Hotărârea Tribunalului (Camera intermediară) din 10 septembrie 2025.#YL împotriva Consiliului Uniunii Europene și a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Funcție publică – Agenți temporari – Decizie a Consiliului de administrație al EUIPO de a nu prezenta Consiliului o propunere de prelungire a mandatului reclamantului – Decizie a Consiliului de a nu prelungi mandatul reclamantului – Dreptul de a fi ascultat – Obligația de motivare – Eroare vădită de apreciere – Răspundere.#Cauza T-435/23.

Prin acțiunea formulată în cauza T‑435/23, întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul, YL, solicită, în primul rând, anularea, primo, a mai multor decizii adoptate de Consiliul de administrație al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) la 22 noiembrie 2022, și anume decizia de a nu prezenta Consiliului Uniunii Europene o propunere de prelungire a mandatului său în calitate de director executiv al EUIPO (denumită în continuare „decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului”) și deciziile de a iniția procedura de selecție pentru postul de director executiv, care cuprinde etapele și calendarul indicativ al procedurii de selecție menționate (denumite în continuare „deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție”), secundo, a deciziei adoptate de Consiliul de administrație al EUIPO la 6 martie 2023 de a suspenda temporar competențele sale de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) și de autoritate abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”) (denumită în continuare „decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN”) și, tertio, a deciziei Consiliului de a nu prelungi mandatul său, astfel cum este reflectată în scrisoarea din 30 mai 2023 a președintelui Consiliului adresată președintelui Consiliului de administrație al EUIPO (denumită în continuare „decizia de neprelungire a mandatului”), și, în al doilea rând, repararea prejudiciului material și moral pe care l‑ar fi suferit.

Prin acțiunea formulată în cauza T‑224/24, întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul solicită anularea deciziei de neprelungire a mandatului, precum și repararea prejudiciului material și moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a deciziei menționate.

La 18 septembrie 2018, reclamantul a fost numit, în temeiul articolului 158 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1), director executiv al EUIPO (denumit în continuare „directorul executiv”) pentru o perioadă de cinci ani, începând de la 1 octombrie 2018 până la 30 septembrie 2023.

Prin e‑mailul din 27 iulie 2022, președintele Consiliului de administrație al EUIPO (denumit în continuare „Consiliul de administrație”) l‑a informat pe reclamant că, în cadrul următoarei sale reuniuni care a avut loc în noiembrie 2022, Consiliul de administrație va fi obligat să ia o decizie cu privire la o eventuală prelungire a mandatului său. În același e-mail, președintele Consiliului de administrație a solicitat reclamantului să îi indice dacă intenționa să își continue activitatea în cadrul EUIPO și dacă era disponibil. Prin e‑mailul din 3 august 2022, reclamantul a răspuns afirmativ.

La 27 octombrie 2022, secretariatul Consiliului de administrație i‑a comunicat reclamantului proiectul de notă MB/22/S14/4.1/EN (O), intitulat „Propunere de prelungire a mandatului directorului executiv al [EUIPO]”, care cuprindea, pe de o parte, o evaluare a prestațiilor sale în cadrul primului mandat și, pe de altă parte, o descriere a misiunilor și a provocărilor viitoare ale EUIPO. În e‑mailul însoțitor, secretariatul Consiliului de administrație arăta că proiectul va fi trimis președintelui consiliului menționat pentru aprobare în aceeași seară. În aceeași zi, reclamantul a răspuns cu câteva observații cu privire la proiect.

La 31 octombrie 2022, președintele Consiliului de administrație a prezentat membrilor aceluiași consiliu versiunea definitivă a notei MB/22/S14/4.1/EN (O) (denumită în continuare „nota din 31 octombrie 2022”). Aceasta începea cu explicația, pe de o parte, că obiectivul său era de a furniza membrilor Consiliului de administrație informațiile relevante pentru examinarea performanței reclamantului, al cărui mandat urma să înceteze la 30 septembrie 2023, și, pe de altă parte, că membrii Consiliului de administrație erau invitați să adopte o decizie cu privire la o prelungire a mandatului reclamantului care urma să fie propusă Consiliului. În această notă era adăugat că, în ipoteza în care votul Consiliului de administrație nu ar atinge majoritatea necesară, acesta din urmă ar fi invitat să adopte o decizie privind inițierea procedurii de selecție prin intermediul publicării anunțului pentru ocuparea unui post vacant pentru postul respectiv. În partea intitulată „Concluzie” a notei menționate se arăta că, potrivit președintelui Consiliului de administrație, „examinarea [putea] fi considerată pozitivă”.

În cadrul reuniunii sale din 22 noiembrie 2022, Consiliul de administrație a adoptat Decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului. Această decizie avea următorul cuprins: „Decizie de a nu prezenta Consiliului Uniunii Europene o propunere de prelungire a mandatului [reclamantului] în calitate de director executiv pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, ținând seama de examinarea evaluării prestațiilor sale în timpul primului său mandat, precum și de misiunile și provocările viitoare ale [EUIPO]. Decizia nu a întrunit majoritatea de două treimi din membri cu unsprezece voturi pentru, șapte voturi împotrivă și douăsprezece abțineri.”

În cadrul reuniunii sale din 22 noiembrie 2022, Consiliul de administrație a adoptat de asemenea deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție.

La 22 noiembrie 2022, mai multe ziare spaniole au raportat faptul că Consiliul de administrație a decis să nu prezinte Consiliului o propunere de prelungire a mandatului reclamantului în calitate de director executiv.

Prin e‑mailul din 7 decembrie 2022, Consiliul de administrație a transmis Consiliului decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, indicând următoarele: „La [reuniunea din 22 noiembrie 2022], [Consiliul de administrație] a decis să nu prezinte Consiliului Uniunii Europene o propunere de prelungire a mandatului [reclamantului] în calitate de director executiv pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, ținând seama de examinarea evaluării prestațiilor sale în timpul primului său mandat, precum și de misiunile și provocările viitoare ale [EUIPO]. Această decizie a fost adoptată în conformitate cu articolul 158 alineatul (3) din [Regulamentul 2017/1001] ([d]ecizia MB-22-19). În consecință, în cadrul aceleiași reuniuni, [Consiliul de administrație] a decis să inițieze procedura de selecție pentru postul de director executiv, vacant începând de la 1 octombrie 2023, și să adopte anunțul pentru ocuparea unui post vacant ([d]ecizia MB-22-20). Anunțul pentru ocuparea unui post vacant se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 8 decembrie 2022. În conformitate cu articolul 158 alineatul (2) din [Regulamentul 2017/1001], [Consiliul de administrație] adoptă o decizie în cadrul următoarei sale reuniuni din 6 iunie 2023, dintr‑o listă de maximum [trei] candidați care urmează să fie prezentați Consiliului Uniunii Europene în vederea numirii unui nou director executiv.”

La 8 decembrie 2022, anunțul pentru ocuparea unui post vacant pentru procedura de selecție a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acesta prevedea printre altele că respectivul candidat trebuia să fie în măsură să îndeplinească un prim mandat complet de cinci ani înainte de împlinirea vârstei de pensionare de 66 de ani.

În cursul lunii ianuarie 2023, reclamantul a luat decizia de a nu reînnoi contractele a șase experți naționali detașați la EUIPO, care expirau.

La 31 ianuarie 2023, proiectul de proces‑verbal al reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 a fost difuzat persoanelor care au participat la reuniunea menționată.

La 3 februarie 2023, reclamantul a solicitat să fie adăugate în procesul‑verbal al ședinței Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 declarațiile pe care le făcuse după ce a luat cunoștință de decizia negativă a Consiliului de administrație privind eventuala prelungire a mandatului său.

În aceeași zi, avocații reclamantului au solicitat președintelui Consiliului de administrație să le indice măsurile adoptate ca reacție la dezvăluirile din presă referitoare la reuniunea Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 (a se vedea punctul 9 de mai sus).

La 17 februarie 2023, reclamantul a introdus la Consiliul de administrație o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și a solicitat, în acest temei, repararea prejudiciului său material în cuantum de 442561,11 de euro, precum și a prejudiciului său moral în cuantum de 75000 de euro.

La 18 februarie 2023, unul dintre avocații reclamantului a transmis o copie a reclamației, prin e‑mail, secretarului general al Consiliului, precum și secretarului general și directorului general al serviciului de audit intern al Comisiei Europene.

La 22 februarie 2023, reclamantul a indicat președintelui Consiliului de administrație, în cursul unei conversații telefonice, că participarea sa la subcomitetul pregătitor pentru selectarea viitorului director executiv nu îl plasa într‑o situație de conflict de interese.

La 24 februarie 2023, președintele Consiliului de administrație a răspuns la scrisoarea avocaților reclamantului din 3 februarie 2023 (a se vedea punctul 15 de mai sus), indicând faptul că nu avusese loc nicio scurgere de date.

La 27 februarie 2023, președintele Consiliului de administrație a transmis o notă confidențială membrilor acestui consiliu în vederea reuniunii din 6 martie 2023. Această notă urmărea, în primul rând, să informeze Consiliul de administrație cu privire la faptul că reclamantul a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, în al doilea rând, să dispună adoptarea unei decizii de excludere a reclamantului din subcomitetul pregătitor pentru recrutarea unui nou director executiv și, în al treilea rând, să dispună adoptarea unei decizii de suspendare, în conformitate cu articolul 153 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 și cu articolul 4 din decizia MB-17-01 a Consiliului de administrație (denumită în continuare „decizia MB-17-01”), din 21 martie 2017, privind reglementarea delegării competențelor de AIPN și de AAIC (denumite în continuare împreună „competențele de AIPN”), a delegării către reclamant a competențelor menționate, precum și să limiteze competențele de gestiune ale reclamantului la afacerile curente pentru funcționarea EUIPO.

La 1 martie 2023, reclamantul a trimis o notă membrilor Consiliului de administrație pentru a oferi explicații cu privire la reclamația pe care a introdus‑o la 17 februarie 2023 împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție (a se vedea punctul 16 de mai sus) și la împrejurările aferente acesteia și să își exprime punctul de vedere în ceea ce privește informațiile neoficiale pe care le primise cu privire la posibilele decizii avute în vedere. În această notă, reclamantul a arătat că se va supune deciziei Consiliului de administrație în cazul adoptării unei moțiuni prin care se urmărea excluderea sa din subcomitetul de pregătire pentru selecția viitorului director executiv (a se vedea punctul 20 de mai sus).

În ședința sa din 6 martie 2023, Consiliul de administrație a adoptat mai multe decizii, printre care decizia MB-23-03 care cuprinde excluderea reclamantului din subcomitetul pregătitor pentru selecția viitorului director executiv și decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN. La puțin timp după aceea, această decizie a fost adusă în atenția personalului EUIPO, iar articole în această privință au apărut de asemenea în presă.

La 15 martie 2023, Secretariatul General al Consiliului a confirmat primirea e‑mailului din 7 decembrie 2022 la care erau anexate decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție (a se vedea punctul 10 de mai sus).

La 17 martie 2023, reclamantul a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și a solicitat în acest sens repararea prejudiciului său moral în cuantum de 50000 de euro.

La 22 martie 2023, Consiliul a trimis un e‑mail prin care solicita Consiliului de administrație, în persoana președintelui său, să îi prezinte examinarea realizată în temeiul articolului 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 (a se vedea punctul 5 de mai sus).

Ca răspuns la e‑mailul din 22 martie 2023, la 25 aprilie 2023, președintele Consiliului de administrație a transmis nota din 31 octombrie 2022 (a se vedea punctul 6 de mai sus), arătând în esență, în scrisoarea de însoțire că, în urma examinării notei menționate, Consiliul de administrație a respins propunerea de prelungire a mandatului său. Acesta preciza că propunerea respectivă nu obținuse majoritatea de două treimi din membrii Consiliului de administrație, întrucât 11 membri au votat pentru reînnoire și 7 împotrivă, în timp ce 12 membri s‑au abținut.

Decizia de neprelungire a mandatului a fost reflectată într‑o scrisoare din 30 mai 2023, notificată EUIPO în aceeași zi, în care președintele Consiliului a arătat că evaluarea realizată de Consiliul de administrație a fost luată în considerare în cadrul Consiliului și că nu fusese întrunită majoritatea simplă necesară pentru adoptarea deciziei de prelungire a mandatului reclamantului. Potrivit acestei scrisori, Consiliul invita Consiliul de administrație să îi trimită o listă de candidați din care să poată alege viitorul director executiv.

La 12 iunie 2023, Consiliul de administrație a acceptat să adauge, la proiectul de proces‑verbal al ședinței Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022, un rezumat al declarațiilor a căror adăugare fusese solicitată de reclamant (a se vedea punctul 14 de mai sus).

La 16 iunie 2023, Consiliul de administrație a respins reclamația reclamantului având ca obiect decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și deciziile MB-22-20 și MB-22-21 referitoare la procedura de selecție. (a se vedea punctul 16 de mai sus).

La 17 iulie 2023, Consiliul de administrație a respins reclamația reclamantului împotriva deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN (a se vedea punctul 24 de mai sus) (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04”).

La 19 iulie 2023, Consiliul l‑a numit pe [confidențial] ( 1 ) director executiv al EUIPO.

La 26 iulie 2023, reclamantul a introdus acțiunea în cauza T‑435/23 împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, a deciziilor MB-22-20, MB-22-21 privind procedura de selecție, a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și a deciziei de neprelungire a mandatului.

La 11 august 2023, reclamantul a fost informat de Consiliu cu privire la o încălcare a securității datelor cu caracter personal care îl privea, care fusese descoperită la 17 iulie 2023. Mai precis, o persoană neautorizată ar fi descărcat, de pe serverele informatice ale Consiliului, decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, nota din 31 octombrie 2022, precum și evaluarea care fusese efectuată cu privire la primul mandat al reclamantului.

La 30 august 2023, reclamantul a introdus la Consiliu o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei de neprelungire a mandatului și a solicitat, în acest temei, o reparare a prejudiciului său material în cuantum de 364728,64 de euro, precum și a prejudiciului său moral în cuantum de 125000 de euro.

Întrucât nu a primit o decizie de soluționare a reclamației sale din 30 august 2023 împotriva deciziei de neprelungire a mandatului înainte de termenul de patru luni prevăzut la articolul 90 alineatul (1) din statut, și anume la 30 decembrie 2023, reclamantul a considerat că reclamația menționată fusese respinsă implicit de Consiliu.

La 6 februarie 2024, în cadrul cauzei T‑435/23, reclamantul a depus la grefa Tribunalului un document intitulat „Memoriu în adaptare”, în care a solicitat să fie luat în considerare faptul că reclamația pe care a depus‑o la 30 august 2023 fusese respinsă implicit la 30 decembrie 2023.

La 27 februarie 2024, Consiliul a adoptat o decizie de respingere explicită a reclamației reclamantului împotriva deciziei de neprelungire a mandatului.

La 22 aprilie 2024, reclamantul a introdus acțiunea în cauza T‑224/24.

Reclamantul solicită Tribunalului: – anularea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și a deciziei de neprelungire a mandatului; – obligarea EUIPO și a Consiliului, în solidar în cauza T‑435/23, și a Consiliului, în cauza T‑224/24, la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, în cuantum de 364728,64 euro, în fiecare cauză, majorată cu contribuția de pensie corespunzătoare, sub rezerva unei majorări în cursul procedurii și sub rezerva dobânzilor moratorii; – obligarea EUIPO, în cauza T‑435/23, și a Consiliului, în cauza T‑224/24, la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 125000 de euro, sub rezerva unei majorări în cursul procedurii și sub rezerva dobânzilor moratorii; – obligarea EUIPO și a Consiliului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În cauza T‑435/23, Consiliul, susținut de Republica Polonă, de Republica Portugheză și de Republica Slovacă, și EUIPO, susținut de Republica Polonă și de Republica Slovacă, și, în cauza T‑224/24, Consiliul solicită în esență Tribunalului: – respingerea acțiunilor ca inadmisibile; – cu titlu subsidiar, respingerea acțiunilor ca nefondate; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În aceeași cauză, Republica Letonia solicită respingerea acțiunii.

După ascultarea părților cu privire la acest aspect, Tribunalul decide să conexeze prezentele cauze în vederea pronunțării hotărârii, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Trebuie constatat că acțiunea în cauza T‑435/23, care vizează anularea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire mandatului reclamantului, a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și a deciziei de neprelungire a mandatului, a fost formulată cu titlu principal în temeiul articolului 270 TFUE și, cu titlu subsidiar, în măsura în care privește decizia de neprelungire a mandatului, în temeiul articolului 263 TFUE.

Se amintește de asemenea că acțiunea în cauza T‑435/23 a fost introdusă după ce reclamantul a depus la Consiliul de administrație reclamații în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și că respectivele reclamații fuseseră respinse (a se vedea punctele 16, 24, 29 și 30 de mai sus), însă fără ca reclamantul să fi urmat procedura precontencioasă în ceea ce privește decizia de neprelungire a mandatului.

Reclamantul explică în această privință că decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN au fost adoptate în cadrul statutului, în măsura în care Consiliul de administrație a acționat în calitate de AAIC în privința sa, astfel cum prevăd în mod expres articolul 153 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2017/1001 și articolele 1 și 2 din decizia MB-17-01.

În ceea ce privește decizia de neprelungire a mandatului, reclamantul arată că cerința de a sesiza AIPN sau AAIC anterior introducerii unei acțiuni nu privește decât măsurile pe care autoritatea menționată le poate reforma și că, prin urmare, nu era necesar să introducă o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, dat fiind că Consiliul de administrație, în calitate de AAIC, nu putea reexamina decizia menționată.

În ceea ce privește acțiunea în cauza T‑224/24, având ca obiect de asemenea anularea deciziei de neprelungire a mandatului și care a fost de asemenea formulată în temeiul articolului 270 TFUE, se amintește că aceasta a fost introdusă după ce reclamantul a depus la Consiliu o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut și că aceasta a fost respinsă în mod implicit și ulterior în mod explicit (a se vedea punctele 34-37 de mai sus).

Reclamantul explică în această privință că a acționat astfel ținând seama de incertitudinea cu privire la aspectul dacă, la adoptarea deciziei de neprelungire a mandatului, Consiliul a acționat și în calitate de AAIC, astfel încât a urmat totuși, cu titlu de măsură suplimentară și de conservatorie, procedura precontencioasă în fața Consiliului.

EUIPO, susținut de Republica Polonă și de Republica Slovacă, precum și Consiliul, susținut de Republica Letonia, de Republica Polonă, de Republica Portugheză și de Republica Slovacă, arată că acțiunile în cauzele T‑435/23 și T‑224/24 sunt întemeiate în mod eronat pe articolul 270 TFUE, în măsura în care toate deciziile care fac obiectul cauzelor menționate nu intră în domeniul de aplicare al statutului.

În special, decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și decizia de neprelungire a mandatului ar fi fost adoptate în cadrul competențelor specifice conferite Consiliului de administrație și Consiliului, în temeiul articolului 158 din Regulamentul 2017/1001 de stabilire a unui proces sui generis referitor la numirea și la revocarea directorului executiv, în timp ce decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN ar fi fost adoptată în temeiul articolului 153 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 și al deciziei MB-17-01, de stabilire a unui sistem distinct referitor la competențele de AIPN și la exercitarea lor în cadrul EUIPO și prin care se conferă în mod direct și exclusiv Consiliului de administrație competența de a suspenda delegarea competențelor menționate acordate directorului executiv.

Potrivit EUIPO, susținut de Republica Polonă și de Republica Slovacă, și Consiliului, susținut de Republica Letonia, de Republica Polonă, de Republica Portugheză și de Republica Slovacă, acțiunile ar fi trebuit, prin urmare, să fie întemeiate pe articolul 263 TFUE și, în măsura în care concluziile îndreptate împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și Decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN nu au fost introduse în termenele prevăzute la articolul menționat, aceste decizii ar fi rămas definitive și, în consecință, neatacabile.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 270 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin statut, precum și prin Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii (denumit în continuare „RAA”) și că, în acest cadru, noțiunea de „litigiu dintre Uniune și agenții acesteia” este interpretată în mod extensiv în jurisprudență (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2004, Sanders ș.a./Comisia, T‑45/01, EU:T:2004:289, punctul 45 și jurisprudența citată).

Articolul 270 TFUE creează astfel o cale de atac pentru contenciosul funcției publice distinctă de căile de atac generale, precum acțiunea în anulare reglementată de articolul 263 TFUE (Hotărârea din 5 mai 2022, Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, C‑54/20 P, EU:C:2022:349, punctul 39).

În această privință, pentru a stabili competența instanței Uniunii sesizate în temeiul articolului 270 TFUE, trebuie să se ia în considerare, pe lângă termenii acestui articol, dispozițiile statutului, având în vedere trimiterea la acesta din urmă efectuată la articolul respectiv și în special articolele 90 și 91 din statut, care pun în aplicare articolul 270 TFUE. Ansamblul acestor dispoziții definește competența menționată atât ratione materiae, cât și ratione personae (a se vedea Hotărârea din 5 mai 2022, Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, C‑54/20 P, EU:C:2022:349, punctul 40 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește competența ratione personae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE, articolul 91 alineatul (1) din statut precizează că Curtea este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Uniune și „oricare dintre persoanele cărora li se aplică […] statut[ul]” și care privește legalitatea unui act care lezează persoana respectivă, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. În conformitate cu această din urmă dispoziție, „[o]rice persoană căreia i se aplică […] statut[ul]” poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează (Hotărârea din 5 mai 2022, Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, C‑54/20 P, EU:C:2022:349, punctul 45).

În ceea ce privește competența ratione materiae, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că intră sub incidența articolului 270 TFUE și a articolului 91 alineatul (1) din statut orice litigiu între un funcționar și instituția de care depinde atunci când acest litigiu își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar și instituția respectivă (a se vedea Hotărârea din 5 mai 2022, Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, C‑54/20 P, EU:C:2022:349, punctul 42 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 11 iulie 1996, Gomes de Sá Pereira/Consiliul, T‑30/96, EU:T:1996:107, punctul 24 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie să se constate cele ce urmează.

În primul rând, în ceea ce privește competența ratione personae, reiese din articolul 158 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 că directorul executiv este angajat ca agent temporar, în conformitate cu articolul 2 litera (a) din RAA. Trebuie să se constate de asemenea că directorul executiv face parte din personalul EUIPO, căruia, astfel cum reiese din articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, i se aplică statutul și RAA și reglementările de punere în aplicare a acestor dispoziții. În plus, din articolul 153 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2017/1001 și din articolele 1 și 2 din decizia MB-17-01 rezultă că Consiliul de administrație este numit în calitate de AAIC a directorului executiv, în temeiul articolului 6 primul paragraf din RAA, în ceea ce privește modalitățile de exercitare a competențelor de director executiv în scopul funcționării EUIPO.

În plus, articolul 1 din contractul de muncă semnat între EUIPO și reclamant prevede în mod expres că acesta din urmă a fost angajat ca agent temporar în temeiul articolului 2 litera (a) din RAA.

În ceea ce privește competența ratione materiae, trebuie amintit, pe de o parte, că suspendarea delegării către directorul executiv a competențelor AIPN este decisă de Consiliul de administrație, în conformitate cu articolul 153 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 și cu articolul 4 din decizia MB-17-01, și, pe de altă parte, că procedura de prelungire a mandatului directorului executiv este o procedură etapizată la care participă atât Consiliul de administrație, cât și Consiliul, și prin care Consiliul de administrație efectuează o examinare care ține seama de o evaluare a performanțelor directorului executiv și a misiunilor și provocărilor viitoare ale EUIPO, în conformitate cu articolul 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/2001, iar Consiliul, ținând seama de această examinare, poate prelungi mandatul directorului executiv în temeiul articolului 158 alineatul (4) din regulamentul menționat.

În ceea ce privește decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, trebuie arătat că Consiliul are ca obiect suspendarea competențelor de AIPN pe care Consiliul de administrație le‑a delegat reclamantului în calitatea sa de director executiv. Astfel, în măsura în care litigiul privește decizia menționată, acesta se raportează la raportul de muncă dintre reclamant și EUIPO.

În ceea ce privește procedura de prelungire a mandatului directorului executiv, este necesar să se adauge că, deși este adevărat că acesta din urmă nu are un raport de muncă formal cu Consiliul, nu este mai puțin adevărat că această instituție adoptă o decizie care, indiferent de conținutul său, produce consecințe asupra raportului de muncă dintre directorul executiv și angajatorul său, EUIPO, și, prin urmare, asupra angajării sale ca agent temporar. Astfel, Consiliul trebuie considerat AAIC a directorului executiv în ceea ce privește procedura de prelungire a mandatului acestuia (a se vedea prin analogie Ordonanța din 11 iulie 1996, Gomes de Sá Pereira/Consiliul, T‑30/96, EU:T:1996:107, punctul 29).

În al doilea rând, este necesar să se constate că EUIPO nu a reușit să explice în ce măsură caracteristicile funcțiilor directorului executiv, în special prin definirea lor la articolul 157 din Regulamentul 2017/1001, implicau că o decizie cu privire la eventuala prelungire a mandatului acestuia nu intra sub incidența articolului 270 TFUE, în pofida statutului său de agent temporar. Astfel, articolul menționat nu face nicio distincție în funcție de natura funcțiilor sau de nivelul responsabilităților exercitate de persoana în cauză.

În al treilea rând, trebuie să se constate că principiile desprinse în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Ordonanța din 13 iunie 2022, Mendes de Almeida/Consiliul (T‑334/21, EU:T:2022:375), privind procurorii europeni, nu au vocația de a fi aplicate în speță.

Astfel, spre deosebire de directorul executiv (a se vedea punctul 58 de mai sus), în conformitate cu dispozițiile articolului 2 punctul 4 și ale articolului 12 din Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) (JO 2017, L 283, p. 1), procurorii europeni nu fac parte din personalul Parchetului European și, în consecință, nu intră sub incidența statutului (Ordonanța din 13 iunie 2022, Mendes de Almeida/Consiliul, T‑334/21, EU:T:2022:375, punctul 37).

Ținând seama de aceste elemente, trebuie să se considere că reclamantul acționează, în cadrul prezentelor acțiuni, în calitatea sa de agent al Uniunii, în sensul articolului 270 TFUE, și de persoană căreia i se aplică statutul în sensul articolelor 90 și 91 din acesta din urmă. În plus, întrucât litigiul are ca obiect suspendarea unora dintre atribuțiile reclamantului în calitate de director executiv, precum și neprelungirea mandatului său, acesta își are originea în raportul de muncă care îl leagă pe reclamant de EUIPO.

Rezultă că Tribunalul este competent să judece prezentele acțiuni în temeiul articolului 270 TFUE.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, orice persoană căreia i se aplică statutul poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează, indiferent dacă autoritatea menționată a adoptat o decizie sau dacă nu a adoptat o măsură impusă de statut. Pe de altă parte, din articolul 91 alineatul (2) din statut rezultă că o acțiune în fața Tribunalului nu este admisibilă decât dacă AIPN a fost sesizată în prealabil cu o reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut în termenul stabilit și dacă această reclamație a făcut obiectul unei decizii implicite sau explicite de respingere.

În ceea ce privește cauza T‑224/24, trebuie să se constate că reclamantul a introdus acțiunea în această cauză după ce a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut la Consiliu și după ce această reclamație a fost respinsă.

În consecință, este necesar să se concluzioneze că procedura precontencioasă a fost respectată în fața Consiliului, care, ținând seama de specificitatea procedurii de prelungire a mandatului directorului executiv, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 60 de mai sus, pentru procedura menționată, este AAIC competentă să se pronunțe cu privire la reclamația formulată de reclamant.

În ceea ce privește cauza T‑435/23, trebuie să se constate că reclamantul a formulat reclamații la Consiliul de administrație împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, și că acesta a introdus acțiunea după ce reclamațiile aferente acestora fuseseră respinse (a se vedea punctul 44 de mai sus).

În consecință, procedura precontencioasă a fost respectată la AAIC competentă înainte de introducerea acțiunii în anulare în cauza T‑435/23, în măsura în care privește decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN.

În ceea ce privește respectarea procedurii precontencioase privind decizia de neprelungire a mandatului în cadrul acțiunii în cauza T‑435/23, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât admisibilitatea unei acțiuni se apreciază la momentul introducerii sale, un reclamant nu poate fi autorizat să își adapteze concluziile și motivele astfel încât să vizeze noi acte în cursul procedurii decât în măsura în care cererea sa de anulare a actului atacat inițial a fost ea însăși admisibilă la data introducerii sale (a se vedea Ordonanța din 21 noiembrie 2019, ZW/BEI, T‑727/18, nepublicată, EU:T:2019:809, punctul 27 și jurisprudența citată).

Or, în speță, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la aspectul dacă documentul depus de reclamant la 6 februarie 2024 poate fi considerat un memoriu în adaptare în sensul articolului 86 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, este suficient să se constate că, la data introducerii acțiunii în cauza T‑435/23, și anume 26 iulie 2023, reclamantul nu introdusese încă reclamația împotriva deciziei de neprelungire a mandatului, această reclamație fiind depusă abia la 30 august 2023. Rezultă că, la momentul introducerii acțiunii în cauza T‑435/23, cererea reclamantului având ca obiect anularea deciziei menționate nu era admisibilă din cauza nerespectării procedurii precontencioase.

În orice caz, această concluzie este lipsită de relevanță în speță, ținând seama de împrejurarea că, la punctul 70 de mai sus, s‑a statuat că reclamantul a respectat procedura precontencioasă înainte de a introduce acțiunea în cauza T‑224/24 împotriva deciziei de neprelungire a mandatului.

Rezultă că, deși concluziile în anulare împotriva deciziei de neprelungire a mandatului sunt inadmisibile în cauza T‑435/23, nu aceasta este, în schimb, situația celor care au fost formulate împotriva acestei decizii în cauza T‑224/24.

În susținerea concluziilor în anulare în cauza T‑435/23, reclamantul invocă, în primul rând, nelegalitatea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și, în al doilea rând, nelegalitatea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN.

În susținerea concluziilor sale în anulare în cauza T‑224/24, reclamantul invocă nelegalitatea deciziei de neprelungire a mandatului.

Trebuie, mai întâi, să se examineze concluziile în anulare în cauza T‑435/23 în măsura în care sunt îndreptate, pe de o parte, împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și, pe de altă parte, împotriva deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, în continuare, să se analizeze concluziile în anulare din cauza T‑224/24, care vizează decizia de neprelungire a mandatului, și, în sfârșit, să se statueze cu privire la concluziile în anulare în cauza T‑435/23, în măsura în care acestea sunt îndreptate împotriva deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN.

Reclamantul solicită anularea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, pe care o consideră un act atacabil.

În acest scop, reclamantul arată că, prin adoptarea unei decizii prin care Consiliul de administrație a indicat Consiliului că nu îi propunea prelungirea mandatului său, fără a avea totuși competența în acest sens, EUIPO a împiedicat de facto această prelungire și a adoptat astfel o decizie care lezează.

EUIPO, susținut de Republica Polonă și de Republica Slovacă, concluzionează totuși în sensul inadmisibilității cererii reclamantului, în măsura în care decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său ar materializa examinarea prevăzută la articolul 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 și nu ar avea astfel decât o valoare consultativă, Consiliul fiind, astfel, singurul competent să adopte un act cu caracter decizional în ceea ce privește prelungirea unui asemenea mandat.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de anulare a deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, potrivit unei jurisprudențe constante, reprezintă acte susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare toate actele adoptate de instituțiile, de organele, de oficiile sau de agențiile Uniunii, indiferent de natura sau de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. În această privință, constituie în principiu acte atacabile măsurile care stabilesc definitiv poziția unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii la sfârșitul unei proceduri administrative și care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este de a pregăti decizia finală, care nu au astfel de efecte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, CSUE/KF, C‑14/19 P, EU:C:2020:492, punctul 70 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, în cadrul procedurii de prelungire a mandatului directorului executiv, Consiliul de administrație realizează doar o evaluare bazată pe o analiză a activității directorului executiv, precum și a sarcinilor și provocărilor viitoare ale EUIPO, în timp ce, în conformitate cu articolul 158 alineatul (4) din regulamentul menționat, Consiliul trebuie, ținând seama de evaluarea menționată, să adopte decizia privind eventuala prelungire.

Or, împrejurarea că, în speță, Consiliul de administrație a intitulat decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului „Decizie de a nu prezenta Consiliului Uniunii Europene o propunere de prelungire a mandatului [reclamantului]” și a prezentat Consiliului, în scrisoarea sa din 7 decembrie 2022, plecarea directorului executiv și recrutarea unui succesor în termeni ireversibili (a se vedea punctele 7 și 10 de mai sus) este în sine lipsită de relevanță în ceea ce privește problema admisibilității concluziilor în anulare împotriva deciziei menționate.

Astfel, reiese cu claritate din articolul 158 alineatele (3) și (4) din Regulamentul 2017/1001 că procedura de prelungire a mandatului directorului executiv se desfășoară în două etape, prima etapă constând în realizarea unei evaluări de către Consiliul de administrație, iar a doua în adoptarea unei decizii de către Consiliu, care ține seama de evaluarea menționată, fără să se prevadă ca Consiliul este ținut de aceasta (a se vedea punctul 60 de mai sus).

Or, atunci când adoptarea de acte sau de decizii intervine la finalul unei proceduri care a presupus mai multe etape de elaborare, numai măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției constituie acte atacabile, cu excluderea măsurilor intermediare care le‑au precedat și care aveau ca obiect pregătirea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 februarie 2022, LU/BEI, T‑536/20, nepublicată, EU:T:2022:40, punctul 38 și jurisprudența citată).

Întrucât decizia finală referitoare la eventuala prelungire a mandatului directorului executiv trebuie, în speță, în raport cu procedura amintită la punctul 86 de mai sus, să fie adoptată de Consiliu, rezultă că decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului este un act pregătitor, întrucât nu produce niciun efect juridic obligatoriu de natură să afecteze interesele reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, și Hotărârea din 18 noiembrie 2010, NDSHT/Comisia, C‑322/09 P, EU:C:2010:701, punctul 45 și jurisprudența citată), și că aceasta nu poate afecta libertatea de alegere a Consiliului în ceea ce privește prelungirea mandatului reclamantului.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentul reclamantului potrivit căruia transmiterea tardivă către Consiliu a notei din 31 octombrie 2022 (a se vedea punctul 26 de mai sus) nu a lăsat acestuia din urmă altă opțiune decât aceea de a nu prelungi mandatul reclamantului. Astfel, reclamantul nu a furnizat, în orice caz, niciun element care să permită să se concluzioneze că perioada rămasă între transmiterea menționată, la 25 aprilie 2023, și sfârșitul mandatului său, la 30 septembrie 2023, nu era suficientă pentru a permite Consiliului să își formeze propria apreciere.

În consecință, trebuie să se concluzioneze că decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului nu produce niciun efect juridic obligatoriu de natură să afecteze interesele acestuia, astfel încât cererea de anulare a deciziei menționate este inadmisibilă.

Reclamantul susține că deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție aduc atingere intereselor sale, din moment ce sunt legate intrinsec de decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său în măsura în care, pentru publicarea unui anunț de ocupare a unui post vacant, trebuie să existe certitudinea că un post este sau va fi vacant în termen scurt.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să cuprindă o expunere sumară a motivelor invocate. Această expunere trebuie să fie suficient de clară și de precisă, pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără să aibă nevoie de alte informații. Cererea introductivă trebuie, prin urmare, să clarifice în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea, astfel încât simpla enunțare abstractă a acestuia nu îndeplinește cerințele prevăzute de Regulamentul de procedură [a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2017, Systema Teknolotzis/Comisia, T‑234/15, EU:T:2017:461, punctul 139 (nepublicată) și jurisprudența citată]. Astfel, trebuie să reiasă în mod neechivoc din cererea introductivă ceea ce reclamantul a intenționat să susțină (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Pethke/EUIPO, T‑169/17, nepublicată, EU:T:2019:135, punctul 115).

Or, este necesar să se constate că reclamantul nu a invocat niciun argument prin care să conteste în mod specific legalitatea deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2018, Winkler/Comisia, T‑369/17, nepublicată, EU:T:2018:334, punctul 54).

În plus, întrebat în această privință în ședință, reclamantul a confirmat că a concluzionat în sensul nelegalității deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, făcând referire, în general, la argumentația pe care o invocase în cadrul deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său. Or, în niciun loc din cererea introductivă, argumentația menționată nu este adaptată la deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție.

Astfel, trebuie să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, din moment ce o astfel de trimitere generală la alte părți din cererea introductivă obligă Tribunalul să încerce să identifice argumentele care s‑ar putea raporta, în opinia sa, la pretinsa nelegalitate a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție (a se vedea în acest sens Ordonanța din 6 iunie 2024, Lucaccioni/Comisia, T‑516/23, nepublicată, EU:T:2024:386, punctul 24), așa încât nu reiese în mod neechivoc din cererea introductivă ceea ce reclamantul a intenționat să susțină în această privință.

În sfârșit, în ipoteza în care reclamantul intenționa să susțină că nelegalitatea deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție decurgea direct din nelegalitatea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, nici condițiile prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură nu sunt îndeplinite, din moment ce, în lipsa oricărei explicații în această privință (a se vedea punctul 93 de mai sus), nu s‑a stabilit că viciile despre care se pretinde că afectează această din urmă decizie (a se vedea punctul 80 de mai sus) puteau de asemenea să repună în discuție legalitatea deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, ținând seama de natura diferită a acestor decizii.

Având în vedere cele de mai sus, concluziile în anulare în cauza T‑435/23 trebuie respinse ca inadmisibile în măsura în care privesc deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, din moment ce, independent de aspectul dacă acestea constituie acte atacabile, condițiile prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură nu sunt îndeplinite.

În cadrul motivului unic în cauza T‑224/24, reclamantul solicită anularea deciziei de neprelungire a mandatului, susținând, în primul rând, că aceasta nu respectă procedura prevăzută la articolul 158 din Regulamentul 2017/1001 în măsura în care este afectată de necompetența autorului actului și de o încălcare a dreptului de a fi ascultat, în al doilea rând, că aceasta este afectată de o eroare vădită de apreciere și, în al treilea rând, că este contrară principiilor nediscriminării, egalității de tratament și protecției încrederii legitime.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de a fi ascultat în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care trebuie analizată mai întâi, reclamantul susține că nu i s‑a dat posibilitatea de a‑și prezenta observațiile înainte de adoptarea deciziei de neprelungire a mandatului.

Consiliul susține că nu a existat o încălcare a dreptului de a fi ascultat și invocă, în acest cadru, mai multe argumente.

Primo, Consiliul arată că dreptul de a fi ascultat nu se aplică în speță, din moment ce procedura de numire a directorului executiv și cea de prelungire a mandatului său nu intră sub incidența statutului și nici a RAA. În schimb, Consiliul ar fi acționat în calitate de autoritate politică cu privire la eventuala prelungire a mandatului care implică „o responsabilitate specială de înalt nivel în sistemul instituțional al Uniunii”, în cadrul căreia ar fi evaluat misiunile și provocările viitoare ale EUIPO și ar fi decis alegerea persoanei pe care o considera cea mai bine plasată pentru a face față acestora în cursul următorilor cinci ani.

Consiliul adaugă că procedura referitoare la o eventuală prelungire a mandatului directorului executiv este asimilată procedurii de selecție a unui nou director executiv, cu singura diferență că, în cadrul procedurii referitoare la o eventuală prelungire a mandatului, Consiliul de administrație nu este obligat să întocmească o listă de candidați. Totuși, în ambele cazuri, candidatul neselectat nu ar dispune de niciun drept de a fi ascultat.

Secundo, Consiliul apreciază că reclamantul a fost ascultat din moment ce, în primul rând, în conformitate cu obligațiile sale care decurg din articolul 157 din Regulamentul 2017/1001, în calitate de director executiv, acesta raporta în mod regulat Consiliului de administrație cu privire la activitățile sale și, în al doilea rând, a participat activ la pregătirea notei din 31 octombrie 2022. Astfel, reclamantul ar fi admis faptele și elementele colectate de Consiliul de administrație și prezentate Consiliului în cadrul evaluării efectuate în temeiul articolului 158 alineatul (3) din regulamentul menționat.

Tertio, Consiliul arată că rezultatul procedurii nu ar fi fost diferit în ipoteza în care reclamantul ar fi fost ascultat, din moment ce este dificil de văzut ce elemente suplimentare susceptibile să modifice în mod substanțial decizia de neprelungire a mandatului acestuia ar fi putut prezenta, în măsura în care în speță trebuia efectuată o alegere binară între prelungirea și neprelungirea mandatului său în raport cu evaluarea prestațiilor trecute în calitate de director executiv, precum și cu misiunile și provocările viitoare ale EUIPO.

În această privință, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dreptul la bună administrare include în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

Dreptul de a fi ascultat impune ca destinatarii unor decizii care le afectează în mod semnificativ interesele să aibă posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele reținute în sarcina lor pentru a fundamenta actul în litigiu în cadrul unui schimb de opinii în scris sau oral inițiat de administrație (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Probelte/Comisia, T‑67/18, EU:T:2019:873, punctul 86 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 ianuarie 2019, RY/Comisia, T‑160/17, EU:T:2019:1, punctul 45 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 februarie 2022, Van Walle/ECDC, T‑33/20, nepublicată, EU:T:2022:60, punctul 133 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, dreptul de a fi ascultat implică faptul că administrația acordă toată atenția necesară observațiilor astfel prezentate de persoana interesată, prin examinarea, cu grijă și cu imparțialitate, a tuturor elementelor relevante ale speței și ca aceasta să poată dosarul în așa fel încât să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză și să o motiveze în mod adecvat, astfel încât, dacă este cazul, persoana interesată să își poată exercita în mod valabil dreptul la o cale de atac (a se vedea Hotărârea din 10 ianuarie 2019, RY/Comisia, T‑160/17, EU:T:2019:1, punctele 26 și 27 și jurisprudența citată).

În primul rând, în ceea ce privește aplicabilitatea în speță a dreptului de a fi ascultat, trebuie amintit că dreptul menționat se aplică oricărei proceduri inițiate împotriva unei persoane și susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu l‑ar prevedea (Hotărârea din 8 mai 2019, PT/BEI, T‑571/16, nepublicată, EU:T:2019:301, punctul 164 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie să se constate că, prin e‑mailul din 3 august 2022, reclamantul a confirmat în mod explicit voința sa de a‑și menține postul în cadrul EUIPO, precum și disponibilitatea pentru a face acest lucru (a se vedea punctul 4 de mai sus), astfel încât decizia de neprelungire a mandatului trebuie considerată ca fiind adoptată în urma unei cereri din partea sa privind prelungirea mandatului său (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2024, Kirimova/EUIPO, T‑727/20 RENV, EU:T:2024:646, punctele 76 și 77 și jurisprudența citată).

Or, dat fiind că o decizie de neprelungire a mandatului conduce în mod inevitabil la neprelungirea contractului reclamantului în calitate de agent temporar al EUIPO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2022, Van Walle/ECDC, T‑83/21, nepublicată, EU:T:2022:626, punctul 33 și jurisprudența citată), aceasta îl afectează în mod defavorabil, astfel încât se aplică dreptul de a fi ascultat.

Această analiză nu poate fi repusă în discuție prin argumentele invocate de Consiliu.

Mai întâi, împrejurarea că Consiliul ar fi acționat în calitate de „autoritate politică” care statuează cu privire la eventuala prelungire a mandatului unui agent care exercită „o responsabilitate specială de nivel înalt în sistemul instituțional al Uniunii” este lipsită de relevanță, întrucât dreptul Uniunii nu prevede astfel de excepții de la dreptul de a fi ascultat.

În continuare, este de asemenea lipsit de relevanță aspectul dacă procedura de numire a directorului executiv și de prelungire a mandatului său, așa cum este prevăzută la articolul 158 alineatele (2) și (4) din Regulamentul 2017/1001, intră sub incidența statutului și a RAA. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 108 de mai sus, dreptul de a fi ascultat se aplică oricărei proceduri inițiate împotriva unei persoane și care poate să conducă la un act care lezează, independent de faptul că procedura respectivă este prevăzută de statut sau de RAA ori că reglementarea aplicabilă prevede acest lucru.

În sfârșit, este necesar să se respingă argumentul Consiliului potrivit căruia reclamantul nu dispunea de niciun drept de a fi ascultat, dat fiind că procedura referitoare la o eventuală prelungire a mandatului directorului executiv este asimilată procedurii de selecție a unui nou director executiv.

În această privință, este suficient să se constate că o procedură de selecție a unui nou director executiv în temeiul articolului 158 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 nu implică decât aprecierea aptitudinii diferiților candidați în raport cu condițiile de selecție. În schimb, primo, o procedură referitoare la o eventuală prelungire a mandatului directorului executiv efectuată în temeiul articolului 158 alineatele (3) și (4) din regulamentul menționat implică, pe de o parte, o analiză a activității directorului executiv în funcție în cadrul mandatului său și, pe de altă parte, adoptarea unei decizii ținând seama de această analiză și de sarcinile și de provocările viitoare ale EUIPO. Secundo, această procedură se caracterizează prin faptul că se finalizează cu o măsură individuală în sensul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul Consiliului potrivit căruia reclamantul a avut, în orice caz, oportunitatea de a‑și prezenta punctul de vedere, trebuie să se observe că interesul acestuia din urmă de a fi ascultat s‑a manifestat mai ales odată ce s‑a dovedit, la sfârșitul reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022, că nu exista o majoritate în cadrul Consiliului de administrație în favoarea unei prelungiri a mandatului său. Într‑adevăr, anterior acestui moment, reclamantul nu avea cunoștință decât de nota din 31 octombrie 2022, care avea un conținut pozitiv în privința sa și cuprindea o recomandare din partea președintelui Consiliului de administrație de prelungire a mandatului său. Astfel, Consiliul trebuia să îi permită reclamantului să își exercite în mod util dreptul de a fi ascultat la un moment oportun între ședința Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 și adoptarea deciziei de neprelungire a mandatului.

Pentru același motiv, contrar celor susținute de Consiliu, schimbul regulat dintre Consiliul de administrație și reclamant privind activitățile sale în calitate de director executiv și colaborarea sa la nota din 31 octombrie 2022 nu i‑au permis să își exprime în mod util punctul de vedere cu privire la o eventuală neprelungire a mandatului său, astfel cum impune jurisprudența citată la punctul 106 de mai sus.

Astfel, dreptul de a fi ascultat impune ca persoanei interesate să i se dea posibilitatea de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la elementele reținute în sarcina sa pentru a fundamenta actul în litigiu (a se vedea punctul 106 de mai sus). Or, chiar dacă reclamantul a putut prezenta observații cu privire la nota din 31 octombrie 2022, care îi era favorabilă, trebuie arătat că, pentru a adopta decizia de neprelungire a mandatului, Consiliul a luat în considerare și decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, cu privire la care reclamantul nu a fost ascultat.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că dreptul de a fi ascultat nu a fost respectat.

În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit dacă reclamantul ar fi fost ascultat, trebuie amintit că, chiar și în cazul în care a existat o încălcare a dreptului de a fi ascultat, este necesar, pentru ca motivul să poată fi reținut, ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2007, Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, EU:T:2007:34, punctul 149 și jurisprudența citată). Or, în acest cadru, nu se poate impune unui reclamant care invocă încălcarea dreptului său de a fi ascultat să demonstreze că actul în cauză ar fi avut un conținut diferit, ci numai că o asemenea ipoteză nu este complet exclusă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 septembrie 2024, Kirimova/EUIPO, T‑727/20 RENV, EU:T:2024:646, punctul 78 și jurisprudența citată).

În această privință, contrar celor susținute de Consiliu, reclamantul ar fi putut să îi furnizeze explicații sau clarificări cu privire la neprelungirea mandatului său. Astfel, chiar dacă o decizie privind eventuala prelungire a mandatului directorului executiv reflectă nu numai calitățile personale și realizările directorului menționat, ci și considerații de natură generală, chiar politică, aceasta nu repune în discuție faptul că este vorba, prin definiție, despre elemente cu privire la care reclamantul ar fi putut formula explicații potențial pertinente. În consecință, nu se poate exclude ca procedura să fi putut conduce la un rezultat diferit.

În plus, reiese din dosar că statele membre, care sunt reprezentate atât în Consiliul de administrație, cât și în Consiliu, aveau, în stadiul examinării în temeiul articolului 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, opinii divergente cu privire la eventuala prelungire a mandatului reclamantului. Astfel, în cadrul Consiliului de administrație, au existat 11 voturi în favoarea unei asemenea prelungiri, 7 voturi împotrivă și 12 abțineri. Or, dat fiind că Consiliul adoptă decizia în temeiul articolului 158 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, cu majoritate simplă, nu se poate exclude ca numărul de state membre necesare pentru a face să se schimbe majoritatea în favoarea reclamantului să se fi schimbat după ce aceste state ar fi luat cunoștință de observațiile suplimentare pe care reclamantul ar fi trebuit să le poată prezenta la un moment oportun între reuniunea Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 și adoptarea deciziei de neprelungire a mandatului.

Având în vedere cele de mai sus, decizia de neprelungire a mandatului trebuie anulată, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte argumente invocate de reclamant în cadrul motivului unic în cauza T‑224/24.

Reclamantul concluzionează în sensul nelegalității deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, care implică suspendarea delegării competențelor sale de AIPN, precum și o limitare a competențelor sale la gestionarea afacerilor curente pentru funcționarea EUIPO, în măsura în care decizia menționată ar încălca, în primul rând, dreptul său de a fi ascultat, în al doilea rând, articolul 157 din Regulamentul 2017/1001 și, în al treilea rând, articolul 4 din decizia MB-17-01, precum și principiul proporționalității.

Este necesar să se examineze mai întâi acest din urmă argument.

Trebuie amintit că, în decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, după precizarea că Consiliul de administrație a decis să suspende delegarea către reclamant a competențelor de AIPN, se arată că „Consiliul de administrație a decis să limiteze competențele [reclamantului] la gestionarea afacerilor curente pentru funcționarea [EUIPO], fără incidență asupra viitorului [EUIPO] și fără nicio obligație pentru viitorul director executiv”.

Cu toate acestea, în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, se precizează că numai delegarea către reclamant a competențelor de AIPN a fost suspendată și că orice altă competență atribuită acestuia, în special în temeiul articolului 157 din Regulamentul 2017/1001, rămâne în vigoare.

Este necesar să se considere, ținând seama de decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, a cărei motivare trebuie luată în considerare pentru a aprecia legalitatea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian ș.a./Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 32 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 martie 2022, NV/eu‑LISA, T‑661/20, EU:T:2022:154, punctele 31 și 33 (nepublicate) și jurisprudența citată], că numai delegarea către reclamant a competențelor de AIPN a fost suspendată. În plus, trebuie să se constate că reclamantul nu contestă decât legalitatea acestei suspendări.

EUIPO contestă, în speță, existența unui act care lezează, precum și a unui interes de a exercita acțiunea, care constituie condiții pe care trebuie să le îndeplinească admisibilitatea oricărei acțiuni în anulare.

În ceea ce privește existența unui act care lezează, în primul rând, trebuie să se considere că, ținând seama de natura și de amploarea competențelor de AIPN, prin suspendarea delegării acestora din urmă, decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN a produs efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația sa juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2002, Pflugradt/BCE, T‑178/00 și T‑341/00, EU:T:2002:253, punctul 81, și Hotărârea din 1 septembrie 2021, KN/CESE, T‑377/20, EU:T:2021:528, punctul 74).

În al doilea rând, în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, Consiliul de administrație invocă o pierdere a încrederii în capacitatea reclamantului de a‑și exercita rolul de AIPN în mod imparțial și obiectiv în interesul EUIPO, invocând cinci incidente legate de comportamente ale reclamantului, ceea ce poate determina consecințe importante pentru persoana interesată, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 iunie 2000, F/Comisia, T‑211/98, EU:T:2000:153, punctele 30 și 31).

Rezultă că decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN îl poate leza pe reclamant în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut.

În ceea ce privește interesul de a exercita acțiunea, EUIPO arată că reclamantul și‑a pierdut interesul de a exercita acțiunea, din moment ce decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN era valabilă până la sfârșitul mandatului său și nu mai este în vigoare. Prin urmare, reclamantul nu ar mai putea obține niciun beneficiu din anularea acesteia.

Reclamantul susține că anularea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, care reflectă o judecată de valoare din partea Consiliului de administrație și a primit multă atenție internă și externă, ar putea contribui la reabilitarea sa și ar putea constitui o formă de reparare a prejudiciului moral pe care l‑a suferit.

În această privință, chiar dacă din jurisprudență rezultă că interesul de a exercita acțiunea trebuie să existe în continuare până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 42 și 43), Curtea a recunoscut că interesul unui reclamant de a exercita acțiunea nu dispărea în mod necesar ca urmare a faptului că actul atacat de acesta din urmă încetase să producă efecte în cursul procedurii. Astfel, un reclamant poate să își păstreze un interes în obținerea unei declarări a nelegalității acestui act pentru perioada în care era aplicabil și și‑a produs efectele, o asemenea declarare păstrând cel puțin un interes ca temei al unei eventuale acțiuni în răspundere (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2024, Nemea Bank/BCE ș.a., C‑181/22 P, EU:C:2024:1020, punctul 41 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie să se constate că, la 1 octombrie 2023, mandatul reclamantului a încetat, astfel încât decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN a încetat să producă efecte juridice în privința sa. Cu toate acestea, trebuie arătat, pe de o parte, că concluziile în despăgubire prezentate în cauza T‑435/23 sunt întemeiate în parte pe pretinsa nelegalitate a deciziei menționate și, pe de altă parte, că prejudiciul pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit în această privință este legat de atingerea adusă reputației sale profesionale.

Rezultă că o anulare a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN poate aduce un beneficiu reclamantului, astfel încât acesta și‑a protejat interesul de a exercita acțiunea împotriva acestei decizii, iar argumentele pe care le‑a invocat în această privință trebuie examinate, începând cu cele referitoare la o încălcare a articolului 4 din Decizia MB-17-01, precum și a principiului proporționalității.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 124 de mai sus, reclamantul susține printre altele că decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN încalcă articolul 4 din decizia MB-17-01 și principiul proporționalității, întrucât Consiliul de administrație nu poate decide suspendarea delegării competențelor de AIPN decât în împrejurări excepționale care nu s‑ar aplica în speță.

Mai precis, reclamantul face referire la cele cinci incidente invocate în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04 pentru a justifica suspendarea delegării competențelor de AIPN care îi fusese acordată (a se vedea punctul 131 de mai sus), și anume, în primul rând, transmiterea prin e‑mail din partea unuia dintre avocații săi, către secretarului general al Consiliului și către secretarul general al Comisiei, precum și, în copie, către directorul general al serviciului de audit intern al acesteia din urmă, a unei copii a reclamației sale împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, în al doilea rând, cererea sa de modificare a conținutului procesului‑verbal al reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022, în al treilea rând, scrisoarea din 3 februarie 2023 a avocaților săi adresată președintelui Consiliului de administrație, prin care solicita informații cu privire la măsurile luate ca răspuns la divulgarea, în diferite ziare spaniole, a rezultatului reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022, în al patrulea rând, lipsa unei declarații de conflict de interese din partea sa în ceea ce privește participarea sa la subcomitetul pregătitor pentru selectarea viitorului director executiv și, în al cincilea rând, decizia sa de a nu reînnoi, în ianuarie 2023, contractele a șase experți naționali detașați la EUIPO care ajungeau la scadență.

Potrivit reclamantului, incidentele menționate la punctul 139 de mai sus nu constituie împrejurări excepționale în sensul articolului 4 din decizia MB-17-01 și nu pot justifica legalitatea suspendării delegării competențelor sale de AIPN care îi fusese acordată.

În înscrisurile sale, EUIPO, susținut de Republica Polonă și de Republica Slovacă, nu respinge argumentele invocate de reclamant în privința celor cinci incidente menționate, ci afirmă, în general, că anumite acțiuni, declarații și incidente din partea reclamantului, precum și anumite incidente la originea cărora se află reclamantul au generat un risc pentru administrarea EUIPO.

În plus, EUIPO invocă alte incidente care ar fi survenit în urma adoptării deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, care ar face dovada atitudinii vindicative și antagoniste a reclamantului față de Consiliul de administrație.

Mai întâi, reclamantul ar fi încercat să utilizeze resursele EUIPO pentru a contesta decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și pentru a obține accesul la documente confidențiale, solicitând personalului EUIPO să îi pregătească o analiză privind o eventuală reclamație împotriva acestor decizii, inclusiv un eventual conflict de interese al anumitor membri ai Consiliului de administrație, și să cerceteze impozitarea daunelor interese plătite în urma unei soluționări amiabile sau în temeiul unei hotărâri. În continuare, acesta și‑ar fi exprimat în mod deschis lipsa de încredere în fiabilitatea și profesionalismul personalului secretariatului Consiliului de administrație. În sfârșit, acesta ar fi luat măsuri de retorsiune individuală împotriva responsabilei Serviciului de relații instituționale, analizând posibilitatea de a nu o confirma la sfârșitul perioadei sale de probă și refuzând, după ce a aprobat‑o inițial, participarea sa la reuniunea anuală a Asociației Internaționale a Mărcilor (INTA) din 2023.

Potrivit EUIPO, faptele menționate la punctul 143 de mai sus, considerate împreună, demonstrează că independența și obiectivitatea reclamantului în calitate de director executiv erau compromise, reducând astfel în mod considerabil încrederea Consiliului de administrație în capacitatea sa de a gestiona în mod obiectiv competențele de AIPN.

În această privință, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 4 din decizia MB-17-01 și articolul 153 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul 2017/1001 prevăd că delegarea către directorul executiv a competențelor de AIPN poate fi suspendată temporar atunci când „împrejurări excepționale” impun acest lucru.

În acest cadru, Consiliul de administrație dispune de o largă putere de apreciere atunci când apreciază condiția referitoare la împrejurările excepționale, o decizie de suspendare a competențelor de AIPN fiind adoptată în cadrul organizării serviciilor sale. Ținând seama de întinderea acestei puteri de apreciere, controlul Tribunalului cu privire la respectarea condiției referitoare la împrejurările excepționale trebuie să se limiteze la aspectul dacă EUIPO s‑a menținut în limite rezonabile și nu și‑a utilizat puterea de apreciere în mod vădit eronat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 7 iunie 2018, OW/AESA, T‑597/16, nepublicată, EU:T:2018:338, punctele 41 și 42).

În acest context, decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04 prevede, la modul general, că anumite acțiuni, declarații și incidente din partea reclamantului, care se află la originea acestora, precum cereri adresate personalului EUIPO de a acorda prioritate intereselor sale personale, făcând apel la personalul menționat pentru a obține, în propriul avantaj, acces la documente și la informații, au adus atingere rolului legitim al Consiliului de administrație, ceea ce ar fi ridicat îndoieli serioase cu privire la loialitatea sa față de EUIPO în general și față de Consiliul de administrație în special și ar fi condus la o pierdere a încrederii în capacitatea reclamantului de a‑și exercita rolul de AIPN în mod imparțial și obiectiv în interesul EUIPO.

Potrivit deciziei de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, această concluzie ar decurge în special din cele cinci incidente menționate la punctul 139 de mai sus.

În această privință, în ceea ce privește primul incident menționat mai sus (a se vedea punctele 17 și 139 de mai sus), trebuie amintit, cu titlu introductiv, dreptul legitim de care dispune orice membru al personalului EUIPO, precum directorul executiv, de a introduce o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva unei decizii care îl lezează, drept care este de altfel recunoscut în mod explicit în decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, precum și de EUIPO în memoriul său în apărare.

Astfel, transmiterea reclamației împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție către secretarul general al Consiliului, care este reproșată reclamantului în acest cadru, nu poate fi considerată inadecvată, dat fiind că revine Consiliului sarcina de a adopta, ținând seama de examinarea efectuată de Consiliul de administrație în temeiul articolului 158 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, decizia finală cu privire la eventuala prelungire a mandatului reclamantului (a se vedea punctul 84 de mai sus) și că, prin urmare, reclamantul avea un interes legitim să se asigure că Consiliul era la curent cu pretinsele nelegalități care afectau deciziile menționate.

În ceea ce privește transmiterea reclamației împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție către secretarul general și către directorul general al serviciului de audit intern al Comisiei, care este de asemenea reproșată reclamantului în acest cadru, trebuie să se observe că Comisia are, în temeiul articolului 154 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, doi reprezentanți în Consiliul de administrație, astfel încât, în orice caz, urma să fie informată cu privire la introducerea reclamației menționate și că, prin urmare, transmiterea respectivă către Comisie nu a avut nicio consecință practică.

În ceea ce privește al doilea incident menționat anterior (a se vedea punctele 14 și 139 de mai sus), în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04 se arată că reclamantul a încercat să influențeze conținutul procesului‑verbal al ședinței Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 și să eludeze procedura adoptării sale, solicitând adăugarea la procesul‑verbal a declarațiilor făcute de acesta în cadrul reuniunii menționate, care nu ar corespunde înregistrărilor.

Or, este suficient să se constate că reiese din dosar că, la 12 iunie 2023, și anume înainte de adoptarea deciziei de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, Consiliul de administrație a completat procesul‑verbal cu un rezumat al declarațiilor a căror adăugare fusese solicitată de reclamant, astfel încât EUIPO a recunoscut legitimitatea cererilor reclamantului.

În ceea ce privește al treilea incident menționat anterior (a se vedea punctele 9, 15 și 139 de mai sus), trebuie amintit că, în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, se reproșează reclamantului că a solicitat președintelui Consiliului de administrație, prin scrisoarea avocaților săi din 3 februarie 2023, să notifice Autorității Europene pentru Protecția Datelor (AEPD) divulgarea, în diferite ziare spaniole, a rezultatului reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 ca încălcare a datelor cu caracter personal, în temeiul articolului 34 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39). Mai precis, scrisoarea menționată ar fi fost trimisă tardiv, și anume la mai mult de două luni de la eveniment, iar această divulgare nu ar constitui o încălcare a securității datelor cu caracter personal.

În această privință, trebuie amintit că, în scrisoarea din 3 februarie 2023, avocații reclamantului au susținut că divulgarea în cauză constituia, pe de o parte, o încălcare a obligației de confidențialitate care revine membrilor Consiliului de administrație în temeiul articolului 15 din Regulamentul de procedură al Consiliului de administrație și, pe de altă parte, o încălcare a datelor cu caracter personal în sensul articolului 3 punctul 16 din Regulamentul 2018/1725.

Or, în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, nu se contestă că rezultatul reuniunii Consiliului de administrație din 22 noiembrie 2022 fusese divulgat presei spaniole chiar înainte ca reclamantul să fi fost informat în acest sens, nici că acest lucru era contrar articolului 15 din Regulamentul de procedură al Consiliului de administrație. Totuși, fără a aborda problema dacă divulgarea menționată constituie o încălcare a securității datelor cu caracter personal în sensul articolului 3 punctul 16 din Regulamentul 2018/1725, se afirmă că divulgarea acestui tip de informații, inclusiv prelungirile mandatelor precum cel în cauză, este o practică consacrată a Consiliului de administrație instituită de reclamantul însuși și că nu era vorba despre date cu caracter personal.

Or, astfel cum susține reclamantul fără a fi contrazis de EUIPO, divulgarea în cauză nu poate fi comparată cu situația altor agenți sau funcționari ai EUIPO ale căror numiri au fost comunicate publicului după ce numirea lor devenise definitivă și care fuseseră informați cu privire la aceasta, din moment ce în speță este vorba despre o decizie a Consiliului de administrație care era negativă și care a fost divulgată într‑un stadiu prematur, și anume înainte de decizia definitivă a Consiliului privind eventuala prelungire a mandatului său și chiar înainte ca el să fi fost informat în mod oficial cu privire la aceasta. Astfel, nu se poate considera inadecvat din partea reclamantului să denunțe respectiva divulgare președintelui Consiliului de administrație.

În ceea ce privește al patrulea incident menționat anterior (a se vedea punctele 18, 21 și 139 de mai sus), trebuie amintit că, după ce reclamantul a indicat, în timpul unei conversații telefonice cu președintele Consiliului de administrație la 22 februarie 2023, că considera că nu se afla într‑o situație de conflict de interese, acesta a precizat, în nota sa din 1 martie 2023 adresată membrilor Consiliului de administrație (a se vedea punctul 21 de mai sus), că, dacă consiliul menționat ar decide să îl excludă din subcomitetul pregătitor pentru selecția viitorului director executiv, el ar accepta acest lucru. Astfel, acesta nu a introdus o reclamație împotriva deciziei MB-23-03 având ca obiect excluderea sa din subcomitetul menționat.

Rezultă că singura critică adusă reclamantului se referă la împrejurarea că acesta a avut o opinie divergentă față de cea a președintelui Consiliului de administrație în ceea ce privește existența unui conflict de interese, ceea ce nu poate caracteriza totuși un comportament inadecvat din partea reclamantului.

În ceea ce privește al cincilea incident menționat anterior (a se vedea punctele 12 și 139 de mai sus), reclamantul a arătat, fără a fi contrazis de EUIPO, că neprelungirea contractelor a șase experți naționali detașați la EUIPO nu era motivată de faptul că acești experți naționali proveneau din state membre care nu au susținut prelungirea mandatului său, ci de motive bugetare. În consecință, nu există nicio dovadă că reclamantul a acționat în mod necorespunzător în cadrul nereînnoirii menționate.

Rezultă că niciunul dintre cele cinci incidente menționate la punctul 139 de mai sus nu indică un comportament inadecvat din partea reclamantului, astfel încât acestea nu sunt susceptibile să dea constituie împrejurări excepționale în sensul articolului 4 din decizia MB-17-01.

În ceea ce privește incidentele invocate de EUIPO în memoriul său în apărare (a se vedea punctele 142 și 143 de mai sus), reclamantul arată că este vorba despre elemente noi care nu figurează în decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN.

În această privință trebuie amintit că, în principiu, motivarea trebuie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care lezează. Numai în prezența unor împrejurări excepționale pot fi luate în considerare motive suplimentare, furnizate în cursul procedurii, pentru a aprecia legalitatea deciziei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctele 51 și 52 și jurisprudența citată).

EUIPO susține că incidentele invocate în memoriul său în apărare le explică mai mult pe cele care au care figurează în decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04, fără a preciza însă la care dintre aspectele din Decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN s‑ar raporta aceste elemente.

În acest cadru, trebuie să se constate că, pe lângă cele cinci incidente specifice menționate la punctul 139 de mai sus, decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei MB-23-04 face referire numai la anumite acțiuni și declarații din partea reclamantului, cum ar fi cereri adresate personalului EUIPO de a acorda prioritate intereselor sale personale, făcând apel la personalul menționat pentru a obține, în propriul avantaj, accesul la documente și la informații (a se vedea punctul 147 de mai sus).

Or, primo, această referire generală la acțiunile reclamantului este lacunară și nu a permis reclamantului să înțeleagă că ea se raporta la critica EUIPO potrivit căreia reclamantul și‑ar fi „exprimat în mod deschis lipsa de încredere în fiabilitatea și profesionalismul personalului secretariatului [menționat]” (a se vedea punctul 143 de mai sus), ceea ce echivalează cu o lipsă de motivare în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 55 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, situația este aceeași în ceea ce privește critica potrivit căreia reclamantul ar fi luat măsuri de retorsiune împotriva responsabilului din cadrul serviciului de relații instituționale (a se vedea punctul 143 de mai sus).

În plus, în ceea ce privește măsurile de retorsiune menționate, reclamantul a explicat, fără a fi contrazis de EUIPO, că din rapoartele de evaluare ale responsabilului menționat reieșea că prestațiile și conduita sa ridicau probleme deja din anul 2022, că participarea sa la reuniunea anuală a INTA fusese refuzată în principal pentru a economisi costuri și că, în orice caz, EUIPO nu a participat în cele din urmă la reuniunea menționată.

În al treilea rând, în ceea ce privește incidentul referitor la o pretinsă cerere a reclamantului adresată personalului EUIPO de a‑i pregăti o analiză privind o eventuală reclamație împotriva deciziei MB-22-19 referitoare la neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și de a investiga impozitarea daunelor interese plătite în urma unei soluționări amiabile sau pe baza unei hotărâri (a se vedea punctul 143 de mai sus), nu se poate exclude ca trimiterea la unele acțiuni și declarații precum solicitări adresate personalului EUIPO făcută în decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN să se raporteze la acest incident.

Cu toate acestea, numai în cazuri excepționale motivarea unei decizii contestate poate fi completată cu explicații furnizate în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 59). În această privință, este suficient să se constate că niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că împrejurările cauzei erau de așa natură încât EUIPO nu era în măsură să indice suficient despre ce „cereri adresate personalului” era vorba în speță.

În orice caz, trebuie să se constate că EUIPO nu a furnizat niciun element de probă în susținerea acestor afirmații, în timp ce, în ședința de audiere a pledoariilor, reclamantul a contestat în mod explicit afirmațiile menționate și a explicat că a contactat un avocat extern în acest scop.

În plus, chiar presupunând că solicitările reclamantului adresate personalului EUIPO ar fi luate în considerare în decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, trebuie arătat că aceasta nu cuprinde niciun element care să permită să se concluzioneze că suspendarea delegării către reclamant a competențelor de AIPN este o măsură proporțională doar ca urmare a acestui incident, toate celelalte incidente și comportamente reproșate nefiind susceptibile să justifice această suspendare, astfel cum reiese din considerațiile enunțate mai sus.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se admită argumentul reclamantului referitor la o încălcare a articolului 4 din decizia MB-17-01 și, în consecință, să se anuleze decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte argumente invocate de reclamant.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul solicită Tribunalului obligarea EUIPO și a Consiliului în solidar în cauza T-435/23 și a Consiliului în cauza T-224/24 la plata unei despăgubiri care se ridică, în fiecare cauză, la 364728,64 euro. În această privință, reclamantul susține în esență că deciziile adoptate de EUIPO și de Consiliu care au condus la neprelungirea mandatului său în calitate de director executiv constituie acest prejudiciu.

Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul solicită obligarea EUIPO, în cauza T‑435/23, și a Consiliului, în cauza T‑224/24, la plata sumei de 125000 de euro, în măsura în care decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, decizia MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și decizia de neprelungire a mandatului, precum și divulgarea anumitor informații au adus atingere reputației sale profesionale.

În această privință, trebuie amintit că admisibilitatea unei acțiuni în despăgubire introduse la Tribunal, în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 din statut, este condiționată de desfășurarea legală a procedurii precontencioase și de respectarea termenelor pe care aceasta le prevede (a se vedea Ordonanța din 7 februarie 2017, Stips/Comisia, T‑593/16, nepublicată, EU:T:2017:71, punctul 23 și jurisprudența citată).

Procedura precontencioasă diferă după cum prejudiciul a cărui reparare se solicită rezultă dintr‑un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut sau dintr‑un comportament al administrației lipsit de caracter decizional (Ordonanța din 14 decembrie 2022, Baert/Comisia, T‑111/22, nepublicată, EU:T:2022:823, punctul 66).

În primul dintre cazurile menționate la punctul 177 de mai sus, persoana interesată trebuie să sesizeze AIPN, în termenele stabilite, cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile prin care se solicită repararea unui prejudiciu material sau moral trebuie respinse atunci când prezintă o legătură strânsă cu concluziile în anulare care au fost ele însele respinse ca inadmisibile sau ca nefondate (a se vedea Hotărârea din 24 noiembrie 2021, CX/Comisia, T‑743/16 RENV II, nepublicată, EU:T:2021:824, punctul 417 și jurisprudența citată).

În schimb, în cel de al doilea dintre cazurile menționate la punctul 177 de mai sus, procedura administrativă trebuie inițiată prin introducerea unei cereri, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, având ca obiect obținerea unei despăgubiri și trebuie să continue, atunci când este cazul, printr‑o reclamație îndreptată împotriva deciziei de respingere a cererii (a se vedea Hotărârea din 24 martie 2021, BK/EASO, T‑277/19, nepublicată, EU:T:2021:161, punctul 124 și jurisprudența citată).

În lumina acestor elemente trebuie apreciate cererile de despăgubire prezentate de reclamant, în primul rând, în cauza T‑435/23 și, în al doilea rând, în cauza T‑224/24.

În ceea ce privește prejudiciul material, trebuie arătat că cererea de despăgubire este strâns legată de cererile de anulare a deciziei de neprelungire a mandatului și a deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului, precum și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, care sunt însă inadmisibile (a se vedea punctele 74, 90 și 97 de mai sus). Rezultă că cererea menționată este de asemenea inadmisibilă.

În ceea ce privește prejudiciul moral, trebuie amintit că cererea de despăgubire se întemeiază, pe de o parte, pe nelegalitatea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, precum și pe divulgarea către presă a rezultatului votului Consiliului de administrație și, pe de altă parte, pe nelegalitatea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, precum și pe comunicarea conținutului acestei decizii personalului EUIPO și divulgarea sa ulterioară presei.

În măsura în care cererea de despăgubiri se întemeiază pe pretinsa nelegalitate a deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru motivele menționate la punctul 178 de mai sus, întrucât cererile de anulare a deciziilor menționate sunt de asemenea inadmisibile (a se vedea punctele 90 și 97 de mai sus).

În plus, în măsura în care cererea de despăgubire se întemeiază pe divulgarea în presa spaniolă a rezultatului votului în cadrul Consiliului de administrație (a se vedea punctul 9 de mai sus), prejudiciul invocat trebuie considerat ca fiind consecința unui comportament al EUIPO distinct de decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și de deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție.

Or, în acest cadru, este necesar să se arate că, deși reclamantul, în reclamația sa din 17 februarie 2023, pe care a adresat‑o EUIPO împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, a solicitat în mod expres despăgubiri pentru prejudiciul moral legat de faptele de divulgare în presa spaniolă a rezultatului votului în cadrul Consiliului de administrație, nu este mai puțin adevărat că, în urma respingerii cererii respective la 16 iunie 2023, el nu a formulat o reclamație împotriva acestei decizii de respingere, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2021, BK/EASO, T‑277/19, nepublicată, EU:T:2021:161, punctul 125 și jurisprudența citată).

Astfel, din moment ce reclamantul nu s‑a conformat celor două etape ale procedurii precontencioase menționate la punctul 179 de mai sus, această cerere de despăgubire trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În plus, în măsura în care cererea de despăgubire legată de prejudiciul moral se întemeiază pe pretinsa nelegalitate a deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN, aceasta este strâns legată de cererea de anulare a deciziei respective, care este admisibilă și întemeiată (a se vedea punctele 137 și 173 de mai sus).

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când concluziile în despăgubire se întemeiază pe nelegalitatea actului anulat, anularea pronunțată de Tribunal poate constitui, în sine, repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza, cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2019, FV/Consiliul, C‑188/19 P, nepublicată, EU:C:2019:690, punctul 26, și Hotărârea din 28 aprilie 2021, Correia/CESE, T‑843/19, EU:T:2021:221, punctul 86).

Or, este necesar să se constate că reclamantul nu invocă niciun argument specific care să demonstreze că prejudiciul său moral nu poate fi reparat integral prin anularea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN.

În plus, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral care decurge din comunicarea către personalul EUIPO a conținutului deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN și divulgarea sa ulterioară către presă, trebuie să se constate că, deși reclamantul, în reclamația sa din 17 martie 2023, pe care a adresat‑o Consiliului, a solicitat în mod expres despăgubiri pentru prejudiciul său moral legat de aceste fapte, care nu au legătură directă cu acțiunea în anulare formulată împotriva acestei decizii, nu este mai puțin adevărat că, în urma respingerii acestei cereri la 17 iulie 2023, reclamantul nu a formulat o reclamație împotriva acestei decizii de respingere, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2021, BK/EASO, T‑277/19, nepublicată, EU:T:2021:161, punctul 125 și jurisprudența citată). Astfel, din moment ce reclamantul nu s‑a conformat celor două etape ale procedurii precontencioase menționate la punctul 179 de mai sus, această cerere de despăgubire trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Având în vedere cele de mai sus, cererile de despăgubire în cauza T‑435/23 trebuie respinse.

În ceea ce privește prejudiciul material, trebuie amintit că cererea de despăgubire este strâns legată de cererea de anulare a deciziei de neprelungire a mandatului, care este admisibilă și întemeiată (a se vedea punctul 123 de mai sus).

În acest cadru, reclamantul arată că a pierdut oportunitatea prelungirii mandatului său până la momentul pensionării sale, cu consecințele materiale care decurg de aici.

În această privință, reiese din jurisprudență că, pentru a fi luată în considerare, pierderea unei șanse trebuie să fie reală și definitivă (a se vedea Hotărârea din 14 decembrie 2022, SU/EIOPA, T‑296/21, EU:T:2022:808, punctul 83 și jurisprudența citată).

Pentru a determina caracterul real al pierderii unei șanse, trebuie examinat dacă s‑a dovedit corespunzător cerințelor legale că reclamantul a fost privat nu neapărat de prelungirea mandatului său, ceea ce nu va putea dovedi niciodată că ar fi intervenit, ci de o șansă serioasă de a i se prelungi mandatul, având drept consecință pentru reclamant un prejudiciu material care constă într‑o pierdere de venituri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2022, SU/EIOPA, T‑296/21, EU:T:2022:808, punctul 86 și jurisprudența citată).

Existența unei asemenea șanse serioase nu depinde de gradul de probabilitate ca șansa respectivă să se fi materializat, acest din urmă element fiind luat în considerare ulterior, dacă această existență este recunoscută, pentru a determina întinderea prejudiciului material suferit și a despăgubirii pentru el (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 119).

În speță, trebuie să se constate că pierderea de șansă a reclamantului era reală, în măsura în care rezultatul procedurii de prelungire a mandatului său ar fi putut fi diferit în lipsa încălcării dreptului de a fi ascultat (a se vedea punctele 121 și 122 de mai sus), astfel încât s‑a stabilit, corespunzător cerințelor legale, că a fost privat de o șansă serioasă ca mandatul său să fie prelungit.

Pe de altă parte, trebuie să se constate că pierderea șansei reclamantului este definitivă, întrucât, la 19 iulie 2023, Consiliul l‑a numit pe [confidențial] ca nou director executiv, astfel încât postul pentru care reclamantul și‑a depus candidatura a fost ocupat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2006, Deutsche Bahn/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 50).

În ceea ce privește repararea pierderii unei șanse, reiese din jurisprudență că, pentru a determina cuantumul despăgubirii care trebuie plătită cu acest titlu, trebuie, după identificarea caracterului real sau definitiv al șansei de care a fost privat funcționarul sau agentul, să se stabilească data începând de la care ar fi putut beneficia de această șansă, apoi să se cuantifice șansa menționată și, în sfârșit, să se precizeze care au fost pentru acesta consecințele financiare ale pierderii șansei respective (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2021, HB/BEI, T‑757/19, nepublicată, EU:T:2021:890, punctul 114 și jurisprudența citată).

În plus, potrivit jurisprudenței, în cazul în care acest lucru este posibil, șansa de care un funcționar a fost privat trebuie determinată în mod obiectiv, sub forma unui coeficient matematic care rezultă dintr‑o analiză precisă. Totuși, atunci când șansa menționată nu poate fi cuantificată în acest fel, se admite că prejudiciul suferit poate fi evaluat ex aequo et bono (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2021, HB/BEI, T‑757/19, nepublicată, EU:T:2021:890, punctul 115 și jurisprudența citată).

În speță, chiar dacă reclamantul a efectuat o evaluare în cifre a cuantumului care trebuie să servească drept bază de calcul al indemnizației legate de pierderea unei șanse, corespunzătoare remunerației nete pe care ar fi primit‑o în cazul prelungirii mandatului său până la pensionare, din care se scade cuantumul total al pensiei pe care ar fi primit‑o în această perioadă, Tribunalul rămâne în imposibilitatea de a stabili un coeficient matematic care să reflecte șansa reclamantului, în măsura în care elementele de analiză furnizate de părți în această privință sunt lipsite de precizia suficientă pentru a‑i permite să stabilească acest coeficient (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2018, Fernández González/Comisia, T‑162/17 RENV, nepublicată, EU:T:2018:711, punctul 120, și Hotărârea din 13 iunie 2019, CC/Parlamentul, T‑248/17 RENV, nepublicată, EU:T:2019:418, punctul 74).

Prin urmare, utilizând posibilitatea Tribunalului de a evalua prejudiciul suferit ex aequo et bono, reclamantului trebuie să i se acorde o sumă forfetară pentru repararea pierderii unei șanse pe care a suferit‑o ca urmare a nelegalității săvârșite de Consiliu.

Astfel, în împrejurările speței, se va face o justă apreciere a întregului prejudiciu material suferit de reclamant, obligând Consiliul să îi plătească, ex aequo et bono, suma forfetară de 25000 de euro. Această sumă va trebui, conform concluziilor reclamantului în acest sens, să fie majorată cu dobânzi moratorii de la data pronunțării prezentei hotărâri până la data plății cuantumului total datorat, la o rată egală cu cea aplicată de Banca Centrală Europeană principalelor sale operațiuni de refinanțare în vigoare în prima zi a lunii scadenței plății, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate.

În ceea ce privește prejudiciul moral, trebuie să se constate că concluziile în despăgubire prin care se urmărește repararea prejudiciului moral în cuantum de 125000 de euro se întemeiază, în primul rând, pe diferite comportamente ale EUIPO, și anume adoptarea deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și a deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, în al doilea rând, pe o încălcare a datelor cu caracter personal care ar fi fost descoperită la 17 iulie 2023 și, în al treilea rând, pe impactul neprelungirii mandatului reclamantului în calitate de director executiv asupra reputației sale profesionale.

În această privință, primo, în măsura în care cererea de despăgubire se întemeiază pe decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului și pe deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, aceasta trebuie respinsă, întrucât deciziile menționate nu au fost adoptate de Consiliu, ci de EUIPO.

Secundo, în măsura în care încălcarea securității datelor cu caracter personal este consecința unui comportament lipsit de caracter decizional al Consiliului, trebuie să se constate că, deși reclamantul, în reclamația sa din 30 august 2023, pe care a adresat‑o Consiliului împotriva deciziei de neprelungire a mandatului, a solicitat în mod expres despăgubiri pentru prejudiciul său moral legat de aceste fapte, care nu au legătură directă cu concluziile în anulare formulate împotriva acestui act, nu este totuși mai puțin adevărat că, în urma respingerii acestei cereri la 27 februarie 2024, el nu a formulat o reclamație împotriva acestei decizii de respingere, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2021, BK/EASO, T‑277/19, nepublicată, EU:T:2021:161, punctul 125 și jurisprudența citată).

Astfel, din moment ce reclamantul nu s‑a conformat celor două etape ale procedurii precontencioase menționate la punctul 179 de mai sus, această cerere de despăgubire trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În plus, în măsura în care cererea de despăgubire se întemeiază pe nelegalitatea deciziei de neprelungire a mandatului, este necesar să se constate că reclamantul nu invocă niciun argument specific care să demonstreze că prejudiciul său moral nu poate fi reparat integral prin anularea acestei decizii.

Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se respingă toate cererile solicitate pentru repararea prejudiciului moral în cauza T‑224/24.

Având în vedere cele de mai sus, se impune anularea deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN în măsura în care prin aceasta se suspendă temporar delegarea competențelor de AIPN ale reclamantului, precum și a deciziei de neprelungire a mandatului. În plus, se impune obligarea Consiliului la plata către reclamant a unei sume de 25000 de euro, majorată cu dobânzi moratorii începând de la data pronunțării prezentei hotărâri până la data plății cuantumului total datorat, la o rată egală cu cea aplicată de BCE principalelor sale operațiuni de refinanțare în vigoare în prima zi a lunii scadenței plății, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate. Respinge în rest acțiunea.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 134 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată. În plus, în conformitate cu articolul 135 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată în cazul în care conduita acesteia, inclusiv din perioada anterioară formulării cererii introductive, justifică acest lucru, în special în cazul în care a provocat celeilalte părți cheltuieli pe care Tribunalul le apreciază ca fiind nejustificate sau șicanatoare. Potrivit jurisprudenței, o parte, chiar dacă a avut câștig de cauză, poate fi obligată de Tribunal la plata, în tot sau în parte, a cheltuielilor de judecată, atunci când o instituție sau un organism al Uniunii a favorizat, prin comportamentul său, nașterea litigiului [a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2015, European Dynamics Luxembourg ș.a./Comisia, T‑536/11, EU:T:2015:476, punctul 391 (nepublicată) și jurisprudența citată].

În speță, reclamantul a căzut, desigur, în parte în pretenții, în măsura în care atât cererile de anulare formulate în cadrul cauzei T‑435/23 împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său, deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție și cea de neprelungire a mandatului, cât și cererile de despăgubire introduse în cadrul aceleiași cauze și cererea de despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului moral introdusă în cauza T‑224/24 sunt respinse, astfel încât EUIPO și Consiliul pot fi considerate părți câștigătoare în această privință.

Cu toate acestea, Tribunalului îi este permis să oblige la plata cheltuielilor de judecată o instituție a cărei decizie nu a fost anulată, din cauza insuficienței acesteia din urmă, care a putut determina un reclamant să introducă o acțiune (a se vedea Hotărârea din 22 aprilie 2016, Italia și Eurallumina/Comisia, T‑60/06 RENV II și T‑62/06 RENV II, EU:T:2016:233, punctul 245 și jurisprudența citată).

Or, Decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului său și deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție creează în mod greșit impresia că Consiliul de administrație a luat o decizie definitivă de a nu prelungi mandatul reclamantului (a se vedea punctele 83 și 84 de mai sus). Astfel, decizia MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului este intitulată „Decizie de a nu prezenta Consiliului Uniunii Europene o propunere de prelungire a mandatului [reclamantului]”, în timp ce, prin deciziile MB-22-20 și MB-22-21 privind procedura de selecție, Consiliul de administrație a inițiat procedura de selecție a succesorului reclamantului. Această impresie eronată l‑a putut determina pe reclamant să introducă acțiuni împotriva deciziilor menționate.

De asemenea, în ceea ce privește decizia de neprelungire a mandatului, era legitim ca reclamantul să solicite anularea deciziei menționate atât în cadrul acțiunii în cauza T‑435/23, cât și în cadrul acțiunii în cauza T‑224/24.

Ținând seama de aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că se face o justă apreciere a împrejurărilor speței obligând EUIPO la plata propriilor cheltuieli de judecată și a celor efectuate de reclamant în cauza T‑435/23 și obligând Consiliul la plata propriilor cheltuieli de judecată în cauzele T‑435/23 și T‑224/24 și a celor efectuate de reclamant în cauza T‑224/24.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Republica Letonia, Republica Polonă, Republica Portugheză și Republica Slovacă, care au intervenit în litigiul în cauza T‑435/23, suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera intermediară)

10 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului și situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

Concluziile părților

În drept

Cu privire la temeiul juridic al acțiunilor

Observații introductive

Cu privire la aplicabilitatea articolului 270 TFUE și a articolelor 90 și 91 din statut

Cu privire la respectarea procedurii precontencioase

Cu privire la concluziile în anulare

Cu privire la concluziile în anulare prezentate în cauza T‑435/23 în măsura în care sunt îndreptate împotriva deciziei MB-22-19 privind neadoptarea unei propuneri de prelungire a mandatului reclamantului

Cu privire la concluziile în anulare în cauza T‑435/23 în măsura în care sunt îndreptate împotriva deciziilor MB-22-20 și MB-22-21 referitoare la procedura de selecție

Cu privire la concluziile în anulare în cauza T‑224/24, în măsura în care privesc legalitatea deciziei de neprelungire a mandatului

Cu privire la concluziile în anulare în cauza T‑435/23, în măsura în care sunt îndreptate împotriva deciziei MB-23-04 privind suspendarea delegării competențelor de AIPN

Cu privire la concluziile în despăgubire

Cu privire la cererile de despăgubire prezentate în cauza T‑435/23

Cu privire la cererile de despăgubire prezentate în cauza T‑224/24

Cu privire la cheltuielile de judecată