Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 12 mai 2026.#Meta Platforms Ireland Limited împotriva Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe – Directiva (UE) 2019/790 – Articolul 15 – Protejarea publicațiilor de presă în cazul utilizărilor online – Reglementare națională care prevede dreptul editorilor acestor publicații la o «compensație echitabilă» – Obligații impuse prestatorilor de servicii ale societății informaționale – Competențe conferite unei autorități administrative independente – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 16 – Libertatea de a desfășura o activitate comercială – Restrângere a exercițiului acestei libertăți – Articolul 52 alineatul (1) – Justificare – Evaluare comparativă a libertății menționate cu alte drepturi fundamentale – Articolul 11 alineatul (2) – Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă – Articolul 17 alineatul (2) – Protecția proprietății intelectuale.#Cauza C-797/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 15 din Directiva (UE) 2019/790 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE (JO 2019, L 130, p. 92), a articolului 109 TFUE, precum și a articolelor 16 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Meta Platforms Ireland Ltd (denumită în continuare „Meta”), pe de o parte, și Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor, Italia) (denumită în continuare „AGCOM”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii adoptate de aceasta din urmă care definește criteriile de stabilire a unei compensații echitabile pentru utilizarea online a publicațiilor de presă.

Articolul 11 din cartă, intitulat „Libertatea de exprimare și de informare”, prevede la alineatul (2): „Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.”

Articolul 16 din cartă, intitulat „Libertatea de a desfășura o activitate comercială”, prevede: „Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.”

Articolul 17 din cartă, intitulat „Dreptul de proprietate”, are următorul cuprins la alineatul (2): „Proprietatea intelectuală este protejată.”

Articolul 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii [Europene], cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.”

Articolul 52 din cartă, intitulat „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, prevede la alineatul (1): „Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.”

Articolul 2 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230), intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede: „Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte: (a) pentru autori, a operelor lor; (b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor; (c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor; (d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor; (e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatul (2): „Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice punerea la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment: (a) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor; (b) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor; (c) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor; (d) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

Considerentele (1), (2), (3), (54), (55), (57), (82) și (84) ale Directivei 2019/790 au următorul cuprins: „(1) Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede instituirea unei piețe interne și crearea unui sistem care să garanteze faptul că nu există denaturări ale concurenței pe piața internă. Armonizarea într‑o mai mare măsură a actelor cu putere de lege ale statelor membre referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe ar trebui să contribuie la realizarea acestor obiective. (2) Directivele adoptate în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe contribuie la funcționarea pieței interne, asigură un nivel ridicat de protecție a titularilor de drepturi, facilitează procesul de obținere a drepturilor și creează un cadru în care poate avea loc exploatarea operelor și a altor obiecte protejate. Acest cadru juridic armonizat contribuie la buna funcționare a pieței interne și stimulează inovarea, creativitatea, investițiile și producerea de conținut nou, inclusiv în mediul digital, pentru a se evita fragmentarea pieței interne. […] (3) Rapidele evoluții tehnologice continuă să transforme modul în care sunt create, produse, distribuite și exploatate operele și alte obiecte protejate. Continuă să apară noi modele de afaceri și noi actori. Este esențial ca legislația relevantă să fie concepută astfel încât să permită aplicarea sa în viitor, pentru a nu limita evoluțiile tehnologice. Obiectivele și principiile stabilite în cadrul juridic al Uniunii privind drepturile de autor sunt în continuare valabile. Cu toate acestea, atât pentru titularii de drepturi, cât și pentru utilizatori continuă să existe insecuritate juridică în ceea ce privește anumite utilizări, printre care și utilizările transfrontaliere, ale operelor și ale altor obiecte protejate în mediul digital. După cum s‑a enunțat în Comunicarea Comisiei [Europene] din 9 decembrie 2015 intitulată «Către un cadru modern, mai european privind drepturile de autor», este necesar ca actualul cadru juridic al Uniunii privind drepturile de autor să fie adaptat și completat în anumite domenii, menținându‑se în același timp un nivel ridicat de protecție a dreptului de autor și a drepturilor conexe. […] În vederea asigurării unei piețe performante și echitabile a dreptului de autor, ar trebui să existe norme privind drepturile referitoare la publicații, […] […] (54) O presă liberă și pluralistă este esențială pentru a asigura un jurnalism de calitate și accesul cetățenilor la informații. Aceasta are o contribuție fundamentală la dezbaterea publică și la buna funcționare a unei societăți democratice. Disponibilitatea pe scară largă a publicațiilor de presă online a dus la apariția unor noi servicii online, cum ar fi agregatoarele de știri sau serviciile de monitorizare a mass‑mediei, pentru care reutilizarea publicațiilor de presă constituie o parte importantă a modelelor lor de afaceri și o sursă de venit. Editorii de publicații de presă se confruntă cu probleme în ceea ce privește acordarea de licențe pentru utilizarea online a publicațiilor lor către prestatorii de astfel de servicii, ceea ce le îngreunează recuperarea investițiilor. Atât timp cât editorii de publicații de presă nu sunt recunoscuți ca titulari de drepturi, acordarea de licențe și asigurarea respectării drepturilor privind publicațiile de presă referitoare la utilizările online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale în mediul digital sunt adesea complexe și ineficiente. (55) Contribuția organizatorică și financiară a editorilor la producerea publicațiilor de presă trebuie să fie recunoscută și încurajată în continuare pentru a asigura viabilitatea sectorului editorial și a încuraja astfel disponibilitatea unor informații fiabile. Prin urmare, este necesar să se prevadă, la nivelul Uniunii, o protecție juridică armonizată pentru publicațiile de presă în cazul utilizărilor online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, ceea ce nu afectează normele în vigoare în materie de drept de autor din dreptul Uniunii aplicabile utilizărilor private sau necomerciale ale publicațiilor de presă de către utilizatori individuali, inclusiv atunci când acești utilizatori partajează publicațiile de presă online. O astfel de protecție ar trebui să fie garantată în mod efectiv prin introducerea, în dreptul Uniunii, a unor drepturi conexe dreptului de autor pentru reproducerea și punerea la dispoziția publicului a publicațiilor de presă ale editorilor stabiliți într‑un stat membru în ceea ce privește utilizările online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, în înțelesul Directivei (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului [din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1)]. […] […] (57) Drepturile acordate editorilor de publicații de presă în temeiul prezentei directive ar trebui să aibă același domeniu de aplicare ca și drepturile de reproducere și de punere la dispoziția publicului prevăzute în [Directiva 2001/29], în măsura în care sunt vizate utilizările online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale. Drepturile acordate editorilor de publicații de presă nu ar trebui să se extindă la actele de introducere de hyperlinkuri și nici la simplele fapte raportate în publicațiile de presă. De asemenea, drepturile acordate editorilor de publicații de presă ar trebui să fie reglementate de aceleași dispoziții referitoare la excepții și limitări precum cele aplicabile drepturilor prevăzute în [Directiva 2001/29], inclusiv excepția referitoare la utilizarea de citate în scopuri cum sunt cel al criticii sau al recenziei, prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (d) din respectiva directivă. […] (82) Nicio dispoziție din prezenta directivă nu ar trebui interpretată ca o interdicție pentru titularii de drepturi exclusive în temeiul dreptului Uniunii în materia dreptului de autor de a autoriza utilizarea gratuită a operelor sau a altor obiecte protejate ale acestora, inclusiv prin intermediul unor licențe fără caracter exclusiv și gratuite acordate oricăror utilizatori. […] (84) Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de [c]artă. În consecință, prezenta directivă ar trebui interpretată și aplicată în conformitate cu drepturile și principiile respective.”

