Ordonanța Curții (Camera a zecea) din 17 iulie 2023.#PA împotriva MO.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie.#Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Răspuns care poate fi în mod clar dedus din jurisprudență – Competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și crearea unui certificat european de moștenitor – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 – Articolul 10 alineatul (1) litera (a) – Competență subsidiară – Articolul 267 TFUE – Obligația de a respecta instrucțiunile unei instanțe superioare.#Cauza C-55/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (JO 2012, L 201, p. 107, rectificări în JO 2012, L 344, p. 3, JO 2013, L 60, p. 140, și JO 2018, L 63, p. 62), precum și a articolului 267 TFUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri jurisdicționale inițiate la cererea introdusă de PA în legătură cu stabilirea moștenitorilor fratelui său, decedat la Hamburg (Germania) la 9 mai 2020.

Considerentele (23) și (30) ale Regulamentului nr. 650/2012 au următorul cuprins: „(23) Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a justiției în cadrul Uniunii [Europene] și a asigura că există un factor de legătură real între succesiune și statul membru în care se exercită competența, prezentul regulament ar trebui să prevadă că factorul general de legătură, în vederea stabilirii atât a instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului. […] […] (30) Pentru a asigura faptul că instanțele judecătorești din toate statele membre pot, din aceleași motive, să își exercite competența cu privire la succesiunea persoanelor care nu își au reședința obișnuită într‑un stat membru la momentul decesului, prezentul regulament ar trebui să enumere, în mod exhaustiv, în ordine ierarhică, motivele pentru care poate fi exercitată o astfel de competență subsidiară.”

Capitolul II din acest regulament, privind „Competența”, cuprinde printre altele articolele 4-10 și 15 din acesta.

Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Competența generală”, prevede: „Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

Articolul 5 din același regulament, intitulat „Acordul de alegere a forului”, prevede la alineatul (1): „În cazul în care legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, părțile vizate pot conveni ca o instanță sau instanțele judecătorești din statul membru respectiv să aibă competență exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiune.”

Articolele 6-9 din Regulamentul nr. 650/2012 precizează condițiile în care este aplicabil articolul 5 alineatul (1) din acest regulament.

Articolul 10 din regulamentul menționat, intitulat „Competența subsidiară”, prevede: „(1) În cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într‑un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblu său, în măsura în care: (a) defunctul avea cetățenia acelui stat membru la data decesului sau, dacă această condiție nu este îndeplinită, (b) defunctul își avea anterior reședința obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca, în momentul sesizării instanței, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reședinței obișnuite. (2) În cazul în care nicio instanță judecătorească a vreunui stat membru nu este competentă în temeiul alineatului (1), instanțele statului membru în care se situează bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt totuși competente să se pronunțe asupra respectivelor bunuri.”

Articolul 15 din același regulament, intitulat „Verificarea competenței”, are următorul cuprins: „Atunci când o instanță judecătorească dintr‑un stat membru este sesizată într‑o cauză succesorală cu privire la care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, aceasta își declină, din oficiu, competența.”

Figurând în capitolul III din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Legea aplicabilă”, articolul 22 din acesta, intitulat la rândul său „Alegerea legii aplicabile”, prevede la alineatul (1): „O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului. […]”

Articolul 386 alineatul 6 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964, în versiunea aplicabilă litigiului principal (Dz. U. din 2021, poziția 1805, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede: „Aprecierea juridică expusă în motivarea hotărârii pronunțate de instanța de al doilea grad de jurisdicție obligă atât instanța căreia îi este trimisă cauza spre rejudecare, cât și instanța de al doilea grad de jurisdicție, atunci când reexaminează cauza. Această situație nu privește cazurile în care intervine o modificare a situației de drept sau de fapt sau în care, după pronunțarea hotărârii de către instanța de al doilea grad de jurisdicție, Sąd Najwyższy [(Curtea Supremă, Polonia)], printr‑o rezoluție în care soluționează o chestiune de drept, a reținut o apreciere juridică diferită.”

BF (denumit în continuare „defunctul”), cetățean polonez, a decedat la 9 mai 2020 la Hamburg.

PA, sora defunctului, a introdus o cerere la Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie (Tribunalul Districtual Szczecin, responsabil cu zonele de pe malul drept și de vest, Polonia), instanța de trimitere, în vederea stabilirii moștenitorilor defunctului.

În cererea sa, PA a arătat că ultima reședință obișnuită a fratelui său se afla la Hamburg, că acesta deținea bunuri imobile în Polonia și că nu alesese o lege pentru a‑i reglementa succesiunea. Ea a precizat de asemenea că fiul defunctului, soția sa, mama sa, nepotul său și ea însăși au declarat că renunță la succesiune în fața unei instanțe germane.

Prin ordonanța din 30 august 2022, instanța de trimitere a respins cererea formulată de PA pentru motivul că instanțele poloneze nu erau competente să hotărască cu privire la succesiunea unui defunct a cărui ultimă reședință obișnuită se afla într‑un alt stat membru decât Republica Polonă. Instanța de trimitere a înlăturat aplicarea normei de competență subsidiară, prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012, considerând că aceasta nu privea decât defuncții a căror ultimă reședință obișnuită nu se situa într‑un stat membru.

Prin ordonanța din 14 noiembrie 2022, Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin, Polonia), sesizat în apel, a anulat ordonanța din 30 august 2022, considerând că interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 reținută de instanța de trimitere era eronată. Potrivit Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin), această dispoziție conferă competență subsidiară statului membru în care defunctul a lăsat bunuri și al cărui resortisant era, chiar dacă reședința sa obișnuită nu se situa în acel stat membru.

Sesizată din nou cu cauza principală, instanța de trimitere nu este de acord cu interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 reținută de Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin), care ar fi, în opinia sa, contrară sensului literal al acestuia, precum și obiectivelor Regulamentului nr. 650/2012.

Instanța de trimitere arată că, în temeiul dreptului național, o instanță sesizată are obligația să respecte interpretarea, chiar dacă este eronată, a dreptului Uniunii reținută de o instanță superioară, astfel încât conflictul de interpretare a dreptului Uniunii în cauză nu ar putea fi soluționat decât printr‑un răspuns al Curții la o întrebare preliminară. Instanța de trimitere arată în această privință că nicio dispoziție din dreptul național nu menționează în mod explicit că un răspuns al Curții i‑ar permite să se îndepărteze de interpretarea instanței superioare. Totuși, aceasta apreciază că, pentru a contribui la realizarea obiectivelor urmărite de articolul 267 TFUE, trebuie să poată ține seama pe deplin de interpretarea dreptului Uniunii dată printr‑o hotărâre preliminară, chiar dacă aceasta este diferită de dată de instanța superioară națională din cauza principală.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie (Tribunalul Districtual Szczecin, responsabil cu zonele de pe malul drept și de vest) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul [nr. 650/2012] trebuie interpretat în sensul că se aplică numai în cazul în care defunctul nu avea reședința în niciunul dintre statele membre obligate prin regulament sau [în sensul că] acesta atribuie competență subsidiară statului membru în care defunctul a lăsat bunuri și a cărui cetățenie o deținea la data decesului, chiar dacă reședința obișnuită a acestuia la data decesului se afla într‑un alt stat membru obligat prin regulament? 2) Dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național potrivit căreia instanța este obligată să respecte aprecierea juridică a unei instanțe superioare privind interpretarea dreptului Uniunii, apreciere care este contrară interpretării date de Curte, de asemenea într‑o cauză concretă prin intermediul unei decizii preliminare?”

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată atunci când răspunsul la o întrebare formulată poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la o asemenea întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În speță, Curtea apreciază, în ceea ce privește prima întrebare, că modul de redactare a articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, iar în ceea ce privește a doua întrebare, că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere poate fi dedusă în mod clar din Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, EU:C:2010:581). Este necesar, așadar, să se aplice articolul 99 din Regulamentul de procedură în prezenta cauză.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că norma de competență subsidiară prevăzută de această dispoziție nu este aplicabilă decât atunci când reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului era situată într‑un stat membru care nu are obligații în temeiul acestui regulament sau într‑un stat terț.

În această privință, trebuie amintit că articolul 4 din Regulamentul nr. 650/2012 stabilește o normă de competență generală potrivit căreia instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.

În cazul în care defunctul avea reședința obișnuită într‑un stat membru, instanțele judecătorești dintr‑un alt stat membru a cărui cetățenie o avea pot deveni competente, în conformitate cu articolele 5-9 din Regulamentul nr. 650/2012, în cazul în care defunctul a ales, în conformitate cu articolul 22 din regulamentul menționat, legea acestui din urmă stat membru ca lege care să reglementeze succesiunea sa în ansamblu.

Pe de altă parte, articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 stabilește o normă de competență subsidiară pentru pronunțarea asupra succesiunii în ansamblul său în favoarea instanțelor statului membru în care sunt situate bunuri succesorale, în măsura în care defunctul avea cetățenia acestui stat membru în momentul decesului. Totuși, astfel cum reiese din modul de redactare a primei părți a articolului 10 alineatul (1) din acest regulament, competența subsidiară întemeiată pe dispoziția menționată nu este prevăzută decât în cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într‑un stat membru.

Trebuie amintit în această privință că, prin interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 în Hotărârea din 7 aprilie 2022, V A și Z A (Competență subsidiară în materie de succesiuni) (C‑645/20, EU:C:2022:267), Curtea a precizat că atât articolul 4, cât și articolul 10 alineatul (1) din acest regulament au ca unic obiect definirea unor criterii uniforme de competență jurisdicțională pentru pronunțarea asupra succesiunii în ansamblul său. Acest articol 10, care figurează în capitolul II din regulamentul menționat, ce stabilește un ansamblu de norme de competență în materie de succesiuni, prevede competența subsidiară în raport cu competența generală stabilită de norma enunțată la articolul 4 din același regulament, care desemnează instanțele de la locul reședinței obișnuite a defunctului ca fiind instanțele competente să se pronunțe asupra succesiunii în cauză în ansamblul său [Hotărârea din 7 aprilie 2022, V A și Z A (Competență subsidiară în materie de succesiuni), C‑645/20, EU:C:2022:267, punctul 30].

În acest cadru, Curtea a precizat că nu există un raport ierarhic între forul stabilit la articolul 4 din Regulamentul nr. 650/2012 și forul stabilit la articolul 10 din acesta, întrucât fiecare dintre ele vizează situații distincte. De asemenea, faptul că competența vizată la articolul 10 din acest regulament este calificată drept „subsidiară” nu înseamnă că dispoziția respectivă ar fi mai puțin constrângătoare decât cea cuprinsă la articolul 4 din regulamentul menționat, referitoare la competența generală. În această privință, utilizarea termenului „totuși” la articolul 10 alineatul (1) din același regulament sugerează că această dispoziție vizează o normă de competență echivalentă și complementară normei de competență generală prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat, astfel încât, în caz de inaplicabilitate a acestui din urmă articol, este necesar să se verifice dacă sunt îndeplinite criteriile de competență prevăzute la articolul 10 din regulamentul amintit [Hotărârea din 7 aprilie 2022, V A și Z A (Competență subsidiară în materie de succesiuni), C‑645/20, EU:C:2022:267, punctele 33 și 34].

În plus, Curtea s‑a pronunțat în sensul că aceste norme de competență jurisdicțională pentru pronunțarea asupra succesiunii în ansamblul său nu oferă părților interesate posibilitatea de a alege, în funcție de interesele lor, forul unui stat membru, sub rezerva aplicării articolului 5 din regulamentul menționat în cazul alegerii de către defunct a legii aplicabile succesiunii sale [Hotărârea din 7 aprilie 2022, V A și Z A (Competență subsidiară în materie de succesiuni), C‑645/20, EU:C:2022:267, punctul 32].

În ceea ce privește în special împrejurările în care Curtea a reținut o asemenea interpretare, este necesar să se arate că, la punctul 25 din Hotărârea din 7 aprilie 2022, V A și Z A (Competență subsidiară în materie de succesiuni) (C‑645/20, EU:C:2022:267), Curtea a pornit de la premisa că reședința obișnuită a defunctului era situată în Regatul Unit, și anume într‑un stat membru care, chiar înainte de retragerea acestei țări din Uniune, nu avea obligații în temeiul Regulamentului nr. 650/2012. Curtea a considerat, în scopul interpretării articolului 10 din acest regulament, că normele de competență prevăzute la articolul amintit erau susceptibile să se aplice atunci când defunctul avea reședința obișnuită într‑un stat membru al Uniunii care nu are obligații în temeiul regulamentului menționat.

În speță, astfel cum reiese din decizia de trimitere, ultima reședință obișnuită a defunctului se afla în Germania, iar defunctul nu a ales legea aplicabilă succesiunii sale în ansamblu.

În aceste condiții, rezultă în mod clar din modul univoc de redactare a articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 că această dispoziție nu se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului său era situată într‑un stat membru care are obligații în temeiul acestui regulament.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că norma de competență subsidiară prevăzută de această dispoziție nu este aplicabilă decât atunci când reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului era situată într‑un stat membru care nu are obligații în temeiul acestui regulament sau într‑un stat terț.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, se opune ca o instanță națională, care se pronunță în urma anulării de către o instanță superioară a unei decizii pe care a pronunțat‑o, să aibă obligația să respecte, în conformitate cu dreptul procedural național, dezlegările în drept date de instanța superioară respectivă atunci când aceste dezlegări nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, astfel cum este interpretat de Curte.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale cea mai largă posibilitate de a o sesiza în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății acestora (Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581 punctul 26 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, trebuie amintit că o hotărâre pronunțată de Curte cu titlu preliminar este obligatorie pentru instanța națională, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 29 și jurisprudența citată).

În această privință, instanța națională care a exercitat posibilitatea conferită acesteia prin articolul 267 al doilea paragraf TFUE este obligată, în vederea soluționării litigiului principal, să respecte interpretarea dispozițiilor în cauză dată de Curte și, dacă este cazul, trebuie să înlăture aprecierile instanței superioare în situația în care, având în vedere interpretarea menționată, consideră că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 30, și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Dopravní podnik hl. m. Prahy, C‑107/19, EU:C:2021:722, punctul 46).

În plus, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în cazul în care nu poate să efectueze o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată din oficiu orice dispoziție contrară a legislației naționale, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 31 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Dopravní podnik hl. m. Prahy, C‑107/19, EU:C:2021:722, punctul 45 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește în special existența unor norme de drept intern care prevăd că o instanță națională are obligația să respecte în mod necondiționat interpretarea dreptului Uniunii efectuată de o altă instanță națională, Curtea a statuat deja că dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională să aibă obligația să respecte o normă națională în temeiul căreia dezlegările date de o instanță superioară națională sunt obligatorii pentru aceasta, în cazul în care rezultă că aceste dezlegări nu sunt conforme cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctul 32).

În aceste condiții, cerința de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern incompatibilă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Dopravní podnik hl. m. Prahy, C‑107/19, EU:C:2021:722, punctul 47 și jurisprudența citată).

Rezultă din cele arătate că în speță instanța de trimitere are obligația de a asigura efectul deplin al articolului 267 TFUE, lăsând neaplicate, dacă este cazul, din oficiu dispozițiile procedurale naționale, și anume cele ale articolului 386 alineatul 6 din Codul de procedură civilă, care îi impun să aplice interpretarea în drept dată de Sąd Okręgowy w Szczecinie (Tribunalul Regional din Szczecin), din moment ce această interpretare nu este compatibilă cu dreptul Uniunii, astfel cum este interpretat de Curte.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională, care se pronunță în urma anulării de către o instanță superioară a unei decizii pe care a pronunțat‑o, să aibă obligația să respecte, în conformitate cu dreptul procedural național, dezlegările în drept date de instanța superioară respectivă în cazul în care aceste dezlegări nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, astfel cum este interpretat de Curte.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a zecea)

17 iulie 2023 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată