Hotărârea Curții (Camera a doua) din 30 ianuarie 2025.#Trenitalia SpA împotriva Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Practici comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori în cadrul pieței interne – Directiva 2005/29/CE – Mijloace destinate să combată astfel de practici – Articolele 11 și 13 – Proceduri de încălcare a normelor de protecție a consumatorului – Respectarea termenului rezonabil – Reglementare națională care prevede obligația autorității naționale de a efectua o comunicare privind obiecțiunile într‑un termen de decădere de 90 de zile de la data la care a luat cunoștință de elementele esențiale ale încălcării – Anularea integrală și automată a deciziei autorității naționale în cazul nerespectării acestui termen – Principiul ne bis in idem – Decăderea din competența de a deschide o nouă procedură de constatare a încălcării pentru aceleași fapte – Principiul efectivității – Dreptul la apărare al întreprinderilor.#Cauza C-510/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Trenitalia SpA, pe de o parte, și Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato (Autoritatea pentru Protecția Concurenței și a Pieței, Italia) (denumită în continuare „AGCM”), pe de altă parte, în legătură cu sancțiunile aplicate de aceasta din urmă societății Trenitalia pentru săvârșirea unei practici comerciale neloiale.

Articolul 1 din Directiva 2005/29, intitulat „Obiectiv”, prevede: „Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor.”

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, prevede la alineatul (1): „Se interzic practicile comerciale neloiale.”

Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Punerea în aplicare”, prevede: „(1) Statele membre asigură existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea dispozițiilor prezentei directive în interesul consumatorilor. Aceste mijloace includ dispozițiile legale în baza cărora persoanele sau organizațiile care au, în conformitate cu legislația internă, un interes legitim în combaterea practicilor comerciale neloiale, inclusiv concurenții, pot: (a) să intenteze o acțiune în instanță împotriva practicilor comerciale neloiale și/sau (b) să aducă practicile comerciale neloiale în atenția unei autorități administrative competente fie pentru a pronunța o hotărâre cu privire la reclamații, fie pentru a iniția procedurile judiciare corespunzătoare. […] (2) În cadrul dispozițiilor legale menționate la alineatul (1), statele membre conferă instanțelor judecătorești sau autorităților administrative, în cazul în care ele consideră că asemenea măsuri sunt necesare, ținând seama de toate interesele implicate și, în special, de interesul public, competențele necesare: (a) pentru a ordona încetarea sau a institui proceduri legale corespunzătoare pentru un ordin de încetare a practicilor comerciale neloiale sau (b) în cazul în care practica comercială neloială nu a fost încă aplicată, dar este iminentă, pentru a ordona interzicerea practicii sau a institui procedurile judiciare corespunzătoare pentru un ordin de interzicere a practicilor comerciale neloiale, chiar dacă nu există o dovadă a pierderii sau a prejudiciului real sau intenției sau neglijenței din partea comerciantului. […]”

Articolul 13 din aceeași directivă, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „Statele membre stabilesc sancțiuni pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive și iau măsurile necesare pentru a asigura punerea lor în aplicare. Aceste sancțiuni trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

Considerentul (7) al Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului”) (JO 2004, L 364, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 12, p. 69), astfel cum a fost modificat prin Directiva 2005/29 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 2006/2004”), avea următorul cuprins: „Capacitatea autorităților competente de a coopera liber pe o bază reciprocă pentru a schimba informații, a detecta și a ancheta încălcările intracomunitare și de a lua măsuri pentru a le pune capăt acestora sau a le interzice este indispensabilă pentru garantarea bunei funcționări a pieței interne și a protecției consumatorilor.”

Articolul 1 din Regulamentul nr. 2006/2004, intitulat „Obiectiv”, prevedea: „Prezentul regulament stabilește condițiile în care autoritățile competente ale statelor membre, desemnate responsabile de aplicarea legilor care protejează interesele consumatorilor, cooperează între ele și cu Comisia [Europeană] pentru a garanta respectarea acestor legi și buna funcționare a pieței interne și pentru a îmbunătăți protecția intereselor economice ale consumatorilor.”

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Definiții”, prevedea: „În sensul prezentului regulament: (a) «legi care protejează interesele consumatorilor» înseamnă directivele transpuse în dreptul intern al statelor membre și în regulamentele menționate de anexă; […]”

Articolul 9 din regulamentul menționat, intitulat „Coordonarea activităților de supraveghere a pieței și de executare a legislației”, prevedea: „(1) Autoritățile competente își coordonează activitățile de supraveghere a pieței și de executare a legislației. Acestea schimbă între ele toate informațiile necesare în acest sens. (2) În cazul în care autoritățile competente au cunoștință de o încălcare intracomunitară care aduce atingere intereselor consumatorilor din mai mult de două state membre, acestea își coordonează măsurile executorii și cererile de asistență reciprocă prin intermediul unui birou unic de legătură. Acestea se străduiesc în special să conducă anchetele și să ia măsurile executorii în mod simultan. […]”

Anexa la același regulament viza, la punctul 16, Directiva 2005/29.