Articolul 1 din Directiva 2019/790, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă stabilește norme care vizează armonizarea într‑o mai mare măsură a dreptului Uniunii în materia dreptului de autor și drepturilor conexe în cadrul pieței interne, ținând seama în special de utilizările digitale și transfrontaliere ale conținuturilor protejate. Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme privind excepții și limitări ale dreptului de autor și a drepturilor conexe și privind facilitarea licențelor, precum și norme care vizează asigurarea unei piețe performante pentru exploatarea operelor și a altor obiecte protejate.”

Articolul 15 din această directivă, intitulat „Protejarea publicațiilor de presă în cazul utilizărilor online”, are următorul cuprins: „(1) Statele membre acordă editorilor de publicații de presă stabiliți într‑un stat membru drepturile prevăzute la articolul 2 și la articolul 3 alineatul (2) din Directiva [2001/29] pentru utilizarea online a publicațiilor lor de presă de către prestatorii de servicii ale societății informaționale. Drepturile prevăzute la primul paragraf nu se aplică utilizării publicațiilor de presă în scop privat sau necomercial de către utilizatori individuali. Protecția acordată în temeiul primului paragraf nu se aplică actelor de introducere de hyperlinkuri. Drepturile prevăzute la primul paragraf nu se aplică în cazul utilizării unor cuvinte individuale sau a unor extrase foarte scurte dintr‑o publicație de presă. (2) Drepturile prevăzute la alineatul (1) lasă intacte și nu afectează în niciun fel drepturile de care beneficiază, în temeiul dreptului Uniunii, autorii și alți titulari de drepturi în ceea ce privește operele și alte obiecte protejate încorporate într‑o publicație de presă. Drepturile prevăzute la alineatul (1) nu pot fi invocate împotriva respectivilor autori și alți titulari de drepturi și, în special, nu îi pot priva de dreptul de a‑și exploata operele și alte obiecte protejate independent de publicația de presă în care sunt încorporate. Atunci când o operă sau un alt obiect protejat este încorporat într‑o publicație de presă pe baza unei licențe neexclusive, drepturile prevăzute la alineatul (1) nu pot fi invocate pentru a interzice utilizarea de către alți utilizatori autorizați. Drepturile prevăzute la alineatul (1) nu pot fi invocate pentru a interzice utilizarea operelor sau a altor obiecte protejate a căror protecție a expirat. (3) În ceea ce privește drepturile prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol, se aplică mutatis mutandis articolele 5-8 din [Directiva 2001/29], Directiva 2012/28/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind anumite utilizări permise ale operelor orfane (JO 2012, L 299, p. 5)] și Directiva (UE) 2017/1564 a Parlamentului European și a Consiliului [din 13 septembrie 2017 privind anumite utilizări permise ale anumitor opere și ale altor obiecte ale protecției prin drept de autor și drepturi conexe în beneficiul persoanelor nevăzătoare, cu deficiențe de vedere sau cu dificultăți de citire a materialelor imprimate și de modificare a Directivei 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2017, L 242, p. 6)]. (4) Drepturile prevăzute la alineatul (1) expiră după doi ani de la publicarea publicației de presă. Respectivul termen se calculează începând de la data de 1 ianuarie a anului care urmează datei în care respectiva publicație de presă a fost publicată. Alineatul (1) nu se aplică publicațiilor de presă publicate pentru prima dată înainte de 6 iunie 2019. (5) Statele membre prevăd că autorii operelor încorporate într‑o publicație de presă primesc o parte corespunzătoare din veniturile pe care le obțin editorii de presă în urma utilizării publicațiilor lor de presă de către prestatorii de servicii ai societății informaționale.”

Potrivit articolului 43‑bis din legge n. 633 – Protezione del diritto d’autore e di altri diritti connessi al suo esercizio (Legea nr. 633 privind protecția dreptului de autor și a altor drepturi conexe cu exercitarea acestuia) din 22 aprilie 1941 (GURI nr. 166 din 16 iulie 1941), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea nr. 633/1941”): „1. Editorilor de publicații de presă, fie în formă individuală, fie în formă de asociație sau de consorțiu, le sunt recunoscute, pentru utilizarea online a publicațiilor lor de presă de către prestatorii de servicii ale societății informaționale […] inclusiv de către întreprinderile care realizează monitorizarea presei și revista presei, drepturile exclusive de reproducere și de comunicare prevăzute la articolele 13 și 16. […] 3. Editorii de publicații de presă sunt entități care, fie în formă individuală, fie în formă de asociație sau de consorțiu, în desfășurarea unei activități economice, editează publicațiile menționate la alineatul 2, inclusiv în cazul în care sunt stabilite în alt stat membru. […] 6. Drepturile prevăzute la alineatul 1 nu se aplică utilizării publicațiilor de presă în scop privat sau necomercial de către utilizatori individuali, nici actelor de introducere de hyperlinkuri, nici în cazul utilizării unor cuvinte individuale sau a unor extrase foarte scurte dintr‑o publicație de presă. […] 8. Pentru utilizarea online a publicațiilor de presă, prestatorii de servicii ale societății informaționale acordă entităților menționate la alineatul 1 o compensație echitabilă. În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei dispoziții, [AGCOM] adoptă un regulament prin care definește criteriile de referință pentru stabilirea compensației echitabile menționate în prima teză, ținând seama printre altele de numărul de consultări online ale articolului respectiv, de anii de activitate și de importanța pe piață a editorilor menționați la alineatul 3 și de numărul jurnaliștilor angajați, precum și de costurile suportate de ambele părți pentru investiții în tehnologie și în infrastructură și de beneficiile economice care decurg, pentru ambele părți, din publicația în cauză în ceea ce privește vizibilitatea și veniturile din publicitate. 9. Negocierea în vederea încheierii contractului având ca obiect utilizarea drepturilor menționate la alineatul 1, între, pe de o parte, prestatorii de servicii ale societății informaționale, inclusiv întreprinderile care realizează monitorizarea presei și revista presei, și, pe de altă parte, editorii menționați la alineatul 3, se efectuează ținând seama și de criteriile definite de regulamentul menționat la alineatul 8. În cursul negocierii, prestatorii de servicii ale societății informaționale nu limitează vizibilitatea conținuturilor editorilor în rezultatele căutării. Limitarea nejustificată a acestor conținuturi în etapa negocierii poate fi evaluată în cadrul verificării respectării obligației de bună‑credință prevăzute la articolul 1337 din [codice civile (Codul civil)]. 10. Fără a aduce atingere dreptului de a sesiza instanța de drept comun menționată la alineatul 11, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la cererea de inițiere a negocierilor formulată de una dintre părțile interesate, nu se ajunge la un acord cu privire la cuantumul compensației, fiecare parte se poate adresa [AGCOM] în scopul stabilirii compensației echitabile, precizând în cerere propunerea sa economică. În termen de 60 de zile de la cererea părții interesate, inclusiv în cazul în care o parte, deși a fost convocată în mod corespunzător, nu s‑a prezentat, [AGCOM] indică, pe baza criteriilor definite de regulamentul menționat la alineatul 8, care dintre propunerile economice formulate respectă criteriile menționate anterior sau, în cazul în care apreciază că niciuna dintre propuneri nu le respectă, stabilește din oficiu cuantumul compensației echitabile. 11. Atunci când, în urma stabilirii compensației echitabile de către [AGCOM], părțile nu ajung la încheierea contractului, fiecare parte poate sesiza instanța de drept comun, secția specializată în materie comercială, […] inclusiv pentru introducerea acțiunii prevăzute la articolul 9 din [legge n. 192 – Disciplina della subfornitura nelle attività produttive (Legea nr. 192 privind reglementarea subcontractării în activitățile de producție) din 18 iunie 1998 (GURI nr. 143 din 22 iunie 1998)]. 12. Prestatorii de servicii ale societății informaționale, inclusiv întreprinderile care realizează monitorizarea presei și revista presei, sunt obligați să pună la dispoziție, la cererea părții interesate, inclusiv prin intermediul organismelor de gestiune colectivă sau al entităților de gestiune independente […] dacă sunt mandatate, sau a [AGCOM], datele necesare pentru stabilirea cuantumului compensației echitabile. Îndeplinirea obligației prevăzute în prima teză nu scutește editorii menționați la alineatul 3 de respectarea confidențialității informațiilor cu caracter comercial, industrial și financiar de care au luat cunoștință. [AGCOM] supraveghează îndeplinirea obligației de informare care revine prestatorilor de servicii. În cazul în care aceste date nu sunt comunicate în termen de 30 de zile de la cererea formulată potrivit primei teze, autoritatea aplică entității care nu și‑a îndeplinit obligațiile o sancțiune administrativă pecuniară de până la 1 % din cifra de afaceri realizată în ultimul exercițiu financiar încheiat înainte de notificarea reclamației. […] […] 14. Drepturile prevăzute la prezentul articol se sting după doi ani de la publicarea operei cu caracter jurnalistic. […] […]”

La 19 ianuarie 2023, AGCOM a adoptat delibera n. 3/23/CONS (Decizia nr. 3/23/CONS), a cărei anexă A conține regolamento in materia di individuazione dei criteri di riferimento per la determinazione dell’equo compenso per l’utilizzo online di pubblicazioni di carattere giornalistico di cui all’articolo 43‑bis della Legge 22 aprile 1941, n. 633 (Regulamentul de definire a criteriilor de referință pentru stabilirea compensației echitabile pentru utilizarea online a publicațiilor de presă, în conformitate cu articolul 43‑bis din Legea nr. 633/1941), care: – definește, la articolul 4, criteriile care trebuie utilizate pentru stabilirea cuantumului compensației echitabile, care includ definirea unei baze de calcul bazate pe veniturile din publicitate ale prestatorilor de servicii ale societății informaționale rezultate din utilizarea online a publicațiilor de presă ale editorului, din care se scad veniturile editorului rezultate din redirecționarea traficului pe site‑ul său internet; – stabilește un procent de până la 70 % care trebuie aplicat la cuantumul de bază pentru determinarea cuantumului compensației echitabile, pe baza unei serii de criterii suplimentare definite la articolul 4 alineatul 2; – detaliază, la articolul 5, obligațiile de punere la dispoziție a datelor, definește competențele de inspecție ale AGCOM și prevede aplicabilitatea unei sancțiuni administrative pecuniare împotriva entității care nu și‑a îndeplinit obligațiile, care poate ajunge până la 1 % din cifra de afaceri realizată pe piața națională în cursul ultimului exercițiu financiar încheiat înainte de notificarea reclamației; – reglementează, la articolele 8-12, procedura care trebuie urmată pentru a solicita AGCOM să stabilească cuantumul compensației echitabile și normele procedurale aferente, acordând AGCOM posibilitatea de a stabili în mod unilateral cuantumul respectiv.

Meta este o societate cu sediul în Irlanda care furnizează servicii ale societății informaționale, printre altele, în calitate de administrator al rețelei sociale online Facebook.

La 19 ianuarie 2023, AGCOM a adoptat Decizia nr. 3/23/CONS, în temeiul trimiterii care figurează la alineatul 8 și următoarele al articolului 43‑bis din Legea nr. 633/1941, care transpune articolul 15 din Directiva 2019/790. Această decizie definește criteriile de referință în vederea stabilirii compensației echitabile pentru utilizarea online a publicațiilor de presă de către prestatorii de servicii ale societății informaționale.

Prin cererea introdusă la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care este instanța de trimitere, Meta a formulat o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 3/23/CONS, precum și a anexelor la aceasta.

În susținerea acțiunii formulate, Meta a arătat printre altele că articolul 43‑bis din Legea nr. 633/1941 și Decizia nr. 3/23/CONS sunt contrare articolului 15 din Directiva 2019/790, care consacră drepturi de natură exclusivă, iar nu un drept la remunerație. Pe de altă parte, ca urmare a obligațiilor impuse prestatorilor de servicii ale societății informaționale, a restrângerilor semnificative ale libertății contractuale a operatorilor economici, precum și a rolului și a competențelor atribuite AGCOM, această reglementare ar fi contrară și libertății de a desfășura o activitate comercială, garantată la articolul 16 din cartă, și în special principiului liberei concurențe. Meta a invocat, în plus, lipsa proporționalității și a caracterului adecvat al măsurilor adoptate de legiuitorul italian și de AGCOM, care împiedică sau cel puțin fac mult mai puțin atractivă prestarea de servicii în Italia de către societăți stabilite în alte state membre.

Instanța de trimitere ridică problema compatibilității acestor măsuri cu dreptul Uniunii. Ea precizează în această privință că articolul 43‑bis din Legea nr. 633/1941 transpune în dreptul italian articolul 15 din Directiva 2019/790. Or, în opinia acestei instanțe, această lege de transpunere, precum și Decizia nr. 3/23/CONS, adoptată în temeiul său, depășesc cadrul juridic al Uniunii prin includerea atât a unei dimensiuni economice pe care articolul 15 din directivă nu o acoperă, cât și a unor obligații care revin prestatorilor de servicii ale societății informaționale și a unor competențe în favoarea AGCOM.

Această instanță observă în plus că, în măsura în care introduce prezența unui terț cu competențe de reglementare, decizionale, de inspecție și de sancționare, într‑un domeniu care ar trebui să fie guvernat de libertatea de negociere, mecanismul de stabilire a compensației echitabile de către AGCOM este susceptibil să aducă atingere nu doar libertății contractuale, ci și exercitării libertății de a desfășura o activitate comercială, în sensul articolelor 16 și 52 din cartă, în pofida faptului că rezultatul său poate fi suspus aprecierii autorității judiciare.

Ea arată, pe de altă parte, că, în lumina principiilor stabilite de Curte în special în Hotărârea din 26 aprilie 2022, Polonia/Parlamentul și Consiliul (C‑401/19, EU:C:2022:297), introducerea unei compensații echitabile datorate în mod obligatoriu editorilor de către prestatorii de servicii ale societății informaționale se poate dovedi disproporționată nu doar în raport cu protecția dreptului de comunicare și/sau la informare, ci mai ales ca urmare a uniformizării între publicațiile de presă și conținuturi. Acest caracter disproporționat s‑ar revela și în ceea ce privește competențele de intervenție acordate AGCOM.

În aceste condiții, Tribunalul amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 15 din Directiva [2019/790] poate fi interpretat în sensul că se opune introducerii unor dispoziții naționale precum cele prevăzute la articolul 43‑bis din Legea [nr. 633/1941] și cele prevăzute în Decizia [AGCOM] nr. 3/23/CONS în măsura în care: a) în sarcina [prestatorilor de servicii ale societății informaționale] și în beneficiul editorilor, sunt prevăzute obligații de remunerare (compensație echitabilă), pe lângă drepturile exclusive menționate la articolul 15 [din Directiva 2019/790]; b) în sarcina acelorași [prestatori de servicii ale societății informaționale] sunt stabilite obligații: – de a iniția negocieri cu editorii; – de a furniza editorilor respectivi și [AGCOM] informațiile necesare pentru stabilirea compensației echitabile, – precum și de a nu limita vizibilitatea conținuturilor editorului în rezultatele căutării până la finalizarea negocierii; c) [AGCOM] îi sunt conferite: – competența de supraveghere și de sancționare; – competența de a defini criteriile de referință pentru stabilirea compensației echitabile; – competența de a stabili, în lipsa unui acord între părți, cuantumul exact al compensației echitabile? 2) Articolul 15 [din Directiva 2019/790] se opune unor dispoziții naționale precum cele menționate la prima întrebare, care impun [prestatorilor de servicii ale societății informaționale] o obligație de divulgare a datelor, care face obiectul supravegherii de către aceeași [AGCOM] și a cărei nerespectare conduce la aplicarea unor măsuri administrative de sancționare? 3) Principiile amintite ale libertății de a desfășura o activitate comercială, prevăzut la articolele 16 și 52 din [cartă], liberei concurențe, prevăzut la articolul 109 TFUE, și proporționalității, prevăzut la articolul 52 din [cartă] se opun unor dispoziții naționale precum cele menționate anterior, care: a) introduc drepturi la remunerație în plus față de drepturile exclusive prevăzute la articolul 15 [din Directiva 2019/790], a căror punere în aplicare este însoțită de prevederea deja amintită, în sarcina [prestatorilor de servicii ale societății informaționale], a unei obligații de a iniția negocieri cu editorii, a unei obligații de a furniza editorilor și/sau [AGCOM] informațiile necesare pentru stabilirea unei compensații echitabile, precum și a unei obligații de a nu limita vizibilitatea conținuturilor editorului în rezultatele căutării până la finalizarea negocierilor respective; b) conferă [AGCOM]: – competența de supraveghere și de sancționare; – competența de a defini criteriile de referință pentru stabilirea compensației echitabile; – competența de a stabili, în lipsa unui acord între părți, cuantumul exact al compensației echitabile?”

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 iulie 2025, Meta a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

În susținerea acestei cereri, ea arată în esență că nu este de acord cu unele dintre aprecierile care figurează în concluziile domnului avocat general. Mai exact, Meta susține că acestea din urmă se întemeiază pe premise factuale eronate în ceea ce privește dinamica pieței, modul în care publicațiile de presă apar pe Facebook și caracterul obligatoriu al măsurilor de stabilire a remunerației adoptate de AGCOM. În plus, aceasta arată că au apărut informații noi, în special cu privire la exercitarea competențelor conferite AGCOM, care demonstrează impactul normativ al acestor măsuri.

În această privință, trebuie să se arate, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu constituie, în sine, un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii (Hotărârea din 30 octombrie 2025, Qassioun, C‑790/23, EU:C:2025:838, punctul 34 și jurisprudența citată).

Desigur, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, conform articolului 83 din Regulamentul de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.

În speță, Curtea consideră totuși, după ascultarea avocatului general, că, după faza scrisă a procedurii și după ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc în fața sa, dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța în prezenta cauză. În orice caz, cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii formulată de Meta, care privește în principal aspecte puse deja în discuție în cadrul acestei faze scrise și în cadrul acestei ședințe, nu evidențiază niciun fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care este chemată să o pronunțe în această cauză.

În ceea ce privește, mai precis, elementele de ordin factual menționate la punctul 24 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri preliminare, Curții nu îi revine sarcina de a stabili dacă faptele invocate sunt dovedite, ci doar sarcina de a proceda la interpretarea dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii. Astfel, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sunt adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice [a se vedea Hotărârea din 16 martie 1978, Oehlschläger, 104/77, EU:C:1978:69, punctul 4, și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctul 41, precum și jurisprudența citată].

În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

Guvernul danez exprimă îndoieli cu privire la admisibilitatea celei de a treia întrebări pentru motivul că nu ar fi îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură. Acesta susține, pe de o parte, că articolul 109 TFUE, vizat de această întrebare, nu consacră principiul menționat de instanța de trimitere, referitor la libera concurență. Pe de altă parte, în ceea ce privește articolele 16 și 52 din cartă, vizate de asemenea de întrebarea menționată, acesta susține că instanța nu explică suficient modul în care reglementarea națională în discuție în litigiul principal constituie o ingerință disproporționată în exercitarea libertății de a desfășura o activitate comercială.

Astfel, potrivit acestui guvern, cererea de decizie preliminară nu permite identificarea motivelor pentru care instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu aceste dispoziții ale dreptului Uniunii.

La rândul său, tot în ceea ce privește a treia întrebare, guvernul belgian, fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, exprimă îndoieli cu privire la aplicabilitatea articolelor 16 și 52 din cartă în prezenta cauză, întrucât măsurile naționale în discuție în litigiul principal nu ar intra, cel puțin în parte, în domeniul de aplicare al Directivei 2019/790 și, prin urmare, nu ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței referitoare la articolul 51 din cartă.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond, 83/78, EU:C:1978:214, punctul 25, Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini, 338/85, EU:C:1988:194, punctul 8, și Hotărârea din 21 martie 2024, LEA, C‑10/22, EU:C:2024:254, punctul 36).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, EU:C:1995:463, punctul 61, Hotărârea din 13 iulie 2000, Idéal tourisme, C‑36/99, EU:C:2000:405, punctul 20, și Hotărârea din 21 martie 2024, LEA, C‑10/22, EU:C:2024:254, punctul 37).

Pentru a permite Curții să furnizeze o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale, articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură impune în special ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

În speță, în ceea ce privește, în primul rând, articolul 109 TFUE, trebuie să se arate că acest articol reglementează competențele instituțiilor Uniunii de a adopta norme de aplicare a articolelor 107 și 108 TFUE, referitoare la ajutoarele de stat. În aceste condiții, trebuie să se constate că interpretarea solicitată a acestui articol 109 nu are nicio legătură cu obiectul litigiului principal, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 34 din prezenta hotărâre.

De altfel, chiar presupunând că menționarea articolului 109 în textul celei de a treia întrebări rezultă dintr‑o eroare materială și că, astfel cum pare să rezulte din motivarea cererii de decizie preliminară, această întrebare trebuie înțeleasă în sensul că vizează articolul 119 TFUE, trebuie să se arate că acest articol 119 introduce titlul VIII din Tratatul FUE, intitulat „Politica economică și monetară”, și reglementează principiile directoare care trebuie să guverneze acțiunea statelor membre în cadrul instituirii acestei politici. Deși articolul 119 menționează, la alineatele (1) și (2), „principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă”, nu este mai puțin adevărat că litigiul principal nu intră în mod vădit în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

Rezultă că a treia întrebare este inadmisibilă în măsura în care vizează interpretarea articolului 109 TFUE sau, dacă este cazul, a articolului 119 TFUE.

În schimb, în ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea solicitată a articolelor 16 și 52 din cartă, din cuprinsul punctelor 19-21 din prezenta hotărâre reiese că cererea de decizie preliminară expune în mod succint, dar clar, motivele care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestor dispoziții ale dreptului Uniunii. Pe de altă parte, din această cerere reiese că articolul 43‑bis din Legea nr. 633/1941, a cărui compatibilitate cu dreptul Uniunii este pusă la îndoială, rezultă dintr‑o modificare a legislației italiene printr‑un decret legislativ adoptat cu obiectivul explicit de a pune în aplicare, în dreptul italian, Directiva 2019/790. În această privință, instanța de trimitere arată că acest articol 43‑bis transpune în dreptul italian articolul 15 din directiva menționată.

Or, după cum a statuat deja Curtea, în orice caz, transpunerea unei directive de către statele membre intră sub incidența situației, prevăzută la articolul 51 din cartă, în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 20), astfel încât această transpunere trebuie să fie conformă cu drepturile fundamentale garantate de aceasta din urmă. Rezultă că dispozițiile cartei sunt aplicabile litigiului principal.

În consecință, a treia întrebare este admisibilă în măsura în care vizează interpretarea articolelor 16 și 52 din cartă.

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 din Directiva 2019/790, precum și articolele 16 și 52 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care: – prevede că editorii de publicații de presă au dreptul de a obține o remunerație echitabilă în schimbul autorizației acordate prestatorilor de servicii ale societății informaționale de a utiliza publicațiile lor; – impune acestor prestatori care utilizează sau intenționează să utilizeze asemenea publicații obligația de a iniția negocieri cu editorii respectivi, de a nu limita vizibilitatea conținuturilor lor în rezultatele căutării în cursul negocierilor și de a pune la dispoziția editorilor menționați și a unei autorități publice informațiile necesare pentru stabilirea cuantumului unei astfel de remunerații echitabile; – abilitează această autoritate să definească criteriile de referință pentru stabilirea acestei remunerații și, în cazul în care părțile nu ajung la un acord în fața sa, să stabilească cuantumul acesteia, precum și să verifice respectarea obligației de informare care revine prestatorilor menționați și să le impună sancțiuni administrative pecuniare în cazul nerespectării acestei obligații.

În observațiile sale scrise, Meta consideră că reglementarea națională în discuție în litigiul principal trebuie apreciată nu doar în raport cu articolul 15 din Directiva 2019/790 și cu articolele 16 și 52 din cartă, ci și cu articolele 5 și 6 din Directiva 2015/1535, precum și cu articolul 3 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială 13, vol. 29, p. 257). Ea susține în acest sens, pe de o parte, că măsurile instituite prin această reglementare nu au fost notificate Comisiei, deși constituie „reglementări tehnice”, în sensul Directivei 2015/1535, și, pe de altă parte, că aceste măsuri nu respectă principiul țării de origine, consacrat la articolul 3 din Directiva 2000/31.

În această privință, trebuie precizat că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea poate extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere normele și principiile de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului principal, pentru a reformula întrebările care îi sunt adresate și a interpreta toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanțelor naționale pentru a statua în litigiile cu care sunt sesizate, chiar dacă respectivele dispoziții nu sunt expres indicate în întrebările menționate (a se vedea Hotărârea din 20 martie 1986, Tissier, 35/85, EU:C:1986:143, punctul 9, și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Sony Computer Entertainment Europe, C‑159/23, EU:C:2024:887, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a defini obiectul întrebărilor pe care înțelege să le adreseze Curții. Astfel, în cazul în care din cererea însăși nu reiese necesitatea unei asemenea reformulări, Curtea nu poate, la solicitarea uneia dintre părțile din litigiul principal, să examineze întrebări care nu i‑au fost adresate de instanța națională. Dacă aceasta din urmă, având în vedere evoluția litigiului, consideră necesar să obțină elemente suplimentare de interpretare a dreptului Uniunii, trebuie să sesizeze din nou Curtea (a se vedea Hotărârea din 23 octombrie 1997, Franzén, C‑189/95, EU:C:1997:504, punctul 79, și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Sony Computer Entertainment Europe, C‑159/23, EU:C:2024:887, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

Or, în speță, deși a arătat că Meta a invocat în cadrul litigiului principal încălcarea Directivelor 2000/31 și 2015/1535, instanța de trimitere a exclus în mod expres în decizia sa de trimitere necesitatea de a obține o interpretare a acestor directive.

Rezultă că cererea de decizie preliminară trebuie analizată în raport cu articolul 15 din Directiva 2019/790, precum și cu dispozițiile relevante ale cartei.

După cum indică titlul său, articolul 15 din Directiva 2019/790 reglementează „[p]rotejarea publicațiilor de presă în cazul utilizărilor online”. În acest scop, primul paragraf al alineatului (1) al acestui articol 15 prevede că statele membre acordă editorilor de publicații de presă stabiliți într‑un stat membru, pentru utilizarea online a publicațiilor lor de presă de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, „drepturile prevăzute la articolul 2 și la articolul 3 alineatul (2) din Directiva [2001/29]”, și anume dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice actele de reproducere și, respectiv, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice actele de punere la dispoziția publicului.

Astfel, articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2019/790 coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/29 definește în mod neechivoc drepturile exclusive de reproducere și de punere la dispoziția publicului de care beneficiază editorii de publicații de presă în Uniune și constituie o măsură de armonizare completă a conținutului material al drepturilor vizate la acest articol [a se vedea, în ceea ce privește articolul 2 litera (c) din Directiva 2001/29, Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham ș.a., C‑476/17, EU:C:2019:624, punctele 84-86].

În consecință, articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2019/790 coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/29 obligă statele membre să garanteze editorilor de publicații de presă stabiliți în Uniune, pentru utilizarea online a publicațiilor lor de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, drepturile exclusive de reproducere și de punere la dispoziția publicului a acestor publicații, fără ca aceste state să dispună de vreo marjă de apreciere pentru a reglementa conținutul material al drepturilor menționate.

Cu toate acestea, nici articolul 15 din Directiva 2019/790, nici vreo altă dispoziție din aceasta nu precizează modalitățile de punere în aplicare a drepturilor menționate.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, atunci când transpun o directivă, statele membre au obligația de a asigura efectul deplin al acesteia, dispunând în același timp de o marjă de apreciere în alegerea căilor și a mijloacelor menite să asigure punerea în aplicare a acesteia. Această libertate nu afectează obligația fiecăruia dintre statele membre destinatare de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, în conformitate cu obiectivul pe care aceasta îl urmărește (a se vedea Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann, 14/83, EU:C:1984:153, punctul 15, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctele 61 și 62).

Prin urmare, trebuie să se considere că statele membre dispun, atunci când transpun drepturile prevăzute la articolul 15 din Directiva 2019/790, de o marjă de apreciere pentru a preciza modalitățile de punere în aplicare a acestor drepturi, care trebuie exercitată cu respectarea deplină a limitelor stabilite de directiva menționată și în conformitate cu obiectivele pe care aceasta le urmărește. Rezultă că, pe de o parte, având în vedere armonizarea efectuată de acest articol 15, un stat membru nu poate prevedea modalități de punere în aplicare care ar avea ca efect modificarea conținutului material al drepturilor amintite și în special a naturii și a întinderii acestora. Pe de altă parte, aceste modalități trebuie să fie pe deplin compatibile atât cu obiectivul general al directivei menționate, cât și cu obiectivul specific al articolului 15 menționat.

Astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2019/790, interpretat în lumina considerentelor (1)-(3) ale acesteia, obiectivul general al acestei directive constă în armonizarea într‑o mai mare măsură a actelor cu putere de lege ale statelor membre referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe, menținând în același timp un nivel ridicat de protecție a acestor drepturi și contribuind la asigurarea unei piețe performante și echitabile a dreptului de autor.

În ceea ce privește, mai exact, obiectivul urmărit la articolul 15 din Directiva 2019/790, considerentele (54) și (55) ale acesteia arată că introducerea, în dreptul Uniunii, a unor drepturi conexe dreptului de autor pentru reproducerea și punerea la dispoziția publicului a publicațiilor de presă în ceea ce privește utilizările online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale urmărește în special să rezolve problemele cu care se confruntă editorii acestor publicații în ceea ce privește acordarea de licențe pentru aceste utilizări și să asigure posibilitatea de recuperare a investițiilor necesare pentru producerea publicațiilor respective. Consacrarea acestor drepturi se întemeiază, așadar, pe imperativul de a recunoaște și de a încuraja în continuare contribuția organizatorică și financiară a acestor editori la producerea publicațiilor, pentru a asigura viabilitatea sectorului editorial și a încuraja astfel disponibilitatea unor informații fiabile, o presă liberă și pluralistă fiind esențială pentru a asigura un jurnalism de calitate și accesul cetățenilor la informații.

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora trebuie analizate întrebările adresate în ceea ce privește articolul 15 din Directiva 2019/790.

Din decizia de trimitere reiese că, în temeiul articolului 43‑bis alineatul 1 din Legea nr. 633/1941, editorilor de publicații de presă li se acordă, pentru anumite utilizări online – și anume cele distincte de actele de introducere de hyperlinkuri și care nu se limitează la cuvinte individuale sau extrase foarte scurte – ale publicațiilor lor de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, „drepturile exclusive de reproducere și de comunicare”.

Articolul 43‑bis alineatul 8 din această lege prevede că, pentru aceste utilizări online de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, aceștia plătesc o „compensație echitabilă” editorilor menționați la alineatul (1) al acestui articol 43‑bis.

Pentru a stabili dacă asemenea dispoziții respectă cerințele amintite la punctele 50 și 53 din prezenta hotărâre, trebuie să se arate că din însuși modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2019/790, precum și din considerentul (57) al acesteia reiese că drepturile acordate editorilor de publicații de presă au același domeniu de aplicare ca drepturile de reproducere și de punere la dispoziția publicului prevăzute de Directiva 2001/29, în măsura în care sunt vizate utilizările online ale acestor publicații de către prestatorii de servicii ale societății informaționale.

Astfel, pe de o parte, protecția conferită de drepturile consacrate la articolul 15 din Directiva 2019/790 nu se limitează la beneficiul acestora, ci cuprinde și exercitarea lor, care trebuie, în practică, să fie efectivă. Pe de altă parte, asemenea drepturilor de reproducere și de punere la dispoziția publicului prevăzute de Directiva 2001/29, aceste drepturi au un caracter preventiv, în sensul că orice utilizare a publicațiilor pe care le protejează necesită consimțământul prealabil al titularului lor [a se vedea, în ceea ce privește articolul 2 litera (b) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29, Hotărârea din 14 noiembrie 2019, Spedidam, C‑484/18, EU:C:2019:970, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 6 martie 2025, ONB ș.a., C‑575/23, EU:C:2025:141, punctele 105 și 106].

Rezultă că, sub rezerva excepțiilor și limitărilor prevăzute printre altele la articolul 5 din Directiva 2001/29, aplicabile drepturilor consacrate la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2019/790 în temeiul trimiterii explicite în această privință de la alineatul (3) al acestui articol 15, orice utilizare care intră în domeniul de aplicare al articolului 15 menționat trebuie să facă obiectul unei autorizări prealabile din partea titularilor drepturilor consacrate la acest articol.

În consecință, statele membre nu pot transpune articolul 15 din Directiva 2019/790 prin înlocuirea drepturilor exclusive cu caracter preventiv pe care acesta le instituie cu un simplu drept la compensație, care ar permite editorilor de publicații de presă să obțină doar o remunerație pentru utilizările online ale acestor publicații de către prestatorii de servicii ale societății informaționale, dar nu să interzică aceste utilizări.

Prin urmare, drepturile instituite la acest articol 15 implică, prin natura lor, posibilitatea editorilor de publicații de presă de a condiționa autorizarea utilizărilor menționate de o remunerație pe care o consideră adecvată. În plus, din cuprinsul punctului 55 din prezenta hotărâre reiese că articolul 15 din Directiva 2019/790 urmărește să asigure posibilitatea acestor editori de a recupera investițiile necesare pentru producerea publicațiilor respective prin intermediul unei astfel de remunerații. În aceste condiții, un prestator de servicii ale societății informaționale nu poate susține în mod valabil că un legiuitor național încalcă această directivă prin instituirea unui regim care urmărește asigurarea unei remunerații echitabile pentru acești editori.

Cu toate acestea, trebuie subliniat, pe de o parte, că, după cum confirmă în mod explicit considerentul (82) al Directivei 2019/790, editorii de publicații de presă ar trebui să păstreze posibilitatea de a autoriza aceste utilizări cu titlu gratuit, inclusiv prin intermediul unor licențe fără caracter exclusiv și gratuite acordate oricăror utilizatori.

Pe de altă parte, deși articolul 15 din Directiva 2019/790 conferă editorilor de publicații de presă drepturi exclusive cu caracter preventiv care le permit să autorizeze sau să interzică prestatorilor de servicii ale societății informaționale reproducerea sau punerea la dispoziția publicului a acestor publicații, el nu le garantează nicidecum o remunerație în cazul în care acești prestatori nu utilizează și nici nu intenționează să utilizeze publicațiile respective.

Rezultă că prestatorii de servicii ale societății informaționale trebuie să își păstreze libertatea de a decide cu privire la o asemenea utilizare, solicitând în același timp editorilor de publicații de presă autorizarea prealabilă, neputând să le fie impusă nicio obligație de plată sau de altă natură în temeiul articolului 15 din Directiva 2019/790 în cazul în care nu utilizează și nici nu intenționează să utilizeze publicațiile care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

În speță, revine instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze reglementarea națională în discuție în litigiul principal, sarcina de a aprecia dacă aceasta îndeplinește cerințele prezentate la punctele 62-66 din prezenta hotărâre.

Aceasta ar fi situația dacă prin „compensația echitabilă” care trebuie plătită editorilor de publicații de presă în temeiul articolului 43‑bis alineatele 1 și 8 din Legea nr. 633/1941 se înțelege contraprestația economică a autorizației acordate prestatorilor de servicii ale societății informaționale de a reproduce aceste publicații sau de a le pune la dispoziția publicului și dacă aceste dispoziții, pe de o parte, garantează acestor editori dreptul de a refuza acordarea unei astfel de autorizații, precum și pe cel de a o acorda gratuit și, pe de altă parte, nu impun acestor prestatori nicio obligație de plată fără legătură cu utilizarea unor asemenea publicații.

În acest context, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt ținute ca, în cea mai mare măsură posibilă, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este, astfel, inerentă sistemului Tratatului FUE, întrucât permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 24, și Hotărârea din 23 octombrie 2025, Gaso și Conexus Baltic Grid, C‑87/24, EU:C:2025:826, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

În plus, principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în cauză și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a., C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 111, precum și Hotărârea din 23 octombrie 2025, Gaso și Conexus Baltic Grid, C‑87/24, EU:C:2025:826, punctul 65, precum și jurisprudența citată).

Din decizia de trimitere reiese că articolul 43‑bis alineatele 9 și 12 din Legea nr. 633/1941 prevede o serie de obligații în sarcina prestatorilor de servicii ale societății informaționale, în special aceea de a iniția negocieri cu editorii de publicații de presă în vederea încheierii unui contract care să le permită să utilizeze aceste publicații, aceea de a nu limita vizibilitatea publicațiilor respective în rezultatele căutării în cursul acestor negocieri și aceea de a comunica datele necesare pentru stabilirea cuantumului „compensației echitabile” pentru o asemenea utilizare.

În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a arătat la punctul 53 din prezenta hotărâre, legiuitorul național dispune de o marjă de apreciere pentru a preciza modalitățile de punere în aplicare a drepturilor consacrate la articolul 15 din Directiva 2019/790, cu condiția respectării în special a naturii și a întinderii acestor drepturi, precum și a obiectivelor urmărite de această directivă și la articolul 15 din aceasta.

O reglementare națională care impune prestatorilor de servicii ale societății informaționale obligații precum cele în discuție în litigiul principal cuprinde, astfel, asemenea modalități.

Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctelor 63-66 din prezenta hotărâre, pentru ca asemenea obligații să respecte natura și întinderea drepturilor consacrate la articolul 15 din Directiva 2019/790, trebuie să se asigure aplicarea acestora numai în cazul în care prestatorii de servicii ale societății informaționale utilizează sau intenționează să utilizeze publicații de presă care intră în domeniul de aplicare al acestui articol 15 și, în mod corelativ, în cazul în care editorii acestor publicații doresc să inițieze negocieri cu acești prestatori pentru a le acorda, contra cost, autorizația de a reproduce publicațiile respective sau de a le pune la dispoziția publicului.

În speță, elementele dosarului de care dispune Curtea nu permit să se considere că aceste condiții nu ar fi îndeplinite. Prin urmare, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, obligațiile prevăzute la articolul 43‑bis alineatele 9 și 12 din Legea nr. 633/1941, menționate la punctul 71 din prezenta hotărâre, nu par să încalce natura sau întinderea drepturilor consacrate la articolul 15 din Directiva 2019/790.

În ceea ce privește conformitatea acestor obligații cu obiectivele directivei menționate și ale articolului 15 din aceasta, guvernul italian susține în esență că obligațiile menționate urmăresc să consolideze poziția de negociere a editorilor de publicații de presă, fiind concepute ca expresii ale principiului general al bunei‑credințe în cadrul negocierilor. În special, aceste obligații ar urmări depășirea inegalității de putere economică și a asimetriei informaționale care ar exista între acești editori și prestatori de servicii ale societății informaționale în detrimentul celor dintâi.

În această privință, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 46 și 47 din concluzii, în ceea ce privește obligația de a comunica datele necesare pentru stabilirea cuantumului „compensației echitabile”, numai prestatorii de servicii ale societății informaționale dispun de informații care permit aprecierea valorii economice pe care o reprezintă utilizarea online a publicațiilor de presă, cum ar fi veniturile generate sau preconizate dintr‑o asemenea utilizare, astfel încât editorii de publicații de presă se află într‑o poziție de negociere slabă în raport cu acești prestatori în ceea ce privește stabilirea remunerației în cauză. În plus, în ceea ce privește obligația de a nu limita vizibilitatea publicațiilor în rezultatele căutării în cursul negocierilor între prestatorii și editorii respectivi, aceasta permite să se prevină exercitarea unei presiuni asupra editorilor sau disimularea valorii economice pe care o reprezintă utilizarea publicațiilor lor de presă.

Prin urmare, în măsura în care obligațiile în discuție permit să se asigure că editorii de publicații de presă sunt în măsură să decidă în mod liber și pe baza tuturor informațiilor relevante dacă și, eventual, în schimbul cărei remunerații doresc să acorde prestatorilor de servicii ale societății informaționale autorizația de a reproduce aceste publicații sau de a le pune la dispoziția publicului, aceste obligații sunt susceptibile să asigure caracterul echitabil al negocierilor între părți. Prin urmare, obligații precum cele în discuție în litigiul principal contribuie la obiectivul de protecție a acestor editori în calitate de titulari ai drepturilor consacrate la articolul 15 din Directiva 2019/790, în conformitate cu intenția legiuitorului Uniunii, exprimată în considerentele (54) și (55) ale acestei directive.

În aceste condiții, trebuie să se considere că astfel de obligații contribuie la realizarea obiectivelor amintite la punctele 54 și 55 din prezenta hotărâre prin consolidarea nivelului de protecție vizat de directiva menționată și în special la articolul 15 din aceasta.

Din decizia de trimitere rezultă că, în temeiul articolului 43‑bis alineatele 8, 10 și 12 din Legea nr. 633/1941, AGCOM este abilitată să definească criteriile de referință pentru stabilirea remunerației pe care prestatorii de servicii ale societății informaționale trebuie, dacă este cazul, să o plătească editorilor de publicații de presă în schimbul autorizației de a utiliza aceste publicații și să indice, în lipsa unui acord între părți, cuantumul acestei remunerații. În plus, îi revine sarcina de a asigura respectarea obligației de informare care revine acestor prestatori, având posibilitatea de a le aplica o sancțiune administrativă pecuniară în cazul nerespectării acestei obligații.

Măsuri de intervenție publică precum cele menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre sunt pe deplin compatibile cu articolul 15 din Directiva 2019/790. Astfel, măsurile care reglementează competențele unei autorități publice, precum AGCOM, intră sub incidența modalităților de punere în aplicare a drepturilor consacrate la acest articol 15. Prin faptul că permit stabilirea cuantumului adecvat al remunerației în cazul în care prestatorii de servicii ale societății informaționale utilizează sau intenționează să utilizeze publicații de presă, cu autorizarea editorilor de publicații de presă, fără ca părțile să fie în măsură să ajungă la un acord cu privire la cuantumul adecvat al acestei remunerații, aceste măsuri de intervenție publică nu încalcă natura și întinderea acestor drepturi și nici obiectivele urmărite de această directivă și la articolul 15 din aceasta.

Trebuie să se arate și că, având în vedere indicațiile furnizate de instanța de trimitere, rezultă că, deși AGCOM este abilitată să stabilească criteriile de referință, precum și, în lipsa unui acord între părți, cuantumul unei astfel de remunerații, părțile au în continuare libertatea de a nu încheia un contract care să permită acestor prestatori să utilizeze publicațiile respective.

În plus, după cum reiese din cuprinsul punctelor 71-79 din prezenta hotărâre, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, obligația de a comunica datele necesare pentru stabilirea cuantumului „compensației echitabile” care revine prestatorilor de servicii ale societății informaționale este conformă cu articolul 15 din Directiva 2019/790. În aceste condiții, prin faptul că urmărește să asigure efectivitatea acestei obligații, nici competența de a verifica respectarea acesteia din urmă și de a sancționa eventuale încălcări, conferită unei autorități publice precum AGCOM, nu poate fi considerată contrară acestui articol, sub rezerva respectării principiului proporționalității.

Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 40 din prezenta hotărâre, pentru a aprecia conformitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care, precum cea în discuție în litigiul principal, urmărește să pună în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, trebuie să se țină de asemenea seama de cerințele care decurg din protecția drepturilor fundamentale garantate de aceasta.

În ceea ce privește în special libertatea de a desfășura o activitate comercială, care face în mod specific obiectul întrebărilor instanței de trimitere, trebuie arătat că articolul 16 din cartă prevede că această libertate este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și cu practicile naționale. Protecția conferită la articolul 16 menționat include libertatea de a desfășura o activitate economică sau comercială, libertatea contractuală și libera concurență (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 42, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2024, Trade Express‑L și DEVNIA TSIMENT, C‑395/22 și C‑428/22, EU:C:2024:374, punctul 76).

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că constituie o restrângere a exercițiului libertății de a desfășura o activitate comercială orice măsură care poate avea un efect suficient de direct și de semnificativ asupra liberei exercitări a activității profesionale sau comerciale a operatorilor în cauză. Pe de altă parte, protecția conferită la articolul 16 din cartă implică de asemenea, în cadrul libertății contractuale, libera alegere a partenerului economic, precum și libertatea de a stabili prețul unei prestații, iar impunerea unei obligații de a contracta constituie o limitare substanțială a libertății contractuale de care beneficiază, în principiu, operatorii economici (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 43, precum și Hotărârea din 10 iulie 2025, INTERZERO ș.a., C‑254/23, EU:C:2025:569, punctele 211 și 212).

Având în vedere modul de redactare a acestui articol 16, care prevede că libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii, precum și cu legislațiile și practicile naționale, fiind astfel diferit de modul de redactare a dispozițiilor care consacră, în titlul II din cartă, alte libertăți fundamentale, însă apropiat de modul de redactare a anumitor dispoziții din titlul IV din aceasta, libertatea respectivă poate face obiectul unei serii ample de intervenții ale autorității publice susceptibile să stabilească, în interesul general, limitări privind desfășurarea activității economice. Această circumstanță se reflectă în special în modul în care trebuie apreciate reglementarea Uniunii, precum și legislația și practicile naționale în raport cu principiul proporționalității, în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctele 46 și 47, precum și Hotărârea din 10 iulie 2025, INTERZERO ș.a., C‑254/23, EU:C:2025:569, punctul 141, precum și jurisprudența citată).

În conformitate cu această ultimă dispoziție, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de cartă trebuie să fie prevăzută de lege, să respecte substanța acestora și trebuie, cu respectarea principiului proporționalității, să fie necesară și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

În această privință, trebuie să se arate că, în măsura în care este posibilă o interpretare a reglementării naționale în discuție în litigiul principal în sensul că prin „compensația echitabilă” pe care o prevede se înțelege contraprestația economică decisă în mod liber de editorii de publicații de presă și de prestatorii de servicii ale societății informaționale, nu se poate considera că această reglementare implică o restrângere a exercițiului libertății de a desfășura o activitate comercială a acestor prestatori.

