Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 26 iunie 2025.#Makeleio EPE și Zougla G.R. AE împotriva Ethniko Symvoulio Radiotileorasis (ESR).#Cereri de decizie preliminară formulate de Symvoulio tis Epikrateias.#Trimitere preliminară – Directiva 2010/13/UE – Furnizori de servicii mass‑media audiovizuale – Reglementare națională care impune respectarea demnității umane și interzice difuzarea de conținut sub standard din punct de vedere calitativ – Principiul interpretării conforme a dreptului național – Limite – Principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor – Principiul securității juridice.#Cauzele conexate C-555/23 și C-556/23.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea, pe de o parte, a Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/1808 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 (JO 2018, L 303, p. 69) (denumită în continuare „Directiva 2010/13”), precum și, pe de altă parte, a articolelor 20 și 21 și a articolului 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între Makeleio EPE, în cauza C‑555/23, și, respectiv, Zougla G.R. AE (denumită în continuare „Zougla”), în cauza C‑556/23, pe de o parte, și Ethniko Symvoulio Radiotileorasis (ESR) (Consiliului Național pentru Radio și Televiziune, Grecia), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea a două decizii prin care acestor societăți li s‑a aplicat o amendă administrativă pentru difuzarea de conținut sub standard din punct de vedere calitativ și pentru încălcarea obligației de a respecta valoarea și demnitatea umană (denumite în continuare „deciziile în discuție în litigiile principale”).

Considerentele (11), (18), (21), (38), (41), (59), (83) și (104) ale Directivei 2010/13 enunță: „(11) Pentru a evita denaturarea concurenței, este necesar să fie îmbunătățită securitatea juridică, să fie sprijinită finalizarea pieței interne și să fie facilitată apariția unei zone unice de informare, astfel încât cel puțin un set minim de norme coordonate să se aplice tuturor serviciilor mass‑media audiovizuale, atât transmisiilor de televiziune (adică serviciilor mass‑media audiovizuale liniare), cât și serviciilor mass‑media audiovizuale la cerere (adică serviciilor mass‑media audiovizuale neliniare). […] (18) Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directivă‑cadru) [(JO 2002, L 108, p. 33)] nu aduce atingere, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din directiva respectivă, măsurilor luate la nivelul Uniunii [Europene] sau la nivel național care urmăresc obiective de interes general, în special în ceea ce privește reglementarea conținutului și politica audiovizuală. […] (21) În sensul prezentei directive, definiția unui serviciu media audiovizual ar trebui să acopere numai serviciile mass‑media audiovizuale, transmisii de televiziune sau servicii la cerere, care sunt mijloace de informare în masă, adică serviciile care sunt destinate a fi recepționate de către o proporție semnificativă din publicul larg și care pot avea un impact clar asupra acestuia. Domeniul său de aplicare ar trebui să se limiteze la servicii în sensul definit prin Tratatul [FUE] și ar trebui, prin urmare, să acopere orice formă de activitate economică, inclusiv activitățile întreprinderilor prestatoare de servicii publice, însă nu ar trebui să acopere activitățile care nu sunt, în esență, economice și care nu sunt în concurență cu difuzarea programelor de televiziune, cum ar fi site‑urile private și serviciile constând în furnizarea sau distribuția de conținut audiovizual generat de utilizatori privați în scopul punerii în comun și al schimbului în cadrul comunităților de interes. […] (38) Evoluțiile tehnologice, în special în ceea ce privește programele digitale prin satelit, implică faptul că ar trebui adaptate criteriile de subsidiaritate pentru a asigura reglementarea corespunzătoare și punerea în aplicare eficace a acestuia, precum și pentru a acorda actorilor puteri reale asupra conținutului unui serviciu mass‑media audiovizual. […] (41) Statele membre ar trebui să poată să aplice norme mai detaliate sau mai stricte în domeniile coordonate prin prezenta directivă în cazul furnizorilor de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția acestora, asigurându‑se în același timp că normele respective sunt coerente cu principiile generale ale dreptului Uniunii. […] Noțiunea de norme de interes public general a fost elaborată de Curtea de Justiție în cadrul jurisprudenței sale raportată la articolele 43 și 49 [CE] (în prezent articolele 49 și 56 [TFUE]) și include, printre altele, norme privind protecția consumatorilor, protecția minorilor și politicile culturale. Statul membru care solicită cooperarea ar trebui să se asigure că respectivele norme naționale specifice sunt necesare în mod obiectiv, sunt aplicate în mod nediscriminatoriu și sunt proporționale. […] (59) Prezența conținutului dăunător în serviciile mass‑media audiovizuale este o preocupare a legiuitorilor, a industriei media și a părinților. Vor exista, de asemenea, noi provocări, în special în legătură cu noi platforme și noi produse. Prin urmare, sunt necesare norme pentru protecția dezvoltării fizice, mentale și morale a minorilor, precum și a demnității umane în toate serviciile mass‑media audiovizuale, inclusiv în comunicațiile audiovizuale comerciale. […] (83) Pentru a asigura protecția completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune, este esențial ca publicitatea prin televiziune să se conformeze unui set de reglementări și standarde minime și ca statele membre să își poată rezerva dreptul de a stabili reglementări mai detaliate sau mai stricte, iar în anumite împrejurări să stabilească condiții diferite pentru posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor. […] (104) Deoarece obiectivele prezentei directive, și anume instituirea unui spațiu fără frontiere interne pentru serviciile mass‑media audiovizuale, asigurându‑se totodată un nivel ridicat de protecție a obiectivelor de interes general, în special protecția minorilor și a demnității umane, precum și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre și, având în vedere amploarea și efectele prezentei directive, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 [TUE]. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.”

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2010/13: „În sensul prezentei directive: (a) «serviciu mass‑media audiovizual» înseamnă: (i) un serviciu astfel cum este definit la articolele 56 și 57 [TFUE], scopul principal al serviciului respectiv sau al unei secțiuni disociabile a acestuia fiind furnizarea de programe, sub responsabilitatea editorială a unui furnizor de servicii mass‑media, către publicul larg, în scop informativ, de divertisment sau educativ, prin rețele de comunicații electronice în înțelesul articolului 2 litera (a) din Directiva [2002/21]; un astfel de serviciu mass‑media audiovizual reprezintă fie o transmisie de televiziune, astfel cum este definită la litera (e) de la prezentul alineat, fie un serviciu mass‑media audiovizual la cerere, astfel cum este definit la litera (g) de la prezentul alineat; (ii) comunicații comerciale audiovizuale; […] (b) «program» înseamnă o serie de imagini în mișcare cu sau fără sunet care constituie un element distinct, indiferent de lungimea acestuia, în cadrul unei grile sau al unui catalog realizat de un furnizor de servicii mass‑media, inclusiv filme artistice de lung metraj, videoclipuri, evenimente sportive, comedii de situație, documentare, programe pentru copii, precum și filme și seriale pentru televiziune; […] (c) «responsabilitate editorială» înseamnă exercitarea unui control efectiv asupra selecționării programelor și asupra organizării acestora fie într‑o grilă cronologică, în cazul transmisiilor de televiziune, fie într‑un catalog, în cazul serviciilor mass‑media audiovizuale la cerere. Responsabilitatea editorială nu implică în mod necesar o răspundere juridică în conformitate cu legislația națională pentru conținutul serviciilor furnizate; (d) «furnizor de servicii mass‑media» înseamnă persoana fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conținutului audiovizual al serviciului mass‑media audiovizual și care stabilește modul de organizare a acestuia; […] (e) «transmisie de televiziune» sau «difuzare de televiziune» (adică un serviciu mass‑media audiovizual liniar) înseamnă un serviciu mass‑media audiovizual prestat de un furnizor de servicii mass‑media pentru vizionarea simultană de programe pe baza unei grile de programe; […] (g) «serviciu mass‑media audiovizual la cerere» (adică un serviciu mass‑media audiovizual neliniar) înseamnă un serviciu mass‑media audiovizual prestat de un furnizor de servicii mass‑media pentru vizionarea de programe la momentul ales de utilizator și la cererea individuală a acestuia, pe baza unui catalog de programe selecționate de furnizorul de servicii mass‑media; […]”

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2010/13 prevede: „Fiecare stat membru se asigură că toate serviciile mass‑media audiovizuale transmise de către furnizorii de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția sa respectă normele sistemului juridic aplicabil serviciilor mass‑media audiovizuale destinate publicului din statul membru respectiv.”

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din această directivă: „Statele membre le pot impune furnizorilor de servicii mass‑media aflați în jurisdicția lor să respecte norme mai detaliate sau mai stricte în domeniile coordonate de prezenta directivă, cu condiția ca normele respective să fie conforme cu dreptul Uniunii.”

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere obligației statelor membre de a respecta și de a proteja demnitatea umană, statele membre se asigură prin mijloace corespunzătoare că serviciile mass‑media audiovizuale prestate de furnizorii de servicii mass‑media aflați în jurisdicția lor nu conțin: (a) incitări la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane ori a unui membru al unui grup, bazate pe oricare dintre motivele menționate la articolul 21 din cartă; (b) instigări publice la săvârșirea de infracțiuni de terorism, astfel cum sunt prevăzute la articolul 5 din Directiva (UE) 2017/541 [a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului (JO 2017, L 88, p. 6)].”

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2010/13 prevede: „Statele membre se asigură că comunicările comerciale audiovizuale prestate de furnizorii de servicii mass‑media aflați în jurisdicția lor îndeplinesc următoarele cerințe: […] (c) comunicările comerciale audiovizuale: (i) nu aduc atingere respectului pentru demnitatea umană; […]”

Considerentul (7) al Directivei (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36) are următorul cuprins: „[…] Conținutul programelor de televiziune este reglementat de [Directiva 2010/13]. Reglementarea politicii în domeniul audiovizualului și reglementarea conținutului vizează realizarea unor obiective de interes general, cum ar fi libertatea de exprimare, pluralismul în mass‑media, imparțialitatea, diversitatea culturală și lingvistică, incluziunea socială, protecția consumatorilor și protecția minorilor. […]”

Potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva 2018/1972, care a înlocuit articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/21: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: 1. «rețea de comunicații electronice» înseamnă sisteme de transmisie, indiferent dacă sunt bazate sau nu pe o infrastructură permanentă sau pe o capacitate de administrare centralizată, și, după caz, echipamente de comutare sau de rutare și alte resurse, inclusiv elemente de rețea care nu sunt active, care permit transmiterea semnalelor prin cablu, unde radio, prin mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice, inclusiv rețele de comunicații prin satelit, rețele fixe (cu comutare de circuite și cu comutare de pachete, inclusiv internet) și mobile, rețele electrice, în măsura în care sunt utilizate pentru transmiterea de semnale, rețele utilizate pentru difuzarea programelor de radio și de televiziune și rețele de televiziune prin cablu, indiferent de tipul de informație transmisă.”

Articolul 8 din nomos 4779/2021 Ensomatosi stin ethniki nomothesia tis Odigias (EE) 2010/13 tou Europaïkou Koinovouliou kai tou Symvouliou tis 10is Martíou 2010 gia ton syntonismo orismenon nomothetikon, kanonistikon kai dioikitikon diataxeon ton kraton melon skhetika me tin parochi ypiresion optikoakoustikon meson, opos echei tropopoiitheí me tin Odigía (EE) 2018/1808 tou Europaïkou Koinovouliou kai tou Symvouliou tis 14is Noemvríou 2018 kai alles diataxeis armodiotitas tis Genikis Grammateias Epikoinonías kai Enimerosis [Legea 4779/2021 de transpunere în dreptul intern a Directivei (UE) 2010/13 a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/1808 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018, precum și a altor dispoziții aflate în responsabilitatea Secretariatului General pentru Comunicare și Informare] din 20 februarie 2021 (FEK A’ 27), în versiunea aplicabilă litigiilor din acțiunea principală (denumită în continuare „Legea 4779/2021”), prevede: „Serviciile mass‑media audiovizuale nu ar trebui să conțină incitări la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui grup pe motive de rasă, culoare a pielii, origine națională sau etnică, descendență, religie, handicap, orientare sexuală, identitate sau caracteristici ale unui gen.”

Articolul 36 alineatul 1 din Legea nr. 4779/2021 prevede: „În cazul încălcării articolului 8 […] de către un furnizor de servicii mass‑media cu sau fără abonament, [ESR] aplică sancțiunile prevăzute de nomos 2644/1998 [– Gia tin parochi syndromitikon radiofonikon kai tileoptikon ypiresion kai synafeis diataxeis (Legea 2644/1998 privind furnizarea de servicii de radio și televiziune cu plată și, respectiv, dispoziții conexe) din 13 octombrie 1998 (FEK A’233)] și de nomos 2328/1995 [– Nomiko kathestos tis idiotikis tileorasis kai tis topikis radiophonías, rythmisi thematon tis radiotileoptikis agoras kai alles diataxeis (Legea 2328/1995 privind statutul juridic al televiziunilor private, precum și al radiourilor și al televiziunilor locale, reglementarea pieței radiodifuziunii și alte dispoziții) din 3 august 1995 (FEK A’ 159).”

Potrivit articolului 1 din Legea 2328/1995, în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „Legea 2328/1995”): „1. Crearea, înființarea și exploatarea de canale private de televiziune care emit pe canalele disponibile în acest scop sau pe frecvențele radio disponibile un semnal primit în mod obișnuit de stațiile de recepție casnice sunt condiționate de eliberarea unei autorizații, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi. Autorizațiile sunt eliberate pentru a servi interesului public, iar utilizarea lor constituie un serviciu public. Canalele cărora le sunt eliberate aceste autorizații trebuie să asigure calitatea programului, obiectivitatea informației, garantarea pluralismului, precum și promovarea culturii prin difuzarea de emisiuni literare și artistice. 2. Autorizația de creare, de stabilire și de exploatare se referă la emiterea unui semnal fără fir, canalele de frecvențe radio, utilizarea stațiilor terestre sau a sateliților […]”

Articolul 4 alineatul 1 litera a) din Legea 2328/1995 are următorul cuprins: „În toate cazurile de încălcare a dispozițiilor legislației naționale, [ale legislației] Uniunii și ale dreptului internațional care reglementează, direct sau indirect, canalele private de televiziune și, mai general, funcționarea televiziunii private, ESR decide […] să aplice una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni […]. Alegerea naturii sancțiunilor administrative și a modului de calcul al acestora va depinde de gravitatea încălcării, de audiența emisiunii în cadrul căreia a fost comisă încălcarea, de cota de piață a serviciilor de radio și televiziune pe care titularul autorizației ar fi putut să o dobândească, de valoarea investițiilor realizate sau planificate, precum și de existența unor încălcări repetate […]”

Articolul 4 alineatul 1 din nomos 2863/2000 – Ethniko Symvoulio Radiotileorasis kai alles arches kai organa tou tomea parochis radiotileoptikon ypiresion (Legea 2863/2000 privind Consiliul Național pentru Radio și Televiziune și alte autorități și organisme din domeniul serviciilor de radiodifuziune) din 29 noiembrie 2000 (FEK A’ 262), în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede: „ESR exercită controlul direct al statului prevăzut de Syntagma tis Elladas (Constituția Republicii Elene) în domeniul furnizării de servicii de radio și televiziune de orice natură, prin adoptarea unor acte administrative individuale executorii. Mai precis: […] e) acesta impune sancțiunile și măsurile administrative prevăzute la articolul 4 alineatul 1 din [Legea 2328/1995], precum și la articolul 12 și la articolul 15 alineatul 3 din [Legea 2644/1998] […]”

Articolul 1 alineatul 1 din Legea 2644/1998 prevede: „Furnizarea de servicii de radio și televiziune cu plată este supusă, în conformitate cu articolul 15 din Constituția Republicii Elene, controlului direct al statului și constituie un serviciu public al cărui obiectiv este informarea obiectivă și imparțială, precum și nivelul ridicat de instruire continuă și de divertisment al publicului. În sensul prezentei legi, prin furnizarea de servicii de radio și de televiziune cu plată se înțelege transmiterea directă către public, prin orice mijloc sau metodă tehnică (emițătoare exclusiv terestre, rețele prin cablu sau satelit), de programe de radio și de televiziune la care accesul este supus unor condiții impuse de deținătorul autorizației prevăzute de dispozițiile prezentei legi. Furnizarea de servicii de televiziune prin intermediul altor rețele în bandă largă este de asemenea considerată furnizare de servicii de televiziune cu plată, indiferent dacă furnizorul serviciului a obținut o autorizație [din partea ESR] pentru programele pe care le transmite sau dacă el transmite, în temeiul unui contract cu acest scop, programe autorizate într‑un alt stat membru.”

Articolul 10 din Legea 2644/1998 prevede: „1. Dispozițiile articolului 3 alineatele 1-12, 14, 17 și 22 din [Legea 2328/1995] privind respectarea demnității, a vieții private și a participării în general a individului la viața economică, socială și politică, modalitățile și condițiile de difuzare a publicității radiofonice și televizate și a altor mesaje conexe, protecția copilului, garantarea pluralismului politic și a accesului partidelor la emisiunile de radio și de televiziune, precum și protecția intereselor consumatorilor și, mai general, a intereselor cetățenilor se aplică și conținutului serviciilor de radio și televiziune cu plată. 2. Codurile deontologice adoptate în conformitate cu articolul 3 alineatul 2 din nomos 1866/1989 – Idrysi Ethinkou Symvouliou Radiotileoraseos kai parochi adeion gia tin idrysi kai leitourgia tileoptikon stathmon (Legea 1866/1989 privind crearea Consiliului Național pentru Radio și Televiziune și eliberarea autorizațiilor pentru crearea și exploatarea canalelor de televiziune) din 6 octombrie 1989 (FEK A’222), precum și cele elaborate de ESR și adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 3 alineatul 15 din [Legea 2328/1995] se aplică și conținuturilor audiovizuale difuzate de titularii unei autorizații în temeiul prezentei legi […]”

În temeiul articolului 12 din Legea 2644/1998, ESR aplică sancțiuni administrative în cazul încălcării dispozițiilor acestei legi, a dreptului Uniunii și a dreptului internațional care reglementează furnizarea serviciilor de radio și de televiziune prevăzute de legea menționată.

Articolul 1 din proedriko diatagma 77/2003 – Kodikas deontologias eidiseografikon kai allon dimosiografikon kai politikon ekpompon (Decretul prezidențial 77/2003 privind Codul deontologic pentru emisiunile de informații, precum și celelalte emisiuni jurnalistice și politice) din 28 martie 2003 (FEK A’75), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „Decretul prezidențial 77/2003”), prevede: „Dispozițiile prezentului cod se aplică emisiunilor de informare, jurnalistice și politice privind posturile de radio și de televiziune publice și private […]”

Articolul 2 alineatul 1 din Decretul prezidențial 77/2003 prevede: „Emisiunile de informații și alte emisiuni jurnalistice și politice trebuie să asigure nivelul de calitate cerut de misiunea socială a radiofoniei și a televiziunii, precum și de dezvoltarea culturală a țării […]”

Articolul 4 din Decretul prezidențial 77/2003 prevede: „1. Nu este permisă prezentarea persoanelor într‑un mod care poate, în anumite condiții, să încurajeze umilirea, izolarea socială sau discriminarea acestora din partea unei părți a publicului pe motive, printre altele, de sex, rasă, naționalitate, limbă, religie, ideologie, vârstă, boală, handicap, orientare sexuală sau ocupație. 2. Nu sunt permise mesaje sau calificative degradante, rasiste, xenofobe sau sexiste, precum și teze intolerante și, în general, nu trebuie să fie afectate minoritățile etnice sau religioase sau alte categorii vulnerabile sau aflate într‑o poziție vulnerabilă.”

Articolul 9 alineatul 2 din Decretul prezidențial 77/2003 are următorul cuprins: „Persoanele care participă sau care sunt menționate în emisiuni trebuie să beneficieze de un tratament echitabil, corect și demn. În special, nu este permis să se aducă atingere personalității, onoarei și demnității lor. Viața privată și de familie, activitatea profesională și dreptul la libertatea de exprimare trebuie de asemenea respectate. Exprimarea unei critici nu este incompatibilă cu respectarea drepturilor persoanelor care sunt arătate sau menționate.”

Makeleio și Zougla sunt societăți de drept elen care exploatează site‑uri internet de ziare pe care sunt de asemenea propuse conținuturi audiovizuale.

La 29 iunie 2021, Makeleio a difuzat pe site‑ul său internet www.makeleio.gr o emisiune audiovizuală în care prezentatorul s‑a referit la vizita reprezentanților comunității LGBT+ la prim‑ministrul elen, utilizând expresii injurioase, în special prin ofensarea și denigrarea persoanelor homosexuale. Acest prezentator a făcut comentarii ironice privind orientarea sexuală a acestor persoane și a încurajat în mod indirect publicul să se angajeze în agresiuni verbale sau fizice împotriva lor, agresiuni pe care, potrivit afirmațiilor sale, le efectua el însuși atunci când era mai tânăr.

La 22 februarie 2021, Zougla a difuzat pe site‑ul său internet www.zougla.gr o emisiune radiofonică transmisă de un post de radio care difuza și pe internet. Această emisiune a fost difuzată pe site‑ul internet al Zougla sub formă audiovizuală. În cadrul acestei emisiuni, animatorul, fiind vorba despre o cauză penală având ca obiect anumite acte de pedofilie reproșate unor terți, a atacat verbal anumite personalități politice exprimând afirmații defăimătoare și injurioase în privința lor. În acest context, animatorul respectiv a prezentat în special una dintre aceste personalități ca „protejând în mod conștient violurile minorilor și pedofilii, precum și atribuind acestora din urmă posturi de răspundere care le permiteau să încerce să își satisfacă preferințele sexuale maladive” și a afirmat că personalitatea în cauză „[era] cel puțin un instigator și un coautor” al actelor de pedofilie și de viol asupra minorilor imputate unor terți.

Aceste două emisiuni (denumite în continuare „emisiunile în discuție în litigiile principale”) au făcut obiectul unei proceduri în fața ESR.

ESR a considerat că emisiunea difuzată de Makeleio a făcut referire în mai multe rânduri, în mod vădit nepoliticos și ofensator, la un anumit grup de populație pe baza orientării sexuale a membrilor săi, încurajând umilirea și stigmatizarea socială a acestora din urmă. Având în vedere aceste fapte, în Decizia nr. 140/2021, ESR a constatat că Makeleio a încălcat, pe de o parte, interdicția incitării la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane pe motive de orientare sexuală a membrilor săi, care figurează la articolul 8 din Legea 4779/2021, și, pe de altă parte, obligația de a respecta valoarea și demnitatea umană, precum și interdicția de a difuza conținut sub standard din punct de vedere calitativ, în temeiul articolului 1 alineatul 1 din Legea 2328/1995, precum și al articolului 2 alineatul 1, al articolului 4 și al articolului 9 alineatul 2 din Decretul prezidențial 77/2003. În consecință, ESR a aplicat Makeleio o amendă în cuantum de 30000 de euro pentru fiecare dintre cele două încălcări săvârșite.

În ceea ce privește emisiunea difuzată de Zougla, ESR a considerat că, sub aparența unor informații și fapte reale, această emisiune a transmis publicului supoziții și poziții ale animatorului său care erau lipsite de orice temei și constituiau insulte la adresa persoanelor care erau menționate în aceasta, emisiunea respectivă conținând astfel o „degradare calitativă extremă” a emisiunii radiofonice retransmise și aducând atingere demnității acestor persoane. Având în vedere faptele menționate, în Decizia nr. 99/2021, ESR a constatat că Zougla a încălcat atât obligația de a respecta valoarea și demnitatea umană, cât și interdicția de a difuza conținut sub standard din punct de vedere calitativ, în temeiul articolului 1 alineatul 1 din Legea 2328/1995, precum și al articolului 2 alineatul 1, al articolului 4 și al articolului 9 alineatul 2 din Decretul prezidențial 77/2003. În consecință, ca urmare a săvârșirii acestor două încălcări, ESR a aplicat Zougla două amenzi în cuantum de 40000 de euro și, respectiv, în cuantum de 80000 de euro.

Cu ocazia adoptării deciziilor în discuție în litigiile principale, ESR a constatat că, potrivit modului lor de redactare, dispozițiile dreptului național pe care și‑a întemeiat aceste decizii aveau vocația de a se aplica numai furnizorilor de servicii de televiziune tradiționale, și anume serviciile de televiziune difuzate de operatorii de televiziune fie prin intermediul frecvențelor de radiodifuziune, analogice și digitale, fie prin satelit, fie prin intermediul rețelelor în bandă largă.

Cu toate acestea, întemeindu‑se pe criteriile de interpretare privind noțiunea de „servicii mass‑media audiovizuale”, în sensul Directivei 2010/13, potrivit jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 21 octombrie 2015, New Media Online (C‑347/14, EU:C:2015:709), din care ar reieși că conținuturile audiovizuale difuzate pe internet de un operator care nu este operatorul unui post de televiziune intră în sfera acestei noțiuni, ESR a interpretat aceste dispoziții ale dreptului național în sensul că, în pofida termenilor lor, erau aplicabile și furnizorilor de conținuturi audiovizuale difuzate prin intermediul internetului (denumiți în continuare „furnizorii de servicii de televiziune online”), din care ar face parte Makeleio și Zougla.

Acestea din urmă au introdus acțiuni în anulare la Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat, Grecia), care este instanța de trimitere, împotriva deciziilor în discuție în litigiile principale.

Potrivit poziției care a prevalat în cadrul Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat), dispozițiile naționale pe care ESR și‑a întemeiat deciziile în discuție în cauzele principale trebuiau interpretate în sensul că nu sunt aplicabile furnizorilor de servicii de televiziune online.

În aceste împrejurări, Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, formulate în termeni identici în cauzele C‑555/23 și C‑556/23: „1) Printre obiectivele Directivei [2010/13] și, prin urmare, în domeniul de aplicare al directivei se încadrează garantarea respectării și protecției demnității și a valorii persoanei umane și[, pe de altă parte] prevenirea transmisiei de conținut sub standard din punct de vedere calitativ de către furnizorii de servicii de televiziune și în special a unui conținut care prezintă caracteristicile celui transmis în speță [reclamantele din litigiile principale]? 2) Plecând de la ipoteza că[, pe de o parte] obligația de a respecta și de a proteja demnitatea și valoarea persoanei umane și/sau[, pe de altă parte,] interdicția de a transmite un conținut sub standard din punct de vedere calitativ și în special un conținut având caracteristicile [emisiunilor în discuție în litigiile principale] se încadrează în domeniul de aplicare al [Directivei 2010/13]: este contrară articolului 4 alineatul (1) din [Directiva 2010/13] coroborat cu principiul egalității de tratament consacrat la articolele 20 și 21 din [cartă] o dispoziție națională potrivit căreia obligațiile respective revin tuturor furnizorilor de servicii de televiziune, cu excepția celor care difuzează programe de televiziune numai prin internet? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la primele două întrebări: autoritatea națională de reglementare trebuie să aplice, pentru a asigura eficacitatea practică a [Directivei 2010/13], normele dreptului național care impun obligațiile în cauză în mod nediferențiat tuturor furnizorilor de servicii de televiziune, chiar dacă dreptul național prevede obligațiile și sancțiunile aferente pentru toți ceilalți furnizori de servicii de televiziune, dar nu și pentru cei care difuzează conținutul lor exclusiv prin internet? Sau impunerea unor sancțiuni administrative pentru încălcarea acestor obligații de o transmisie de televiziune prin internet, în temeiul unei interpretări extensive sau al unei aplicări prin analogie a normelor naționale referitoare la alte servicii de televiziune, este incompatibilă cu principiul nullum crimen, nulla poena sine lege certa, consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din [cartă] coroborat cu principiul securității juridice? 4) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară și dacă [Curtea] consideră că[, pe de o parte,] obligația de a respecta și de a proteja demnitatea și valoarea persoanei umane și/sau[, pe de altă parte,] interdicția transmisiei de conținut sub standard din punct de vedere calitativ (în special conținut precum [emisiunile în discuție în litigiile principale]) nu intră în domeniul de aplicare […] al [Directivei 2010/13] în sensul articolului 4 alineatul (1), în cazul în care legislația unui stat membru impune astfel de obligații furnizorilor de servicii de televiziune prin intermediul rețelelor de radiodifuziune terestră, prin satelit sau în bandă largă, cu consecința unor sancțiuni administrative, dar nu conține norme echivalente în ceea ce privește furnizorii de servicii de televiziune prin internet: articolul 2 alineatul (1) din [această directivă], așa cum este în vigoare în prezent, trebuie interpretat în sensul că autoritatea națională competentă este obligată să ia în considerare posibilitatea de a impune sancțiuni administrative pentru încălcarea acestor norme și în ceea ce privește difuzarea de emisiuni de televiziune prin internet, pe baza principiului egalității de tratament? 5) În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare: obligația autorității naționale de reglementare, ținând seama de cele de mai sus și pe baza unei interpretări a dreptului național conforme cu dreptul Uniunii și în special cu dispozițiile citate anterior ale [Directivei 2010/13], de a aplica fără distincție tuturor serviciilor de televiziune, indiferent de modul de difuzare a acestora, normele de drept național care impun astfel de obligații este compatibilă cu principiul nullum crimen, nulla poena sine lege și cu principiul securității juridice, având în vedere că aceste obligații, prevăzute de dreptul național pentru toți ceilalți furnizori de servicii de televiziune, nu se aplică televiziunii prin internet?”

Prin decizia președintelui Curții din 2 octombrie 2023, cauzele C‑555/23 și C‑556/23 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

După cum reiese din cererile de decizie preliminară, întrebările adresate de instanța de trimitere se întemeiază pe premisa potrivit căreia difuzarea emisiunilor în discuție în litigiile principale constituie un serviciu mass‑media audiovizual care intră sub incidența Directivei 2010/13, astfel încât reclamantele din litigiile principale sunt „furnizori de servicii mass‑media”, în sensul acestei directive.

În observațiile sale scrise și în ședință, Makeleio a susținut însă că nu era un „furnizor de servicii mass‑media” în sensul directivei menționate și că, prin urmare, aceasta din urmă nu îi era aplicabilă.

În această privință, trebuie amintit că, în repartizarea competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, în principal, este de competența acesteia din urmă să verifice în cauza pendinte pe rolul său îndeplinirea condițiilor de fapt care determină aplicarea unei norme a Uniunii; dacă este cazul, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 67 și jurisprudența citată).

Prin urmare, revine Curții sarcina de a furniza instanței de trimitere elementele de interpretare necesare privind noțiunea de „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul acestei directive, pentru a verifica dacă difuzarea emisiunilor în discuție în litigiile principale intră efectiv în sfera acestei noțiuni și dacă, în ceea ce privește emisiunile menționate, Makeleio și Zougla trebuie considerate astfel „furnizori de servicii mass‑media”, în sensul directivei menționate.

În acest context, trebuie amintit că, potrivit definiției care figurează la articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, noțiunea de „serviciu mass‑media audiovizual” vizează un serviciu astfel cum este definit la articolele 56 și 57 TFUE, scopul principal al serviciului respectiv sau al unei secțiuni disociabile a acestuia fiind furnizarea de programe, sub responsabilitatea editorială a unui furnizor de servicii mass‑media, către publicul larg, în scop informativ, de divertisment sau educativ, prin rețele de comunicații electronice în înțelesul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/21.

Pe de altă parte, conform articolului 1 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2010/13, în sensul acestei directive, „furnizorul de servicii mass‑media” este persoana fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alegerea conținutului audiovizual al serviciului mass‑media audiovizual și care stabilește modul de organizare a acestuia.

În primul rând, trebuie precizat că, astfel cum reiese din însuși modul de redactare al articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, interpretat în lumina articolului 2 punctul 1 din Directiva 2018/1972, care a înlocuit articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/21, atât difuzarea de programe prin intermediul frecvențelor de radiodifuziune, analogice și digitale, cât și difuzarea de programe prin intermediul internetului pot intra sub incidența noțiunii de „servicii mass‑media audiovizuale”, în sensul Directivei 2010/13.

Rezultă că noțiunea de „furnizori de servicii mass‑media”, în sensul acestei directive, acoperă atât furnizorii de servicii de televiziune tradiționali menționați la punctul 29 din prezenta hotărâre, cât și furnizorii de servicii de televiziune online.

În al doilea rând, nu se contestă că, pe de o parte, emisiunile în discuție în litigiile principale au fost difuzate în scopuri informative sau de divertisment și că, pe de altă parte, au fost difuzate pe site‑uri internet și, prin urmare, prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2018/1972.

În al treilea rând, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13, noțiunea de „program”, în sensul acestei directive, vizează „o serie de imagini în mișcare […] care constituie un element distinct, indiferent de lungimea acestuia, în cadrul unei grile sau al unui catalog realizat de un furnizor de servicii mass‑media, inclusiv filme artistice de lung metraj, videoclipuri, evenimente sportive, comedii de situație, documentare, programe pentru copii, precum și filme și seriale pentru televiziune”.

În această privință, trebuie arătat că, în ceea ce privește punerea la dispoziție pe un site internet a unui jurnal de înregistrări video de scurtă durată care corespund unor scurte secvențe extrase din buletine de informații locale, de sport sau de divertisment, Curtea a statuat că astfel de înregistrări video intră în sfera noțiunii de „program”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13 (Hotărârea din 21 octombrie 2015, New Media Online, C‑347/14, EU:C:2015:709, punctul 24).

Pentru a ajunge la această apreciere, Curtea s‑a întemeiat în special pe faptul că, la fel ca un program televizat, înregistrările video se adresează unui public larg și pot avea un impact clar asupra acestuia în sensul considerentului (21) al directivei menționate. Pe de altă parte, modul de selecționare a înregistrărilor video menționate, în măsura în care ar implica posibilitatea utilizatorului de internet de a accesa înregistrarea video care îl interesează la momentul ales și la cerere individuală pe baza unui catalog realizat de operatorul ziarului online, nu diferă de cel propus în cadrul serviciilor mass‑media audiovizuale la cerere care intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În sfârșit, înregistrările video care se referă la știri ar intra în concurență cu serviciile de informare oferite de furnizorii de programe de televiziune, în timp ce cele care se referă la evenimente culturale sau sportive ori la reportaje cu scop recreativ și care se află în concurență cu posturile de muzică, cu posturile cu specific sportiv și cu emisiunile de divertisment (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2015, New Media Online, C‑347/14, EU:C:2015:709, punctele 21 și 23).

În speță, în ședință, ESR a arătat că emisiunea în discuție în litigiile principale privind Makeleio era o emisiune difuzată zilnic pe site‑ul internet al acestei entități, sub formă audiovizuală, că această emisiune dura mai multe ore, că avea propriul nume și că era prezentată de același jurnalist, că era difuzată cu logoul Makeleio, că aceasta din urmă informa publicul, pe site‑ul său internet, cu privire la difuzarea zilnică a emisiunii menționate și la orarele de difuzare a acesteia, că difuzarea aceleiași emisiuni era inițial liniară, apoi urmată de o publicare pentru ca persoanele interesate să poată avea acces la aceasta la cerere și că exista, pe site‑ul internet respectiv, o listă care permitea căutarea unor emisiuni anterioare. ESR a arătat de asemenea că aceleași caracteristici prevalau în ceea ce privește emisiunea în discuție în litigiile principale referitoare la Zougla.

În consecință, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, este necesar să se constate că emisiunile în discuție în litigiile principale, ca înregistrări video care se înscriu în grila sau în catalogul ofertei audiovizuale propuse în cadrul versiunii electronice a unui ziar, constituie „programe” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2010/13.

În al patrulea rând, în ceea ce privește criteriile pe care instanța de trimitere trebuie să le ia în considerare în vederea aprecierii „obiectului principal”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2010/13, al unui serviciu de punere la dispoziție a unor înregistrări video oferit în cadrul versiunii electronice a unui ziar, Curtea a statuat că o astfel de apreciere trebuie efectuată prin examinarea aspectului dacă acest serviciu, ca atare, are un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale activității jurnalistice a operatorului site‑ului internet în cauză și nu reprezintă doar o completare indisociabilă a acestei activități, în special datorită legăturilor pe care oferta audiovizuală le prezintă cu oferta textuală (Hotărârea din 21 octombrie 2015, New Media Online, C‑347/14, EU:C:2015:709, punctul 37).

Va reveni astfel instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă emisiunile în discuție în litigiile principale au un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale articolelor de presă scrisă ale editorului ziarului online. Dacă aceasta este situația, emisiunile respective intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13. Dacă, în schimb, emisiunile în cauză rezultă a fi accesoriul indisociabil al activității jurnalistice a acestui editor, în special datorită legăturilor pe care oferta audiovizuală le prezintă cu oferta textuală, ele nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că faptul că înregistrările video propuse pe site‑ul internet al unui ziar sunt accesibile și pot fi consultate independent de consultarea articolelor din versiunea electronică a acestui ziar tinde să indice că serviciul de punere la dispoziție a unor înregistrări video oferit pe un astfel de site ar putea fi considerat ca având un conținut și o funcție autonome în raport cu cele ale activității jurnalistice a operatorului acestui site internet și, prin urmare, ca reprezentând un serviciu distinct de celelalte servicii oferite de acesta (Hotărârea din 21 octombrie 2015, New Media Online, C‑347/14, EU:C:2015:709, punctul 36).

În al cincilea rând, potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2010/13, în sensul acesteia din urmă, prin noțiunea de „responsabilitate editorială” se înțelege exercitarea unui control efectiv asupra selecționării programelor și asupra organizării acestora fie într‑o grilă cronologică, în cazul transmisiilor de televiziune, fie într‑un catalog, în cazul serviciilor mass‑media audiovizuale la cerere.

În ceea ce privește un serviciu de punere la dispoziție a unor materiale video oferit pe site‑ul internet al unui ziar, este necesar să se considere că un astfel de control poate privi printre altele publicarea și retragerea înregistrărilor video, calendarul și orarele privind difuzarea înregistrărilor video pe acest site internet, perioada în care acestea vor fi accesibile utilizatorilor de internet, structura site‑ului internet menționat, modul de prezentare a înregistrărilor video și de selecționare a acestora, sistemul de căutare a materialelor video și actualizarea conținutului aceluiași site internet.

Deși va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă responsabilitatea editorială, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2010/13, în ceea ce privește emisiunile în discuție în litigiile principale, revine Makeleio și Zougla, elementele menționate la punctul 47 din prezenta hotărâre tind să indice că aceasta ar fi situația. Faptul, confirmat de Makeleio în ședință, că, pe de o parte, prezentatorul emisiunii în discuție în litigiile principale care o privea era un jurnalist angajat de această entitate pentru a efectua retransmisii în direct și pentru a prezenta zilnic această emisiune și că, pe de altă parte, Makeleio decisese să difuzeze emisiunea în discuție în litigiile principale care o privea ar confirma că entitatea respectivă își asuma responsabilitatea editorială pentru aceasta.

Având în vedere considerațiile enunțate la punctele 37-54 din prezenta hotărâre și sub rezerva verificărilor care vor trebui efectuate de instanța de trimitere, este necesar, prin urmare, să se răspundă la întrebările adresate pornind de la premisele potrivit cărora, pe de o parte, Makeleio și Zougla sunt „furnizori de servicii mass‑media” în sensul Directivei 2010/13 și în special furnizori de servicii de televiziune online și, pe de altă parte, difuzarea emisiunilor în discuție în litigiile principale constituie un „serviciu mass‑media audiovizual” în sensul acestei directive.

În observațiile sale scrise, Comisia Europeană exprimă îndoieli cu privire la interpretarea reglementării naționale în discuție în litigiile principale, reținută de instanța de trimitere, potrivit căreia dispozițiile naționale care prevăd obligația, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, de a respecta valoarea demnității umane, precum și interzicerea, de asemenea sub rezerva aplicării unei sancțiuni, de a difuza conținut sub standard din punct de vedere calitativ nu se aplică furnizorilor de servicii de televiziune online.

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din ordinea juridică națională, Curtea este în principiu obligată să se întemeieze pe calificările care rezultă din decizia de trimitere. Astfel, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea din 5 decembrie 2023, Deutsche Wohnen, C‑807/21, EU:C:2023:950, punctul 36 și jurisprudența citată).

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările adresate pornind de la premisa potrivit căreia reglementarea națională în discuție în litigiile principale nu se aplică furnizorilor de servicii de televiziune online.

Cu titlu introductiv, din deciziile preliminare reiese că instanța de trimitere ridică problema, având în vedere reglementarea națională în discuție în litigiile principale, dacă intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13, pe de o parte, obligația de a respecta valoarea demnității umane și, pe de altă parte, interdicția de a transmite un conținut sub standard din punct de vedere calitativ.

Astfel cum reiese din titlul său și din considerentul (11) al acesteia, Directiva 2010/13 urmărește coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale în vederea realizării unei veritabile piețe interne a serviciilor respective. În acest scop, directiva menționată stabilește un set minim de norme coordonate aplicabile tuturor serviciilor mass‑media audiovizuale, dintre care unele, astfel cum rezultă din considerentul (18) al acestei directive și din considerentul (7) al Directivei 2018/1972, privesc conținutul acestor servicii.

În aceste condiții, după cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 72 din concluzii, dincolo de cerințele minime prevăzute de Directiva 2010/13, aceasta nu interferează cu conținutul serviciilor mass‑media audiovizuale, lipsa unei asemenea interferențe reflectând, pe de altă parte, voința legiuitorului Uniunii de a lăsa furnizorilor acestor servicii o putere de decizie reală în ceea ce privește un asemenea conținut, după cum se enunță în considerentul (38) al acesteia.

Directiva 2010/13 nu conține, așadar, nicio dispoziție privind calitatea, ca atare, a conținutului programelor care intră în domeniul său de aplicare și nici nu prevede vreun motiv de interdicție întemeiat pe o calitate slabă sau pe un conținut sub standard din punct de vedere calitativ difuzat.

În consecință, interdicția de a difuza un conținut sub standard din punct de vedere calitativ nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13 în măsura în care o astfel de interdicție depășește cerințele minime impuse de directiva menționată.

În aceste condiții, în speță, din elementele care figurează în cererile de decizie preliminară reiese că, după cum ESR a confirmat de altfel în ședința în fața Curții, conținutul emisiunilor în discuție în litigiile principale a fost calificat drept „sub standard din punct de vedere calitativ” și considerat ca intrând astfel sub incidența interdicției de a difuza conținut sub standard din punct de vedere calitativ, prevăzută de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, pentru simplul fapt că s‑a considerat că un astfel de conținut aduce atingere demnității umane.

În consecință, având în vedere litigiile principale, trebuie să se considere că, prin intermediul primelor întrebări adresate în cele două cauze, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2010/13 trebuie interpretată în sensul că o reglementare națională care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținut prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.

În această privință, în primul rând, trebuie arătat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, care face parte dintre dispozițiile aplicabile serviciilor mass‑media audiovizuale care figurează în capitolul III din această directivă, impune statelor membre să se asigure, prin măsuri corespunzătoare, că serviciile mass‑media audiovizuale prestate de furnizorii de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția lor nu conțin nicio incitare la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane ori a unui membru al unui grup bazată pe oricare dintre motivele menționate la articolul 21 din cartă și instigări publice la săvârșirea de infracțiuni de terorism, „fără a aduce atingere obligației statelor membre de a respecta și de a proteja demnitatea umană”.

Prin această din urmă propoziție, legiuitorul Uniunii a prevăzut astfel obligația statelor membre nu numai de a respecta, ci și de a proteja demnitatea umană cu ocazia punerii în aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, această obligație implicând în special, după cum reiese din interpretarea acestei dispoziții în ansamblul său, că revine statelor respective sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că conținutul serviciilor mass‑media audiovizuale furnizate de furnizorii aflați sub jurisdicția lor nu aduc atingere valorii demnității umane.

Prin urmare, din modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 reiese că obligația de a respecta valoarea demnității umane și interdicția de a difuza conținuturi care aduc atingere acestei valori intră sub incidența acestei dispoziții.

În al doilea rând, contextul în care se înscrie acest articol 6 alineatul (1) confirmă o asemenea interpretare.

Astfel, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din Directiva 2010/13, comunicările comerciale audiovizuale intră sub incidența noțiunii de „serviciu mass‑media audiovizual”, în sensul acestei directive. Or, faptul că articolul 9 din directiva menționată, care face parte de asemenea din dispozițiile care figurează în capitolul III din aceasta, impune statelor membre să se asigure că aceste comunicări îndeplinesc anumite cerințe, printre care în special, în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i), aceea de a nu aduce atingere demnității umane, confirmă că, în cadrul domeniilor coordonate de aceeași directivă, legiuitorul Uniunii a urmărit să prevadă un motiv de interdicție întemeiat în mod specific pe o atingere adusă valorii demnității umane, motiv care constituie corolarul obligației de a respecta această valoare.

În al treilea rând, trebuie arătat că, pe de o parte, astfel cum reiese din considerentul (104) al Directivei 2010/13, aceasta urmărește crearea unui spațiu fără frontiere interne pentru serviciile mass‑media audiovizuale, garantând în același timp un nivel ridicat de protecție a obiectivelor de interes general și în special protecția demnității umane. Pe de altă parte, din considerentul (59) al acestei directive rezultă că adoptarea unor norme precum cele prevăzute la articolul 6 din directiva menționată răspunde unor motive care țin în special de protejarea demnității umane în toate serviciile mass‑media audiovizuale.

Astfel, o interpretare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 potrivit căreia această dispoziție include obligația de a respecta valoarea demnității umane, iar interdicția de a difuza conținut care aduce atingere acestei valori este coerentă atât cu obiectivele urmărite de directiva menționată, cât și cu cele urmărite de dispoziția menționată însăși.

În consecință, din interpretarea literală, contextuală și teleologică a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 reiese că obligația de a respecta valoarea demnității umane și interdicția de a difuza conținuturi care aduc atingere acestei valori intră sub incidența acestei dispoziții și, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestei directive.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare din cele două cauze că Directiva 2010/13 trebuie interpretată în sensul că o reglementare națională care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținut prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și în special al articolului 6 alineatul (1) din aceasta.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare adresată în cele două cauze și ținând seama de considerațiile care figurează la punctul 64 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări adresate în cele două cauze, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2010/13, citit în lumina principiului egalității de tratament, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori.

Trebuie amintit că, în temeiul Directivei 89/552/CEE a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune (JO 1989, L 298, p. 23), a cărei versiune modificată a fost codificată de Directiva 2010/13, Curtea a statuat că o astfel de directivă nu realizează o armonizare completă a normelor din domeniile în care se aplică, ci instituie cerințe minime pentru programele difuzate din interiorul Uniunii Europene pentru a fi recepționate în interiorul acesteia (Hotărârea din 18 iulie 2013, Sky Italia, C‑234/12, EU:C:2013:496, punctul 12 și jurisprudența citată).

În acest context, astfel cum reiese din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2010/13, precum și din considerentele (41) și (83) ale acestei directive, pentru a asigura protecția completă și eficientă a intereselor consumatorilor în calitatea lor de public de televiziune, statele membre își păstrează libertatea de a solicita furnizorilor de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția lor să respecte norme mai detaliate sau mai stricte și, în anumite cazuri, condiții diferite, în domeniile coordonate de directiva menționată, cu condiția ca normele respective să fie conforme cu legislația Uniunii și în special cu principiile sale generale (Hotărârea din 3 februarie 2021, Fussl Modestraße Mayr, C‑555/19, EU:C:2021:89, punctul 40 și jurisprudența citată).

Or, o reglementare națională care impune respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori nu face decât să prevadă obligația de a respecta demnitatea umană și motivul de interdicție întemeiat pe o atingere adusă valorii demnității umane prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13, astfel încât o asemenea reglementare nu cuprinde norme „mai detaliate” sau „mai stricte”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din această directivă, și, pe cale de consecință, nu intră sub incidența acestei din urmă dispoziții.

Prin urmare, la a doua întrebare adresată în cele două cauze trebuie să se răspundă nu în raport cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2010/13, ci cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă.

În această privință, o reglementare națională care se limitează la a enunța o cerință care decurge din cele minime prevăzute de directiva menționată, precum obligația de a respecta valoarea demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori care decurge din articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă, trebuie să fie aplicabilă în mod imperativ tuturor furnizorilor de servicii mass‑media aflați sub jurisdicția statului membru în cauză.

Astfel, în caz contrar, o asemenea reglementare națională nu numai că ar încălca domeniul de aplicare personal al Directivei 2010/13 și în special al articolului 6 alineatul (1) din aceasta, ci ar compromite de asemenea realizarea obiectivului privind crearea unei piețe interne a serviciilor mass‑media audiovizuale urmărit de această directivă, precum și pe cea a obiectivului privind protecția demnității umane în toate serviciile mass‑media audiovizuale vizat de acest articol 6 alineatul (1).

Rezultă că o reglementare națională care impune numai anumitor furnizori de servicii mass‑media să respecte valoarea demnității umane și să se abțină de la difuzarea de conținut care aduce atingere acestei valori este contrară articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare adresată în cele două cauze că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori.

Având în vedere răspunsurile date la prima și la a doua întrebare adresate în cele două cauze și ținând seama de considerațiile care figurează la punctul 64 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare națională care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului național, să facă obiectul unei interpretări extensive, astfel încât să includă în domeniul său de aplicare această din urmă categorie de furnizori de servicii mass‑media.

Potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului lor intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este într‑adevăr inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 24 și jurisprudența citată).

Principiul interpretării conforme impune în plus ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctul 27 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, astfel cum a statuat Curtea, principiul interpretării conforme își află limitele în principiile generale ale dreptului, care fac parte integrantă din dreptul Uniunii, și în special în principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, Caronna, C‑7/11, EU:C:2012:396, punctul 52 și jurisprudența citată, Hotărârea din 24 martie 2021, Prefettura Ufficio territoriale del governo di Firenze, C‑870/19 și C‑871/19, EU:C:2021:233, punctul 49 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 14 octombrie 2021, Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, C‑360/20, EU:C:2021:856, punctul 40 și jurisprudența citată).

Acest principiu, care constituie o expresie particulară a principiului general al securității juridice, implică printre altele ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru a asigura previzibilitatea în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei (Hotărârea din 10 septembrie 2024, Neves 77 Solutions,C‑351/22, EU:C:2024:723, punctul 103 și jurisprudența citată). Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțele naționale în cauză, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (Hotărârea din 14 septembrie 2023, Comisia și IGG/Dansk Erhverv, C‑508/21 P și C‑509/21 P, EU:C:2023:669, punctul 86, precum și jurisprudența citată).

În această privință, în ceea ce privește în special un caz privind întinderea răspunderii penale care rezultă dintr‑o lege adoptată în vederea executării unei directive, Curtea a precizat că principiul care impune neaplicarea legii penale în mod extensiv în detrimentul persoanei urmărite, care este corolarul principiului legalității infracțiunilor și pedepselor și, mai general, al principiului securității juridice, se opune începerii urmăririi penale ca urmare a unui comportament al cărui caracter reprobabil nu rezultă în mod clar din lege (Hotărârea din 12 decembrie 1996, X, C‑74/95 și C‑129/95, EU:C:1996:491, punctul 25 și jurisprudența citată).

În definitiv, obligația de interpretare conformă a dreptului național în raport cu o directivă, care revine instanței naționale, este limitată de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor în măsura în care, astfel cum a arătat Curtea în mai multe rânduri, o directivă nu poate avea ca efect, prin ea însăși și independent de legea adoptată pentru aplicarea sa, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a celor care acționează cu încălcarea dispozițiilor sale (a se vedea Hotărârea din 28 iunie 2012, Caronna, C‑7/11, EU:C:2012:396, punctul 52 și jurisprudența citată).

În sfârșit, trebuie precizat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor este aplicabil și în privința infracțiunilor și a sancțiunilor cu caracter nepenal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2010, SGS Belgium ș.a., C‑367/09, EU:C:2010:648, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 82 din prezenta hotărâre, o reglementare națională care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori este contrară articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13.

O astfel de reglementare națională ar necesita, așadar, o interpretare conformă cu cea a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 în sensul că furnizorii care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului sunt de asemenea supuși obligației prevăzute de această reglementare și pot, prin urmare, să fie sancționați în cazul încălcării acestei obligații.

Or, atunci când o reglementare națională nu prevede obligația furnizorilor de servicii mass‑media care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului de a respecta valoarea demnității umane și de a se abține să difuzeze conținut care aduce atingere acestei valori și nici nu prevede, în privința acestor furnizori, impunerea unei sancțiuni în cazul încălcării acestei obligații, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor interzice sancționarea furnizorilor menționați ca urmare a unui astfel de comportament, chiar dacă o asemenea reglementare națională este contrară articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2010/13 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iunie 2012, Caronna, C‑7/11, EU:C:2012:396, punctul 55 și jurisprudența citată).

În consecință, o interpretare precum cea avută în vedere la punctul 93 din prezenta hotărâre ar echivala cu încălcarea principiului legalității pedepselor și a infracțiunilor și ar fi astfel contrară limitelor care decurg din însăși natura oricărei directive, interzicând, astfel cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 90 din prezenta hotărâre, ca o directivă să poată avea ca efect, prin ea însăși și independent de o lege a unui stat membru adoptată pentru aplicarea sa, stabilirea sau agravarea răspunderii penale a celor care încalcă dispozițiile acesteia.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare adresată în cele două cauze că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare națională care impune, sub rezerva aplicării unei sancțiuni, tuturor furnizorilor de servicii mass‑media, cu excepția celor care difuzează conținutul lor prin intermediul internetului, respectarea valorii demnității umane și abținerea de la a difuza conținut care aduce atingere acestei valori, în temeiul principiului interpretării conforme a dreptului național, să facă obiectul unei interpretări extensive, astfel încât să includă în domeniul său de aplicare această din urmă categorie de furnizori de servicii mass‑media.

Având în vedere răspunsurile date la primele întrebări adresate în cele două cauze și ținând seama de considerațiile efectuate la punctul 64 din prezenta hotărâre, nu este necesar să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare adresate în cele două cauze.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

26 iunie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2010/13

Directiva (UE) 2018/1972

Dreptul elen

Legea 4779/2021

Legea 2328/1995

Legea 2863/2000

Legea 2644/1998

Decretul prezidențial 77/2003

Litigiile principale, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Observații introductive

Cu privire la calificarea reclamantelor din litigiile principale drept „furnizori de servicii mass‑media”, în sensul Directivei 2010/13

Cu privire la interpretarea reglementării naționale în discuție în litigiile principale

Cu privire la prima întrebare adresată în cele două cauze

Cu privire la a doua întrebare adresată în cele două cauze

Cu privire la a treia întrebare adresată în cele două cauze

Cu privire la a patra și la a cincea întrebare adresate în cele două cauze

Cu privire la cheltuielile de judecată