Regulamentul nr. 2006/2004 a fost abrogat, cu efect de la 17 ianuarie 2020, de Regulamentul (UE) 2017/2394 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2017 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 (JO 2017, L 345, p. 1).

Articolul 27 din decreto legislativo n. 206 – Codice del consumo (Decretul legislativ nr. 206 privind Codul consumului) din 6 septembrie 2005 (supliment ordinar la GURI nr. 235 din 8 octombrie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal, intitulat „Protecția administrativă și jurisdicțională”, prevede: „1. [AGCM] exercită competențele prevăzute de prezentul articol, de asemenea, în calitate de autoritate competentă pentru punerea în aplicare a [Regulamentului nr. 2006/2004], în limitele dispozițiilor legale. […] 2. [AGCM], fie din oficiu, fie la cererea oricărei persoane sau organizații interesate, interzice continuarea practicilor comerciale neloiale și elimină efectele acestora. În acest scop, [AGCM] utilizează, de asemenea, puterile de anchetă și de executare a legislației prevăzute în [Regulamentul nr. 2006/2004] menționat în ceea ce privește încălcările care nu au caracter transfrontalier. […] […] 13. Pentru amenzile administrative aplicate ca urmare a încălcării prezentului decret se respectă, în măsura în care acestea sunt aplicabile, dispozițiile care figurează în capitolul I secțiunea I, precum și dispozițiile articolelor 26, 27, 28 și 29 din [legge n. 689 – Modifiche al sistema penale (Legea nr. 689 privind modificări ale sistemului penal) din 24 noiembrie 1981, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare «Legea nr. 689/81»)]. […]”

Legea nr. 689/81 reglementează regimul general al amenzilor administrative și prevede, la articolul 14, intitulat „Comunicarea privind obiecțiunile și notificarea”: „Atunci când este posibil, încălcarea trebuie notificată imediat atât contravenientului, cât și persoanei obligate în solidar la plata sumei datorate ca urmare a încălcării respective. În cazul în care nu a fost efectuată notificarea imediată a încălcării către toate persoanele menționate la paragraful anterior, detaliile cu privire la încălcare trebuie notificate persoanelor interesate care au reședința pe teritoriul Republicii în termen de 90 de zile și celor care au reședința în străinătate în termen de 360 de zile de la constatare[a încălcării]. În cazul în care documentele referitoare la încălcare sunt transmise autorității competente prin decizia autorității judiciare, termenele prevăzute la paragraful anterior curg de la data primirii [acestor documente]. […]”

Trenitalia este principala societate de administrare a transportului feroviar de călători care își desfășoară activitatea în Italia. Ea asigură atât serviciile regionale de transport feroviar, cât și pe cele pe distanțe medii și lungi, această din urmă categorie incluzând printre altele trenurile de mare viteză.

Între anul 2011 și anul 2016, AGCM a primit atât sesizări, cât și plângeri din partea consumatorilor, a Autorità di regolazione dei trasporti (Autoritatea de Reglementare a Transporturilor, Italia), precum și a asociației Federconsumatori, care priveau modalitățile de vânzare online a biletelor de tren. La 21 octombrie 2016, AGCM a adăugat la dosar rezultatele simulărilor de cumpărare efectuate de agenții săi între 26 august și 30 septembrie 2016.

La 15 noiembrie 2016, AGCM a notificat societății Trenitalia decizia de deschidere a unei proceduri având ca obiect constatarea unei încălcări în materie de protecția consumatorilor și a efectuat o inspecție la sediul acestei societăți, care a condus la ridicarea de documente. Avocații Trenitalia au avut posibilitatea de a consulta dosarul de investigație și de a invoca argumente în apărare. Pe de altă parte, societatea care a furnizat sistemul informatic utilizat de Trenitalia a făcut de asemenea obiectul unei inspecții.

Prin decizia din 19 iulie 2017, AGCM a constatat existența unei practici comerciale neloiale săvârșite de Trenitalia în cadrul vânzării online de bilete de tren. Astfel, potrivit AGCM, soluțiile de călătorie propuse consumatorului prin intermediul sistemului telematic de informare, de căutare și de cumpărare de bilete al Trenitalia implicau în principal utilizarea de trenuri de mare viteză, în timp ce, pentru aceleași orare, ar fi fost posibilă utilizarea de trenuri regionale, mult mai puțin costisitoare, care însă nu era propusă. În consecință, această autoritate a somat Trenitalia să înceteze practica imputată, i‑a acordat un termen pentru a identifica măsurile necesare în acest scop și, ținând seama de gravitatea și de durata încălcării, i‑a aplicat o amendă de cinci milioane de euro.

Trenitalia a contestat decizia AGCM din 19 iulie 2017 la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care este instanța de trimitere, invocând printre altele tardivitatea deschiderii etapei de investigație în contradictoriu a procedurii care a condus la această decizie.

În această privință, instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței recente a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), procedurile desfășurate de AGCM în materie de protecția consumatorilor sunt supuse respectării articolului 14 din Legea nr. 689/81, în temeiul căruia această autoritate este obligată, sub sancțiunea decăderii din competența sa de sancționare, să deschidă etapa de investigație în contradictoriu a procedurii prin comunicarea privind obiecțiunile în termen de 90 de zile de la momentul la care a luat cunoștință de elementele esențiale ale pretinsei încălcări (denumit în continuare „termenul în cauză”).

Momentul de la care începe să curgă termenul în cauză ar fi supus unui control jurisdicțional în cadrul căruia instanța administrativă ar trebui să efectueze o apreciere retrospectivă și să verifice de la ce moment elementele de care dispunea AGCM la un moment dat erau suficiente pentru ca aceasta să fie obligată să efectueze comunicarea privind obiecțiunile și să declanșeze astfel deschiderea etapei de investigație în contradictoriu a procedurii. Orice depășire a acestui termen ar determina anularea în totalitate a deciziei AGCM adoptate în urma procedurii de constatare a încălcării. Pe de altă parte, în temeiul principiului ne bis in idem, nu mai este posibil să se deschidă o nouă procedură de investigație privind aceeași practică, chiar dacă întreprinderea în cauză nu a pus niciodată capăt acesteia.

Potrivit instanței de trimitere, aplicarea termenului în cauză aduce atingere autonomiei AGCM, obligând‑o să instrumenteze cauzele cu care este sesizată urmând o ordine pur cronologică, fără ca aceasta să poată ține seama de particularitățile inerente fiecărei cauze. În plus, având în vedere marea complexitate a activității AGCM, în special în cadrul anchetelor privind practicile marilor actori economici, o anticipare excesivă a deschiderii etapei de investigație în contradictoriu a procedurii ar crește riscul ca această autoritate să nu reușească să colecteze elementele necesare și suficiente în vederea stabilirii încălcării reproșate.

În acest context, instanța de trimitere ia în calcul o paralelă cu sancțiunile adoptate în materie de concurență, autoritatea competentă fiind obligată să încheie procedura de constatare a încălcării într‑un „termen rezonabil”. Acest din urmă termen s‑ar aplica de asemenea, prin analogie, în materia protecției consumatorilor, astfel încât ar trebui înlăturat termenul în cauză, care nu ar decurge în orice caz din dreptul Uniunii în materie de protecție a consumatorilor.

În plus, din moment ce întreprinderea suspectată de practici comerciale neloiale nu ar fi obligată, în temeiul dreptului național astfel cum este interpretat de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), să dovedească faptul că a suferit un prejudiciu ca urmare a deschiderii etapei de investigație în contradictoriu a procedurii dincolo de termenul în cauză, ar rezulta de aici o prezumție irefragabilă de atingere adusă dreptului la apărare al acestei întreprinderi prin simplul fapt al depășirii termenului respectiv.

În orice caz, aplicarea unui termen al cărui moment de începere a curgerii ar depinde de speță nu ar fi compatibilă cu principiul protecției încrederii legitime, a cărui respectare întreprinderile sancționate ar trebui să o poată pretinde.

Având în vedere aceste considerații, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a aplicării termenului în cauză procedurilor de investigație privind încălcări sancționate de dispozițiile naționale adoptate în temeiul Directivei 2005/29.

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 11 din Directiva [2005/29], citit în lumina principiilor protecției consumatorilor și efectivității acțiunii administrative, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea care rezultă din aplicarea articolului 14 din [Legea nr. 689/81], astfel cum a fost interpretată în jurisprudență, care impune [AGCM] să inițieze procedura de investigație pentru constatarea unei practici comerciale neloiale într‑un termen de decădere de 90 de zile de la data la care autoritatea a luat cunoștință de elementele esențiale ale încălcării, aceste elemente putându‑se limita la prima sesizare a încălcării?”

Cu titlu preliminar, trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate și să ia în considerare, dacă este necesar, norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Direktor na Glavna direktsiaNatsionalna politsia pri MVR – Sofia, C‑118/22, EU:C:2024:97, punctul 31 și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere, deși și‑a limitat întrebarea la articolul 11 din Directiva 2005/29, menționează și că nerespectarea termenului în cauză determină anularea integrală a deciziei finale adoptate de AGCM, precum și decăderea acesteia din urmă din competența de a deschide o nouă procedură cu privire la aceleași fapte. Or, în măsura în care articolul 13 din această directivă privește stabilirea de către statele membre de sancțiuni pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea directivei menționate, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată luând de asemenea în considerare acest articol 13.

Pentru a‑i furniza un răspuns pe deplin util, trebuie astfel să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 11 și 13 din Directiva 2005/29 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în cadrul unei proceduri având ca obiect constatarea unei practici comerciale neloiale desfășurate de o autoritate națională însărcinată cu asigurarea aplicării legislației în materie de protecție a consumatorului, pe de o parte, impune acestei autorități să deschidă etapa de investigație în contradictoriu a procedurii respective prin comunicarea privind obiecțiunile către întreprinderea în cauză în termen de 90 de zile de la momentul la care aceasta a luat cunoștință de elementele esențiale ale pretinsei încălcări, acestea din urmă putându‑se limita la prima sesizare a acesteia și, pe de altă parte, sancționează nerespectarea termenului menționat prin anularea integrală a deciziei finale a autorității amintite în urma procedurii de constatare a încălcării, precum și prin decăderea acesteia din urmă din competența de a deschide o nouă procedură de constatare a încălcării cu privire la aceeași practică.

În temeiul articolului 11 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/29, statele membre asigură existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea dispozițiilor acestei directive în interesul consumatorilor. Alineatul (2) litera (a) al acestui articol 11 precizează că statele membre conferă autorităților administrative, în cazul în care ele consideră că asemenea măsuri sunt necesare, ținând seama de toate interesele implicate și, în special, de interesul public, competențele necesare pentru a ordona încetarea sau a institui proceduri legale corespunzătoare pentru un ordin de încetare a practicilor comerciale neloiale.

În plus, articolul 13 din această directivă prevede că statele membre stabilesc sancțiuni pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea acesteia și iau măsurile necesare pentru a asigura punerea lor în aplicare, aceste sancțiuni trebuind să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Astfel cum rezultă dintr‑o lectură coroborată a articolului 1 și a articolului 11 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/29, aceasta are ca obiectiv asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și, în acest scop, garantarea faptului că practicile comerciale neloiale sunt combătute în mod eficient în interesul acestora [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Wind Tre și Vodafone Italia, C‑54/17 și C‑55/17, EU:C:2018:710, punctul 54, precum și Hotărârea din 2 februarie 2023, Towarzystwo Ubezpieczeń Ż (Contracte‑tip de asigurare înșelătoare), C‑208/21, EU:C:2023:64, punctul 81].

Cu toate acestea, directiva menționată se limitează la a prevedea, la articolul 5 alineatul (1), că „se interzic” practicile comerciale neloiale, lăsând astfel statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea măsurilor naționale de combatere, în conformitate cu articolele 11 și 13 din aceeași directivă, a practicilor comerciale neloiale, cu condiția ca acestea să fie adecvate și eficiente și ca sancțiunile astfel prevăzute să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare [se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2018, Bankia, C‑109/17, EU:C:2018:735, punctul 31 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 2 februarie 2023, Towarzystwo Ubezpieczeń Ż (Contracte‑tip de asigurare înșelătoare), C‑208/21, EU:C:2023:64, punctul 79].

Rezultă că, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii care să guverneze termenele procedurale pentru a asigura existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale și de a le sancționa în mod efectiv, proporțional și cu efect de descurajare, revine statelor membre sarcina de a stabili și de a aplica normele procedurale naționale în acest domeniu (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctele 43-45, Hotărârea din 13 iulie 2023, Napfény‑Toll, C‑615/21, EU:C:2023:573, punctul 34, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 303).

Cu toate acestea, deși stabilirea și aplicarea normelor respective sunt de competența statelor membre, ele trebuie să exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii și, ținând seama de principiul efectivității, acestea nu pot să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 46, precum și Hotărârea din 13 iulie 2023, Napfény‑Toll, C‑615/21, EU:C:2023:573, punctele 35 și 47).

Ar trebui să se considere că acordarea unor termene procedurale rezonabile pentru autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale este compatibilă cu dreptul Uniunii. Astfel, asemenea termene rezonabile sunt stabilite atât în interesul întreprinderilor în cauză, cât și al acestor autorități, în conformitate cu principiul securității juridice, și nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 octombrie 2015, BBVA, C‑8/14, EU:C:2015:731, punctul 28, și Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 48).

Astfel, normele naționale care instituie termenele procedurale în materie de stabilire a încălcărilor și de aplicare a sancțiunilor de către autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale trebuie, cu respectarea principiului securității juridice, să urmărească soluționarea cauzelor într‑un termen rezonabil, fără a avea în același timp ca efect compromiterea punerii în aplicare efective a Directivei 2005/29 în ordinea juridică internă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 49).

Pentru a stabili dacă un regim național privind termenele respectă un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare în special durata termenului în cauză, precum și toate modalitățile de aplicare a acestuia, cum ar fi data la care începe să curgă, modalitățile reținute pentru declanșarea deschiderii sale, precum și cele care permit suspendarea sau întreruperea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 50, și Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 30).

Trebuie de asemenea să se țină seama de specificitățile legate de cauzele care țin de combaterea practicilor comerciale neloiale care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29 și, mai precis, de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale și economice complexe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 51).

Pe de altă parte, pentru stabilirea limitelor temporale rezonabile care încadrează procedurile desfășurate de autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului în vederea combaterii și a sancționării practicilor comerciale neloiale, principiul securității juridice impune statelor membre să instituie un regim de termene suficient de precis, de clar și de previzibil pentru a permite tuturor actorilor implicați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le impun normele în cauză și să acționeze în consecință (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 decembrie 2012, Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 49, Hotărârea din 3 iunie 2021, Jumbocarry Trading, C‑39/20, EU:C:2021:435, punctul 48, precum și Hotărârea din 7 martie 2024, Die Länderbahn ș.a., C‑582/22, EU:C:2024:213, punctul 66).

În acest context, din jurisprudența Curții referitoare la procedurile de constatare a încălcării prevăzute la articolele 101 și 102 TFUE desfășurate de Comisie rezultă că respectarea principiului termenului rezonabil se impune, în principiu, în fiecare etapă care se integrează în aceste proceduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij ș.a./Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctele 199 și 230, precum și Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctele 37-39.

Pentru motive similare, la acordarea termenelor procedurale în materie de stabilire a încălcărilor și de aplicare a sancțiunilor de către autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației naționale în materie de protecție a consumatorului, statele membre pot să prevadă nu numai norme generale de prescripție aplicabile procedurii privind încălcarea în ansamblul său, ci și, dacă este cazul, termene care să încadreze desfășurarea anumitor etape ale acestei proceduri, precum cea a etapei prealabile comunicării privind obiecțiunile către întreprinderea în cauză, cu condiția ca termenele în cauză să fie conforme cu cerințele menționate la punctele 38-41 din prezenta hotărâre.

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că, în principiu, caracterul rezonabil al duratei acestei etape trebuie apreciat în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA ș.a./Comisia, C‑630/11 P‑C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 82). Mai precis, durata unui termen procedural care încadrează etapa menționată trebuie să fie suficientă din punct de vedere material pentru a asigura buna desfășurare a acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 octombrie 2015, BBVA, C‑8/14, EU:C:2015:731, punctul 29, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2020, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Respingerea unei cereri ulterioare – Termen de introducere a căii de atac), C‑651/19, EU:C:2020:681, punctul 57].

Trebuie amintit de asemenea că, în cadrul procedurilor de încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE desfășurate de Comisie, etapa de investigație preliminară, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, este destinată nu numai să permită acestei instituții reunirea tuturor elementelor pertinente care confirmă sau nu existența unei încălcări a normelor de concurență, ci și să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii, precum și la modul în care urmează să fie desfășurată în continuare aceasta din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij ș.a./Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 182, precum și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 113).

În cazul în care complexitatea unei proceduri în materie de concurență poate justifica faptul că etapa preliminară a acesteia se întinde pe o perioadă lungă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Comisia/Tempus Energy și Tempus Energy Technology, C‑57/19 P, EU:C:2021:663, punctul 62, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2022, Irish Wind Farmers’ Association ș.a./Comisia, C‑578/21 P, EU:C:2022:898, punctul 88), Comisia nu este totuși autorizată să perpetueze o stare de inacțiune în această etapă a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia, C‑282/95 P, EU:C:1997:159, punctul 36, precum și Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA ș.a./Comisia, C‑630/11 P‑C‑633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 81).

În plus, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, care trebuie respectat pe deplin în contextul procedurilor administrative care intră sub incidența dreptului Uniunii. În cadrul unei proceduri privind încălcarea normelor de concurență, comunicarea privind obiecțiunile constituie garanția esențială în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2017, Global Steel Wire ș.a./Comisia, C‑457/16 P și C‑459/16 P‑C‑461/16 P, EU:C:2017:819, punctele 139 și 140, Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe ș.a., C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 60, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 56).

Rezultă că considerațiile care figurează la punctele 45-47 din prezenta hotărâre sunt pertinente și în cadrul unei proceduri administrative desfășurate la nivel național de o autoritate națională însărcinată să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului în vederea sancționării unei încălcări a reglementării Uniunii în acest domeniu.

Or, pentru a‑și îndeplini în mod eficient obligația de a pune în aplicare reglementarea Uniunii în materie de protecție a consumatorului, autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în această materie trebuie să fie în măsură să acorde grade de prioritate diferite plângerilor cu care sunt sesizate, dispunând, în acest scop, de o largă marjă de apreciere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 decembrie 2000, Masterfoods și HB, C‑344/98, EU:C:2000:689, punctul 46, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2013, EFIM/Comisia, C‑56/12 P, EU:C:2013:575, punctele 72 și 83).

În al doilea rând, Regulamentul nr. 2006/2004, aplicabil la momentul deschiderii etapei contradictorii a procedurii în cauza principală, apoi Regulamentul 2017/2394 au instituit un mecanism de cooperare și de coordonare în cadrul căruia autoritățile naționale însărcinate să aplice legislația în materie de protecție a consumatorului pot fi determinate să coopereze și să se coordoneze între ele, precum și cu Comisia în vederea combaterii anumitor categorii de încălcări ale actelor menționate în anexa la fiecare dintre aceste două regulamente, printre care figurează Directiva 2005/29.

Conform articolului 9 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 2006/2004, autoritățile competente trebuiau să își coordoneze activitățile de supraveghere a pieței și de executare a legislației în materie de protecție a consumatorilor, străduindu‑se să conducă anchetele și să ia măsurile executorii în mod simultan. Astfel cum reieșea din considerentul (7) al acestui regulament, capacitatea autorităților competente de a coopera liber pe o bază reciprocă pentru a schimba informații, a detecta și a ancheta încălcările care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat și de a lua măsuri pentru a le pune capăt acestora sau a le interzice este indispensabilă pentru garantarea bunei funcționări a pieței interne și a protecției consumatorilor.

Rezultă atât din însăși finalitatea etapei anterioare comunicării privind obiecțiunile a unei proceduri de constatare a unei încălcări în materie de protecție a consumatorilor, cât și din marja largă de apreciere de care trebuie să dispună o autoritate națională însărcinată să asigure respectarea legislației în această materie în stabilirea priorităților pentru procedurile sale în acest domeniu că, în această etapă a procedurii, o astfel de autoritate trebuie să fie în măsură nu numai să procedeze la toate măsurile de investigare prealabile, precum și la aprecierile de fapt și de drept adesea complexe care îi sunt necesare pentru a evalua dacă deschiderea etapei de investigație în contradictoriu este justificată, dar și să aleagă, în funcție de gradul de prioritate pe care dorește să îl acorde, în exercitarea independenței sale operaționale, unei proceduri în curs de constatare a încălcării, momentul cel mai potrivit pentru a deschide, dacă este cazul, etapa de investigație în contradictoriu a acesteia.

Astfel, o autoritate națională însărcinată să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului trebuie să dispună de posibilitatea de a amâna temporar deschiderea etapei de investigație în contradictoriu într‑o anumită procedură, în condițiile în care a stabilit deja existența elementelor esențiale ale încălcării invocate. O astfel de posibilitate este conformă cu obiectivul ca autoritatea în cauză să fie în măsură să trateze în mod adecvat toate procedurile de constatare a încălcării cu care este sesizată. De asemenea, aceasta poate contribui la utilizarea eficientă a resurselor disponibile și la promovarea unei cooperări adecvate în cadrul Rețelei de cooperare între autoritățile naționale însărcinate cu asigurarea respectării legislației în materie de protecție a consumatorului instituite prin Regulamentul nr. 2006/2004, apoi prin Regulamentul 2017/2394. Cu toate acestea, o asemenea amânare temporară nu poate avea drept consecință o depășire a termenului rezonabil în care trebuie încheiată etapa anterioară a comunicării privind obiecțiunile din cadrul unei proceduri de constatare a încălcării.

În al treilea rând, în exercitarea autonomiei sale procedurale, un stat membru trebuie să garanteze nu numai deplina efectivitate a reglementării Uniunii în materie de protecție a consumatorului, precum și urmărirea și sancționarea încălcărilor acesteia, ci și respectarea drepturilor fundamentale, în special a dreptului la apărare al întreprinderilor vizate de procedurile de constatare a încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2010, VEBIC, C‑439/08, EU:C:2010:739, punctul 63, precum și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev ș.a., C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 98).

În această privință, Curtea a statuat deja că durata excesivă a etapei anterioare comunicării privind obiecțiunile poate avea o incidență asupra posibilităților viitoare de apărare ale întreprinderilor în cauză, în special aducând atingere dreptului lor la apărare în cadrul etapei de investigație în contradictoriu a procedurii de constatare a încălcării al cărei obiect îl fac. Astfel, cu cât se scurge mai mult timp între o măsură de investigare preliminară și comunicarea privind obiecțiunile, cu atât devine mai probabil ca eventuale probe dezincriminatoare cu privire la încălcarea reproșată în această comunicare să nu mai poată fi colectate sau să nu fie colectate decât cu dificultate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 49).

Deși termene procedurale rezonabile urmăresc astfel printre altele să garanteze exercitarea efectivă a dreptului la apărare al întreprinderilor care fac obiectul unei proceduri de încălcare, nu este mai puțin adevărat că o reglementare națională care stabilește termene procedurale în materie de aplicare de sancțiuni de către autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului în vederea combaterii practicilor comerciale neloiale trebuie să fie adaptată la particularitățile dreptului concurenței al Uniunii și la obiectivele punerii în aplicare a acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivități a acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 52).