În schimb, atât obligația de a comunica anumite date impusă prestatorilor de servicii ale societății informaționale, cu aplicarea unei sancțiuni administrative pecuniare în caz de nerespectare, cât și cea de a nu limita vizibilitatea publicațiilor de presă în rezultatele căutării în cursul negocierilor, precum și competențele conferite AGCOM în această privință sunt susceptibile să restrângă exercițiul libertății lor de a desfășura o activitate comercială, garantat la articolul 16 din cartă.

În ceea ce privește justificarea unor asemenea restrângeri, în primul rând, este cert că acestea sunt prevăzute de lege, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, în măsura în care figurează în Legea nr. 633/1941.

În al doilea rând, în măsura în care o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal nu împiedică orice activitate antreprenorială a operatorilor economici în cauză și nici nu determină privarea acestora din urmă de posibilitatea de a‑și apăra interesele în general în cadrul unui raport contractual, ci se limitează să restrângă această posibilitate, această reglementare nu aduce atingere substanței libertății de a desfășura o activitate comercială (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctele 87 și 88, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 iulie 2025, INTERZERO ș.a., C‑254/23, EU:C:2025:569, punctul 150).

În al treilea rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia restrângerea libertății de a desfășura o activitate comercială trebuie să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți, rezultă din considerațiile de la punctele 78 și 79 din prezenta hotărâre că restrângerea care poate decurge dintr‑o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal îndeplinește de asemenea această cerință, întrucât contribuie la realizarea obiectivelor Directivei 2019/790, amintite la punctele 54 și 55 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2021, Bank Melli Iran, C‑124/20, EU:C:2021:1035, punctul 89).

În al patrulea rând, în ceea ce privește conformitatea cu principiul proporționalității a restrângerii libertății consacrate la articolul 16 din cartă, rezultă, mai întâi, că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal este aptă să atingă obiectivul pe care îl urmărește.

În continuare, referitor la necesitatea măsurilor prevăzute de această reglementare, având în vedere considerațiile care figurează la punctul 87 din prezenta hotărâre, nu este evident că există măsuri mai puțin restrictive care să permită atingerea obiectivelor urmărite de reglementarea menționată într‑un mod la fel de eficient, în măsura în care editorii de publicații de presă se află într‑o poziție de negociere slabă în raport cu prestatorii de servicii ale societății informaționale în ceea ce privește stabilirea remunerației în cauză.

În sfârșit, în ceea ce privește proporționalitatea în sens strict a aceleiași reglementări, trebuie să se verifice dacă măsurile prevăzute sunt disproporționate în raport cu obiectivele urmărite, cu precizarea că, atunci când sunt în discuție mai multe drepturi fundamentale precum, în speță, libertatea de a desfășura o activitate comercială garantată la articolul 16 din cartă, pe de o parte, precum și dreptul de proprietate intelectuală consacrat la articolul 17 alineatul (2) din cartă și dreptul la libertatea și la pluralismul mijloacelor de informare în masă garantat la articolul 11 alineatul (2) din cartă, pe de altă parte, această apreciere trebuie să se efectueze cu respectarea concilierii necesare între cerințele referitoare la protecția diferitelor drepturi și libertăți și a justului echilibru între aceste drepturi (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C‑275/06, EU:C:2008:54, punctele 65 și 66, precum și Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 60).

În această privință, trebuie, pe de o parte, să se țină seama atât de importanța dreptului de proprietate intelectuală consacrat la articolul 17 alineatul (2) din cartă, cât și de cea a dreptului la libertatea și la pluralismul mijloacelor de informare în masă garantat la articolul 11 alineatul (2) din cartă, având în vedere că articolul 11 din cartă constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și pluraliste, care se numără printre valorile pe care se întemeiază Uniunea, conform articolului 2 TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2022, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑401/19, EU:C:2022:297, punctul 47, precum și Hotărârea din 26 februarie 2026, Comisia/Ungaria (Dreptul de a furniza servicii mass‑media pe o frecvență radio), C‑92/23, EU:C:2026:108, punctul 369 și jurisprudența citată]. Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de considerațiile care figurează la punctul 87 din prezenta hotărâre, referitoare la libertatea de a desfășura o activitate comercială, consacrată la articolul 16 din cartă.

În ceea ce privește proporționalitatea obligației de a comunica anumite date impusă prestatorilor de servicii ale societății informaționale cu aplicarea unei sancțiuni administrative pecuniare în caz de nerespectare, trebuie să se țină seama în special de faptul că, pe de o parte, datele care trebuie comunicate de acești prestatori par să se limiteze la cele necesare pentru a stabili remunerația eventual datorată de aceștia din urmă și în special valoarea economică a utilizării publicațiilor de presă. Pe de altă parte, articolul 43‑bis alineatul 12 din Legea nr. 633/1941 precizează în mod explicit că editorii de publicații de presă trebuie să respecte confidențialitatea informațiilor cu caracter comercial, industrial și financiar de care au luat cunoștință.

În plus, întrucât cuantumul maxim al sancțiunii administrative pecuniare care poate fi aplicată în cazul nerespectării acestei obligații este stabilit ca procent din cifra de afaceri realizată de operatorul contravenient și este limitat la 1 %, această sancțiune permite să se țină seama de capacitatea financiară a acestuia și nu pare să îi impună o sarcină vădit nerezonabilă.

În aceste condiții, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, impunerea unei asemenea obligații prestatorilor în cauză este proporțională în raport cu obiectivul urmărit, fiind de natură să instituie un just echilibru între diferitele drepturi și libertăți fundamentale în cauză.

Situația este aceeași în ceea ce privește obligația de a nu limita vizibilitatea publicațiilor de presă în rezultatele căutării în cursul negocierilor. Astfel, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu lasă să se înțeleagă că această obligație ar crea o sarcină vădit nerezonabilă pentru operatorii economici cărora le este impusă.

Întrucât argumentele invocate în decizia de trimitere cu privire la principiul liberei concurențe nu au un conținut autonom în raport cu cele referitoare la principiul libertății contractuale, trebuie să se facă trimitere în această privință la considerațiile prezentate la punctele precedente din prezenta hotărâre.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 15 din Directiva 2019/790, precum și articolele 16 și 52 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care: – prevede că editorii de publicații de presă au dreptul de a obține o remunerație echitabilă în schimbul autorizației acordate prestatorilor de servicii ale societății informaționale de a utiliza publicațiile lor; – impune acestor prestatori, care utilizează sau intenționează să utilizeze asemenea publicații, obligația de a iniția negocieri cu editorii respectivi, de a nu limita vizibilitatea conținuturilor acestora din urmă în rezultatele căutării în cursul negocierilor și de a pune la dispoziția editorilor menționați și a unei autorități publice informațiile necesare pentru stabilirea cuantumului unei astfel de remunerații echitabile; – abilitează această autoritate să definească criteriile de referință pentru stabilirea remunerației amintite și, în cazul în care părțile nu ajung la un acord în fața sa, să stabilească cuantumul acesteia, precum și să verifice respectarea obligației de informare care revine prestatorilor respectivi și să le impună sancțiuni administrative pecuniare în cazul nerespectării acestei obligații, cu condiția ca această reglementare să nu priveze editorii de publicații de presă de posibilitatea de a refuza să acorde o asemenea autorizație, nici de cea de a o acorda gratuit, să nu impună prestatorilor de servicii ale societății informaționale nicio obligație de plată fără legătură cu utilizarea unor astfel de publicații și ca obligațiile și eventualele sancțiuni impuse acestor prestatori să respecte principiul proporționalității.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

12 mai 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Carta

Directiva 2001/29/CE

Directiva 2019/790

Dreptul italian

Legea nr. 633/1941

Decizia nr. 3/23/CONS

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Observații introductive

Cu privire la articolul 15 din Directiva 2019/790

Cu privire la articolele 16 și 52 din cartă

Cu privire la cheltuielile de judecată