privește aplicarea termenilor de căutare „[prenume]” și „[nume]” combinați cu termenul „Vivendi”, împrejurarea potrivit căreia persoana menționată la punctul II alineatul (4) litera (b) din anexa la decizia atacată face parte din consiliul de administrație alături de un reprezentant al Vivendi nu poate dovedi că ar exista o altă măsură, la fel de adecvată, pentru realizarea obiectivelor investigației. Situația este aceeași în ceea ce privește afirmația potrivit căreia aplicarea combinației de termeni de căutare privind sosirile, angajările sau numirile anumitor persoane vizate în documentele lor conduce la identificarea tuturor documentelor acestor persoane în care ar fi examinată sosirea, angajarea sau numirea oricărei persoane în orice funcție.

299 În al patrulea rând, afirmația potrivit căreia ar fi disproporționat să se impună reclamantei să furnizeze integral o succesiune de comunicări, în măsura în care un singur mesaj al acestei conversații ar corespunde unor termeni de căutare trebuie respinsă, întrucât contextul unei informații poate să faciliteze înțelegerea sa de către Comisie și să clarifice relevanța sa în scopul investigației.

300 În al cincilea rând, reclamanta susține că aplicarea anumitor termeni de căutare pe toată perioada vizată ar fi disproporționată. Această afirmație trebuie respinsă în măsura în care din decizia atacată reiese printre altele că Comisia investighează selectarea tuturor copertelor Paris Match și ale JDD‑Magazine, iar nu numai pe cele referitoare la anumite date.

301 În ceea ce privește plecările și sosirile persoanelor identificate la punctul III alineatul (6) litera (d) din anexa la decizia atacată și evenimentele determinate, precum proiectul privind o ofertă de preluare a editurii americane Simon & Schuster și contenciosul Margot, deși nu este exclus că aplicarea termenilor de căutare ar fi putut fi limitată la o perioadă specifică, mai scurtă decât perioada vizată, reclamanta a omis să precizeze în fața Tribunalului care ar fi întinderea acestei perioade alternative și incidența abordării preconizate asupra cantității de documente solicitate și, așadar, asupra volumului său de muncă.

302 În consecință, a treia critică trebuie respinsă.

– Cu privire la a patra critică, referitoare la caracterul disproporționat al cererii de furnizare a tuturor schimburilor dintre anumite persoane vizate

303 Prin intermediul celei de a patra critici, reclamanta susține că cererea de furnizare a tuturor schimburilor intervenite în perioada vizată între persoanele menționate la punctul II alineatul (4) literele (a) și (c) din anexa la decizia atacată, este disproporționată, întrucât marea majoritate a schimburilor lor nu ar avea legătură cu obiectul investigației.

304 Potrivit reclamantei, Comisia ar fi putut alege o măsură mai puțin constrângătoare, încadrând această cerere prin termeni de căutare, ceea ce ar fi condus la identificarea a 765 de documente în loc de 4 939.

305 Comisia contestă argumentația reclamantei.

306 Din dosar reiese că persoana menționată la punctul II alineatul (4) litera (a) din anexa la decizia atacată este președintele unei filiale a Lagardère, societate care face parte din divizia de știri a grupului Lagardère, și că persoana menționată la punctul II alineatul 4 litera (c) din anexa la această decizie este directoarea generală a unei alte filiale a Lagardère, societate care face parte din divizia de radio. În plus, din considerentul (7) al deciziei atacate (a se vedea punctul 9 de mai sus) reiese că investigația Comisiei privește printre altele programele entităților audiovizuale, grila de programe radio, numirile și plecările jurnaliștilor din cadrul publicațiilor și alegerile editoriale ale revistelor. Cele două persoane vizate sunt membre ale comitetului executiv al grupului Lagardère.

307 Asemenea Comisiei, trebuie să se constate că persoanele menționate la punctul II alineatul (4) literele (a) și (c) din anexa la decizia atacată ocupă funcții înalte într‑o activitate‑cheie pentru investigația Comisiei, astfel încât documentele solicitate au un caracter necesar și adecvat în sensul jurisprudenței citate la punctul 271 de mai sus.

308 Această constatare nu este repusă în discuție de afirmațiile reclamantei potrivit cărora ar fi obligată să identifice, printre 4 939 de documente, comunicările avocat‑client și datele sensibile cu caracter personal. În această privință, trebuie amintit că împrejurarea potrivit căreia reclamanta ar fi obligată să furnizeze un mare număr de documente nu permite repunerea în discuție a caracterului necesar al acestor documente pentru investigația Comisiei. Chiar presupunând că volumul de muncă generat de acest aspect al deciziei atacate este considerabil, reclamanta nu a dovedit că acesta ar fi disproporționat în raport cu necesitățile investigației și nici că ar exista o metodă mai puțin constrângătoare pentru realizarea obiectivelor acesteia. Pe de altă parte, decizia atacată prevede garanții procedurale pentru a proteja comunicările avocat‑client și datele sensibile cu caracter personal.

309 Rezultă că a patra critică trebuie respinsă.

– Cu privire la a cincea critică, referitoare la caracterul disproporționat al perioadei vizate

310 Prin intermediul celei de a cincea critici, reclamanta susține că perioada vizată este disproporționată în măsura în care începe la 1 ianuarie 2020 mai degrabă decât la 30 iunie 2021. Pe de o parte, proiectul de operațiune de concentrare nu ar fi fost anunțat decât în luna septembrie 2021, respectiv la un an și nouă luni de la începutul perioadei reținute de Comisie, și anume 1 ianuarie 2020. Pe de altă parte, tematicile de interes pentru Comisie s‑ar referi la evenimente care au avut loc cel mai devreme în vara anului 2021.

311 Comisia contestă argumentația reclamantei.

312 Trebuie amintit că Regulamentul nr. 139/2004 însărcinează Comisia să se asigure că nicio concentrare cu dimensiune comunitară nu este pusă în aplicare, cu încălcarea articolului 7 din Regulamentul nr. 139/2004, înainte de a fi notificată și autorizată.

313 Din cuprinsul punctului 84 de mai sus reiese că scopul investigației Comisiei este de a colecta informații pentru a aprecia printre altele dacă Vivendi a exercitat o influență decisivă asupra Lagardère susceptibilă să caracterizeze o încălcare a obligației de notificare și/sau o încălcare a obligației de suspendare.

314 Având în vedere faptul că prima dobândire de către Vivendi a unor titluri de participare la capitalul Lagardère a avut loc în luna martie 2020, Comisia putea presupune în mod rezonabil, la data deciziei atacate, că informațiile privind perioada care începe la 1 ianuarie 2020 ar fi de natură să o ajute să stabilească existența acestei încălcări, în special în măsura în care aceste informații ar facilita buna înțelegere a tuturor evenimentelor și a contextului în care ele au intervenit. În plus, din dosar reiese că Comisia investighează numirea, în luna martie 2020, în cadrul organelor de conducere ale Lagardère a unor apropiați ai persoanei menționate la punctul III alineatul (7) litera (b) din anexa la decizia atacată și transferul persoanei menționate la punctul II alineatul (4) litera (n) din anexa la decizia atacată de la o întreprindere a grupului Vivendi la grupul Lagardère, în luna aprilie 2020.

315 Rezultă că reclamanta nu a dovedit că decizia atacată este disproporționată în măsura în care perioada vizată începe la 1 ianuarie 2020.

316 În consecință, a cincea critică trebuie respinsă.

– Cu privire la a șasea critică, referitoare la caracterul disproporționat al termenului de răspuns

317 Reclamanta susține că termenul de răspuns impus, stabilit inițial la 27 octombrie 2023, apoi prelungit până la 1 decembrie 2023, este disproporționat în măsura în care este prea scurt pentru a‑i permite să trateze toate solicitările Comisiei și nu este justificat de nevoile investigației.

318 Trebuie să se constate, asemenea Comisiei, că, la 20 octombrie 2023, reclamanta a solicitat o prelungire a termenului de zece săptămâni, care a prelungit termenul total la mai mult de trei luni. În plus, termenul stabilit inițial la 27 octombrie 2023 a fost prelungit, mai întâi până la 1 decembrie 2023, apoi până la 7 februarie 2024. Reclamanta a beneficiat, așadar, de un termen mai mare decât cel pe care îl considera necesar pentru a răspunde în mod complet la decizia atacată, fapt pe care de altfel nu îl contestă.

319 Prin urmare, al șaselea motiv trebuie respins, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie în această privință.

320 Pe de altă parte, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului general al dreptului Uniunii care impune o protecție împotriva intervențiilor autorității publice în sfera de activitate privată a unei persoane fizice sau juridice, invocată în cadrul prezentului motiv, trebuie să se constate că reclamanta nu invocă niciun argument autonom în susținerea sa care să fie distinct de cele invocate în susținerea încălcării principiului proporționalității. Această critică trebuie, așadar, respinsă.

321 În consecință, se impune respingerea celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, precum și, prin urmare, a celui de al șaselea motiv în totalitate.

Concluzie

322 Întrucât toate motivele invocate de reclamantă au fost înlăturate, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

323 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă, inclusiv a celor aferente procedurilor de măsuri provizorii înregistrate cu numerele T‑1119/23 R, C‑89/24 P(R)-R, C‑89/24 P(R), T‑1119/23 R‑RENV și T‑1119/23 RIII.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua care judecă în complet de cinci judecători),

declară și hotărăște:

1) Respinge acțiunea.

2) Lagardère SA suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană, inclusiv pe cele aferente procedurilor de măsuri provizorii înregistrate cu numerele T‑1119/23 R, C‑89/24 P(R)-R, C‑89/24 P(R), T‑1119/23 R‑RENV și T‑1119/23 RIII.

Truchot

Jaeger

Schwarcz

Sampol Pucurull

Perišin

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 3 iunie 2026.

Semnături

* Limba de procedură: franceza