În speță, astfel cum reiese din decizia de trimitere, AGCM este obligată să inițieze etapa de investigație în contradictoriu a procedurii prin comunicarea privind obiecțiunile într‑un termen cu o durată fixă de 90 de zile de la stabilirea elementelor esențiale ale pretinsei încălcări. În plus, nerespectarea termenului în cauză are drept consecință, pe de o parte, anularea în totalitate, în mod automat, a deciziei finale adoptate de AGCM la finalul procedurii de constatare a încălcării atât în măsura în care privește încetarea practicii comerciale neloiale, cât și sancțiunile aplicate întreprinderii în cauză. Pe de altă parte, această autoritate este, în temeiul principiului ne bis in idem, împiedicată definitiv să deschidă o nouă procedură de constatare a unei încălcări în privința aceleiași practici comerciale neloiale. Astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, obiectivul acestor norme este de a proteja dreptul la apărare al întreprinderilor în cursul procedurii de constatare a încălcării care le vizează, informându‑le în timp util cu privire la obiecțiunile reținute împotriva lor.

Așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 107-109 și 114 din concluzii, aplicarea termenului în cauză riscă să oblige AGCM să trateze în mod nediferențiat toate procedurile de constatare a încălcării cu care este sesizată, luând în considerare nu împrejurările proprii fiecărei proceduri, ci urmând numai o ordine cronologică, împiedicând‑o astfel să stabilească și să pună în aplicare priorități pentru procedurile sale în materie de protecție a consumatorilor. Această autoritate ar putea fi astfel constrânsă să inițieze proceduri de investigare pe baze de fapt și de drept incerte sau să privilegieze prelucrarea anumitor categorii de dosare pe care resursele sale disponibile îi permit să le soluționeze dincolo de stadiul investigației preliminare, dacă este cazul, în detrimentul unor dosare deosebit de complexe și prejudiciabile pentru interesele consumatorilor. O astfel de atingere adusă independenței operaționale a AGCM este cu atât mai probabilă într‑o situație în care momentul de la care începe să curgă termenul, ale cărui modalități de declanșare sunt, de altfel, puțin precise, puțin clare și puțin previzibile atât pentru această autoritate, cât și pentru întreprinderea în cauză, coincide cu prima sesizare a pretinsei încălcări către autoritatea respectivă, aceasta fiind astfel obligată să instrumenteze imediat dosarul.

În plus, consecințele legate de depășirea termenului în cauză pot împiedica AGCM să coopereze pe deplin în cadrul rețelei instituite prin Regulamentul nr. 2006/2004, ulterior prin Regulamentul 2017/2394. Astfel, după cum au arătat în mod întemeiat AGCM și Comisia în observațiile lor scrise, această autoritate poate fi chemată să acționeze în situații transfrontaliere, în temeiul unei sesizări emise de o autoritate a unui alt stat membru sau de Comisie. Or, termenul în cauză ar putea să nu se dovedească suficient pentru a permite AGCM să coopereze în mod util cu autoritățile celorlalte state membre și cu Comisia, a fortiori atunci când practica comercială în cauză făcuse deja obiectul unei alerte în Italia, declanșând astfel începerea curgerii termenului în cauză.

Pe de altă parte, trebuie arătat, pe de o parte, că nu se poate aduce atingere în orice caz dreptului la apărare al întreprinderilor care fac obiectul unei proceduri de constatare a încălcării prin simplul fapt al nerespectării termenului în cauză.

Astfel, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 131 din concluzii, deși este important, desigur, să se evite ca dreptul la apărare al unei întreprinderi să poată fi iremediabil compromis în cursul etapei preliminare a unei proceduri de constatare a unei încălcări în materie de practici comerciale neloiale, o asemenea întreprindere va rămâne, în orice caz, în măsură să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare, cu condiția să se garanteze că nicio decizie nu va putea fi luată în privința sa de autoritatea națională de concurență fără ca aceasta din urmă să fi efectuat o etapă de investigație în contradictoriu în cursul căreia societatea menționată va fi putut să își valorifice pe deplin dreptul la apărare.

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja, în contextul activității autorităților naționale de concurență de sancționare a încălcărilor de dreptul concurenței al Uniunii, că un regim național de prescripție care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru încălcări ale acestui drept, este de natură să facă aplicarea normelor dreptului respectiv practic imposibilă sau excesiv de dificilă. În consecință, aceasta a considerat ca nefiind conformă cu principiul efectivității o reglementare națională care stabilește un termen de prescripție a cărui aplicare era susceptibilă, având în vedere complexitatea ridicată a cauzelor din domeniul dreptului concurenței, să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctele 53 și 56).

Ținând seama de obiectivul Directivei 2005/29 care este asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și garantarea faptului că practicile comerciale neloiale sunt combătute în mod eficient în interesul acestora, amintit la punctul 33 din prezenta hotărâre, considerațiile care figurează la punctul precedent din prezenta hotărâre sunt pertinente și în contextul activității autorităților naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului.

Or, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 137-139 din concluzii, consecințele pe care reglementarea națională în discuție în litigiul principal le atribuie nerespectării termenului în cauză sunt susceptibile să genereze un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale interzicerii practicilor comerciale neloiale instituite de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2005/29. Într‑adevăr, această reglementare națională ar putea implica astfel ca un număr important de încălcări dovedite ale acestei dispoziții să nu facă obiectul unor sancțiuni efective și disuasive. În plus, imposibilitatea AGCM de a iniția o nouă procedură de constatare a încălcării pentru a adopta asemenea sancțiuni ar putea, de fapt, să stimuleze întreprinderile să mențină practici comerciale neloiale, compromițând astfel grav punerea în aplicare efectivă a normelor Uniunii în materie de către autoritățile naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului.

În aceste condiții, ținând seama de considerațiile care figurează la punctele 58, 59 și 64 din prezenta hotărâre, aplicarea termenului în cauză activității AGCM poate avea drept consecință o atingere adusă independenței operaționale a acestei autorități, precum și crearea unui risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale interzicerii practicilor comerciale neloiale instituite prin articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2005/29.

În plus, trebuie precizat că o interpretare a dreptului național potrivit căreia consecințele nerespectării termenului în cauză de către AGCM ar fi limitate la decăderea autorității menționate din competența de a aplica sancțiuni, aceasta rămânând astfel în măsură să oblige o întreprindere să își înceteze o practică comercială neloială, nu ar fi totuși susceptibilă să excludă existența unui asemenea risc de impunitate și să garanteze o aplicare efectivă a Directivei 2005/29. Într‑adevăr, asemenea limite ale acțiunii unei autorități naționale însărcinate să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului ar fi incompatibile cu obligația statelor membre de a adopta și de a asigura executarea unui regim de sancțiuni efective și disuasive, prevăzută la articolul 13 din această directivă.

În măsura în care, potrivit instanței de trimitere, aplicarea termenului în cauză în litigiul principal rezultă dintr‑o anumită interpretare a dreptului național de către o instanță superioară, mai trebuie adăugat că, pentru a garanta efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune instanțelor naționale să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor intern în conformitate cu dreptul Uniunii [Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 70 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 octombrie 2023, Z. (Dreptul de a obține un duplicat al contractului de credit), C‑326/22, EU:C:2023:775, punctul 34 și jurisprudența citată].

La aplicarea dreptului național, aceste instanțe sunt obligate, așadar, în cea mai mare măsură posibilă, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a dispozițiilor menționate și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de acestea [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 71 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Vicente (Acțiune în plata onorariilor de avocat), C‑335/21, EU:C:2022:720, punctul 72 și jurisprudența citată].

Revine astfel instanței de trimitere sarcina de a interpreta, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul său național, în special articolul 27 alineatul 13 din Decretul legislativ nr. 206 privind Codul consumului, în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, și articolul 14 din Legea nr. 689/81, în conformitate cu dreptul Uniunii pentru a asigura efectivitatea deplină a acestuia. Obligația de interpretare conformă impune acestei instanțe să modifice, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern incompatibilă cu obiectivele unei dispoziții a dreptului Uniunii și, în acest scop, să lase neaplicată, din oficiu, orice interpretare reținută de o instanță superioară sau chiar supremă care i s‑ar impune, în temeiul dreptului său național, dacă această interpretare nu este compatibilă cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 78 și jurisprudența citată, Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctul 58, precum și Hotărârea din 13 iunie 2024, DG de la Función Pública, Generalitat de Catalunya și Departamento de Justicia de la Generalitat de Catalunya, C‑331/22 și C‑332/22, EU:C:2024:496, punctele 108 și 110).

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 11 și 13 din Directiva 2005/29, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în cadrul unei proceduri având ca obiect constatarea unei practici comerciale neloiale desfășurate de o autoritate națională însărcinată să asigure respectarea legislației în materie de protecție a consumatorului, pe de o parte, impune acestei autorități să deschidă etapa de investigație în contradictoriu a procedurii prin comunicarea privind obiecțiunile către întreprinderea în cauză în termen de 90 de zile de la momentul la care aceasta a luat cunoștință de elementele esențiale ale pretinsei încălcări, acestea din urmă putându‑se limita la prima sesizare a acesteia și, pe de altă parte, sancționează nerespectarea termenului menționat prin anularea integrală a deciziei finale a autorității amintite în urma procedurii de constatare a încălcării, precum și prin decăderea acesteia din urmă din competența de a deschide o nouă procedură de constatare a încălcării cu privire la aceeași practică.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

30 ianuarie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2005/29

Regulamentul nr. 2006/2004

Dreptul italian

Codul consumului

Legea nr. 689/81

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată