Hotărârea Tribunalului (Camera a noua extinsă) din 12 noiembrie 2025.#Föreningen Svenskt Landskapsskydd ș.a. împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Mediu – Regulamentul (UE) 2022/2577 de stabilire a unui cadru pentru accelerarea implementării energiei din surse regenerabile – Cerere de reexaminare internă – Articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 – Respingerea cererii – Act adoptat în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE – Act care nu poate face obiectul unei cereri de reexaminare internă – Articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006 – Noțiunea de «act administrativ» – Articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus – Articolul 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus – Act adoptat în «exercitarea puterii legislative».#Cauza T-534/23.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantele, Föreningen Svenskt Landskapsskydd și celelalte persoane juridice ale căror nume figurează în anexă, solicită anularea Deciziei Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2023 (denumită în continuare „decizia atacată”) prin care s‑a respins ca inadmisibilă și, cu titlu subsidiar, ca nefondată cererea de reexaminare internă a Regulamentului (UE) 2022/2577 al Consiliului din 22 decembrie 2022 de stabilire a unui cadru pentru accelerarea implementării energiei din surse regenerabile (JO 2022, L 335, p. 36), pe care acestea au formulat‑o la 22 februarie 2023 în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organele Uniunii, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului (JO 2006, L 264, p. 13, Ediție specială, 15/vol. 17, p. 126), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2021/1767 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 octombrie 2021 (JO 2021, L 356, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul Aarhus”).

Reclamantele sunt asociații fără scop lucrativ care își desfășoară activitatea în domeniul protecției mediului.

În urma războiului de agresiune purtat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, în 2022 a avut loc o întrerupere bruscă și semnificativă a fluxurilor de gaze provenind din Rusia, evidențiind o urgență de a elimina dependența de aprovizionarea din Rusia și de a garanta securitatea aprovizionării în Uniunea Europeană.

În acest context, la 20 și 21 octombrie 2022, Consiliul European a invitat în concluziile sale Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană să prezinte de urgență decizii concrete, în special prin accelerarea și simplificarea procedurilor de acordare a autorizațiilor pentru a stimula implementarea energiei din surse regenerabile și a rețelelor electrice, inclusiv prin măsuri de urgență în temeiul articolului 122 TFUE. La 9 noiembrie 2022, Comisia a adoptat Propunerea COM(2022) 591 final de regulament al Consiliului de instituire a cadrului pentru accelerarea implementării energiei din surse regenerabile, care prevede măsuri temporare, proporționale și extraordinare ce completează inițiativele de răspuns la criza de pe piețele energiei și legislația Uniunii relevantă existentă. La 24 noiembrie 2022, Consiliul a convenit în principiu asupra unui proiect de text. La 22 decembrie 2022, în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, Consiliul a adoptat Regulamentul 2022/2577.

Astfel cum reiese din considerentele (3), (4) și (6) ale Regulamentului 2022/2577, pentru a accelera pe termen scurt ritmul de implementare a energiei din surse regenerabile în Uniune, Consiliul a considerat că este necesar să se accelereze anumite proceduri de acordare a autorizațiilor aplicabile unor tehnologii specifice în domeniul energiei din surse regenerabile, în special prin exceptarea de la anumite obligații de evaluare prevăzute în legislația de mediu a Uniunii.

La 22 februarie 2023, reclamantele au adresat Consiliului o cerere de reexaminare internă privind Regulamentul 2022/2577, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus.

Prin decizia atacată, notificată reclamantelor la 13 iunie 2023, Consiliul a respins cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577 ca inadmisibilă și, cu titlu subsidiar, ca nefondată.

Consiliul a indicat în esență că Regulamentul 2022/2577, adoptat în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, introduce derogări punctuale și temporare de la acte adoptate în conformitate cu o procedură legislativă ordinară sau specială în sensul articolului 289 alineatele (1) și (2) TFUE și, prin urmare, nu poate intra sub incidența definiției „actului administrativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus. În această privință, Consiliul a subliniat că, deși Regulamentul 2022/2577 nu este considerat un act legislativ în sensul Tratatului FUE, și anume un act adoptat potrivit unei proceduri legislative ordinare sau speciale în conformitate cu articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE, prin conținutul și efectele sale, el constituie totuși un act legislativ în raport cu Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu (JO 2005, L 124, p. 4, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 204, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”). Cu titlu subsidiar, Consiliul a respins cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577 și pentru motivul că este nefondată.

Reclamantele solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii ca nefondată; – obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii lor, reclamantele invocă cinci motive. Prin intermediul primului motiv, acestea invocă faptul că Consiliul a săvârșit o eroare de drept atunci când a respins ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577. Prin intermediul celui de al doilea motiv, ele susțin că Consiliul a săvârșit o eroare de drept în decizia atacată în raport cu articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus prin respingerea cererii lor de reexaminare internă pentru motivul că Regulamentul 2022/2577 nu avea caracterul unui act administrativ în sensul regulamentului menționat. Prin intermediul celui de al treilea motiv, ele invocă o excepție de nelegalitate a Regulamentului 2022/2577. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamantele susțin în esență că decizia atacată este afectată de o eroare vădită de apreciere. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, acestea invocă o încălcare a obligației de motivare.

Lectura înscrisurilor reclamantelor permite să se identifice patru aspecte în susținerea primului motiv, întemeiate, primul, în esență pe nemotivare, al doilea, în esență pe o încălcare a articolului 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus și a articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus, al treilea, pe o încălcare a articolului 2 alineatul (1) literele (c) și (g) și a articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus și, al patrulea, pe o încălcare a articolului 289 alineatele (1)-(3) TFUE și a principiului securității juridice.

Tribunalul apreciază că este necesar să se examineze mai întâi primul aspect al primului motiv, apoi, împreună, al doilea și al treilea aspect ale acestui motiv și, în sfârșit, al patrulea aspect al aceluiași motiv.

În susținerea primului aspect al primului motiv, întemeiat pe o lipsă de inteligibilitate, reclamantele invocă în realitate o insuficiență a motivării deciziei atacate.

În acest sens, reclamantele susțin că argumentația Consiliului care figurează în decizia atacată potrivit căreia Regulamentul 2022/2577 nu constituie nici un „act legislativ” în sensul Tratatului FUE, nici un „act administrativ” în sensul Regulamentului Aarhus ar fi contradictorie. În opinia lor, cele două categorii de acte se exclud reciproc. Pe de altă parte, ele arată că Consiliul nu definește în mod concret în decizia menționată tipul de act căruia i‑ar putea corespunde Regulamentul 2022/2577 în sensul Tratatului FUE, al Convenției de la Aarhus și al Regulamentului Aarhus, cu încălcarea principiului securității juridice.

Consiliul, susținut de Comisie, contestă argumentele reclamantelor.

Trebuie amintit că, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, motivarea impusă la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să expună în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă cerințele impuse în dispozițiile citate anterior trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 80 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 3 mai 2018, Malta/Comisia, T‑653/16, EU:T:2018:241, punctul 53 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, lipsa motivării poate fi constatată chiar și atunci când decizia în cauză cuprinde anumite elemente de motivare. Astfel, o motivare contradictorie sau neinteligibilă echivalează cu o lipsă a motivării. Același lucru este valabil atunci când elementele de motivare care figurează în decizia în discuție sunt atât de lacunare, încât nu permit nicidecum destinatarului său, în contextul adoptării acesteia, să înțeleagă raționamentul autorului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 55 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus prevede de asemenea că poziția adoptată de instituția sau organismul Uniunii sesizat cu o cerere de reexaminare internă a unuia dintre actele sale se motivează în scris. Această motivare trebuie să permită solicitantului să înțeleagă motivele pe care se întemeiază decizia instituției sau a organului competent (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, ClientEarth/BEI, T‑9/19, EU:T:2021:42, punctul 87).

În speță, după cum reiese din decizia atacată, Consiliul a respins cererea de reexaminare internă ca inadmisibilă pentru motivul că Regulamentul 2022/2577 nu constituie un act care poate face obiectul unei reexaminări interne, și anume un „act administrativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus. În acest sens, Consiliul arată că, deși Regulamentul 2022/2577 nu constituie un act legislativ în sensul tratatelor, el nu constituie totuși un „act administrativ” în sensul Regulamentului Aarhus. Consiliul subliniază că, prin conținutul și efectele sale, Regulamentul 2022/2577 este intrinsec legat de actele legislative, acestea din urmă fiind excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Aarhus. Pe de altă parte, Consiliul constată că Regulamentul 2022/2577 cuprinde măsuri care pot deroga de la alte acte, inclusiv de la alte acte legislative.

În această privință, motivele care figurează în decizia atacată sunt suficiente pentru a permite reclamantelor să cunoască motivele pentru care Consiliul a respins ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577 și pentru a le permite să conteste temeinicia acestor motive. În plus, aceleași motive sunt suficiente pentru a permite Tribunalului să exercite un control jurisdicțional. Astfel, motivarea deciziei atacate nu este nici contradictorie, nici neinteligibilă și evidențiază raționamentul autorului său în mod clar și neechivoc.

Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește al doilea aspect, reclamantele invocă în realitate erori de drept, și anume o încălcare a articolului 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus și o încălcare a articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus. Pe de altă parte, în cadrul celui de al treilea aspect, reclamantele invocă o încălcare a articolului 2 alineatul (1) literele (c) și (g) și a articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus.

Reclamantele susțin în esență că Consiliul a săvârșit o eroare de drept în decizia atacată în raport cu articolul 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus și cu articolul 2 alineatul (1) literele (c) și (g) și cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus prin respingerea cererii lor de reexaminare internă pentru motivul că Regulamentul 2022/2577 nu are caracterul unui „act administrativ”, în sensul Regulamentului Aarhus.

În acest sens, reclamantele subliniază faptul că Regulamentul Aarhus se aplică instituțiilor și organismelor Uniunii, definite la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din acesta, ca fiind „orice instituție […], organ, oficiu sau agenție […], cu excepția situației în care acționează în exercitarea puterii judecătorești sau legislative”. Pe de altă parte, articolul 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus ar defini expresia „autoritate publică” în mod extensiv, precizând că această definiție nu include „organisme sau instituții care acționează cu capacitate […] legislativă”.

În plus, reclamantele arată că „actul administrativ” care poate face obiectul unei cereri de reexaminare în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus este definit la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament ca fiind „orice act fără caracter legislativ adoptat de o instituție sau de un organ al Uniunii […]”.

Astfel, întrucât Regulamentul 2022/2577 nu a fost adoptat de Consiliu în urma uneia dintre procedurile legislative prevăzute la articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE și, prin urmare, în exercitarea puterii legislative, acesta ar constitui un „act administrativ” care poate face obiectul unei proceduri de reexaminare internă prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus și la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, care prevede că membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul.

Pe de altă parte, reclamantele susțin că afirmația Consiliului din decizia atacată, potrivit căreia modificarea definiției noțiunii de „act administrativ” din Regulamentul 2021/1767 urmărea extinderea domeniului de aplicare material al actelor supuse procedurii de reexaminare la actele cu aplicabilitate generală, fără a include însă actele care, în temeiul Convenției de la Aarhus, trebuie calificate drept acte legislative, este contrazisă de dispozițiile regulamentului menționat. Astfel, pe de o parte, noțiunea de „act administrativ” ar fi definită în prezent de Regulamentul 2021/1767 ca fiind „orice act fără caracter legislativ adoptat de o instituție sau de un organ al Uniunii”. Pe de altă parte, considerentul (8) al regulamentului menționat ar face aluzie la necesitatea de a extinde domeniul de aplicare material al actelor supuse procedurii de reexaminare internă pentru a include „actele fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală”.

Consiliul, susținut de Comisie, contestă argumentele reclamantelor.

Revine Tribunalului sarcina de a examina dacă Consiliul a respins în mod eronat cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577 ca inadmisibilă pentru motivul că această cerere nu privea un act care poate face obiectul unei asemenea reexaminări în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus, și anume un „act administrativ”, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament.

Prin urmare, pentru a aprecia temeinicia primului motiv, noțiunea de „act administrativ” trebuie interpretată în sensul și în vederea aplicării Regulamentului Aarhus.

Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii impune să se țină seama nu numai de formularea sa, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. Geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să dezvăluie elemente relevante pentru interpretarea sa (a se vedea Hotărârea din 29 iulie 2024, Asociația Crescătorilor de Vaci Bălțată Românească Tip Simmental, C‑286/23, EU:C:2024:655, punctul 38 și jurisprudența citată).

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea literală, din modul de redactare a articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus rezultă că acesta definește actul administrativ ca „orice act fără caracter legislativ adoptat de o instituție sau de un organ al Uniunii, care are efecte juridice externe și care conține dispoziții care ar putea să contravină dreptului mediului […]”.

Trebuie să se constate că, pe de o parte, legiuitorul Uniunii a definit, la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus, noțiunea de „act administrativ” numai ca un „act fără caracter legislativ” și că, pe de altă parte, el a definit această noțiune prin opoziție cu cea de „act legislativ”, fără a se referi însă la categoria actelor adoptate potrivit unei proceduri legislative ordinare sau speciale în sensul articolului 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

În al doilea rând, în ceea ce privește interpretarea contextuală, primo, din considerentele (7) și (11) ale Regulamentului Aarhus reiese că legiuitorul Uniunii a dorit ca instituțiile sau organele Uniunii care acționează în exercitarea puterii legislative să fie excluse din domeniul de aplicare al Convenției de la Aarhus.

În acest sens, articolul 1 din Regulamentul Aarhus prevede că regulamentul respectiv se aplică „pentru instituțiile și organele Uniunii”. Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din același regulament prevede o definiție a noțiunii de „instituții și organe ale Uniunii” care exclude instituțiile sau organele Uniunii care acționează în exercitarea puterii judecătorești sau legislative. Rezultă, așadar, din coroborarea articolului 1 cu articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Aarhus că acesta nu se aplică instituțiilor și organelor Uniunii care acționează în exercitarea puterii judecătorești sau legislative.

Pe de altă parte, articolul 10 din Regulamentul Aarhus prevede, la rândul său, normele referitoare la o cerere de reexaminare internă a actelor administrative.

Or, trebuie arătat că noțiunea de „act fără caracter legislativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus și noțiunea de acte adoptate de instituțiile sau organele Uniunii „care acționează în exercitarea puterii judecătorești sau legislative”, care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat, sunt interdependente. Astfel, domeniul de aplicare al articolului 10 din acest regulament nu îl poate depăși pe cel al regulamentului însuși, așa cum este definit în special la articolul 1 și la articolul 2 alineatul (1) literele (c) și (g).

În această privință, din moment ce articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Aarhus exclude aplicarea acestuia în ceea ce privește instituțiile sau organele Uniunii care acționează în exercitarea puterii judecătorești sau legislative, actele adoptate în acest cadru nu pot constitui acte administrative în sensul Regulamentului Aarhus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Mellifera/Comisia, C‑784/18 P, nepublicată, EU:C:2020:630, punctul 81).

Secundo, trebuie să se observe că, deși la adoptarea Regulamentului 2021/1767 legiuitorul Uniunii a dorit să extindă domeniul de aplicare al procedurii de reexaminare internă în scopul de a realiza conformitatea dreptului Uniunii cu dispozițiile Convenției de la Aarhus, el nu a intenționat să modifice această excludere a actelor legislative din domeniul de aplicare al respectivei proceduri speciale privind calea de atac, după cum demonstrează în special considerentul (8) al acestui regulament, care arată că este necesar să se includă în domeniul de aplicare al articolului 10 din Regulamentul Aarhus numai „actele fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală”.

Considerentul (8) al Regulamentului 2021/1767 se referă într‑adevăr la necesitatea de a extinde domeniul de aplicare al procedurii de reexaminare internă prevăzute de Regulamentul Aarhus pentru a include în acesta actele fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală. Cu toate acestea, pentru a defini actele legislative care sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Aarhus, acest considerent nu se referă la procedurile legislative prevăzute la articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

Tertio, este de asemenea necesar să se arate că, în ceea ce privește articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul Aarhus, care definește noțiunea de „dreptul mediului”, Curtea a statuat că faptul că articolul menționat se referă în anumite versiuni lingvistice la „legislație” sau la „orice dispoziție legislativă” nu poate implica faptul că noțiunea de „dreptul mediului” este limitată în scopul aplicării acestui regulament la acte legislative, în sensul articolului 289 alineatul (3) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 85).

Astfel, reiese din jurisprudența menționată la punctul 43 de mai sus că Curtea nu a interpretat expresia „dispoziție legislativă”, care figurează la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul Aarhus, în sensul precis și formal care decurge din articolul 289 TFUE.

În aceste condiții, deși este adevărat că un act legislativ în sensul articolului 289 TFUE nu constituie un act administrativ în sensul și în scopul aplicării Regulamentului Aarhus, din interpretarea contextuală dezvoltată la punctele 36-44 de mai sus nu reiese că noțiunea de „putere legislativă”, menționată la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din același regulament, coincide perfect cu categoria actelor legislative definite la articolul 289 TFUE.

În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea teleologică, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, textele de drept al Uniunii trebuie interpretate, în măsura posibilului, în lumina dreptului internațional, în special atunci când aceste texte vizează punerea în aplicare a unui acord internațional încheiat de Uniune, întrucât acest drept face parte din ordinea juridică a Uniunii și este obligatoriu pentru instituțiile acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2015, Evans, C‑179/13, EU:C:2015:12, punctul 35 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 66 și jurisprudența citată).

În această privință, din articolul 3 alineatul (5) TUE reiese că Uniunea contribuie la „respectarea strictă și la dezvoltarea dreptului internațional”.

Astfel, Regulamentul Aarhus are ca obiect punerea în aplicare, în ceea ce privește instituțiile Uniunii, a stipulațiilor articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 67 și jurisprudența citată).

Deși articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus nu poate fi invocat în scopul aprecierii legalității articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus, o asemenea constatare nu se opune ca dispozițiile acestui regulament să fie interpretate, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 46 de mai sus, în măsura posibilului în lumina Convenției de la Aarhus (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 68 și jurisprudența citată).

Astfel, o asemenea interpretare constituie un mijloc esențial pentru a garanta, în conformitate cu voința legiuitorului Uniunii exprimată în considerentul (3) al Regulamentului Aarhus, că dispozițiile dreptului Uniunii rămân compatibile cu cele ale acestei convenții (Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 69).

În acest sens, din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus referitor la accesul la justiție reiese că fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul.

Noțiunea de „act care poate face obiectul unui control” nu este însă definită în cadrul articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

Cu toate acestea, întinderea la prima vedere extrem de largă a articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus trebuie relativizată. Astfel, domeniul de aplicare material al acestei dispoziții este delimitat de articolul 2 punctul 2 din convenția menționată, din care reiese că aceasta din urmă nu se aplică actelor de natură legislativă. În conformitate cu dispoziția menționată, noțiunea de „autoritate publică” ale cărei acțiuni care contravin dreptului mediului pot face obiectul unor contestații exclude organismele sau instituțiile care acționează cu capacitate judiciară sau legislativă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, BEI și Comisia/ClientEarth, C‑212/21 P și C‑223/21 P, EU:C:2023:546, punctul 70).

Cu toate acestea, Convenția de la Aarhus nu precizează circumstanțele în care organismele sau instituțiile acționează cu capacitate legislativă sau judiciară.

Rezultă că autorii Convenției de la Aarhus au exclus în mod expres din domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (3) din această convenție, având în vedere ultima teză a articolului 2 punctul 2 din aceasta, actele organismelor sau ale instituțiilor care acționează cu capacitate judiciară sau legislativă, fără a mai defini ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „capacitate legislativă” și în special fără a lăsa părților la această convenție sarcina de a defini noțiunea respectivă printr‑o trimitere la legislația lor internă.

În acest sens, trebuie arătat că o interpretare literală a articolului 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus nu permite să se considere că definiția noțiunii de „capacitate legislativă” ar ține de puterea de apreciere recunoscută părților contractante. Astfel, interpretarea noțiunii de „legislație” în sensul unui instrument de drept internațional public trebuie să își păstreze natura autonomă în raport cu legislația internă a părților contractante. Așadar, interpretarea articolului 2 punctul 2 din convenția menționată nu se poate întemeia numai pe sistemul juridic al uneia dintre părțile la această convenție (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauzele conexate Consiliul și Comisia/Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe, C‑404/12 P și C‑405/12 P, EU:C:2014:309, punctul 30).

Această interpretare este confirmată de comunicările Comitetului pentru examinarea respectării dispozițiilor Convenției de la Aarhus (denumit în continuare „Comitetul Aarhus”), instituit pentru a verifica respectarea de către părțile la convenția menționată a obligațiilor care decurg din aceasta. Astfel, deși sunt lipsite de valoare normativă, aceste comunicări fac parte dintre elementele care pot ghida interpretarea convenției respective (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 martie 2024, Roheline Kogukond ș.a.,C‑234/22, EU:C:2024:211, punctul 39).

În această privință, trebuie arătat că Comitetul Aarhus se opune unei interpretări a articolului 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus întemeiate numai pe referințe specifice sistemului juridic al uneia dintre părțile la această convenție. Astfel, în Comunicarea ACCC/C/2008/32, comitetul menționat a concluzionat că, pentru a stabili dacă o decizie, un act sau o omisiune au fost adoptate cu capacitate legislativă în raport cu articolul 2 punctul 2 din această convenție, denumirea sa în legislația internă a unei părți contractante la convenția menționată nu poate fi decisivă.

Pe de altă parte, în comunicările ACCC/C/2011/61 și ACCC/C/2014/120, Comitetul Aarhus a arătat că, deși Convenția de la Aarhus nu precizează împrejurările în care o instituție sau un organism a acționat cu capacitate legislativă, este clar că respectiva convenție exclude o instituție sau un organism numai atunci când a acționat utilizând această capacitate specifică. Astfel, un parlament național al unei părți contractante, deși constituie un organism ales în mod democratic, poate fi considerat o autoritate publică în sensul Convenției de la Aarhus în cazul în care nu acționează în calitate de legiuitor, de exemplu, atunci când autorizează o activitate sau un proiect.

Curtea a avut de asemenea ocazia să se pronunțe cu privire la noțiunea de „organisme[…] sau instituții[…] atunci când acestea acționează în baza capacităților lor judiciare sau legislative” în cadrul interpretării Directivei 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (JO 2003, L 41, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 9, p. 200), în lumina Convenției de la Aarhus. În acest sens, Curtea a statuat că trebuie să se rețină o interpretare funcțională a noțiunii de „organisme[…] sau instituții[…] atunci când acestea acționează în baza capacităților lor […] legislative” potrivit căreia pot fi considerate ca intrând sub incidența acestei definiții ministerele care, în temeiul dreptului național, au sarcina de a pregăti proiectele de legi, de a le prezenta Parlamentului și de a participa la procedura legislativă, în special prin formularea de avize (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Flachglas Torgau, C‑204/09, EU:C:2012:71, punctul 49).

Prin urmare, aceste considerații conduc la o abordare funcțională a noțiunii de „capacități legislative”. În acest sens, trebuie arătat că abordarea funcțională nu privește numai natura organismului în cauză, și anume dacă această instituție sau acest organism are în mod tradițional capacități legislative, ci și funcțiile efectiv exercitate de instituția sau de organismul în discuție. Așadar, deși criteriul organic constituie un indiciu pentru a caracteriza un act legislativ în sensul Regulamentului Aarhus, acesta nu este determinant în sine. Astfel, trebuie să se țină seama și de un criteriu referitor la substanța însăși a actului adoptat de instituția sau de organismul menționat. Această abordare este cu atât mai justificată cu cât procedura legislativă poate să difere în mod semnificativ de la o parte la alta la Convenția de la Aarhus.

Rezultă că o abordare pur formală, specifică sistemului juridic al uneia dintre părțile la Convenția de la Aarhus și întemeiată pe un criteriu pur procedural, nu poate fi reținută pentru a stabili dacă un act a fost adoptat cu capacitate legislativă. Astfel, noțiunea de „putere legislativă” prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Aarhus nu poate fi interpretată în sensul că vizează numai actele care au fost adoptate în conformitate cu o procedură legislativă ordinară sau specială în conformitate cu articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

Din cuprinsul punctelor 34-62 de mai sus rezultă că noțiunea de „act administrativ” prevăzută la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus desemnează orice act care nu a fost adoptat de o instituție a Uniunii în exercitarea puterii legislative, iar nu, așa cum pretind reclamantele, numai actele legislative adoptate potrivit unei proceduri legislative ordinare sau speciale în conformitate cu articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

În lumina acestor considerații și în special a criteriilor menționate la punctul 61 de mai sus trebuie să se stabilească dacă Regulamentul 2022/2577 constituie un „act administrativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus, astfel cum a fost interpretat în lumina Convenției de la Aarhus.

În speță, trebuie arătat că Regulamentul 2022/2577 a fost adoptat de Consiliu, care, în temeiul articolului 16 alineatul (1) TUE, este o instituție căreia tratatele i‑au încredințat funcții legislative împreună cu Parlamentul.

Astfel, Consiliul constituie un organ care exercită funcții legislative. Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctului 61 de mai sus, deși criteriul organic constituie un indiciu al exercitării puterii legislative, acesta nu este în sine determinant. Astfel, trebuie să se țină seama și de substanța însăși a Regulamentului 2022/2577.

Trebuie să se observe că Regulamentul 2022/2577 a fost adoptat în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, care face parte din capitolul 1, intitulat „Politica economică”, din titlul VIII din partea a treia din Tratatul FUE.

Din articolul 122 alineatul (1) TFUE reiese că, „[f]ără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”.

Rezultă că articolul 122 alineatul (1) TFUE abilitează Consiliul să adopte măsuri în împrejurări specifice „fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate”.

Pe de altă parte, articolul 122 alineatul (1) TFUE autorizează în mod explicit Consiliul să adopte măsuri corespunzătoare în domeniul politicii economice care au drept scop să facă față apariției unor dificultăți grave în aprovizionarea cu produse energetice.

În acest sens, trebuie arătat că reieșea din articolul 103 din Tratatul CEE, devenit ulterior articolul 122 TFUE, că expresia „măsuri corespunzătoare” indica faptul că, și în ceea ce privește forma măsurilor, Consiliul putea să o aleagă, după caz, pe cea care i se părea cea mai corespunzătoare și că, sub rezerva cerinței unei deliberări unanime, articolul 103 alineatul (2) din Tratatul CEE făcea trimitere la exercitarea de către Consiliu a competențelor sale, inclusiv a dreptului său de a conferi Comisiei punerea în aplicare a normelor pe care le‑ar fi stabilit. Astfel, Curtea a statuat că, prin împuternicirea Consiliului să decidă cu privire la măsurile corespunzătoare situației, articolul 103 din Tratatul CEE conferea acestei instituții o largă putere de apreciere care trebuia exercitată în conformitate cu interesul comun (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1973, Balkan‑Import‑Export, 5/73, EU:C:1973:109, punctul 18).

Pe de altă parte, rezultă că, în exercitarea competențelor care erau prevăzute la articolul 103 alineatul (2) din Tratatul CEE și care sunt în prezent definite la articolul 122 alineatul (1) TFUE, atunci când Consiliul era constrâns, într‑o situație în evoluție constantă și aproape imprevizibilă, să adopte măsuri cu efect imediat, această instituție putea efectua o apreciere globală a avantajelor și a inconvenientelor sistemului care trebuia instituit. În plus, Consiliul trebuia să asigure concilierea permanentă pe care o puteau necesita eventuale contradicții între diferite obiective de politică economică luate în considerare separat și, dacă era cazul, să acorde unuia sau altuia dintre acestea preeminența temporară pe care o impuneau faptele sau împrejurările economice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1973, Balkan‑Import‑Export, 5/73, EU:C:1973:109, punctele 21 și 24).

Astfel, din articolul 122 alineatul (1) TFUE, ale cărui dispoziții sunt în esență echivalente cu cele ale fostului articol 103 alineatul (2) din Tratatul CEE, rezultă că, la punerea lor în aplicare, Consiliul deține o largă putere de apreciere, care caracterizează exercitarea funcției legislative, pentru adoptarea unor măsuri destinate să facă față unor dificultăți economice grave care necesită alegeri politice ce țin de responsabilitățile proprii legiuitorului Uniunii, întrucât implică o evaluare comparativă a intereselor divergente în cauză pe baza unor aprecieri multiple. Această largă putere de apreciere este justificată de împrejurarea că această instituție este chemată, în cadrul exercitării acestei funcții, să efectueze aprecieri complexe.

Trebuie amintit în această privință că adoptarea normelor esențiale ale unei materii este rezervată competenței legiuitorului Uniunii. În consecință, dispozițiile care stabilesc elementele esențiale ale unei reglementări de bază, a căror adoptare necesită efectuarea unor alegeri politice ce țin de responsabilitățile proprii acestui legiuitor, nu pot fi adoptate în acte de punere în aplicare (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 februarie 2023, Fenix International, C‑695/20, EU:C:2023:127, punctul 41 și jurisprudența citată).

În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 71 de mai sus, articolul 103 alineatul (2) din Tratatul CEE, care este înlocuit în prezent de articolul 122 alineatul (1) TFUE, acordă Consiliului posibilitatea de a conferi competențe de executare Comisiei.

Trebuie arătat în această privință că posibilitatea, prevăzută la articolul 122 alineatul (1) TFUE, de a conferi Comisiei executarea unor norme stabilite de Consiliu este rezervată legiuitorului Uniunii.

Astfel, reiese din jurisprudență că legiuitorul Uniunii dispune de o putere de apreciere atunci când decide să atribuie Comisiei o competență de executare în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Parlamentul și Consiliul, C‑88/14, EU:C:2015:499, punctul 28 și jurisprudența citată).

În plus, în ceea ce privește acordarea unei competențe de executare, articolul 291 alineatul (2) TFUE prevede că actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii conferă Consiliului, în cazuri speciale și temeinic justificate, o asemenea competență în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a acestor acte. În cadrul exercitării competenței de executare care îi este conferită, instituția în cauză este chemată să precizeze conținutul unui act legislativ pentru a asigura punerea sa în aplicare în condiții uniforme în toate statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Comisia/Parlamentul și Consiliul, C‑88/14, EU:C:2015:499, punctul 30 și jurisprudența citată).

În sfârșit, trebuie arătat că domeniul de aplicare al actelor adoptate în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE este distinct de cel al actelor de punere în aplicare și al actelor delegate adoptate în temeiul articolelor 290 și 291 TFUE.

Astfel, competențele conferite Consiliului în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE nu depind, spre deosebire de competențele delegate și de competențele de executare, de o abilitare prealabilă printr‑un act legislativ de bază. Pe de altă parte, actele adoptate în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE nu sunt intrinsec legate de actele adoptate în conformitate cu articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE, spre deosebire de actele delegate și de actele de punere în aplicare, a căror legalitate depinde de ceea ce a prevăzut legiuitorul. În plus, chiar dacă actele delegate pot modifica și elemente ale unui act legislativ în sensul articolului 289 alineatul (3) TFUE, trebuie arătat că acestea nu pot modifica decât elementele „neesențiale” ale unui act adoptat în conformitate cu articolul 289 TFUE.

În plus, trebuie amintit că articolul 291 alineatul (2) TFUE prevede că, „în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului”. Trebuie arătat că formularea articolului menționat nu se referă la actele legislative în sensul articolului 289 alineatul (3) TFUE, ci, dimpotrivă, textul abilitează legiuitorul care adoptă acte obligatorii din punct de vedere juridic să atribuie competențe de executare Comisiei sau, în mod excepțional, Consiliului.

Trebuie amintit că adoptarea Regulamentului 2022/2577 își are originea în contextul războiului de agresiune purtat de Federația Rusă împotriva Ucrainei și al reducerii fără precedent a livrărilor de gaze naturale din Federația Rusă către statele membre, fapt care amenință securitatea și aprovizionarea Uniunii și a statelor sale membre și care a determinat o creștere bruscă a prețurilor la energie în Uniune.

După cum reiese din considerentul (3) al Regulamentului 2022/2577, în acest context și pentru a aborda expunerea consumatorilor și a întreprinderilor europene la prețuri ridicate și volatile care cauzează dificultăți economice și sociale, Consiliul a considerat că trebuie adoptate măsuri temporare imediate pentru a accelera implementarea surselor regenerabile de energie.

Din această perspectivă, Regulamentul 2022/2577 cuprinde măsuri de simplificare pentru a promova producția de energie din surse regenerabile prin introducerea unor excepții de la anumite obligații de evaluare prevăzute în legislația de mediu a Uniunii, în special prin raționalizarea procedurilor aplicabile unor procese specifice de acordare a autorizațiilor.

Astfel, după cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2022/2577, acesta stabilește o derogare generală de la procedurile de acordare a autorizațiilor prevăzute în dispoziții de drept derivat al Uniunii, creând o prezumție a caracterului de interes public superior pentru activitatea de producere a energiei din surse regenerabile.

Mai precis, articolul 4 din Regulamentul 2022/2577, care cuprinde măsuri vizând accelerarea procedurii de acordare a autorizațiilor pentru instalarea de echipamente de energie solară, prevede o derogare specifică de la obligația de a efectua evaluări ale efectelor asupra mediului în temeiul Directivei 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1).

Pe de altă parte, articolul 6 din Regulamentul 2022/2577 exceptează proiectele de producere a energiei din surse regenerabile de la obligația de evaluare a impactului asupra mediului prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2011/92 și de la evaluările protecției speciilor în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109) și în temeiul articolului 5 din Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO 2010, L 20, p. 7).

Astfel, pentru a pune în aplicare obiectivele Regulamentului 2022/2577, anumite măsuri prevăzute de acesta din urmă derogă temporar și cu privire la aspecte precise de la dispozițiile de drept derivat care figurează în directivele menționate la punctele 86 și 87 de mai sus, care impun să „se pun[ă] în balanță interesele juridice” înaintea oricărei autorizări a unor proiecte susceptibile să afecteze mediul, în măsura în care, după cum s‑a arătat la punctul 85 de mai sus, Regulamentul 2022/2577 impune, cu ocazia acestei puneri în balanță, recunoașterea caracterului prioritar al producerii de energie din surse regenerabile.

În sfârșit, articolul 9 din Regulamentul 2022/2577 prevede o clauză de reexaminare a regulamentului menționat pentru a evalua impactul său, care permite Comisiei să propună prelungirea valabilității acestui regulament, o asemenea clauză fiind comparabilă cu clauzele de reexaminare obișnuite prevăzute în actele adoptate în conformitate cu una dintre procedurile legislative prevăzute la articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

Regulamentul 2022/2577 constituie, așadar, un act de natură specială prin faptul că stabilește, pentru prima dată, recunoașterea caracterului prioritar al producerii de energie din surse regenerabile prin crearea unei prezumții a caracterului de interes public superior al activităților de producere de energie din surse regenerabile, derogând astfel de la procedurile generale de acordare a autorizațiilor prevăzute de dreptul derivat care cuprind obligații de evaluare a impactului asupra mediului.

Reiese din ceea ce precedă, în primul rând, că, în cadrul adoptării măsurilor care figurează în Regulamentul 2022/2577, Consiliul a utilizat larga putere de apreciere care îi era conferită în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, care caracterizează exercitarea puterii legislative în sensul Regulamentului Aarhus. Astfel, constrâns, într‑o situație în evoluție constantă și imprevizibilă, să adopte măsuri cu efect imediat, Consiliul a efectuat o apreciere globală a avantajelor și a inconvenientelor sistemului care urma să fie instituit și a asigurat concilierea pe care o necesitau eventualele contradicții între diferite obiective de politică economică luate în considerare separat, acordând unuia sau altuia dintre acestea preeminența temporară pe care o impuneau împrejurările economice.

În al doilea rând, competențele excepționale conferite Consiliului în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE nu depind de o abilitare prealabilă printr‑un act legislativ de bază.

În al treilea rând, articolul 122 alineatul (1) TFUE abilitează Consiliul să adopte acte care presupun măsuri de executare, competența de a adopta asemenea măsuri fiind rezervată legiuitorului Uniunii.

În al patrulea rând, anumite dispoziții ale Regulamentului 2022/2577 modifică în plus elemente esențiale ale dispozițiilor mai multor acte legislative, în sensul Tratatului FUE, ale dreptului Uniunii. Astfel, Regulamentul 2022/2577 nu ocupă o poziție inferioară în ierarhia normelor în raport cu anumite acte legislative, în sensul Tratatului FUE, și anume Directiva 2011/92, Directiva 92/43 și Directiva 2009/147, de la care derogă.

În al cincilea rând, faptul că Regulamentul 2022/2577 a fost adoptat, în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, de Consiliu, iar nu de Comisie, constituie un element suplimentar de natură să demonstreze că acest regulament nu este un act de punere în aplicare, ci un act adoptat de Consiliu în calitate de legiuitor.

Rezultă din ceea ce precedă că există un anumit număr de elemente care permit să se demonstreze că competențele exercitate de Consiliu cu ocazia adoptării Regulamentului 2022/2577, în temeiul articolului 122 alineatul (1) TFUE, intră în domeniul activității legislative, în sensul aplicării articolului 2 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Aarhus.

În consecință, Regulamentul 2022/2577 nu constituie un act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus.

Prin urmare, Consiliul a respins în mod întemeiat ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577 formulată de reclamante.

Prin urmare, al doilea și al treilea aspect ale primului motiv trebuie respinse ca nefondate.

Reclamantele arată că, chiar dacă Regulamentul 2022/2577 nu ar constitui un act administrativ în sensul Regulamentului Aarhus, o asemenea ipoteză ar fi contrară articolului 289 TFUE. În acest sens, ele susțin în esență că noțiunea de „act legislativ” în sensul regulamentului menționat este o noțiune formală, determinată de procedura de adoptare a actului în cauză. Prin urmare, ar fi cert că Regulamentul 2022/2577 nu constituie un act legislativ în sensul Regulamentului Aarhus, întrucât acest act nu a fost adoptat potrivit uneia dintre procedurile legislative menționate la articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE.

Consiliul, susținut de Comisie, contestă argumentele reclamantelor.

Acest aspect trebuie respins ca inoperant. Astfel, este cert că Regulamentul 2022/2577 nu a fost adoptat potrivit uneia dintre procedurile legislative prevăzute la articolul 289 alineatele (1) și (2) TFUE. Cu toate acestea, după cum reiese din examinarea celui de al doilea și a celui de al treilea aspect ale primului motiv, noțiunea de „act administrativ” care figurează în Regulamentul Aarhus nu poate fi determinată de procedura de adoptare a actului în cauză.

Prin urmare, trebuie să se respingă al patrulea aspect al primului motiv și, în consecință, primul motiv în totalitate.

În măsura în care primul motiv este nefondat, iar Consiliul a respins în mod întemeiat ca inadmisibilă cererea de reexaminare internă a Regulamentului 2022/2577, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea motiv, prin care se urmărește contestarea pe fond a respingerii respectivei cereri de reexaminare, sunt inoperante și, prin urmare, trebuie respinse.

În această privință trebuie amintit că instanța Uniunii poate, printre altele pentru motive care țin de o administrare eficientă a justiției, să se abțină de la examinarea temeiniciei motivelor care trebuie înlăturate ca inadmisibile sau inoperante (Hotărârea din 29 septembrie 2022, HIM/Comisia, C‑500/21 P, nepublicată, EU:C:2022:741, punctul 73).

În consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Consiliu, conform concluziilor acestuia.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Comisia va suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua extinsă)

12 noiembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului

Concluziile părților

În drept

Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat în esență pe nemotivare

Cu privire la al doilea și la al treilea aspect ale primului motiv, întemeiate în esență pe o încălcare a articolului 2 punctul 2 din Convenția de la Aarhus, a articolului 2 alineatul (1) literele (c) și (g) și a articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus

Cu privire la natura competențelor exercitate de Consiliu la adoptarea Regulamentului 2022/2577

Concluzie

Cu privire la al patrulea aspect al primului motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 289 alineatele (1)-(3) TFUE și a principiului securității juridice

Cu privire la cheltuielile de judecată