Hotărârea Curții (Camera a doua) din 3 iulie 2025.#SIA „TOODE” împotriva Valsts ieņēmumu dienests.#Cererea de decizie preliminară formulată de Administratīvā apgabaltiesa.#Trimitere preliminară – Ajutoare de stat – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Schemă de ajutoare autorizată de Comisia Europeană – Sprijin pentru economie în contextul pandemiei de COVID-19 – Refuzul autorității competente de a acorda un ajutor – Acțiune în justiție prin care se solicită instanței adoptarea unui act administrativ favorabil ex nunc – Expirarea, în cursul procedurii jurisdicționale, a termenului stabilit pentru acordarea ajutorului – Data la care se consideră că ajutorul a fost acordat – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă – Regulamentul (UE) nr. 2015/1589 – Articolul 1 – Ajutor existent.#Cauza C-653/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „TOODE” SIA, pe de o parte, și Valsts ieņēmumu dienests (Administrația Fiscală Națională, Letonia) (denumită în continuare „administrația fiscală”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care această administrație a refuzat să acorde TOODE un ajutor destinat să asigure capitalul circulant al întreprinderilor afectate de criza COVID‑19.

Articolul 1 din Regulamentul 2015/1589 prevede: „În sensul prezentului regulament se aplică următoarele definiții: […] (b) «ajutor existent» înseamnă: […] (ii) ajutorul autorizat, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale care au fost autorizate de Comisi[a Europeană] sau de Consiliu[l Uniunii Europene]; […] (c) «ajutor nou» înseamnă orice ajutor, respectiv orice schemă de ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente; […]”

Comunicarea Comisiei privind cadrul temporar pentru măsuri de ajutor de stat de sprijinire a economiei în contextul actualei epidemii de COVID‑19 (2020/C 91 1/01, JO 2020, C 91 I, p. 1) a fost publicată la 20 martie 2020 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, înainte de a fi modificată de șapte ori. Punctele 21 și 22 din această comunicare, așa cum a fost modificată prin Comunicarea Comisiei din 24 noiembrie 2021 (2021/C 473/01, JO 2021, C 473, p. 1) (denumită în continuare „Comunicarea privind cadrul temporar”), figurau în secțiunea 3.1 a acesteia, intitulată „Cuantumuri limitate ale ajutoarelor”, și prevedeau: „21. Dincolo de posibilitățile existente în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, ajutoarele temporare cu valoare limitată acordate întreprinderilor care se confruntă cu un deficit brusc de lichidități sau chiar cu indisponibilitatea lichidităților pot constitui, în condițiile actuale, o soluție adecvată, necesară și clar direcționată. 22. Comisia va considera aceste ajutoare de stat compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (b) din TFUE, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor următoare […]: […] (d) ajutorul este acordat cel târziu la 30 iunie 2022 […]; […]”

Articolul 250 alineatul 2 din Administratīvā procesa likums (Legea privind contenciosul administrativ), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „La aprecierea legalității unui act administrativ, instanțele judecătorești iau în considerare în decizia lor doar motivele invocate de autoritatea publică în actul administrativ. Această limitare nu se aplică în cazurile în care se solicită un act administrativ favorabil.”

Articolul 254 alineatul 1 din această lege are următorul cuprins: „În cazul în care o instanță judecătorească consideră că cererea de emitere a unui act administrativ este întemeiată, aceasta obligă autoritatea publică să emită actul administrativ în cauză.”

Autoritățile letone au adoptat Ministru kabineta noteikumu Nr. 676 „Noteikumi par atbalstu COVID‑19 krīzes skartajiem uzņēmumiem apgrozāmo līdzekļu plūsmas nodrošināšanai” (Decretul nr. 676 al Consiliului de Miniștri de stabilire a normelor în materie de ajutoare pentru asigurarea capitalului circulant al întreprinderilor afectate de criza COVID‑19) din 10 noiembrie 2020 (Latvijas Vēstnesis, 2020, nr. 222A, denumite în continuare „normele letone în materie de ajutoare”). Schema de ajutor instituită prin normele letone privind ajutoarele, intrată în vigoare la 17 noiembrie 2020, a fost instituită în conformitate cu cerințele prevăzute în secțiunea 3.1 din Comunicarea privind cadrul temporar. Prin Decizia SA.59592 (2020/N) din 16 decembrie 2020, Comisia a considerat că această schemă era compatibilă cu piața internă în măsura în care, printre altele, ajutoarele în cauză erau acordate cel târziu la 30 iunie 2021, această dată fiind ulterior prelungită, prin Decizia SA.100596 (2021/N) a Comisiei din 14 decembrie 2021, până la 30 iunie 2022.

