Hotărârea Tribunalului (Camera a opta extinsă) din 8 iulie 2026.#Apple Inc. împotriva Comisiei Europene.#Acțiune în anulare – Servicii digitale – Regulamentul (UE) 2022/1925 – Desemnarea unui controlor de acces – Deschiderea unei investigații de piață – Închiderea unei investigații de piață – Interoperabilitate – Servicii de platformă esențiale – Servicii de intermediere online – Magazin de aplicații software – Servicii de comunicații interpersonale care nu se bazează pe numere – Excepție de nelegalitate – Act neatacabil.#Cauze T-1079/23 și T-1080/23.

Prin acțiunile întemeiate pe articolul 263 TFUE, reclamanta din cauza T‑1079/23, Apple Inc., solicită anularea Deciziei C(2023) 6077 final a Comisiei din 5 septembrie 2023 de deschidere a unei investigații de piață privind serviciul iMessage al Apple în temeiul articolului 16 alineatul (1) și al articolului 17 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2022/1925 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 septembrie 2022 privind piețe contestabile și echitabile în sectorul digital și de modificare a Directivelor (UE) 2019/1937 și (UE) 2020/1828 (Regulamentul privind piețele digitale) (JO 2022, L 265, p. 1, denumit în continuare „RPD”) (denumită în continuare „decizia de deschidere a investigației de piață”), reclamanta din cauza T‑1080/23, Apple Inc., solicită anularea în parte a Deciziei C(2023) 6100 final a Comisiei din 5 septembrie 2023 de desemnare a Apple drept controlor de acces în temeiul articolului 3 din RPD (denumită în continuare „decizia de desemnare”) și reclamantele din cauza T‑214/24, Apple Inc. și Apple Distribution International Ltd (denumite în continuare, împreună sau separat, „Apple”), solicită anularea Deciziei de punere în aplicare C(2024) 785 final a Comisiei din 12 februarie 2024 de închidere a investigației de piață deschise prin decizia de deschidere a investigației de piață, în temeiul articolului 17 din RPD (denumită în continuare „decizia de închidere a investigației de piață”).

La 3 iulie 2023, Apple a notificat Comisiei Europene, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din RPD, că atingea pragurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din RPD pentru următoarele servicii: – serviciul său de intermediere online iOS App Store; – sistemul său de operare iOS; – browserul său de internet Safari și – serviciul său de mesagerie instantanee iMessage.

În ceea ce privește serviciul iMessage, Apple a susținut că, pe de o parte, acesta nu putea fi calificat drept serviciu de comunicații interpersonale care nu se bazează pe numere (number‑independent interpersonal communications service, denumit în continuare „NIICS”) și, prin urmare, nu constituia un serviciu de platformă esențial (denumit în continuare „SPE”) în sensul RPD. Pe de altă parte, în cazul în care Comisia ar aprecia că iMessage este un NIICS, Apple a prezentat odată cu notificarea sa, în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) din RPD, argumente prin care urmărea să demonstreze că, în mod excepțional, deși atinge pragurile stabilite la articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat, din cauza împrejurărilor în care opera serviciul menționat, ea nu îndeplinea cerințele enumerate la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament pentru acest serviciu.

La 5 septembrie 2023, în temeiul articolului 16 alineatul (1) și al articolului 17 alineatul (3) din RPD, Comisia a adoptat decizia de deschidere a investigației de piață. Investigația menționată urmărea să examineze argumentele Apple care repun în discuție prezumțiile enunțate la articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat în ceea ce privește iMessage, pe care Comisia le‑a calificat drept NIICS.

În aceeași zi, Comisia a adoptat de asemenea decizia de desemnare, prin care, în temeiul articolului 3 din RPD, a desemnat Apple drept controlor de acces pentru trei SPE, și anume serviciul de intermediere online App Store, sistemul de operare a telefoanelor mobile iPhone iOS și browserul internet Safari.

Decizia de desemnare a fost notificată Apple la 6 septembrie 2023. Prin urmare, obligațiile relevante ale RPD au început să i se aplice începând cu 7 martie 2024, în conformitate cu articolul 3 alineatul (10) din RPD.

La 12 februarie 2024, în temeiul articolului 17 din RPD, Comisia a adoptat decizia de închidere a investigației de piață. Prin această decizie, deși Comisia a considerat că Apple nu trebuia calificată drept controlor de acces pentru iMessage, ea a susținut totuși că acest serviciu trebuia calificat drept NIICS.

Apple solicită Tribunalului: – anularea deciziei de deschidere a investigației de piață; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în orice caz, ca nefondată; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

Apple solicită Tribunalului: – anularea în tot sau în parte a articolului 2 litera (b) din decizia de desemnare, calificând sistemul său de operare iOS drept punct de acces important care permite utilizatorilor comerciali să ajungă la utilizatorii finali, în măsura în care îi impune să respecte obligațiile de interoperabilitate prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD; – anularea în tot sau în parte a articolului 2 litera (a) din decizia de desemnare, care califică serviciul său de intermediere online App Store drept punct de acces important care permite utilizatorilor comerciali să ajungă la utilizatorii finali; – anularea deciziei de desemnare, în măsura în care prin aceasta se concluzionează că iMessage este un NIICS; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

Parlamentul European solicită Tribunalului: – respingerea excepției de nelegalitate invocate în temeiul articolului 277 TFUE; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul Uniunii Europene solicită Tribunalului respingerea excepției de nelegalitate invocate în temeiul articolului 277 TFUE.

Republica Franceză și Free Software Foundation Europe eV solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

Coalition for App Fairness solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

Apple solicită Tribunalului: – anularea deciziei de închidere a investigației de piață, în măsura în care se întemeiază pe constatarea eronată că serviciul iMessage este un NIICS; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în orice caz, ca nefondată; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

Republica Federală Germania solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea Apple la plata cheltuielilor de judecată.

După ascultarea părților, Tribunalul decide să conexeze prezentele cauze în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, în temeiul articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.

În cauza T‑1079/23, în susținerea acțiunii formulate, Apple invocă un motiv unic, întemeiat pe faptul că Comisia a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale RPD și ale Directivei (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36, denumit în continuare „CECE”) și pe faptul că s‑a întemeiat pe fapte materiale inexacte pentru a concluziona că iMessage era un NIICS.

În cauza T‑1080/23, în susținerea acțiunii formulate, Apple invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat pe nelegalitatea articolului 6 alineatul (7) din RPD în raport cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și, prin urmare, pe nelegalitatea articolului 2 litera (b) din decizia de desemnare, în măsura în care această din urmă dispoziție impune Apple obligațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD. Al doilea motiv se întemeiază pe o interpretare și o aplicare eronate ale RPD și pe erori de fapt săvârșite de Comisie, în măsura în care decizia de desemnare concluzionează că cele cinci magazine de aplicații software App Store constituie un SPE unic. Al treilea motiv este întemeiat pe o interpretare și pe o aplicare eronate ale RPD și ale CECE, precum și pe erori de fapt săvârșite de Comisie, în măsura în care decizia de desemnare concluzionează că iMessage este un NIICS.

În cauza T‑214/24, în susținerea acțiunii formulate, Apple invocă un motiv unic, întemeiat pe faptul că Comisia a interpretat și a aplicat în mod eronat RPD și CECE și că s‑a întemeiat pe fapte materiale inexacte pentru a concluziona că iMessage era un NIICS.

Este necesar să se examineze, într‑o primă etapă, acțiunea formulată în cauza T‑1080/23 și, într‑o a doua etapă, acțiunile introduse în cauzele T‑1079/23 și T‑214/24.

Prin intermediul primului motiv invocat în cauza T‑1080/23, Apple susține că decizia de desemnare îi impune obligațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD, în măsura în care decizia menționată o desemnează drept controlor de acces în ceea ce privește iOS, sistemul de operare al telefoanelor mobile iPhone. Or, dispoziția menționată nu ar garanta nici o aplicare adecvată a principiului general al proporționalității, prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă, nici respectarea anumitor drepturi fundamentale, printre care în primul rând dreptul de proprietate. Prin urmare, această dispoziție ar trebui declarată inaplicabilă, în conformitate cu articolul 277 TFUE. În consecință, articolul 2 litera (b) din decizia de desemnare ar trebui anulat, cel puțin în măsura în care acest articol impune Apple obligațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD.

În ceea ce privește admisibilitatea primului motiv, Apple susține că ar fi lipsită de o protecție jurisdicțională efectivă, contrar articolului 47 din cartă, dacă nu ar putea contesta legalitatea articolului 6 alineatul (7) din RPD, în condițiile în care decizia de desemnare îi aplică această dispoziție. Ea arată că nu ar trebui să fie obligată să aștepte să se confrunte cu o constatare a încălcării unei obligații care decurge din această dispoziție pentru a putea contesta legalitatea acesteia în fața instanței Uniunii Europene. În plus, articolul 277 TFUE ar trebui să primească o interpretare suficient de largă pentru a asigura un control efectiv al legalității actelor instituțiilor Uniunii cu caracter general în favoarea persoanelor care nu pot introduce o acțiune în anulare împotriva unor astfel de acte. Pe de altă parte, normele unui regim unic, precum cel al RPD, nu pot fi divizate în mod artificial în vederea examinării unei excepții de nelegalitate. Articolul 6 alineatul (7) din RPD ar avea o legătură juridică directă cu decizia de desemnare, întrucât aceasta declanșează obligațiile pe care le prevede.

Comisia arată că primul motiv în cauza T‑1080/23 este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.

Parlamentul, Consiliul și Republica Franceză susțin de asemenea că primul motiv trebuie respins ca inadmisibil.

În această privință, trebuie amintit că, în aplicarea articolului 277 TFUE, în cazul unui litigiu privind un act cu caracter general adoptat de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf TFUE pentru a invoca în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene inaplicabilitatea respectivului act.

Articolul 277 TFUE constituie expresia unui principiu general care asigură oricărei părți dreptul de a contesta, pe cale incidentală, în vederea obținerii anulării unei decizii care îi este adresată, validitatea actelor cu caracter general care constituie temeiul unei astfel de decizii (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a., C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 67 și jurisprudența citată).

Întrucât scopul articolului 277 TFUE nu este de a permite unei părți să conteste aplicabilitatea vreunui act cu caracter general în cadrul oricărui tip de acțiune, actul a cărui nelegalitate este invocată trebuie să fie aplicabil, direct sau indirect, în speța care face obiectul acțiunii (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a., C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 68 și jurisprudența citată).

Astfel, cu ocazia unei acțiuni în anulare formulate împotriva unor decizii individuale, Curtea a admis că pot face în mod valabil obiectul unei excepții de nelegalitate dispozițiile unui act cu aplicabilitate generală care constituie temeiul deciziilor menționate sau care au o legătură juridică directă cu astfel de decizii (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a., C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 69 și jurisprudența citată).

O legătură juridică directă poate rezulta în special din faptul că dispoziția a cărei nelegalitate este invocată pe cale de excepție participă la motivarea unei decizii atacate, inclusiv în cazul în care nu este vizată în motivarea formală a acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, Comisia/Calhau Correia de Paiva,C‑511/21 P, EU:C:2023:208, punctul 52).

În schimb, Curtea a statuat că este inadmisibilă o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva unui act cu caracter general a cărui decizie individuală atacată nu constituie o măsură de aplicare (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a., C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 70 și jurisprudența citată).

În speță, în primul rând, este cert că decizia de desemnare se întemeiază pe articolul 3 din RPD și că articolul 6 alineatul (7) din regulamentul menționat, a cărui nelegalitate este invocată de Apple, nu constituie temeiul său juridic.

În această privință, trebuie precizat că reiese atât din titlul deciziei de desemnare, cât și din a doua referire a acesteia că decizia menționată are ca temei juridic articolul 3 din RPD. În plus, la articolele 1 și 2 din această decizie, se prevede în esență că Apple este desemnată drept controlor de acces, în temeiul articolului 3 din RPD, și că SPE enumerate în aceeași decizie, inclusiv sistemul de operare iOS, sunt identificate drept puncte de acces importante care permit utilizatorilor comerciali să ajungă la utilizatorii finali, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din RPD.

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 31 de mai sus, articolul 6 alineatul (7) din RPD are o legătură juridică directă cu decizia de desemnare, trebuie arătat că această dispoziție nu participă la motivarea deciziei menționate.

Pe de o parte, articolul 6 alineatul (7) din RPD nu este vizat în mod formal în motivarea deciziei de desemnare.

Pe de altă parte, nu reiese nici din motivarea deciziei de desemnare, în special din considerentele (72)-(100), consacrate sistemului de operare iOS, că decizia menționată urmărește să pună în aplicare obligațiile rezultate din articolul 6 alineatul (7) din RPD privind în special acest SPE.

În al treilea rând, împrejurarea că, în urma adoptării deciziei de desemnare, Apple este obligată să respecte obligațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD nu decurge din decizia menționată în sine, ci din articolul 3 alineatul (10) din RPD coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat. Astfel, această din urmă dispoziție prevede că controlorul de acces respectă toate obligațiile enunțate la articolul menționat pentru fiecare dintre SPE enumerate în decizia de desemnare în conformitate cu articolul 3 alineatul (9) din RPD.

Desigur, decizia de desemnare constituie o condiție prealabilă pentru aplicarea obligațiilor care decurg din articolul 6 alineatul (7) din RPD, întrucât, în speță, dacă Apple nu ar fi fost desemnată drept controlor de acces, aceasta nu ar fi trebuit să respecte obligațiile care decurg din această dispoziție.

Cu toate acestea, împrejurarea că decizia de desemnare face aplicabile obligații prevăzute de RPD, în special făcând să curgă termenul de șase luni prevăzut la articolul 3 alineatul (10) din RPD, în care controlorul de acces trebuie să fi luat măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor prevăzute la articolele 5, 6 și 7 din RPD, nu are drept consecință faptul că decizia menționată constituie o măsură de aplicare a dispozițiilor menționate în sensul jurisprudenței citate la punctul 33 de mai sus. Astfel, articolul 6 alineatul (7) din RPD nu reglementează condițiile de desemnare a unei întreprinderi drept controlor de acces, a cărei evaluare face obiectul principal al deciziei de desemnare, ci se limitează să definească obligațiile de interoperabilitate la care este supusă aceasta numai după ce a intervenit desemnarea respectivă.

În al patrulea rând, trebuie să se distingă prezenta cauză de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a. (C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676), pe care se întemeiază Apple apreciind că normele RPD nu pot fi disociate în mod artificial în vederea examinării unei excepții de nelegalitate.

În această privință, trebuie arătat că, în această din urmă cauză, deciziile în litigiu se întemeiau pe o dispoziție tranzitorie din Statutul funcționarilor Uniunii Europene care organizează trecerea progresivă la un regim definitiv de concediu anual, acesta din urmă făcând obiectul excepției de nelegalitate. Curtea a considerat admisibilă această excepție, pentru motivul că perioada tranzitorie nu se justifica decât prin adoptarea regimului definitiv și că deciziile în litigiu constituiau astfel măsuri de aplicare a acestui regim, având o legătură juridică directă cu acesta, orice interpretare contrară conducând la o divizare artificială a perioadei definitive și a perioadelor tranzitorii ale acestui „regim care este unul și același”.

Rezultă că soluția în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a. (C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676), era justificată de împrejurările speciale ale acestei cauze, care însă nu se regăsesc în prezenta cauză.

RPD nu prevede instituirea succesivă a unui regim tranzitoriu și a unui regim definitiv, ci instituie un regim unic de obligații aplicabile întreprinderilor desemnate drept controlori de acces. Desigur, acest regim este structurat în două etape distincte, și anume, pe de o parte, desemnarea unei întreprinderi drept controlor de acces și, pe de altă parte, supunerea acestei întreprinderi obligațiilor prevăzute de RPD. Cu toate acestea, disocierea dintre aceste două faze rezultă în mod direct din însăși arhitectura RPD și are, prin urmare, un caracter inerent sistemului astfel instituit, fără ca această disociere să poată fi calificată drept artificială.

În aceste condiții, concluziile deduse de Curte în Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros ș.a. (C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676), nu pot fi transpuse în prezenta cauză.

Prin urmare, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 31-33 de mai sus, în măsura în care articolul 6 alineatul (7) din RPD nu constituie temeiul juridic al deciziei de desemnare și nu are o legătură juridică directă cu aceasta, este necesar să se considere că excepția de nelegalitate invocată împotriva acestei dispoziții nu este admisibilă.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Apple potrivit căruia, într‑un asemenea caz, ea ar fi lipsită de o protecție jurisdicțională efectivă, cu încălcarea articolului 47 din cartă.

Articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat.

Potrivit explicațiilor aferente acestui articol, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (Hotărârea din 14 decembrie 2021, Stolichna obshtina, rayon Pancharevo, C‑490/20, EU:C:2021:1008, punctul 60), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 alineatul (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) (a se vedea Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency,C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 52 și jurisprudența citată).

Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii menționat este constituit din diverse elemente, care includ printre altele dreptul la apărare, principiul egalității armelor, dreptul de acces la instanțele judecătorești, precum și dreptul de a fi consiliat, apărat și reprezentat (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis ș.a., C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 48).

În această privință, este necesar să se arate că reiese din jurisprudență că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut și că, pentru acest motiv, poate cuprinde restricții proporționale care urmăresc un scop legitim și nu aduc atingere însuși conținutului acestui drept (a se vedea Ordonanța din 6 aprilie 2017, PITEE/Comisia, C‑464/16 P, nepublicată, EU:C:2017:291, punctul 31 și jurisprudența citată, și Curtea EDO, 8 iunie 2006, V.M. împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2006:0608JUD004572399, § 41 și 42 și jurisprudența citată). În conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă, cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți (Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 160, și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage ș.a., C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 49).

Mai întâi, în ceea ce privește condiția potrivit căreia o limitare a dreptului la o cale de atac efectivă trebuie să fie prevăzută de lege, din cuprinsul punctelor 28-33 de mai sus reiese că posibilitatea de a invoca excepția de nelegalitate este, potrivit articolului 277 TFUE, limitată la dispozițiile unui act cu aplicabilitate generală care constituie temeiul unei decizii contestate sau care au o legătură juridică directă cu o astfel de decizie.

În continuare, această limitare respectă conținutul esențial al dreptului fundamental la protecție jurisdicțională efectivă, așa cum este consacrat la articolul 47 din cartă. Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 47 din cartă nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii, astfel cum rezultă și din explicațiile referitoare la respectivul articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, în vederea interpretării sale. Astfel, condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE trebuie să fie interpretate în lumina dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă, fără a se ajunge însă la înlăturarea acestor condiții expres prevăzute de Tratatul FUE (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia, C‑456/13 P, EU:C:2015:284, punctele 43 și 44 și jurisprudența citată).

În plus, în ceea ce privește problema dacă o astfel de limitare răspunde efectiv unor obiective de interes general, trebuie amintit de asemenea că tratatul, prin articolele 263 și 277 TFUE, pe de o parte, și prin articolul 267 TFUE, pe de altă parte, a stabilit un sistem complet de căi de atac și de proceduri destinat să asigure controlul legalității actelor instituțiilor, încredințându‑l instanței Uniunii (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami ș.a./Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 92 și jurisprudența citată).

Or, a permite invocarea excepției de nelegalitate prevăzute la articolul 277 TFUE în privința unor dispoziții care nu prezintă o legătură juridică directă cu decizia de desemnare ar putea încălca sistemul căilor de atac instituit prin tratat, modificând condițiile de admisibilitate a excepției menționate, rezervată, potrivit jurisprudenței citate la punctul 30 de mai sus, actelor cu aplicabilitate generală care sunt, direct sau indirect, aplicabile în speță și care face obiectul acțiunii.

În sfârșit, este necesar să se arate că o astfel de restricție nu afectează în mod disproporționat dreptul la o cale de atac efectivă, în măsura în care Apple păstrează posibilitatea de a invoca o excepție de nelegalitate care vizează dispoziția pe care o contestă în speță în cadrul altor proceduri.

Astfel, după cum susține în mod întemeiat Comisia, articolul 6 alineatul (7) din RPD ar putea fi pus în aplicare printr‑o decizie adoptată, în funcție de împrejurări, în temeiul articolelor 8, 13, 24, 29, 30 sau 31 din RPD.

Or, pentru a răspunde la argumentul Apple întemeiat pe încălcarea articolului 47 din cartă, astfel cum a fost precizat la punctul 25 de mai sus, trebuie arătat că adoptarea unui act de punere în aplicare de către Comisie în temeiul articolului 8 din RPD nu implică în mod necesar că aceasta din urmă constată o situație de încălcare imputabilă controlorului de acces în raport cu obligațiile prevăzute la articolele 5, 6 sau 7 din RPD și nici că acesta din urmă se plasează în mod voluntar într‑o asemenea situație pentru a putea invoca nelegalitatea uneia dintre aceste dispoziții, în temeiul articolului 277 TFUE, cu ocazia unei acțiuni întemeiate pe articolul 263 TFUE împotriva unui asemenea act al Comisiei.

Astfel, potrivit articolului 8 alineatul (3) din RPD, un controlor de acces poate solicita Comisiei să inițieze o procedură pentru a stabili dacă măsurile pe care intenționează să le pună în aplicare sau pe care le‑a pus în aplicare pentru a se conforma printre altele articolului 6 din RPD îndeplinesc efectiv obiectivul obligației relevante în situația specifică a acestuia.

În cazul în care Comisia ar considera aceste măsuri insuficiente, ea ar putea, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din RPD, după ce a inițiat procedura prevăzută la articolul 20 din RPD, să adopte un act de punere în aplicare, care ar putea preciza măsurile pe care controlorul de acces în cauză ar fi obligat să le pună în aplicare pentru a se conforma efectiv obligațiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (7) din RPD, fără a fi necesar să constate o încălcare a acestei din urmă dispoziții. Controlorul de acces în cauză ar putea, așadar, cu ocazia unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva actului menționat și întemeiate pe articolul 263 TFUE, să ridice o excepție de nelegalitate împotriva articolului 6 alineatul (7) din RPD.

Rezultă din ceea ce precedă că, întrucât excepția de nelegalitate invocată de Apple împotriva articolului 6 alineatul (7) din RPD nu este admisibilă, este necesar să se respingă primul motiv în cauza T‑1080/23 ca inadmisibil, fără a trebui să se examineze aspectul dacă o cerere de anulare în parte a articolului 2 litera (b) din decizia de desemnare este admisibilă.

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în cauza T‑1080/23, Apple contestă aprecierea Comisiei, cuprinsă în decizia de desemnare, potrivit căreia cele cinci magazine de aplicații software ale sale, și anume iOS App Store (pentru telefoanele mobile iPhone), iPadOS App Store (pentru tabletele electronice iPad), watchOS App Store (pentru ceasurile Apple Watch), macOS App Store (pentru calculatoarele Mac) și tvOS App Store (pentru consolele de televiziune Apple TV) (denumite în continuare, împreună, „magazinele App Store”) constituie un SPE unic.

În speță, cu titlu introductiv, trebuie amintit că, la 3 iulie 2023, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din RPD, Apple a furnizat Comisiei informațiile relevante menționate la alineatul (2) al articolului menționat prin intermediul formularului (denumit în continuare „formularul GD”) prevăzut în anexa I la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2023/814 al Comisiei din 14 aprilie 2023 privind modalitățile detaliate de desfășurare a anumitor proceduri de către Comisie în temeiul RPD (JO 2023, L 102, p. 6). Procedând astfel, în cursul procedurii de desemnare, Apple a susținut printre altele că exploata magazinele App Store, că magazinele menționate trebuiau calificate drept servicii de intermediere online, în sensul articolului 2 punctul 5 din RPD, și că fiecare dintre aceste magazine constituia un SPE distinct, astfel încât numai magazinul de aplicații software iOS App Store depășea pragurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din RPD.

În primul rând, Comisia a arătat, în considerentul (37) al deciziei de desemnare, că serviciul oferit de magazinele App Store (denumit în continuare „serviciul App Store”) corespundea atât definiției unui serviciu de intermediere online, în conformitate cu articolul 2 punctul 2 din Regulamentul (UE) 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online (JO 2019, L 186, p. 57), la care face trimitere articolul 2 punctul 5 din RPD, cât și definiției unui magazin de aplicații software, în conformitate cu articolul 2 punctul 14 din RPD.

În al doilea rând, în considerentele (38)-(41) ale deciziei de desemnare, Comisia a considerat că, indiferent de dispozitivul pe care era disponibil, fiecare dintre magazinele App Store era utilizat în aceleași scopuri, și anume ca intermediar între utilizatorii finali și utilizatorii comerciali în distribuția de aplicații și de conținuturi digitale integrate în aplicație. Comisia a considerat de asemenea că, în pofida diferențelor dintre fiecare dintre magazinele App Store, astfel cum au fost invocate de Apple pentru a justifica faptul că fiecare dintre ele ar avea un scop diferit, aceste diferențe se raportau mai degrabă la natura, la funcția și la utilizarea diferitelor dispozitive pe care era accesibil fiecare dintre magazinele App Store, precum și la experiența utilizatorului asociat, astfel încât nu era justificat să se trateze fiecare dintre magazinele App Store ca fiind SPE distincte.

În al treilea rând, în considerentele (43)-(47) ale deciziei de desemnare, Comisia a subliniat că dezvoltatorii de aplicații online și utilizatorii finali erau supuși unor norme, politici, orientări și specificații tehnice identice sau foarte similare atunci când utilizau fiecare dintre magazinele App Store pe cele cinci dispozitive în cauză.

În al patrulea rând, în considerentele (48)-(56) ale deciziei de desemnare, Comisia a arătat că, în ceea ce privește aplicațiile distribuite prin intermediul fiecăruia dintre magazinele App Store, Apple furniza utilizatorilor comerciali și utilizatorilor finali instrumente sau servicii identice sau foarte similare, inclusiv servicii de asistență.

În sfârșit, în al cincilea rând, în considerentele (57)-(59) ale deciziei de desemnare, Comisia a arătat că, în unele dintre comunicările sale, Apple prezenta magazinele App Store ca un serviciu unic, indiferent de dispozitivul utilizat pentru a avea acces la acestea.

În consecință, având în vedere că pragurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din RPD au fost atinse, Comisia a concluzionat, în considerentul (71) al deciziei de desemnare, că Apple trebuia să fie desemnată drept controlor de acces, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din RPD, în ceea ce privește serviciul App Store ca SPE.

Al doilea motiv invocat în cauza T‑1080/23 cuprinde patru critici, care trebuie analizate împreună. În primul rând, Apple arată că magazinele App Store urmăresc finalități principale diferite, și anume intermedierea furnizării de aplicații pe fiecare tip de dispozitiv în cauză. În al doilea rând, ea susține că fiecare dintre magazinele menționate este utilizat în mod diferit de utilizatorii finali și de utilizatorii comerciali. În al treilea rând, Apple consideră că argumentele suplimentare prezentate în decizia de desemnare sunt lipsite de relevanță juridică, deoarece nu se referă la scopul magazinelor App Store. În al patrulea rând, Apple susține că abordarea Comisiei în ceea ce privește viitoarele magazine de aplicații software demonstrează eroarea acesteia din urmă în desemnarea magazinelor App Store ca SPE unic.

Comisia, precum și Republica Franceză, Coalition for App Fairness și Free Software Foundation Europe contestă argumentele Apple. Comisia invocă de asemenea inadmisibilitatea celui de al doilea capăt de cerere în cauza T‑1080/23.

În această privință, trebuie amintit că, în primul rând, articolul 2 punctul 2 litera (a) din RPD prevede că serviciile de intermediere online sunt SPE în sensul regulamentului menționat.

În al doilea rând, în ceea ce privește definiția serviciilor de intermediere online, articolul 2 punctul 5 din RPD face trimitere la articolul 2 punctul 2 din Regulamentul 2019/1150. Potrivit acestei din urmă dispoziții, este vorba despre servicii care, mai întâi, constituie servicii ale societății informaționale în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1), în continuare, permit întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online să ofere bunuri sau servicii consumatorilor cu scopul de a facilita inițierea unor tranzacții directe între respectivele întreprinderi și consumatori, indiferent dacă aceste tranzacții sunt sau nu încheiate în cele din urmă, și, în sfârșit, sunt furnizate întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online pe baza unei relații contractuale între furnizorul respectivelor servicii și întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online care oferă bunuri sau servicii consumatorilor.

În al treilea rând, articolul 2 punctul 14 din RPD precizează că un magazin de aplicații software este un tip de servicii de intermediere online care se concentrează pe aplicațiile software ca produs sau serviciu intermediat.

Prin urmare, din dispozițiile articolului 2 punctele 2, 5 și 14 din RPD coroborate rezultă că, în sensul acestui regulament, un magazin de aplicații software este un SPE, în măsura în care, în calitate de serviciu de intermediere online, permite întreprinderilor utilizatoare de servicii de intermediere online să ofere aplicații software utilizatorilor finali, în vederea facilitării inițierii unor tranzacții directe între ei, indiferent dacă aceste tranzacții sunt sau nu încheiate în cele din urmă, serviciul menționat fiind oferit de o întreprindere care oferă SPE pe baza unor relații contractuale cu întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online în cauză.

Apple nu repune în discuție aprecierea potrivit căreia fiecare dintre magazinele App Store constituie un magazin de aplicații software și, prin urmare, un serviciu de intermediere online, în sensul RPD.

Cu toate acestea, Apple susține că toate magazinele App Store nu ar fi trebuit să fie avute în vedere de Comisie ca un SPE unic, ținând seama de faptul că fiecare dintre magazinele menționate urmărește un obiectiv propriu, care este furnizarea unui serviciu de intermediere online între întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online și utilizatorii finali în funcție de dispozitivul pe care funcționează acesta. Apple susține de asemenea că Comisia ar fi trebuit să ia în considerare articolul 2 punctul 15 din RPD, care definește o aplicație software ca fiind orice produs sau serviciu digital care funcționează pe baza unui sistem de operare.

În primul rând, în această privință, este necesar să se observe că definiția unui magazin de aplicații software în scopul RPD, astfel cum este expusă la punctul 76 de mai sus, nu face să depindă calificarea unui serviciu de intermediere online nici de dispozitivul pe care operează acest magazin, nici de sistemul de operare pe care funcționează aplicațiile software propuse în cadrul respectivului magazin.

Pe de o parte, această apreciere este confirmată de considerentul (14) al RPD, din care reiese printre altele că, în sensul regulamentului menționat, definiția SPE ar trebui să fie neutră din punct de vedere tehnologic și ar trebui înțeleasă ca incluzându‑le pe cele furnizate pe sau prin diverse mijloace sau dispozitive. Rezultă că legiuitorul Uniunii a intenționat să prevină faptul că calificarea unui serviciu în raport cu RPD ar putea varia în funcție de alegerile tehnologice făcute de controlorul de acces și că aprecierea existenței unui magazin de aplicații software trebuie efectuată, având în vedere definiția dată de RPD, independent de sistemul de operare cu care funcționează aplicațiile software în cauză sau de suportul material pe care se bazează distribuția lor.

Pe de altă parte, din articolul 2 punctul 14 din RPD reiese că aplicațiile software nu reprezintă decât obiectul tranzacției pe care un magazin de aplicații software este menit să o permită, ceea ce indică segmentul de frază „ca produs sau serviciu intermediat”. Astfel, această dispoziție, care face distincție între magazinul de aplicații software ca serviciu de intermediere online și aplicațiile software pe care permite să le distribuie, nu condiționează calificarea magazinului de aplicații de sistemul de operare pe care aceste aplicații sunt destinate să funcționeze.

În măsura în care Apple susține că, în mod incoerent cu abordarea adoptată pentru magazinele App Store, Comisia a admis că sistemele sale de operare, printre care iOS pentru care a fost desemnată controlor de acces, constituiau servicii distincte în funcție de echipamentul pe care opera fiecare sistem de operare, este suficient să se arate că articolul 2 punctul 10 din RPD definește un sistem de operare drept „un software de sistem care controlează funcțiile de bază ale hardware‑ului sau ale software‑ului și permite aplicațiilor software să ruleze pe baza lui” și că, astfel cum a subliniat Comisia în considerentul (83) al deciziei de desemnare, era necesar să se evalueze scopul unui sistem de operare din punct de vedere tehnologic, ținând seama de faptul că noțiunea de „sistem de exploatare” era intrinsec legată de hardware‑ul sau de software‑ul al cărui sistem de operare era conceput în mod specific pentru a controla funcțiile de bază și pe care era destinat să permită funcționarea aplicațiilor. Or, în principiu, această situație nu se regăsește în cazul unui magazin de aplicații software a cărui calificare nu depinde nici de dispozitivul pe care operează acest magazin, nici de sistemul de operare pe care rulează aplicațiile software propuse în cadrul acestui magazin, astfel cum se arată la punctul 79 de mai sus.

În al doilea rând, în măsura în care Apple invocă anexa la RPD, din care ar rezulta că fiecare dintre magazinele App Store ar trebui avută în vedere ca un SPE distinct, trebuie amintit că anexa la RPD are aceeași valoare juridică precum RPD însuși și face parte integrantă din acest regulament (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 noiembrie 2010, Comisia/Consiliul,C‑40/10, EU:C:2010:713, punctul 61). În consecință, aceasta poate permite să se aducă precizări cu privire la domeniul de aplicare al unei definiții prevăzute de o altă dispoziție a actului menționat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2019, A ș.a., C‑347/17, EU:C:2019:720, punctele 39-41 și 49).

Potrivit secțiunii A punctul 1 din anexa la RPD, obiectul acestei anexe este de a „specifica metodologia de identificare și de calculare a «utilizatorilor finali activi» și a «utilizatorilor comerciali activi» pentru fiecare [SPE] enumerat la articolul 2 punctul 2 [din RPD]” pentru a permite întreprinderilor să evalueze dacă SPE‑urile lor respectă pragurile cantitative prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b) din RPD și, prin urmare, se presupune că îndeplinesc cerința prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (b) din RPD.

Or, dat fiind că anexa la RPD urmărește să permită întreprinderilor să identifice utilizatorii finali activi și utilizatorii comerciali activi ai fiecărui SPE enumerat la articolul 2 punctul 2 din RPD, trebuie să se constate că aceasta conține indicații relevante pentru delimitarea SPE propuse de o întreprindere. În cazul în care Comisia ar aplica alte criterii pentru delimitarea SPE decât cele aplicate de întreprinderi pentru calcularea utilizatorilor finali activi și a utilizatorilor comerciali activi ai SPE oferite de ele, pentru a evalua dacă sunt atinse pragurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b) din RPD, întreprinderile respective nu ar putea beneficia de securitatea juridică pe care trebuie să le‑o ofere anexa la RPD, astfel cum se prevede în considerentul (20) al acestui regulament.

În plus, este adevărat, astfel cum susține Apple, că, atunci când unul sau mai multe SPE aparțin aceleiași categorii dintre cele enumerate la articolul 2 punctul 2 din RPD, cum este cazul magazinelor App Store, care aparțin aceleiași categorii de servicii de intermediere online, secțiunea D din anexa la RPD, intitulată „Transmiterea informațiilor”, precizează la alineatul (2) litera (b) că întreprinderea care furnizează unul sau mai multe SPE consideră ca fiind distincte SPE care sunt utilizate în scopuri diferite fie de utilizatorii lor finali, fie de utilizatorii lor comerciali, fie de ambele categorii de utilizatori, chiar dacă utilizatorii finali sau utilizatorii comerciali ai acestora pot fi identici.

Cu toate acestea, Apple nu menționează elemente care ar ilustra că fiecare dintre magazinele App Store, în funcție de dispozitivul pe care este utilizat, face obiectul unei utilizări diferite de celelalte magazine App Store, atât din partea utilizatorilor finali, cât și a utilizatorilor comerciali. Deși Apple a invocat elemente referitoare în special la frecvența de utilizare a fiecăruia dintre magazinele App Store în aceeași perioadă, la tipul de aplicații descărcate, la profunzimea catalogului aplicațiilor propuse sau chiar la prezentarea fiecărui magazin de aplicații software pe fiecare dispozitiv în cauză, trebuie să se constate că aceste elemente nu schimbă faptul că utilizatorii finali menționați și utilizatorii comerciali menționați au recurs la toate magazinele App Store în același scop, și anume, în esență, să încheie o tranzacție directă în ceea ce privește aplicațiile software în cauză, în conformitate cu definiția unui magazin de aplicații software în scopul RPD, astfel cum este prezentată la punctul 76 de mai sus. Prin urmare, Comisia a considerat în mod întemeiat că fiecare dintre magazinele App Store era utilizat în aceleași scopuri și că, prin urmare, acestea puteau fi considerate un SPE unic.

În plus, trebuie arătat că, astfel cum s‑a amintit la punctele 66-69 de mai sus, în decizia de desemnare, Comisia a răspuns la argumentația Apple potrivit căreia magazinele sale App Store urmăreau finalități diferite în funcție de dispozitivul pe care acestea funcționau. Apple nu reproșează Comisiei că a omis să ia în considerare unele dintre aceste elemente, ci că a adoptat o apreciere diferită de cea pe care o susținea în notificarea sa. Cu toate acestea, Comisia a considerat în mod întemeiat că elementele prezentate de Apple se refereau la natura, la funcția și la utilizarea diferitelor dispozitive pe care erau disponibile magazinele App Store, astfel încât aceste elemente nu permiteau să se constate că utilizatorii finali și utilizatorii comerciali au recurs la magazinele App Store în scopuri diferite.

În al treilea rând, în ceea ce privește critica formulată de Apple împotriva Comisiei, care, în opinia sa, nu ar fi trebuit să se întemeieze pe cele trei serii de considerații suplimentare dezvoltate în considerentele (43)-(59) ale deciziei de desemnare pentru a considera că magazinele App Store constituiau un SPE unic, trebuie arătat că aprecierea Comisiei se întemeiază mai întâi pe considerațiile expuse în considerentele (37) și (39) ale deciziei de desemnare, și anume: în esență, faptul că magazinele App Store respectă definițiile prevăzute la articolul 2 punctele 2, 5 și 14 din RPD pentru a putea fi calificate drept SPE în sensul RPD și că sunt utilizate în același scop, atât din punctul de vedere al utilizatorului final, cât și din punctul de vedere al utilizatorului profesionist, pe toate dispozitivele pe care sunt disponibile, în speță pentru a asigura distribuirea de aplicații software. Or, din cuprinsul punctelor 71-88 de mai sus rezultă că respectivele considerații ale Comisiei erau suficiente pentru a considera că serviciul App Store constituia unul și același SPE în sensul RPD.

În orice caz, trebuie arătat că cele trei serii de considerații suplimentare în discuție se referă, în primul rând, la norme, directive și dispoziții contractuale puse în aplicare de Apple în privința utilizatorilor finali și a utilizatorilor comerciali ai magazinelor App Store, în al doilea rând, la servicii de asistență pentru utilizatorii finali și la servicii de dezvoltare pentru utilizatorii comerciali furnizate de Apple în legătură cu magazinele App Store, precum și la posibilitatea de a utiliza același cont pentru a accesa diferitele magazine App Store sau de a utiliza pe toate dispozitivele o aplicație achiziționată prin intermediul unuia dintre magazinele App Store și, în al treilea rând, la elemente de comunicații ale Apple privind utilizarea aceleiași mărci App Store pentru a desemna toate magazinele App Store.

Or, trebuie subliniat că cele trei serii de considerații suplimentare în discuție se raportează la condițiile instituite de Apple pentru utilizarea magazinelor App Store atât de către utilizatorii finali, cât și de către utilizatorii comerciali. Prin urmare, contrar celor susținute de Apple, trebuie să se constate că aceste considerații suplimentare sunt pertinente pentru a demonstra că magazinele App Store urmăresc aceeași finalitate, și anume facilitarea încheierii de tranzacții între utilizatorii finali menționați și utilizatorii comerciali menționați în ceea ce privește aplicațiile software.

Trebuie să se arate de asemenea că, deși Apple contestă recurgerea de către Comisie la considerațiile suplimentare în discuție, aceasta nu susține că Comisia ar fi săvârșit o eroare materială în privința lor.

În plus, pentru a califica SPE în raport în special cu definițiile care figurează la articolul 2 din RPD și pentru a se asigura că o întreprindere nu urmărește să eludeze dispozițiile RPD, în conformitate cu dispozițiile articolului 13 din acesta, nu se poate reproșa Comisiei că a luat în considerare toate elementele relevante care pot demonstra că mai multe servicii constituie, în realitate, unul și același SPE pentru calcularea pragurilor stabilite la articolul 3 alineatul (2) din RPD. Această posibilitate se impune cu atât mai mult atunci când, precum în speță, Comisia nu intenționează să adopte prezentarea acestor servicii propusă de întreprinderea în cauză în formularul GD.

În ultimul rând, în ceea ce privește critica Apple potrivit căreia abordarea adoptată de Comisie în decizia de desemnare are drept consecință faptul că toate viitoarele magazine de aplicații software ale Apple vor fi acoperite în mod automat de decizia menționată, indiferent de dispozitivul pentru care sunt concepute, este suficient să se arate că această argumentație se întemeiază pe o interpretare a dispozițiilor articolului 2 punctul 2 din RPD și ale anexei la acesta potrivit căreia Comisia ar fi trebuit, pentru a califica magazinele App Store drept SPE în scopul RPD, să ia în considerare dispozitivul pe care este utilizat fiecare dintre magazinele App Store. Or, pentru motivele expuse la punctele 79-82 de mai sus, această argumentație este eronată și trebuie înlăturată.

În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, legalitatea unui act se apreciază în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, García Fernández ș.a./Comisia și SRB, C‑541/22 P, EU:C:2024:820, punctul 327 și jurisprudența citată).

Or, informația furnizată de Apple, în cursul procedurii de desemnare, privind introducerea viitoare pe piață a unui nou dispozitiv Vision Pro care dispunea de propriul magazin de aplicații software nu era susceptibilă să modifice aprecierea Comisiei privind serviciul App Store pentru aceleași motive precum cele menționate la punctele 79-82 de mai sus.

În orice caz, trebuie amintit că decizia de desemnare se referă la desemnarea Apple drept controlor de acces numai pentru SPE prezentate de aceasta din urmă în formularul său GD, care, în speță, era limitat, în ceea ce privește categoria magazinelor de aplicații software, numai la magazinele App Store. În plus, trebuie adăugat că, la cererea, printre altele, a controlorului de acces, Comisia poate revizui, modifica sau abroga în orice moment o decizie de desemnare adoptată în temeiul articolului 3 din RPD în cazul în care intervine o modificare semnificativă a unuia dintre faptele pe care s‑a bazat decizia respectivă sau în cazul în care această decizie se bazează pe informații incomplete, incorecte sau înșelătoare, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din RPD.

În aceste condiții, rezultă din cele ce precedă că Comisia putea considera, în considerentul (38) al deciziei de desemnare, că serviciul App Store constituia un serviciu de intermediere online unic, indiferent de dispozitivul de pe care acest serviciu este accesibil.

Prin urmare, rezultă din tot ceea ce precedă că al doilea motiv în cauza T‑1080/23 trebuie respins, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă o cerere de anulare, în totalitate, a articolului 2 litera (a) din decizia de desemnare este admisibilă.

Prin intermediul celui de al treilea motiv invocat în cauza T‑1080/23, Apple reproșează Comisiei că a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale RPD și ale CECE și că a săvârșit erori de fapt, întrucât decizia de desemnare concluzionează că iMessage constituie un NIICS.

Comisia contestă admisibilitatea celui de al treilea motiv.

Pe de o parte, Comisia consideră că aprecierile care figurează în considerentele deciziei de desemnare pot face, ca atare, obiectul unei acțiuni în anulare numai în măsura în care acestea constituie suportul necesar al dispozitivului său. Or, nu aceasta ar fi situația constatării în litigiu potrivit căreia iMessage este un NIICS.

Pe de altă parte, Comisia susține că numai măsurile care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele Apple, modificând în mod distinct situația sa juridică, pot face obiectul unei acțiuni în anulare. Apple nu ar fi explicat și nici nu ar fi demonstrat modul în care aprecierea, care figurează în considerentele deciziei de desemnare, potrivit căreia iMessage este un NIICS care constituie un SPE (denumită în continuare „NIICS SPE”) modifică în mod distinct situația sa juridică.

Pe de o parte, Apple susține că jurisprudența citată de Comisie potrivit căreia o acțiune în anulare nu poate fi formulată numai împotriva considerentelor preambulului unui act al Uniunii este lipsită de relevanță.

Pe de altă parte, Apple consideră în esență că calificarea NIICS de către Comisie are drept consecință juridică deschiderea investigației de piață în temeiul articolului 17 alineatul (3) din RPD. Acest lucru ar supune Apple procedurilor de reglementare prevăzute de RPD. În plus, în cazul în care Tribunalul ar considera că Apple este îndreptățită numai să conteste o decizie care are ca efect calificarea iMessage drept punct de acces important, aceasta ar însemna că nici decizia Comisiei de a încheia investigația de piață nu ar fi un act atacabil, astfel încât Apple s‑ar afla în imposibilitatea de a contesta calificarea drept NIICS.

Republica Franceză apreciază de asemenea că al treilea motiv este inadmisibil, întrucât decizia de desemnare nu a modificat în mod distinct situația juridică a Apple în ceea ce privește iMessage.

Potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunea în anulare prevăzută la articolul 263 TFUE este deschisă în privința tuturor dispozițiilor adoptate de instituții, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea Hotărârea din 26 martie 2019, Comisia/Italia,C‑621/16 P, EU:C:2019:251, punctul 44 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 46 și jurisprudența citată).

Nu constituie acte sau decizii susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în anulare decât măsurile care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctul 29, Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 51, și Hotărârea din 9 decembrie 2014, Schönberger/Parlamentul, C‑261/13 P, EU:C:2014:2423, punctul 13).

Pentru a stabili dacă un act sau o decizie produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia, trebuie examinată substanța sa (Hotărârea din 22 iunie 2000, Țările de Jos/Comisia, C‑147/96, EU:C:2000:335, punctul 27, și Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Consiliul, C‑425/13, EU:C:2015:483, punctul 27).

Cu privire la acest aspect, potrivit Curții, a examina substanța unui act înseamnă să se evalueze efectele sale în lumina unor criterii obiective, cum este conținutul actului în discuție, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției, ale organului, ale oficiului sau ale agenției Uniunii care este emitentul acestuia, aceste competențe netrebuind interpretate în mod abstract, ci ca elemente de natură să clarifice analiza concretă a conținutului actului menționat, care are un caracter central și indispensabil (Hotărârea din 6 mai 2021, ABLV Bank ș.a./BCE, C‑551/19 P și C‑552/19 P, EU:C:2021:369, punctul 41).

În primul rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că numai partea dispozitivă a unei decizii poate produce efecte juridice și, pe cale de consecință, poate cauza un prejudiciu, oricare ar fi motivarea pe care se bazează această decizie. În schimb, aprecierile formulate în motivele unei decizii nu pot face, ca atare, obiectul unei acțiuni în anulare și nu pot fi supuse controlului de legalitate din partea instanței Uniunii decât în măsura în care, în calitate de motive ale unui act cauzator de prejudiciu, constituie temeiul necesar al dispozitivului acestui act sau dacă, cel puțin, aceste motive pot modifica substanța a ceea ce s‑a decis în dispozitivul actului în discuție (Ordonanța din 28 ianuarie 2004, Țările de Jos/Comisia, C‑164/02, EU:C:2004:54, punctul 21, și Hotărârea din 26 februarie 2015, Orange/Comisia, T‑385/12, nepublicată, EU:T:2015:117, punctul 70). În acest context, trebuie amintit că, în principiu, dispozitivul unui act nu poate fi disociat de motivarea sa, astfel încât trebuie interpretat, dacă este necesar, ținând seama de motivele care au condus la adoptarea sa (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cableuropa ș.a./Comisia, T‑346/02 și T‑347/02, EU:T:2003:256, punctul 211 și jurisprudența citată).

Or, în decizia de desemnare, Comisia a considerat că iMessage era un NIICS SPE și că Apple atingea pragurile stabilite la articolul 3 alineatul (2) din RPD pentru acest SPE, ceea ce a determinat‑o să prezume că acesta constituia un punct de acces important care permitea utilizatorilor comerciali să ajungă la utilizatorii finali în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat. Cu toate acestea, având în vedere că Apple a prezentat argumente suficient de întemeiate care puneau în mod vădit sub semnul întrebării prezumția prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din RPD în ceea ce privește iMessage, Comisia a decis să deschidă o investigație de piață cu privire la acest serviciu, în conformitate cu articolul 17 alineatul (3) din regulamentul menționat, pentru a stabili dacă este necesar să se enumere acest SPE în decizia de desemnare. În consecință, iMessage nu figurează în partea dispozitivă a deciziei de desemnare ca SPE care constituie punct de acces important.

Prin urmare, considerentele (138)-(148) ale deciziei de desemnare prin care se invocă motivele pentru care iMessage trebuie considerat un NIICS SPE nu constituie suportul necesar al părții dispozitive a deciziei de desemnare.

În al doilea rând, în ceea ce privește efectele juridice produse de decizia de desemnare în cadrul RPD, Apple susține că Comisia nu putea deschide o investigație de piață în temeiul articolului 17 alineatul (3) din RPD fără a califica în prealabil iMessage drept NIICS SPE. Or, această calificare ar supune‑o procedurilor prevăzute în RPD. Cu toate acestea, trebuie să se constate că aceasta nu identifică efecte juridice obligatorii și concrete, aferente deschiderii unei investigații de piață, care ar fi de natură să modifice în mod distinct situația sa juridică.

În plus, astfel cum susține Comisia, RPD nu prevede nicio obligație și nu determină nicio consecință juridică numai pe baza calificării unui serviciu, atât timp cât serviciul în cauză nu a fost menționat în dispozitivul unei decizii de desemnare ca punct de acces important care permite utilizatorilor comerciali să ajungă la utilizatorii finali în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat.

Astfel, în ceea ce privește obligația controlorilor de acces în materie de interoperabilitate a NIICS, articolul 7 din RPD se aplică numai „[NIICS] care sunt enumerate în decizia de desemnare în temeiul articolului 3 alineatul (9) [din acest regulament]”. Situația este aceeași în ceea ce privește obligațiile prevăzute la articolele 5 și 6 din RPD, care prevăd, la alineatul (1), că „[c]ontrolorul de acces respectă toate obligațiile de la [respectivul] articol în ceea ce privește fiecare dintre [SPE ale] sale […] enumerate în decizia de desemnare în temeiul articolului 3 alineatul (9) [din regulamentul menționat]”. În sfârșit, articolul 3 alineatul (10) din RPD prevede că „[c]ontrolorul de acces se conformează obligațiilor prevăzute la articolele 5, 6 și 7 în termen de șase luni de la momentul când un [SPE] a fost enumerat în decizia de desemnare în temeiul alineatului (9) de la [respectivul] articol”.

În consecință, trebuie să se considere că Apple nu este supusă niciuneia dintre obligațiile prevăzute de RPD în ceea ce privește serviciul său iMessage ca urmare a adoptării deciziei de desemnare, chiar dacă serviciul menționat este calificat în acesta drept NIICS SPE.

Apple susține de asemenea că terții s‑ar putea baza pe constatarea în litigiu pentru a solicita Comisiei să includă iMessage în viitor printre punctele de acces importante, sub rezerva îndeplinirii condițiilor relevante. Apple adaugă că Comisia nu ar fi obligată să evalueze dacă serviciul iMessage rămâne un NIICS SPE în cadrul unor eventuale examinări viitoare ale aspectului dacă acest serviciu constituie un punct de acces important, în măsura în care această calificare ar fi fost adoptată definitiv.

În această privință, articolul 53 din RPD prevede că, până la 3 mai 2026 și, ulterior, o dată la trei ani, Comisia evaluează RPD și în special dacă este necesar să se modifice lista SPE prevăzută la articolul 2 punctul 2, din care fac parte NIICS. În plus, din articolul 4 alineatul (2) din RPD coroborat cu considerentul (30) al acestuia rezultă că natura tehnologică complexă și o evoluție foarte rapidă a SPE necesită o reexaminare periodică a statutului controlorilor de acces, precum și a listei SPE care constituie, în mod individual, puncte de acces importante. Cu toate acestea, nimic din RPD nu permite să se constate că, în cadrul unei eventuale reexaminări a unui SPE ca punct de acces important, Comisia s‑ar putea întemeia pe analiza sa efectuată cu ocazia adoptării unei decizii de desemnare anterioare și fără a efectua o nouă apreciere a împrejurărilor care fac obiectul reexaminării menționate.

Astfel, din articolul 4 alineatul (2) din RPD rezultă că calificarea drept NIICS SPE a serviciului iMessage nu poate fi considerată ca fiind definitiv dobândită pentru viitor.

În al treilea rând, trebuie arătat că articolul 2 punctul 9 din RPD definește NIICS prin referire la articolul 2 punctul 7 din CECE.

Printr‑o măsură de organizare a procedurii și în ședință, părțile au fost întrebate dacă constatarea în litigiu din decizia de desemnare era susceptibilă să producă efecte juridice obligatorii și să modifice în mod distinct situația juridică a Apple în ceea ce privește aplicarea CECE în procedurile naționale.

Apple a considerat că calificarea drept NIICS SPE a iMessage efectuată de Comisie în decizia de desemnare ar putea avea și a avut deja consecințe asupra punerii în aplicare a CECE de către autoritățile naționale de reglementare competente, de către alte autorități competente și de către instanțele naționale.

Cu privire la acest aspect, în primul rând, este necesar să se arate că punerea în aplicare a CECE, odată realizată transpunerea în dreptul național, ține de responsabilitatea autorităților naționale pe care statele membre le‑au desemnat ca fiind competente. Astfel, obligația unui stat membru de a lua toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligație imperativă impusă de articolul 288 al treilea paragraf TFUE și de directiva însăși (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, EU:C:1997:628, punctul 40 și jurisprudența citată). În speță, această obligație de transpunere este prevăzută la articolul 124 din CECE.

În al doilea rând, trebuie amintit că, pe de o parte, sistemele legislative și de reglementare instituite de statele membre pentru a se conforma CECE și, pe de altă parte, RPD sunt regimuri juridice distincte. Astfel, CECE nu cuprinde nicio dispoziție care să prevadă că autoritățile naționale de reglementare și celelalte autorități competente sunt ținute, atunci când pun în aplicare competențele și responsabilitățile pe care le încredințează, de eventuala calificare de către Comisie a unui NIICS în scopul punerii în aplicare a RPD.

Dimpotrivă, articolul 1 alineatul (4) din RPD coroborat cu considerentul (64) al acestuia precizează că, în ceea ce privește serviciile de comunicații interpersonale în sensul articolului 2 punctul 5 din CECE, „[RPD] nu aduce atingere competențelor și responsabilităților conferite autorităților naționale de reglementare și altor autorități competente în temeiul articolului 61 [din CECE]”. Din această dispoziție rezultă că autoritățile competente în temeiul CECE, atunci când își exercită competențele și responsabilitățile în ceea ce privește acest tip de servicii, nu sunt obligate să respecte dispozițiile RPD.

În plus, CECE nu acordă Comisiei niciun rol de consiliere sau de coordonare explicită atunci când evaluează dacă un anumit serviciu intră în domeniul său de aplicare.

Rezultă că punerea în aplicare de către autoritățile naționale competente a competențelor și a responsabilităților pe care le au în temeiul CECE în privința unui NIICS nu poate depinde de calificarea care ar fi putut fi efectuată în prealabil de Comisie în cadrul punerii în aplicare a RPD.

Prin urmare, trebuie să se constate că calificarea drept NIICS SPE de către Comisie în decizia de desemnare nu produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele Apple, modificând în mod distinct situația sa juridică în sensul jurisprudenței menționate la punctele 108 și 109 de mai sus.

Această apreciere nu este infirmată de argumentul Apple potrivit căruia, dacă nu ar avea dreptul să conteste o decizie finală a Comisiei decât cu condiția ca această decizie să conducă la desemnarea sa drept controlor de acces, ea nu ar avea niciun mijloc de a contesta aprecierea Comisiei potrivit căreia iMessage este un NIICS, ceea ce ar fi contrar dreptului său la o cale de atac efectivă și accesului la o instanță judecătorească în sensul articolului 47 din cartă și al articolului 6 din CEDO.

În această privință, din cuprinsul punctelor 49-52 de mai sus reiese că, pe de o parte, dreptul de acces la o instanță nu este absolut și că, pentru acest motiv, poate cuprinde restricții proporționale care urmăresc un scop legitim și nu aduc atingere însuși conținutului acestui drept.

Pe de altă parte, în ceea ce privește mai precis condițiile de admisibilitate a acțiunilor în anulare, deși condiția privind efectele juridice obligatorii ale actului atacat trebuie interpretată în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă așa cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă, acest drept nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii, astfel cum rezultă și din explicațiile referitoare la respectivul articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, în vederea interpretării sale. Prin urmare, interpretarea noțiunii de act atacabil în lumina articolului 47 menționat nu poate conduce la înlăturarea acestei condiții fără a depăși competențele atribuite instanțelor Uniunii prin tratat (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia, C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800, punctul 66 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctele 52 și 53).

Rezultă că calificarea iMessage drept NIICS SPE în decizia de desemnare nu produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele Apple și, prin urmare, nu modifică în mod distinct situația juridică a acesteia. În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Întrucât toate motivele în cauza T‑1080/23 au fost respinse, acțiunea formulată în cauza menționată trebuie respinsă în totalitate.

Prin acțiunea pe care o prezintă în cadrul cauzei T‑1079/23, Apple solicită anularea deciziei de deschidere a investigației de piață menționate la punctul 4 de mai sus, în măsura în care aceasta se întemeiază pe constatarea că serviciul iMessage constituie un NIICS în sensul RPD și al CECE.

Prin intermediul unei excepții de inadmisibilitate invocate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură în cauza T‑1079/23, Comisia invocă două cauze de inadmisibilitate. În esență, aceasta susține, pe de o parte, că decizia de deschidere a investigației de piață constituie un act pregătitor și, prin urmare, nu este un act atacabil și, pe de altă parte, că, întrucât decizia menționată nu produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele Apple, ea nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare în fața Tribunalului.

Prin acțiunea pe care o prezintă în cauza T‑214/24, Apple solicită anularea deciziei de închidere a investigației de piață menționate la punctul 7 de mai sus, în măsura în care Comisia a concluzionat în aceasta că iMessage era un NIICS SPE.

Printr‑o excepție de inadmisibilitate invocată în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură în cauza T‑214/24, Comisia susține în esență că decizia de închidere a investigației de piață nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare, în măsura în care această decizie, prin care concluzionează că Apple nu trebuie desemnată drept controlor de acces pentru NIICS SPE iMessage al acesteia, nu modifică în mod distinct situația juridică a acesteia.

În aceste două cauze, Comisia susține în special că pot face obiectul unei acțiuni în anulare numai măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele Apple, modificând în mod distinct situația sa juridică.

În această privință, RPD nu ar conține nicio obligație sau normă aplicabilă unui serviciu calificat drept SPE, cu excepția cazului în care acest serviciu a fost menționat în dispozitivul unei decizii de desemnare ca punct de acces important prin care utilizatorii comerciali ajung la utilizatorii finali în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat.

Ar rezulta de aici că acțiunile în anulare formulate de Apple împotriva deciziei de deschidere a investigației de piață și a deciziei de închidere a investigației de piață trebuie respinse ca inadmisibile, dat fiind că deciziile menționate nu determină o modificare semnificativă a situației juridice a Apple.

Apple susține că Comisia consideră în mod eronat că calificarea drept NIICS în decizia de deschidere a investigației de piață și în decizia de închidere a investigației de piață nu este de natură să îi afecteze interesele, modificând în mod distinct situația sa juridică. Astfel, prin această constatare, Comisia ar fi ajuns la o concluzie juridică definitivă care ar fi dat naștere unor obligații în temeiul RPD, care sunt de natură să îi afecteze interesele, modificând în mod distinct situația sa juridică.

Părțile terțe ar putea, printre altele, să se bazeze pe această constatare pentru a solicita Comisiei să includă iMessage într‑o decizie de desemnare. În plus, în scopul aplicării RPD, Comisia nu ar mai trebui să evalueze dacă în viitor iMessage constituie într‑adevăr un NIICS SPE, întrucât această condiție ar fi îndeplinită.

În sfârșit, dacă Apple nu ar putea contesta constatarea menționată în decizia de desemnare, în decizia de deschidere a investigației de piață sau în decizia de închidere a investigației de piață, ar rezulta de aici o atingere adusă dreptului la o cale de atac efectivă și la un acces la instanță pe care o are în temeiul articolului 47 din cartă și al articolului 6 din CEDO.

În speță, astfel cum susține Apple și fără ca acest lucru să fie contestat de Comisie, decizia de inițiere a investigației de piață și decizia de închidere a investigației de piață reiau aprecierea care figurează în decizia de desemnare potrivit căreia iMessage trebuie să fie calificată drept NIICS. Cu toate acestea, trebuie să se constate că, prin intermediul primeia dintre aceste decizii, Comisia se limitează să deschidă o investigație pentru a examina dacă elementele invocate de Apple permit repunerea în discuție a prezumțiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din RPD și, prin intermediul celei de a doua, concluzionează că Apple nu trebuie considerată controlor de acces pentru iMessage.

În consecință, constatarea în litigiu care figurează în aceste decizii nu produce efecte juridice obligatorii de natură să modifice în mod distinct situația juridică a Apple, în conformitate cu aprecierea efectuată la punctele 114-133 de mai sus.

Trebuie să se concluzioneze, așadar, că decizia de inițiere a investigației de piață și decizia de închidere a investigației de piață, precum și decizia de desemnare, în măsura în care califică iMessage drept NIICS SPE, nu sunt de natură să afecteze interesele Apple, modificând în mod distinct situația sa juridică.

Prin urmare și fără a fi necesar să se examineze dacă decizia de deschidere a investigației de piață constituie un act pregătitor, este necesar să se declare inadmisibile motivele unice invocate în cauzele T‑1079/23 și T‑214/24 și, prin urmare, să se respingă acțiunile în cauzele menționate ca fiind inadmisibile.

Având în vedere toate cele de mai sus, acțiunile trebuie respinse.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Apple a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie și de Coalition for App Fairness, conform concluziilor acestora.

Conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

De asemenea, în temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Free Software Foundation Europe suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta, judecând în complet de cinci judecători)

8 iulie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

Cauza T‑1079/23

Cauza T‑1080/23

Cauza T‑214/24

În drept

Cu privire la acțiunea formulată în cauza T‑1080/23

Cu privire la primul motiv invocat în cauza T‑1080/23

Cu privire la al doilea motiv invocat în cauza T‑1080/23

Cu privire la al treilea motiv invocat în cauza T‑1080/23

Cu privire la acțiunile prezentate în cauzele T‑1079/23 și T‑214/24

Cu privire la cheltuielile de judecată