Punctul 23 din reglementarea letonă în materia ajutoarelor aplicabilă faptelor din litigiul principal prevedea: „Momentul acordării ajutorului este considerat ca fiind data la care [administrația fiscală] adoptă decizia de acordare a acestuia.”

Punctul 24 din aceste norme avea următorul cuprins: „Decizia se adoptă până la 30 iunie 2022 cel târziu, în conformitate cu [Comunicarea privind] cadrul temporar.”

La 25 martie și la 9 aprilie 2021, TOODE a solicitat administrației fiscale să beneficieze de schema națională de ajutoare destinată să asigure capitalul circulant al întreprinderilor afectate de criza COVID‑19. Prin două decizii inițiale din 23 aprilie și din 7 iunie 2021, apoi două decizii definitive din 9 iunie și din 23 iulie 2021, această administrație a refuzat să îi acorde ajutorul solicitat pentru motivul că nu îndeplinea una dintre condițiile prevăzute de normele letone în materie de ajutoare, condiție referitoare la scăderea cifrei de afaceri.

TOODE a introdus, fără succes, o acțiune la o instanță de prim grad, înainte de a formula apel, la 29 iunie 2022, la Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia), care este instanța de trimitere. Prin acest apel, TOODE urmărește ca, în conformitate cu articolul 254 alineatul 1 din Legea privind contenciosul administrativ, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, această instanță să dispună ca administrația fiscală să adopte un act administrativ favorabil prin care să se acorde ajutorul solicitat.

Instanța de trimitere amintește că schema națională de ajutoare citată anterior, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 din prezenta hotărâre, a fost declarată compatibilă cu piața internă de către Comisie, cu condiția, printre altele, ca ajutoarele în cauză să fie acordate, în conformitate cu punctul 24 din normele letone în materie de ajutoare și cu punctul 22 litera (d) din Comunicarea privind cadrul temporar, cel târziu la 30 iunie 2022. Ea subliniază de asemenea că, în speță, termenul respectiv a expirat în cursul procedurii inițiate în fața sa.

Această instanță explică faptul că, în cadrul apelului formulat de TOODE având ca obiect obținerea unui act administrativ favorabil, trebuie să aprecieze dacă această societate mai poate beneficia de ajutorul solicitat. În acest scop, ea trebuie să stabilească data la care se consideră că este „acordat” acest ajutor în temeiul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în măsura în care este vorba despre un element fundamental pentru a stabili dacă ajutorul respectiv constituie un ajutor de stat „existent” sau un ajutor „nou” în sensul articolului 1 din Regulamentul 2015/1589. Ea precizează însă că, în dreptul leton, instanțele naționale pot dispune numai adoptarea unor acte administrative favorabile pentru viitor (ex nunc).

Instanța de trimitere amintește că se consideră că un ajutor a fost acordat în momentul în care beneficiarului i se acordă, în temeiul dreptului național, un drept cert și necondiționat de a‑l primi. Or, ținând seama de faptul că administrația fiscală nu a recunoscut niciodată TOODE dreptul de a beneficia de ajutorul solicitat, un astfel de drept cert și necondiționat nu ar putea lua naștere, în principiu, pentru un justițiabil precum TOODE decât în urma unei hotărâri judecătorești, atunci când instanța constată, în urma unui control de legalitate complet în conformitate cu articolul 250 alineatul (2) a doua teză din Legea privind contenciosul administrativ, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, că acest justițiabil îndeplinește toate condițiile prevăzute de dreptul național pentru a beneficia de ajutorul în discuție și obligă autoritatea competentă, în temeiul articolului 254 alineatul (1) din această lege, să adopte un act administrativ favorabil pentru viitor.

Instanța de trimitere amintește însă că un ajutor acordat de autoritatea competentă unei persoane după expirarea unei scheme de ajutor naționale autorizate de Comisie trebuie calificat drept ajutor „nou” în conformitate cu jurisprudența Curții. Ea ridică totuși problema dacă această jurisprudență poate fi transpusă în cazul în care administrația competentă a refuzat în mod nejustificat să acorde ajutorul în perioada în care această schemă era încă în vigoare, iar această administrație, după expirarea schemei menționate, este obligată printr‑o hotărâre judecătorească să acorde și să plătească cuantumul ajutorului.

În aceste condiții, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că un ajutor de stat trebuie considerat ca fiind «acordat» la momentul la care autoritatea publică competentă a refuzat în mod neîntemeiat să recunoască dreptul unui particular la un ajutor de stat, în cazul în care existența acestui drept se constată printr‑o hotărâre judecătorească după expirarea termenului de acordare a ajutorului? 2) Articolul 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că reprezintă un ajutor existent ajutorul care – în lipsa unei decizii de recunoaștere a dreptului la acordarea ajutorului emisă de autoritatea publică competentă în termenul prevăzut pentru acordarea acestuia – este acordat unui particular după expirarea termenului de acordare stabilit în schema de ajutor, în executarea unei hotărâri judecătorești prin care se constată că, în termenul de acordare stabilit în schema de ajutor, particularul îndeplinea toate condițiile prevăzute de dreptul național pentru a beneficia de ajutorul în cauză și că refuzul autorității publice competente de a acorda ajutorul era nelegal?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un ajutor de stat care face parte dintr‑o schemă de ajutoare națională autorizată de Comisie trebuie considerat ca fiind „acordat”, în sensul acestei dispoziții, în momentul în care autoritatea națională competentă a refuzat în mod nejustificat dreptul de a beneficia de ajutor unui particular care a formulat o cerere în acest sens în termenul prevăzut pentru acordarea sa, atunci când o hotărâre judecătorească constată caracterul nelegal al acestui refuz după expirarea acestui termen.

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că ajutoarele trebuie considerate acordate la momentul când beneficiarului i se conferă, în temeiul reglementării naționale aplicabile, dreptul de a le primi. Elementul determinant pentru a stabili data la care dreptul de a primi un ajutor de stat a fost conferit beneficiarilor săi printr‑o anumită măsură este legat de dobândirea de către acești beneficiari a unui drept cert de a percepe acest ajutor și de angajamentul corelativ, în sarcina statului, de a acorda ajutorul respectiv. Astfel, la această dată, o asemenea măsură este susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke,C‑129/12, EU:C:2013:200, punctul 40, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții, C‑638/19 P, EU:C:2022:50, punctele 115 și 123).

Prin urmare, revine, în principiu, instanței de trimitere sarcina de a stabili, în temeiul dreptului național aplicabil și cu respectarea dreptului Uniunii, momentul la care ajutorul de stat în cauză trebuie să fie considerat ca fiind acordat. În acest scop, instanța trebuie să ia în considerare toate condițiile prevăzute de dreptul național pentru acordarea ajutorului în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke,C‑129/12, EU:C:2013:200, punctul 41, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2020, INAIL,C‑608/19, EU:C:2020:865, punctele 31 și 32).

Mai precis, instanța de trimitere are de stabilit dacă dreptul național permite să se considere, într‑o situație precum cea din litigiul principal, că trebuie să se considere că dreptul cert de a primi ajutorul în cauză a fost dobândit ex tunc la data la care autoritatea competentă ar fi trebuit să acționeze în mod legal, adică la data refuzului nejustificat exprimat de aceasta, sau dacă, dimpotrivă, acest drept național nu poate fi interpretat decât în sensul că decizia de refuz a acestei autorități, chiar dacă ar fi declarată nelegală, nu a putut determina dobândirea de către solicitant a unui drept cert de a primi ajutorul.

În aceste condiții, ținând seama de faptul că din explicațiile instanței de trimitere reiese că dreptul național nu pare să poată fi interpretat decât în acest din urmă sens, trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența Curții să ofere instanței de trimitere un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, instanța menționată trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Pentru a oferi un asemenea răspuns util, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1986, Tissier,35/85, EU:C:1986:143, punctul 9, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2021, LatRailNet și Latvijas dzelzceļš, C‑144/20, EU:C:2021:717, punctul 29).

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în esență, schema de ajutor în discuție în litigiul principal a stabilit data limită prevăzută pentru acordarea ajutorului pe baza celei prevăzute în Comunicarea privind cadrul temporar și că această schemă a fost declarată compatibilă cu piața internă printr‑o decizie a Comisiei având în vedere în special faptul că această dată limită îi conferea un caracter temporar. Rezultă că aplicarea schemei respective constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că aplicarea normelor Uniunii în materie de ajutoare de stat se întemeiază pe o obligație de cooperare loială între, pe de o parte, instanțele naționale și, pe de altă parte, Comisie și instanțele Uniunii, în cadrul căreia fiecare acționează în funcție de rolul care îi este atribuit de tratat (Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa,C‑284/12, EU:C:2013:755, punctul 41). În această privință, deși revine, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor menționate, astfel cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2015, E.ON Földgáz Trade,C‑510/13, EU:C:2015:189, punctele 49 și 50, precum și Hotărârea din 28 ianuarie 2025, ASG 2,C‑253/23, EU:C:2025:40, punctul 75). În temeiul acestui articol 47 primul paragraf, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească dacă articolul 107 alineatul (1) TFUE și articolul 47 primul paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun interpretării unei reglementări naționale care are ca efect faptul că un ajutor individual care face parte dintr‑o schemă de ajutoare de stat autorizată de Comisie nu poate fi considerat „acordat”, în sensul acestei dispoziții din Tratatul FUE, la data la care autoritatea națională competentă a refuzat în mod nejustificat beneficiul acestuia unui particular care a formulat o cerere în acest sens în termenul prevăzut pentru acordarea sa, atunci când o hotărâre judecătorească constată caracterul nelegal al acestui refuz după expirarea termenului respectiv.

Ținând seama de faptul că interpretarea dreptului leton pare să conducă, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 21 din prezenta hotărâre, la posibilitatea ca ajutorul în discuție în litigiul principal să poată fi considerat „acordat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, numai la data adoptării, în executarea unei hotărâri judecătorești, a unui act administrativ favorabil, adoptarea unui astfel de act și, prin urmare, executarea acestei decizii nu ar fi posibile atunci când, precum în speță, termenul pentru acordarea ajutorului a expirat în cursul procedurii judiciare.

Astfel, un ajutor acordat într‑un moment în care autorizația Comisiei pentru acest ajutor nu mai este în vigoare trebuie, ca urmare a faptului că este vorba despre un ajutor nou, să facă obiectul unei notificări adresate Comisiei în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE și nu poate fi pus în aplicare atât timp cât Comisia nu a constatat compatibilitatea sa cu piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2021, Eco Fox și alții, C‑915/19-C‑917/19, EU:C:2021:887, punctul 36, și Hotărârea din 7 aprilie 2022, Autonome Provinz Bozen,C‑102/21 și C‑103/21, EU:C:2022:272, punctele 32, 34 și 42).

În consecință, caracterul efectiv al dreptului la o cale de atac garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă pentru un justițiabil precum TOODE nu ar putea, în ipoteza descrisă la punctul 25 din prezenta hotărâre, să fie asigurat, deși s‑ar recunoaște totuși prin hotărâre judecătorească, în urma unui control de legalitate complet, că reclamantul, solicitant al ajutorului în cauză, îndeplinea inițial toate condițiile pentru a putea beneficia de acest ajutor în cadrul temporal stabilit de schema de ajutoare în cauză.

Or, executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din dreptul la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 47 din cartă. Astfel, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat membru ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci, C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 43, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov,C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 57).

În consecință, în ipoteza avută în vedere la punctul 25 din prezenta hotărâre, articolul 47 primul paragraf din cartă impune, ca dispoziție de drept al Uniunii dotată cu efect direct, ca instanța națională să lase neaplicat dreptul național care împiedică să se considere că ajutorul individual a fost acordat la data deciziei de refuz al autorității competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski,C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctele 139 și 140, precum și jurisprudența citată). În aceste condiții, data la care acest ajutor se consideră „acordat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, trebuie să corespundă celei la care autoritatea competentă a opus în mod nejustificat un refuz acestei societăți.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 107 alineatul (1) TFUE și articolul 47 primul paragraf din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun interpretării unei reglementări naționale care are ca efect faptul că un ajutor individual care face parte dintr‑o schemă de ajutoare națională autorizată de Comisie nu poate fi considerat „acordat”, în sensul acestei dispoziții din Tratatul FUE, la data la care autoritatea națională competentă a refuzat în mod nejustificat beneficiul acestuia unui particular care a formulat o cerere în acest sens în termenul prevăzut pentru acordarea sa, atunci când o hotărâre judecătorească constată caracterul nelegal al acestui refuz după expirarea termenului respectiv.

Cu titlu introductiv, având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, este necesar să se arate că ajutorul în discuție în litigiul principal trebuie considerat acordat la data deciziilor de refuz ale administrației fiscale, respectiv înainte de expirarea termenului prevăzut pentru acordarea ajutorului.

Pentru a furniza instanței de trimitere un răspuns util la cea de a doua întrebare, trebuie, așadar, ca această întrebare să fie înțeleasă ca urmărind să se stabilească dacă, în esență, articolul 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul 2015/1589 trebuie interpretat în sensul că trebuie calificat drept „ajutor existent”, în sensul acestei dispoziții, un ajutor individual considerat acordat la data la care autoritatea competentă l‑a refuzat în mod nejustificat unui particular care l‑a solicitat în termenul prevăzut pentru acordarea sa, dar l‑a acordat acestui particular în executarea unui act administrativ favorabil adoptat în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care s‑a constatat caracterul nelegal al refuzului după expirarea termenului respectiv.

În această privință, trebuie amintit că articolul 1 litera (b) punctul (ii) din acest regulament prevede că un „ajutor existent” este un ajutor autorizat, incluzând schemele de ajutoare și ajutoarele individuale care au fost autorizate de Comisie sau de Consiliu. La rândul lui, articolul 1 litera (c) din regulamentul menționat prevede că „ajutor nou” înseamnă orice schemă de ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente.

De asemenea, Curtea a stabilit că, din momentul în care dreptul cert de a primi un ajutor de stat este conferit beneficiarului în temeiul legislației naționale aplicabile, ajutorul trebuie să fie considerat ca fiind acordat, astfel încât transferul efectiv al resurselor în cauză nu este decisiv (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Arriva Italia Srl,C‑385/18, EU:C:2019:1121, punctul 36, și Hotărârea din 20 mai 2021, Azienda Sanitaria Provinciale di Catania,C‑128/19, EU:C:2021:401, punctul 45 și jurisprudența citată).

Rezultă din această jurisprudență că, de vreme ce un ajutor de stat precum cel în discuție în litigiul principal este considerat acordat la momentul la care autorizația Comisiei pentru acest ajutor era în vigoare, el trebuie calificat drept „ajutor autorizat” și, prin urmare, drept „ajutor existent”, în sensul articolului 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul 2015/1589, independent de faptul că este plătit după expirarea validității schemei de ajutoare aprobate de Comisie.

Trebuie precizat că, așa cum domnul avocat general a indicat la punctul 47 din concluzii, o asemenea interpretare nu poate denatura concurența de pe piață. Astfel, după cum reiese din jurisprudența menționată la punctul 18 din prezenta hotărâre, o măsură este susceptibilă să determine o denaturare a concurenței de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, la data la care a fost conferit dreptul cert de a primi un ajutor de stat. Plata unui ajutor precum cel în discuție în litigiul principal făcută ulterior expirării schemei de ajutoare în cauză îl pune pe solicitantul ajutorului în situația în care ar fi trebuit să se afle dacă autoritatea competentă ar fi acționat legal și permite astfel tocmai restabilirea echilibrului concurențial pe piață.

Având în vedere motivele care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1 litera (b) punctul (ii) din Regulamentul 2015/1589 trebuie interpretat în sensul că trebuie calificat drept „ajutor existent”, în sensul acestei dispoziții, un ajutor individual considerat acordat la data la care autoritatea competentă l‑a refuzat în mod nejustificat unui particular care l‑a solicitat în termenul prevăzut pentru acordarea sa, dar l‑a acordat acestui particular în executarea unui act administrativ favorabil adoptat în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care s‑a constatat caracterul nelegal al refuzului după expirarea termenului respectiv.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

3 iulie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul 2015/1589

Comunicarea privind cadrul temporar

Dreptul leton

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Observații introductive

Cu privire la fond

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată