Hotărârea Curții (Camera a treia) din 23 aprilie 2026.#Deutsche Lufthansa AG împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutor de stat – Articolul 107 alineatul (3) litera (b) TFUE – Piața germană a transportului aerian – Ajutor acordat de Republica Federală Germania în favoarea unei companii aeriene în contextul pandemiei de COVID-19 – Cadru temporar pentru măsuri de ajutor de stat – Recapitalizarea Deutsche Lufthansa AG – Decizie a Comisiei Europene de a nu ridica obiecții – Ajutor destinat să remedieze perturbări grave ale economiei.#Cauza C-457/23 P.

Prin recursul formulat, Deutsche Lufthansa AG (denumită în continuare „DLH”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 10 mai 2023, Ryanair și Condor Flugdienst/Comisia (Lufthansa; COVID-19) (T‑34/21 și T‑87/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:248), prin care acesta a anulat Decizia C(2020) 4372 final a Comisiei din 25 iunie 2020 privind ajutorul de stat SA 57153 (2020/N) – Germania – COVID-19 – Ajutor în favoarea Lufthansa, astfel cum a fost rectificată prin Decizia C(2021) 9606 final a Comisiei din 14 decembrie 2021 (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Articolul 2 din Regulamentul (CEE) nr. 95/93 al Consiliului din 18 ianuarie 1993 privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare (JO 1993, L 14, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 204), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 793/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 (JO 2004, L 138, p. 50, Ediție specială 07/vol. 14, p. 14), prevede: „În sensul prezentului regulament: (a) «slot» înseamnă permisiunea acordată de un coordonator, în conformitate cu prezentul regulament, de utilizare a tuturor infrastructurilor aeroportuare necesare pentru prestarea unui serviciu aerian pe un aeroport coordonat la o dată și oră precise, în vederea aterizării sau decolării, potrivit alocării făcute de un coordonator conform prezentului regulament; […]”

Comunicarea Comisiei Europene privind cadrul temporar pentru măsuri de ajutor de stat de sprijinire a economiei în contextul actualei epidemii de COVID-19 (2020/C‑91 1/01, JO 2020, C 91 I, p. 1) a fost publicată la 20 martie 2020 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, înainte de a fi modificată de șapte ori. Punctele 44, 49, 51, 54, 59, 60-63, 67-70 și 72 din această comunicare, astfel cum a fost modificată prin Comunicarea Comisiei din 8 mai 2020 (2020/C‑164/03, JO 2020, C 164, p. 3) (denumit în continuare „cadrul temporar”), prevedeau: „3.11. Măsuri de recapitalizare 44. Prezentul cadru temporar stabilește criteriile din cadrul normelor UE privind ajutoarele de stat pe baza cărora statele membre pot acorda sprijin public sub formă de instrumente de capitaluri proprii și/sau instrumente de capital hibride întreprinderilor care se confruntă cu dificultăți financiare din cauza epidemiei de COVID-19 […] Scopul comunicării este de a asigura faptul că perturbarea economiei nu duce la punerea unor întreprinderi care erau viabile înainte de epidemia de COVID-19 în fața situației de a fi nevoite să iasă de pe piață în mod nejustificat. Prin urmare, recapitalizările nu trebuie să depășească minimul necesar pentru a asigura viabilitatea beneficiarului și nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru a restabili structura capitalului beneficiarului la nivelul la care se situa acesta înaintea epidemiei de COVID-19. Întreprinderile mari trebuie să raporteze cu privire la modul în care ajutoarele primite sprijină activitățile desfășurate de acestea în conformitate cu obiectivele UE și obligațiile naționale legate de transformarea verde și digitală, inclusiv cu obiectivul UE privind neutralitatea climatică până în 2050. […] 3.11.2. Condiții de eligibilitate și participare 49. O măsură de recapitalizare în contextul COVID-19 trebuie să îndeplinească următoarele condiții: (a) fără intervenția statului, beneficiarul ar da faliment sau s‑ar confrunta cu dificultăți grave în a‑și menține activitățile. Astfel de dificultăți pot fi demonstrate în special prin deteriorarea raportului între datoriile și capitalurile proprii ale beneficiarului sau a unor indicatori similari; […] (c) beneficiarul nu este în măsură să găsească finanțare pe piețe în condiții abordabile, iar măsurile orizontale existente în statul membru în cauză pentru acoperirea nevoilor de lichidități sunt insuficiente pentru a asigura viabilitatea acesteia; […] […] 51. Cerințele din această secțiune și din secțiunile 3.11.4, 3.11.5, 3.11.6 și 3.11.7 se aplică atât schemelor de recapitalizare în contextul COVID-19, cât și măsurilor de ajutor individual în contextul COVID-19. Atunci când aprobă o schemă, Comisia va solicita notificarea separată a ajutoarelor individuale care depășesc pragul de 250 de milioane EUR. În ceea ce privește aceste notificări, Comisia va evalua dacă finanțarea existentă pe piață sau măsurile orizontale destinate acoperirii nevoilor de lichiditate nu sunt suficiente pentru a asigura viabilitatea societății; dacă instrumentele de recapitalizare selectate și condițiile aferente acestora sunt adecvate pentru a aborda dificultățile grave ale beneficiarului; proporționalitatea ajutorului și dacă sunt respectate condițiile din prezenta secțiune și din secțiunile 3.11.4, 3.11.5, 3.11.6 și 3.11.7. […] 3.11.4. Cuantumul recapitalizării 54. Pentru a se asigura proporționalitatea ajutorului, cuantumul recapitalizării în contextul COVID-19 nu trebuie să depășească minimul necesar pentru a asigura viabilitatea beneficiarului și nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru a restabili structura capitalului beneficiarului la nivelul la care se situa acesta înaintea epidemiei de COVID-19, adică cel corespunzător situației la 31 decembrie 2019. La evaluarea proporționalității ajutorului, se iau în considerare ajutoarele de stat primite sau planificate în contextul epidemiei de COVID-19. […] 3.11.5. Remunerarea și ieșirea statului Principii generale […] 59. Ca alternativă la metodologiile de remunerare prezentate în continuare, statele membre pot notifica scheme sau măsuri individuale în cazul în care metodologia de remunerare este adaptată în funcție de caracteristicile și de vechimea instrumentului de capital, cu condiția ca acestea să conducă, per ansamblu, la un rezultat similar în ceea ce privește efectele de stimulare a ieșirii statului și să aibă un impact general similar asupra remunerării statului. Remunerarea instrumentelor de capitaluri proprii 60. O injecție de capital de către stat sau o intervenție echivalentă se realizează la un preț care nu depășește prețul mediu al acțiunilor beneficiarului în cursul celor 15 zile care precedă data cererii de injecție de capital. Dacă beneficiarul nu este o societate cotată la bursă, ar trebui efectuată o estimare a valorii sale de piață de către un expert independent sau prin utilizarea altor mijloace proporționale. 61. Orice măsură de recapitalizare include un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, pentru a stimula beneficiarul să răscumpere capitalul injectat de stat. Această majorare a remunerării poate fi realizată prin acordarea de acțiuni suplimentare […] statului sau prin alte mecanisme și ar trebui să corespundă unei creșteri de cel puțin 10 % a remunerării statului (pentru participarea care rezultă din injecția de capital propriu de către stat în contextul COVID-19 care încă nu a fost rambursată), pentru fiecare treaptă de majorare: (a) La patru ani de la data injecției de capital propriu în contextul COVID-19, dacă statul nu a vândut încă cel puțin 40 la sută din participația sa la capitalul propriu care rezultă din injecția de capital propriu în contextul COVID-19, va fi activat mecanismul de majorare treptată. (b) La șase ani de la data injecției de capital propriu în contextul COVID-19, dacă statul nu a vândut încă integral participația sa la capitalul propriu care rezultă din injecția de capital propriu în contextul COVID-19, va fi activat din nou mecanismul de majorare treptată […] Dacă beneficiarul nu este o societate cotată la bursă, statele membre pot decide să activeze fiecare dintre cele două trepte cu un an mai târziu, și anume la cinci ani, respectiv la șapte ani de la data injecției de capital propriu în contextul COVID-19. 62. Comisia poate accepta mecanisme alternative, cu condiția ca acestea să conducă per ansamblu la un rezultat similar în ceea ce privește efectul de stimulare a ieșirii statului și la un impact general similar asupra remunerării statului. 63. Beneficiarul ar trebui să aibă oricând posibilitatea de a răscumpăra participația la capitalul propriu achiziționată de stat. Pentru a se asigura faptul că statul primește o remunerare adecvată pentru investiția sa, prețul de răscumpărare ar trebui să fie valoarea cea mai mare dintre: (i) investiția nominală a statului majorată cu o dobândă de remunerare anuală cu 200 de puncte de bază mai mare decât cea prezentată în tabelul de mai jos […]; sau (ii) prețul pieței la momentul răscumpărării. […] Remunerarea instrumentelor de capital hibride […] 67. Conversia instrumentelor de capital hibride în capital propriu se efectuează la cel puțin 5 la sută sub valoarea TERP (prețul teoretic fără exercitarea de drepturi) la momentul conversiei. 68. După conversia în capital propriu, trebuie inclus un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, pentru a stimula beneficiarii să răscumpere capitalul injectat de stat. În cazul în care capitalul propriu care rezultă din intervenția statului în contextul COVID-19 este în continuare deținut de stat la doi ani de la data conversiei în capital propriu, statul primește o cotă suplimentară din capitalul beneficiarului, pe lângă participația sa rămasă care rezultă din conversia de către stat a instrumentelor de capital hibride în contextul COVID-19. Această cotă suplimentară de proprietate trebuie să fie de cel puțin 10 la sută din participația rămasă care rezultă din conversia de către stat a instrumentelor de capital hibride în contextul COVID-19. Comisia poate accepta mecanisme alternative de majorare treptată, cu condiția ca acestea să aibă același efect de stimulare și un impact global similar asupra remunerării statului. 69. Statele membre pot alege o formulă de stabilire a prețului care să includă clauze suplimentare de majorare treptată sau de rambursare. Aceste caracteristici ar trebui să fie concepute astfel încât să încurajeze încetarea rapidă a sprijinului acordat de stat beneficiarului sub formă de recapitalizare. Comisia poate accepta, de asemenea, metodologii alternative de stabilire a prețului, cu condiția ca acestea să conducă la remunerări mai mari decât cele care rezultă din metodologia de mai sus sau similare acestora. 70. Având în vedere că natura instrumentelor hibride variază în mod semnificativ, Comisia nu oferă orientări pentru toate tipurile de instrumente. În orice caz, instrumentele hibride trebuie să respecte principiile menționate mai sus, cu o remunerare care să reflecte riscul asociat instrumentelor specifice. […] 72. În cazul în care beneficiarul unei măsuri de recapitalizare în contextul COVID-19 cu o valoare de peste 250 de milioane EUR este o întreprindere cu putere de piață semnificativă pe cel puțin una dintre piețele relevante pe care își desfășoară activitatea, statele membre trebuie să propună măsuri suplimentare pentru a menține o concurență efectivă pe piețele respective. […]”

Istoricul litigiului, astfel cum reiese din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

DLH este societatea‑mamă aflată în fruntea grupului Lufthansa, care include printre altele companiile aeriene Lufthansa Passenger Airlines, Brussels Airlines SA/NV, Austrian Airlines AG, Swiss International Air Lines Ltd și Edelweiss Air AG.

La 12 iunie 2020, Republica Federală Germania a notificat Comisiei Europene, conform articolului 108 alineatul (3) TFUE, un proiect de măsură de ajutor individual sub forma unei recapitalizări în valoare de 6 miliarde de euro în favoarea DLH (denumită în continuare „măsura în cauză”).

Întemeiată pe articolul 107 alineatul (3) litera (b) TFUE și pe cadrul temporar, măsura în cauză avea ca scop restabilirea poziției bilanțiere și a lichidităților întreprinderilor din grupul Lufthansa în situația excepțională cauzată de pandemia de COVID-19. Ajutorul era finanțat și gestionat pentru guvernul german de Wirtschaftsstabilisierungsfonds (Fondul de stabilizare economică, Germania), un organism public care oferea sprijin financiar pe termen scurt întreprinderilor germane afectate de pandemia de COVID-19.

Măsura în cauză cuprindea următoarele trei elemente: – o participație la capital de 306044326,40 euro (denumită în continuare „participația la capital”); – o „participație tacită” de 4693955673,60 euro, care constituie un instrument hibrid, tratat ca fonduri proprii în conformitate cu standardele internaționale de contabilitate (denumită în continuare „participația tacită I”); – o „participație tacită” de 1 miliard de euro cu caracteristicile unei obligațiuni convertibile (denumită în continuare „participația tacită II”).

Măsura în cauză se înscria în contextul unei serii mai ample de măsuri de sprijin în favoarea grupului Lufthansa care, la momentul adoptării deciziei în litigiu, putea fi rezumată după cum urmează: – o garanție de stat în proporție de 80 % pentru un împrumut de 3 miliarde de euro, pe care Republica Federală Germania intenționa să îl acorde societății DLH în cadrul unei scheme de ajutor deja aprobate de Comisie [Decizia C(2020) 1886 final a Comisiei din 22 martie 2020 privind ajutorul de stat SA.56714 (2020/N) – Germania – măsuri COVID-19]; – o garanție de stat în proporție de 90 % pentru un împrumut de 300 de milioane de euro pe care Republica Austria intenționa să îl acorde societății Austrian Airlines în cadrul unei scheme de ajutor deja aprobate de Comisie [Decizia C(2020) 2354 final a Comisiei din 8 aprilie 2020 privind ajutorul de stat SA.56840 (2020/N), Austria COVID-19: schema austriacă de ajutor privind lichiditățile]; – un împrumut de 150 de milioane de euro pe care Republica Austria intenționa să îl acorde societății Austrian Airlines pentru a o despăgubi pentru daunele rezultate din anularea sau reprogramarea zborurilor sale în contextul pandemiei de COVID-19; – lichidități de 250 de milioane de euro și un împrumut de 40 de milioane de euro pe care Regatul Belgiei intenționa să îl acorde companiei Brussels Airlines; și – o garanție de stat de 85 % pentru un împrumut de 1,4 miliarde euro acordată de Confederația Elvețiană societăților Swiss International Air Lines și Edelweiss Air.

La 25 iunie 2020, Comisia a adoptat decizia în litigiu, prin care, după ce a stabilit că măsura în cauză constituia un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și după ce a evaluat compatibilitatea acesteia cu piața internă în lumina cadrului temporar, a decis că această măsură era compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (b) TFUE și, prin urmare, nu a ridicat obiecții în privința sa.

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 22 ianuarie și, respectiv, la 12 februarie 2021, Ryanair DAC (denumită în continuare „Ryanair”) și Condor Flugdienst GmbH (denumită în continuare „Condor”) au introdus acțiuni având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

În susținerea acțiunii sale în cauza T‑34/21, Ryanair a invocat cinci motive întemeiate, primul, pe aplicarea eronată a cadrului temporar și pe un abuz de putere, al doilea, pe aplicarea eronată a articolului 107 alineatul (3) litera (b) TFUE, al treilea, pe încălcarea anumitor dispoziții ale Tratatului FUE și a unor principii generale ale dreptului Uniunii, al patrulea, pe neinițierea de către Comisie a procedurii formale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE și, al cincilea, pe încălcarea obligației de motivare.

În susținerea acțiunii sale în cauza T‑87/21, Condor a invocat trei motive întemeiate, primul, pe neîndeplinirea de către Comisie a obligației de a iniția procedura formală de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, al doilea, pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia a considerat că măsura în cauză era compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (b) TFUE și, al treilea, pe încălcarea obligației de motivare.

Cu titlu introductiv, la punctele 15-67 din hotărârea atacată, Tribunalul a declarat admisibile acțiunile introduse de Ryanair și de Condor, considerând, pe de o parte, că acestea erau persoane interesate care aveau un interes să își protejeze drepturile procedurale conferite de articolul 108 alineatul (2) TFUE și, pe de altă parte, că au demonstrat că decizia în litigiu le privea direct și individual, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, ceea ce le permitea să conteste temeinicia acestei decizii.

În continuare, examinând aceste acțiuni pe fond la punctele 68-503 din hotărârea atacată, Tribunalul a regrupat, într‑o primă etapă, la punctele 70 și 71 din această hotărâre, motivele invocate în susținerea lor și a constatat printre altele că toate aspectele invocate în cadrul primului motiv al acțiunii în cauza T‑34/21 și al primelor două motive ale acțiunii în cauza T‑87/21 puteau fi regrupate în șase problematici referitoare, în primul rând, la eligibilitatea DLH pentru ajutorul de stat, în al doilea rând, la existența altor măsuri mai adecvate și care denaturează mai puțin concurența, în al treilea rând, la valoarea ajutorului, în al patrulea rând, la remunerarea și la ieșirea statului, în al cincilea rând, la interzicerea unei expansiuni comerciale finanțate prin intermediul măsurii în cauză și, în al șaselea rând, la existența unei puteri de piață semnificative (denumită în continuare „PPS”) a beneficiarului pe piețele relevante și angajamentele structurale.

Într‑o a doua etapă, Tribunalul a formulat, la punctele 73-87 din hotărârea atacată, observații introductive, pe de o parte, cu privire la intensitatea controlului pe care instanțele Uniunii îl exercită asupra aprecierilor economice complexe pe care Comisia le efectuează în domeniul ajutoarelor de stat atunci când apreciază compatibilitatea unor măsuri de ajutor cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE și, pe de altă parte, cu privire la valoarea probatorie a rapoartelor de expertiză pe care s‑a bazat Ryanair în cadrul acțiunii în cauza T‑34/21.

Într‑o a treia etapă, Tribunalul a statuat, examinând, la punctele 88-503 din hotărârea atacată, motivele și problematicile menționate la punctul 15 din prezenta hotărâre, că decizia în litigiu era afectată de erori de drept în ceea ce privește: – eligibilitatea beneficiarului vizat pentru măsura în cauză în temeiul punctului 49 litera (c) din cadrul temporar, vizată de primul aspect al primului motiv în cauza T‑34/21 și de al doilea aspect al primului motiv în cauza T‑87/21 (punctele 112-138 din hotărârea atacată); – inexistența unui mecanism de majorare treptată a remunerării statului sau a unui mecanism similar conform punctelor 61, 62, 68 și 70 din cadrul temporar, vizată de al patrulea aspect al primului motiv în cauza T‑34/21 (punctele 242-271 din hotărârea atacată); – prețul acțiunilor la momentul conversiei participației tacite II, conform punctului 67 din cadrul temporar, vizat de al patrulea aspect al primului motiv în cauza T‑34/21 (punctele 272-288 din hotărârea atacată); – existența unei PPS pe aeroporturile pe care DLH dispune de o bază (denumite în continuare „aeroporturi relevante”) altele decât cele din Frankfurt (Germania) și München (Germania) și, în orice caz, pe aeroporturile din Düsseldorf (Germania) și Viena (Austria) în timpul sezonului de vară 2019 al IATA, vizată de al cincilea aspect al primului motiv în cauza T‑34/21 și de primul aspect al primului motiv în cauza T‑87/21) (punctele 373-412 din hotărârea atacată); și – aspecte legate de angajamentele vizate de al cincilea aspect al primului motiv în cauza T‑34/21 și de primul aspect al primului motiv în cauza T‑87/21 (punctele 467-480 și 494-502 din hotărârea atacată).

Prin urmare, Tribunalul, după ce a statuat, la punctul 505 din hotărârea atacată, că fiecare dintre aceste erori era, în sine, de natură să justifice anularea deciziei în litigiu, a anulat această decizie, fără a examina celelalte motive și obiecții invocate de recurente.

Prin recursul formulat, DLH solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea acțiunilor formulate în primă instanță și – obligarea Ryanair, precum și a Condor la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii în primă instanță, cât și celei de recurs.

Ryanair și Condor solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate și – obligarea Ryanair, precum și a Condor la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii în primă instanță, cât și celei de recurs.

Republica Federală Germania solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – obligarea Ryanair și a Condor la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs și – obligarea Ryanair la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță în cauza T‑34/21.

În susținerea recursului formulat, DLH invocă șase motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept, pe o denaturare a faptelor și pe o încălcare de către Tribunal a limitelor controlului său jurisdicțional, prin faptul că ar fi statuat în mod eronat că Comisia a încălcat punctul 49 litera (c) din cadrul temporar. Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a considerat că Comisia a încălcat punctele 62 și 68 din cadrul temporar prin faptul că nu a solicitat ca participația la capital și participația tacită II să fie însoțite de un mecanism de majorare treptată a remunerării statului sau de un mecanism similar. Al treilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a considerat că Comisia a încălcat punctul 67 din cadrul temporar. Al patrulea motiv este întemeiat pe faptul că hotărârea Tribunalului ar fi afectată de erori de drept și că acesta ar fi depășit limitele controlului său jurisdicțional atunci când a statuat că Comisia nu a evaluat în mod corect dacă DLH dispunea de o PPS pe aeroporturile relevante. Al cincilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a considerat că decizia Comisiei era afectată de o eroare vădită de apreciere prin excluderea concurenților care dețineau deja o bază pe aeroporturile din Frankfurt și München din prima etapă a procedurii de cesiune de sloturi care urmau să fie eliberate. Al șaselea motiv este întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a statuat că Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine prin faptul că nu a precizat motivele pentru care cesiunea sloturilor deținute de DLH trebuia efectuată cu titlu oneros și nu afecta atractivitatea angajamentelor referitoare la sloturi.

Prin intermediul primului motiv, care cuprinde trei aspecte, DLH reproșează Tribunalului că, la punctele 112-138 din hotărârea atacată, a săvârșit o eroare de drept, a denaturat faptele și a încălcat limitele controlului său jurisdicțional atunci când a statuat că Comisia a încălcat punctul 49 litera (c) din cadrul temporar prin faptul că a considerat că DLH nu era în măsură să găsească finanțare pe piețe în condiții abordabile și prin faptul că nu a ținut seama de toate elementele relevante în această privință.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, DLH susține că, prin faptul că a apreciat, la punctul 125 din hotărârea atacată, că considerentul (22) al deciziei în litigiu se baza „pe o premisă eronată, potrivit căreia finanțarea care poate fi obținută de pe piață trebuie să acopere în mod necesar toate nevoile beneficiarului”, Tribunalul a denaturat argumentele Comisiei. Simpla lectură a termenilor utilizați în acest considerent nu ar permite să se concluzioneze că Comisia a apreciat că finanțarea pe piețele private trebuia în mod necesar să acopere întotdeauna toate nevoile beneficiarului.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, DLH reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 125 și următoarele din hotărârea atacată, că Comisia trebuia, în stadiul examinării exigibilității conform punctului 49 litera (c) din cadrul temporar, să stabilească dacă o parte importantă a nevoilor de finanțare ale beneficiarului putea fi satisfăcută prin finanțări provenite de pe piețe.

În primul rând, o astfel de interpretare ar fi contrazisă de modul de redactare larg și deschis al punctului 49 litera (c) din cadrul temporar.

În al doilea rând, din acest mod de redactare ar reieși că criteriul juridic aplicabil constă în a ridica problema dacă beneficiarul nu este în măsură să găsească finanțare pe piețe în condiții abordabile și dacă măsurile naționale pentru acoperirea nevoilor de lichidități sunt insuficiente pentru a asigura viabilitatea acestuia. Prin urmare, ar trebui să se ia în considerare toate nevoile de lichidități exprimate de beneficiar.

În al treilea rând, la punctul 129 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi încălcat obiectivul punctului 49 litera (c) din cadrul temporar, și anume împiedicarea utilizării excesive a resurselor publice, și ar fi transpus în mod eronat, la punctul 130 din hotărârea atacată, principiul minimului necesar propriu controlului proporționalității măsurii în etapa eligibilității. Pe de altă parte, înlăturând, la punctele 150-217 din hotărârea atacată, toate argumentele reclamantelor în primă instanță întemeiate pe cuantumul ajutorului și apreciind în același timp, la punctele 208 și 217 din această hotărâre, că suma totală de 6 miliarde de euro era limitată la minimul necesar pentru a asigura viabilitatea beneficiarului, motivarea Tribunalului ar fi afectată de o contradicție. În sfârșit, interpretarea punctului 49 litera (c) din cadrul temporar reținută de Tribunal ar contrazice de asemenea propria jurisprudență în alte cauze și ar încălca astfel principiul egalității de tratament.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv, DLH reproșează Tribunalului, pe de o parte, că a săvârșit o eroare de drept și a depășit limitele controlului său jurisdicțional atunci când a considerat, la punctele 117 și 131-135 din hotărârea atacată, că Comisia nu a ținut seama de toate elementele necesare în vederea examinării condiției prevăzute la punctul 49 litera (c) din cadrul temporar. Pe de altă parte, la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat decizia în litigiu, memoriul în apărare al Comisiei și memoriul în intervenție al DLH, prin faptul că a declarat că Comisia și DLH nu au contestat acuratețea și fiabilitatea datelor furnizate de expertul Oxera al Ryanair în primul său raport intitulat „Assessment of the Commission’s analysis of the proportionality of the aid to DLH” („Evaluare a analizei efectuate de Comisie privind proporționalitatea ajutorului acordat societății DLH”) din data de 21 ianuarie 2021.

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația pe care DLH a invocat‑o în cadrul primului motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație și susțin că primul motiv trebuie respins ca fiind, cel puțin în parte, inadmisibil în ceea ce privește al treilea aspect al acestui motiv și, în opinia Ryanair, și în ceea ce privește primul aspect. În orice caz, potrivit acestor părți, motivul în cauză ar trebui respins ca nefondat. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate vizată de acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că punctul 49 litera (c) din cadrul temporar subordonează eligibilitatea unei măsuri de recapitalizare condiției ca, pe de o parte, beneficiarul unei măsuri de recapitalizare să nu fie în măsură să găsească finanțare pe piețe în condiții abordabile și, pe de altă parte, măsurile orizontale existente în statul membru în cauză pentru acoperirea nevoilor de lichidități să fie insuficiente pentru a asigura viabilitatea acestuia.

Reiese dintr‑o lectură coroborată a punctelor 125-132 din hotărârea atacată că Tribunalul a interpretat acest punct 49 litera (c) în sensul că, pentru a stabili dacă un beneficiar îndeplinește această condiție, Comisia trebuie să examineze dacă acesta își poate finanța o parte importantă din nevoi pe piețe sau pe baza acestor măsuri orizontale.

În susținerea acestui raționament, Tribunalul a amintit, pe de o parte, la punctul 129 din hotărârea atacată, că punctul 49 litera (c) din cadrul temporar are ca obiectiv limitarea intervenției statului numai la cazurile în care beneficiarul nu este în măsură să găsească finanțare pe piețele financiare în condiții abordabile și, pe de altă parte, la punctul 130 din această hotărâre, că prevederea menționată trebuie interpretată în lumina principiului proporționalității. Rezultă de aici, potrivit Tribunalului, o obligație a Comisiei de a examina dacă beneficiarul poate obține o parte importantă din finanțarea necesară pe piețe.

În această privință, primo, dintr‑o interpretare literală a punctului 49 litera (c) din cadrul temporar în ansamblul său reiese că acesta urmărește să excludă din rândul beneficiarilor unei măsuri de recapitalizare întreprinderile care ar putea, în absența unei astfel de măsuri, să obțină efectiv o finanțare suficientă pe piețe sau datorită măsurilor orizontale existente în statul membru în cauză.

Secundo, trebuie arătat că punctul menționat figurează în subsecțiunea 3.11.2 din cadrul temporar, referitoare la condițiile de eligibilitate și participare. Condiția descrisă la punctul 33 din prezenta hotărâre se înscrie astfel printre alte condiții, precum cea menționată la punctul 49 litera (a) din cadrul temporar, potrivit căreia, fără intervenția statului, beneficiarul ar da faliment sau s‑ar confrunta cu dificultăți grave în a‑și menține activitățile. Prin urmare, trebuie să se considere că condiția prevăzută la punctul 49 litera (c) din cadrul temporar privește existența unei nevoi de finanțare menite să garanteze viabilitatea întreprinderii care nu poate fi satisfăcută în condiții abordabile pe piețe sau prin măsuri orizontale naționale.

Această interpretare este confirmată de a treia teză a punctului 51 din cadrul temporar, care, deși se raportează numai la notificările din partea statelor membre referitoare la ajutoarele individuale care depășesc pragul de 250000000 de euro, reia și precizează condiția care figurează la punctul 49 litera (c) din cadrul temporar, indicând că posibilitățile de finanțare ale beneficiarului ajutorului sau măsurile orizontale existente pentru a acoperi nevoile sale de lichidități trebuie să fie insuficiente pentru a asigura viabilitatea acestuia.

Tertio, din cuprinsul punctului 54 din cadrul temporar, care figurează în subsecțiunea 3.11.4 din acesta, intitulată „Cuantumul recapitalizării”, reiese că, pentru a asigura respectarea principiului proporționalității ajutorului, cuantumul măsurii nu trebuie să depășească minimul necesar pentru a asigura viabilitatea beneficiarului. Or, examinarea eligibilității beneficiarului din punctul de vedere al condițiilor stabilite la punctul 49 din cadrul temporar trebuie diferențiată de controlul proporționalității cuantumului ajutorului, efectuat conform punctului 54 din acest cadru. Punctul 51 din acesta din urmă face o distincție explicită între, pe de o parte, condiția de eligibilitate potrivit căreia posibilitățile de finanțare ale beneficiarului ajutorului sau măsurile orizontale existente pentru acoperirea nevoilor sale de lichidități trebuie să fie insuficiente pentru a asigura viabilitatea acestuia și, pe de altă parte, cerința potrivit căreia ajutorul trebuie să fie proporțional.

Rezultă astfel dintr‑o interpretare literală și contextuală a punctului 49 litera (c) din cadrul temporar că acesta din urmă trebuie interpretat în sensul că eligibilitatea unei întreprinderi pentru a beneficia de o măsură de recapitalizare este condiționată de existența unei nevoi de finanțare, fără a fi necesar ca, în acest stadiu al aprecierii, Comisia să evalueze cuantumul exact al finanțării care trebuie asigurată printr‑o asemenea măsură și nici, prin urmare, să stabilească dacă beneficiarul poate recurge la piețe sau la măsuri orizontale pentru a acoperi o parte nesemnificativă sau importantă a nevoilor sale de finanțare.

Or, deși Tribunalul a arătat în mod întemeiat că scopul punctului 49 litera (c) din cadrul temporar este limitarea beneficiului măsurilor de recapitalizare doar la întreprinderile care prezintă o nevoie de finanțare care rămâne neîndeplinită, considerațiile care figurează la punctele 129 și 130 din hotărârea atacată, potrivit cărora acest obiectiv ar fi compromis în cazul în care resursele publice ar fi cheltuite pentru a finanța nevoi care pot fi finanțate parțial pe piețe, sunt legate de aprecierea cuantumului ajutorului, iar nu de cea a eligibilității beneficiarului acestui ajutor. Aceasta este situația și în ceea ce privește considerațiile referitoare la principiul proporționalității.

Rezultă că, prin faptul că a considerat, la punctele 132 și 137 din hotărârea atacată, că, întrucât nu a examinat dacă beneficiarul ar fi putut obține fie și numai o parte din finanțarea necesară pe piețe, Comisia nu a ținut seama de toate elementele relevante în vederea examinării condiției prevăzute la punctul 49 litera (c) din cadrul temporar, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

De altfel, deși Tribunalul a considerat, la punctele 123 și 124 din hotărârea atacată, că Comisia nu a examinat existența unor garanții care să permită DLH să obțină o finanțare pe piețe care să corespundă nevoilor sale, din constatările de fapt care figurează la punctul 119 din hotărârea atacată rezultă că DLH nu ar fi putut, în orice caz, să mobilizeze pe piețe, prin utilizarea avioanelor și a pieselor de schimb drept garanții, decât o sumă cuprinsă între 1 și 3,7 miliarde de euro, pentru a răspunde unor nevoi de lichidități estimate în decizia în litigiu la aproape 9 miliarde de euro, astfel cum se arată la punctul 115 din hotărârea atacată. În aceste condiții, împrejurarea că Comisia nu ar fi examinat existența unor garanții care să permită DLH să obțină o finanțare pe piețe este, în speță, lipsită de relevanță în ceea ce privește examinarea eligibilității beneficiarului conform punctului 49 litera (c) din cadrul temporar.

Din cele ce precedă rezultă că al doilea aspect al primului motiv este admisibil. Prin urmare, acest motiv trebuie admis, fără a fi necesar să se examineze celelalte aspecte ale acestuia și nici, prin urmare, problemele de admisibilitate aferente acestora.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, care cuprinde două aspecte, DLH arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 242-271 din hotărârea atacată, că Comisia a încălcat în special punctele 61, 62, 68 și 70 din cadrul temporar, întrucât nu a solicitat ca participația la capital și participația tacită II să fie însoțite de un mecanism de majorare treptată a remunerării statului sau de un mecanism similar.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, DLH susține că, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 252-263 din hotărârea atacată, Comisia a considerat în mod întemeiat că participația la capital, ținând seama de structura de ansamblu a măsurilor de recapitalizare și de componentele strâns interconectate ale acestora, era însoțită de un mecanism analog celui de majorare treptată a remunerării statului.

Primo, abordarea urmată de Tribunal în această privință în ceea ce privește interpretarea punctului 62 din cadrul temporar ar fi eronată și formalistă, întrucât acesta ar fi considerat printre altele la punctul 263 din hotărârea atacată că Comisia nu putea lua în considerare impactul combinat al măsurilor de recapitalizare asupra efectului de stimulare a ieșirii statului din capitalul DLH. Această interpretare ar contrazice punctul 59 din cadrul temporar, care ar permite tocmai „alternativ[e] la metodologiile de remunerare prezentate în continuare”. Printr‑o astfel de interpretare, Tribunalul nu ar fi respectat larga putere de apreciere de care dispune Comisia în cadrul evaluărilor economice complexe și ar fi depășit limitele controlului său jurisdicțional.

Secundo, DLH arată că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 254-256 din hotărârea atacată, că reducerea substanțială cu care statul a intrat în capitalul DLH nu avea o legătură suficient de strânsă cu obiectul mecanismului de majorare treptată a remunerării statului și nici cu obiectivul acestui mecanism. Tribunalul ar fi săvârșit în special o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 255 din hotărârea atacată, că cota suplimentară din capitalul acestei societăți dobândită de stat și remunerarea corespunzătoare nu puteau fi luate în considerare pentru simplul motiv că prețul de achiziție inițial era reglementat de punctul 60 din cadrul temporar. În plus, Tribunalul ar fi denaturat obiectivul punctelor 60, 61 și 62 din cadrul temporar atunci când a considerat, la punctul 256 din hotărârea atacată, că și mecanismele alternative de majorare treptată a remunerării statului trebuiau să includă în mod sistematic o remunerare menită să crească în timp și un efect de stimulare ex post pentru ieșirea în timp util a statului. DLH adaugă că un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, astfel cum este prevăzut la punctul 61 din cadrul temporar, nu ar fi putut fi aplicat ca atare participației la capital. În plus, potrivit DLH, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 260 din hotărârea atacată, că Comisia nu putea ține seama de ratele dobânzilor în creștere ale participațiilor tacite I și II în cadrul evaluării sale conform punctului 62 din cadrul temporar. În sfârșit, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat în mod similar că angajamentele comportamentale prevăzute în subsecțiunea 3.11.6 din cadrul temporar nu puteau fi luate în considerare în cadrul evaluării conform punctului 62 din cadrul temporar.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, DLH susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 265 și următoarele din hotărârea atacată, că nici participația tacită II, după conversia sa în capital propriu, nu era însoțită de un „mecanism alternativ de majorare treptată a remunerării statului”, în sensul punctului 68 din cadrul temporar. În această privință, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat în principal la punctul 266 din hotărârea atacată că punctul 70 din cadrul temporar nu este relevant în speță. Acest punct prevede, potrivit DLH, că Comisia este obligată să respecte principiile generale prevăzute la celelalte puncte din cadrul temporar și că, ținând seama de faptul că natura instrumentelor de capital hibride variază în mod semnificativ și de larga putere de apreciere de care beneficiază această instituție pentru a le examina, ea trebuie de asemenea să evalueze riscul instrumentelor de capital hibride de la caz la caz.

În orice caz, Comisia ar fi putut concluziona în mod valabil, în considerentul (161) al deciziei în litigiu, că nivelurile de remunerare a participațiilor tacite I și II, prețul foarte redus care îngloba efectele unei cote de proprietate mai ridicate „nedorite” și efectele suplimentare de stimulare a ieșirii integrate reflectau riscul legat de participația tacită II după conversia sa în capital propriu și că aceste componente interconectate ale măsurii de recapitalizare constituiau un „mecanism alternativ”, în sensul punctului 68 din cadrul temporar și de asemenea în raport cu participația tacită II.

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația pe care DLH a invocat‑o în cadrul celui de al doilea motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație, această din urmă societate susținând că al doilea motiv trebuie înlăturat ca fiind, cel puțin în parte, inadmisibil ca urmare a faptului că, contrar celor afirmate de DLH, Comisia nu dispune de o largă putere de apreciere în temeiul cadrului temporar și că, în orice caz, nu trebuia efectuată nicio evaluare economică complexă. Pe fond, acest motiv ar trebui, potrivit acestor părți, să fie respins ca nefondat. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate vizată de acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

Cu titlu introductiv, trebuie respinsă critica formulată de Condor prin care se invocă inadmisibilitatea parțială a celui de al doilea motiv. Astfel, prin intermediul acestui motiv, DLH reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a încălcat larga putere de apreciere de care ar dispune Comisia potrivit DLH. Or, problema dacă Comisia dispunea sau nu de o asemenea putere de apreciere și trebuia să efectueze, în acest cadru, evaluări economice complexe ține de examinarea pe fond a acestei pretinse erori de drept, pe care Curtea este competentă să o efectueze în stadiul recursului. Rezultă că al doilea motiv este admisibil în totalitate.

Pe fond, trebuie subliniat, în ceea ce privește instrumentele de capitaluri proprii, că, din cuprinsul punctului 61 din cadrul temporar reiese că orice măsură de recapitalizare trebuie să includă un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, pentru a stimula beneficiarul să răscumpere capitalul injectat de stat. Acest mecanism poate lua forma unor acțiuni suplimentare acordate statului sau alte forme și trebuie să corespundă unei creșteri de cel puțin 10 % a remunerării statului pentru fiecare treaptă de majorare, la patru ani de la data injecției de capital, dacă statul nu a vândut cel puțin 40 % din participația sa la capital, și la șase ani de la această dată, dacă statul nu a vândut integral participația sa la capital corespunzătoare injecției de capital. Potrivit punctului 62 din acest cadru, Comisia poate accepta mecanisme alternative, cu condiția ca acestea să conducă per ansamblu la un efect similar în ceea ce privește efectul de stimulare a ieșirii statului și la un impact general similar asupra remunerării statului.

În ceea ce privește instrumentele de capital hibride, din cuprinsul punctului 68 din cadrul temporar reiese că, după conversia în capital propriu, trebuie inclus un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, pentru a stimula beneficiarii să răscumpere capitalul injectat de stat. În cazul în care capitalul propriu care rezultă din intervenția statului este în continuare deținut de stat la doi ani de la data conversiei în capital propriu, statul primește o cotă din capitalul beneficiarului, pe lângă participația sa rămasă care rezultă din conversia de către stat a instrumentelor de capital hibride. Această cotă suplimentară de proprietate este stabilită la cel puțin 10 % din această participație rămasă. Același punct precizează că Comisia poate accepta mecanisme alternative de majorare treptată a remunerării statului, cu condiția ca acestea să aibă același efect de stimulare și un impact global similar asupra remunerării statului.

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă, vizată de Tribunal la punctele 74 și 75 din hotărârea atacată, că, în vederea aprecierii compatibilității unor măsuri de ajutor cu piața internă, în temeiul articolului 107 alineatul (3) TFUE, Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere a cărei exercitare implică evaluări complexe de ordin economic și social (a se vedea Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik ș.a.,C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, în această privință, controlul jurisdicțional trebuie să se limiteze la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și a exactității materiale a faptelor, a absenței erorilor vădite în aprecierea faptelor sau a abuzului de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2008, Régie Networks, C‑333/07, EU:C:2008:764, punctul 78 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, adoptând norme de conduită precum cele instituite de cadrul temporar pentru a stabili criteriile pe baza cărora Comisia intenționează să evalueze compatibilitatea cu piața internă a ajutoarelor avute în vedere de statele membre și anunțând prin intermediul publicării lor că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, această instituție se autolimitează în exercitarea puterii de apreciere pe care în special articolul 107 alineatul (3) litera (b) TFUE i‑o conferă în această privință și nu poate, în principiu, să se îndepărteze de aceste norme, în caz contrar putând fi sancționată, dacă este cazul, pentru încălcarea unor principii generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik ș.a., C‑526/14, EU:C:2016:570, punctele 39 și 40, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a., C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctul 90).

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că, deși, în domeniul ajutoarelor de stat, Comisia este, în principiu, ținută de normele de conduită pe care le adoptă, precum cadrul temporar, adoptarea unor astfel de norme nu exonerează Comisia de obligația de a examina împrejurările specifice excepționale pe care le invocă un stat membru într‑un caz particular, pentru a solicita aplicarea directă a articolului 107 alineatul (3) litera (b) TFUE. Prin urmare, statele membre păstrează posibilitatea de a notifica Comisiei proiecte de ajutoare care nu îndeplinesc cerințele stabilite în astfel de norme de conduită, iar aceasta poate autoriza asemenea proiecte în împrejurări excepționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Comisia/Braesch ș.a., C‑284/21 P, EU:C:2023:58, punctele 92 și 93, precum și Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Ryanair/Comisia, C‑588/22 P, EU:C:2024:935, punctele 59 și 60).

Deși, conform jurisprudenței Curții amintite la punctul 58 din prezenta hotărâre, prin adoptarea cadrului temporar Comisia s‑a autolimitat în exercitarea puterii sale de apreciere, trebuie totuși să se constate că acest cadru prevede în mod explicit la punctele 62 și 68, pe lângă existența mecanismelor de majorare treptată a remunerării statului descrise în cadrul menționat, posibilitatea de a recurge la alternative care au efecte per ansamblu similare.

Având în vedere criteriul similitudinii de ansamblu stabilit de cadrul temporar, nu se poate impune ca un mecanism alternativ să fie identic cu mecanismul prevăzut de cadrul temporar, nici în ceea ce privește stabilirea sa, nici în ceea ce privește efectele sale.

În plus, din jurisprudența amintită la punctele 56 și 57 din prezenta hotărâre rezultă că o eroare de apreciere a Comisiei în ceea ce privește aspectul dacă un mecanism alternativ produce efecte per ansamblu similare cu cele produse de mecanismele de majorare treptată a remunerării statului descrise la punctele 61 și 68 din cadrul temporar nu poate determina anularea unei decizii a acestei instituții de către o instanță a Uniunii decât dacă eroarea respectivă prezintă un caracter vădit.

Într‑un astfel de exercițiu, o eroare vădită poate fi demonstrată prin intermediul unor elemente care lipsesc de plauzibilitate aprecierea faptelor reținută de Comisie în decizia sa. În schimb, motivul trebuie să fie respins dacă, în pofida elementelor prezentate de recurente, nu rezultă că aprecierea contestată este afectată de o asemenea eroare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2020, BTB Holding Investments și Duferco Participations Holding/Comisia, C‑148/19 P, EU:C:2020:354, punctul 72).

Cu toate acestea, instanța Uniunii trebuie printre altele să verifice nu numai exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente reprezintă toate datele pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă ele sunt de natură să susțină concluziile deduse din aceasta (Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland ș.a./Comisia, C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctul 79, precum și jurisprudența citată).

În plus, în termeni mai generali, Tribunalul nu poate să substituie motivarea emitentului actului atacat cu propria motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 2023, Ryanair/Comisia, C‑320/21 P, EU:C:2023:712, punctul 117 și jurisprudența citată).

La punctele 267 și 268 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că participația la capital și participația tacită II, la momentul conversiei sale în capital propriu, nu erau însoțite de un mecanism de majorare treptată a remunerării statului sau de un mecanism similar conform punctelor 62 și 68 din cadrul temporar, al căror conținut este amintit la punctele 54 și 55 din prezenta hotărâre.

În această privință, din cuprinsul punctului 248 din hotărârea atacată reiese că, pentru a aprecia că structura de ansamblu a mecanismului constituia, în conformitate cu punctul 62 din cadrul temporar, un mecanism comparabil cu un mecanism de majorare treptată a remunerării statului prevăzut la punctul 61 din acest cadru, Comisia s‑a bazat, în primul rând, pe prețul foarte redus la care Republica Federală Germania a achiziționat acțiunile DLH, în al doilea rând, pe faptul că prezența statului ca acționar al DLH nu ar fi fost dorită de beneficiar, în al treilea rând, pe faptul că participațiile tacite I și II erau însoțite de rate ale dobânzii în creștere și că probabilitatea de conversie a unei părți a participației tacite II în capital propriu ar fi crescut în timp, ceea ce ar fi condus la diluarea participațiilor existente în favoarea statului, precum și, în al patrulea rând, pe anumite angajamente comportamentale, printre care interdicția de a plăti dividende, care ar fi rămas în vigoare până la rambursarea integrală a ajutorului.

Pentru a se pronunța cu privire la aceste motive, Tribunalul a concluzionat, în primul rând, la punctele 253-257 din hotărârea atacată, că reducerea cu 71,9 % a prețului acțiunilor, care permitea, potrivit deciziei în litigiu, oferirea unei remunerări superioare celei de care Republica Federală Germania ar fi putut beneficia în lipsa unei reduceri prin simpla aplicare a unui mecanism de majorare treptată a remunerării astfel cum este prevăzut la punctul 61 din cadrul temporar, nu avea o legătură suficient de strânsă cu obiectul și cu obiectivul mecanismului de majorare treptată a remunerării statului. În al doilea rând, Tribunalul a înlăturat, la punctul 258 din hotărârea atacată, argumentul potrivit căruia participarea la capital ar fi „nedorită” întrucât ar fi un element subiectiv și irelevant. În al treilea rând, la punctele 260 și 262 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că faptul că rata dobânzii care remunerează participațiile tacite I și II crește în timp și că DLH ar fi supusă angajamentelor comportamentale ar fi cerințe distincte ale cadrului temporar. În ceea ce privește participația tacită II, la punctul 265 din hotărârea atacată Tribunalul a respins, pentru aceleași motive, argumentele Comisiei și a considerat, la punctul 266 din respectiva hotărâre, că această instituție nu justificase suficient că măsura în cauză era însoțită de un mecanism alternativ susceptibil să producă efecte comparabile cu mecanismul de majorare treptată a remunerării statului.

Procedând astfel, Tribunalul a respins fiecare dintre argumentele invocate de Comisie în decizia în litigiu pentru motivul, pe de o parte, al lipsei legăturii cu mecanismul de majorare treptată a remunerării avut în vedere și, pe de altă parte, întrucât acestea priveau cerințe distincte ale cadrului temporar.

Or, împrejurarea că unele dintre elementele luate în considerare de Comisie conform punctelor 62 și 68 din cadrul temporar ar privi alte cerințe prevăzute de acest cadru nu este de natură, în sine, să le priveze de orice relevanță. Astfel, nu este exclus ca un element al unei măsuri care îndeplinește în mod direct una dintre cerințele cadrului temporar să poată contribui de asemenea la realizarea obiectivului specific al unei alte cerințe prevăzute de acest cadru.

În acest context, pentru a constata, la punctele 251 și 252 din hotărârea atacată, lipsa unui mecanism de majorare a remunerării statului sau a unor mecanisme alternative conform punctelor 62 și 68 din cadrul temporar, Tribunalul nu a stabilit că Comisia s‑ar fi înșelat în mod vădit în ceea ce privește eficacitatea diferitelor elemente pe care s‑a bazat această instituție în decizia în litigiu într‑o asemenea măsură încât analiza sa privind similaritatea de ansamblu a efectelor produse de mecanismul alternativ examinat să nu fie plauzibilă.

Mai exact, din cuprinsul punctelor 253-257 din hotărârea atacată nu reiese că concluzia potrivit căreia prețul foarte redus la care Republica Federală Germania achiziționase acțiunile DLH ar fi de natură să contribuie la producerea unor efecte de stimulare a ieșirii statului din capital ar fi lipsită de plauzibilitate.

Din cuprinsul punctelor 258-269 din hotărârea atacată nu rezultă nici că majorarea progresivă a ratelor dobânzilor care remunerează participațiile tacite I și II, creșterea probabilității conversiei unei părți din participația tacită II în capital propriu sau faptul că DLH ar face obiectul unor angajamente comportamentale nu ar fi în mod vădit în măsură să producă efecte per ansamblu comparabile cu mecanismele descrise la punctul 61 și la punctul 68, prima și a doua teză, din cadrul temporar.

În plus, Tribunalul nu a ținut seama de efectele cumulative ale diferitelor elemente luate în considerare de Comisie pentru a stabili existența unui mecanism alternativ la un mecanism de majorare treptată a remunerării statului, în conformitate cu punctele 62 și 68 din cadrul temporar, în timp ce această instituție s‑a întemeiat tocmai pe efectele combinate ale diferitelor elemente vizate la cele două puncte precedente.

În aceste condiții, Tribunalul nu a demonstrat că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că măsura în cauză era însoțită, atât în ceea ce privește participația la capital, cât și participația tacită II, de mecanisme alternative care îndeplinesc cerința similitudinii de ansamblu cu un mecanism de majorare treptată a remunerării statului și, prin urmare, a afectat hotărârea sa printr‑o eroare de drept.

Din cele ce precedă rezultă că cele două aspecte ale celui de al doilea motiv de recurs trebuie admise.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, DLH reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 272-288 din hotărârea atacată, că Comisia a încălcat punctul 67 din cadrul temporar atunci când a apreciat că o parte din participația tacită II, și anume participația tacită II‑A, putea fi convertită la un preț fix de 2,56 de euro pe acțiune și că o altă parte din participația tacită II, și anume participația tacită II‑B, putea fi convertită la prețul de piață al acțiunilor la momentul conversiei, diminuat cu 10 % sau cu 5,25 %, în funcție de evenimentul declanșator.

În această privință, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că Comisia poate, conform punctului 59 din cadrul temporar, să accepte o „alternativă la metodologia de remunerare prezentată în [acest] cadru” și, în consecință, la soluția care figurează la punctul 67 din cadrul menționat. Or, din moment ce un „preț teoretic fără exercitarea de drepturi” (theoretical ex rights price, denumit în continuare „TERP”), cu alte cuvinte prețul teoretic de piață al acțiunilor după o nouă emisiune de drepturi, nu ar fi putut fi calculat în prezenta cauză, o soluție alternativă ar fi fost indispensabilă. Potrivit DLH, pentru a stimula piața de capital să își exercite drepturile de subscriere, emitentul acordă o reducere la prețul de piață al noilor acțiuni care pot fi achiziționate cu ocazia emisiunii paralele de drepturi. În acest caz, TERP ar fi calculat pe baza prețului pieței după diluarea prin emisiunea de drepturi. În contextul unui drept de conversie precum cel prevăzut în cadrul participației tacite II, nu ar exista însă nicio emisiune paralelă suplimentară de drepturi (la preț redus) pe piață care să poată fi utilizată ca punct de referință pentru calcularea prețului de emisiune a drepturilor de conversie.

DLH arată că, având în vedere imposibilitatea de a calcula un TERP, Republica Federală Germania a propus să se utilizeze ca referință, pe de o parte, prețul minim de emisie de 2,56 de euro aplicabil DLH pentru conversia participației tacite II‑A și, pe de altă parte, prețul de piață al DLH cu o reducere de 5,25 % sau de 10 % în funcție de evenimentul declanșator, pentru conversia participației tacite II‑B. Potrivit DLH, având în vedere împrejurările speței, era de așteptat, astfel cum s‑a considerat în decizia în litigiu, ca cele două prețuri de conversie să fie conforme cu cerința stabilită la punctul 67 din cadrul temporar.

Prin urmare, ar fi fost imposibil să se utilizeze ca punct de referință un TERP, contrar aprecierii Tribunalului din cuprinsul punctelor 276-279 din hotărârea atacată, astfel încât Comisia ar fi acceptat în mod întemeiat o remunerare alternativă în temeiul punctului 59 din cadrul temporar, care conduce la același rezultat ca în cazul în care un TERP ar fi putut fi luat în considerare.

DLH arată că această concluzie, contrar considerațiilor Tribunalului din cuprinsul punctelor 280-285 din hotărârea atacată, nu este pusă în discuție de faptul că decizia în litigiu impunea, în considerentul (158), ca Republica Federală Germania să se angajeze să solicite acordul Comisiei cu privire la exercitarea opțiunii de conversie, dacă aceasta din urmă nu era efectuată la un nivel mai mic sau egal cu 5 % față de TERP. Astfel, riscul de neconformitate ar fi fost doar teoretic, iar autorizarea Comisiei ar fi urmărit să garanteze o conformitate maximă. Criticând punctul 283 din hotărârea atacată, DLH susține în special că obiectivul nu consta în „derogarea” de la punctul 67 din cadrul temporar sau în suspendarea unei decizii cu privire la acest aspect, ci în asigurarea unui nivel de siguranță suplimentar și în asigurarea faptului că Republica Federală Germania își respecta obligația, fiind vorba despre o conversie care are loc în mod necesar după recapitalizare (ex post).

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația invocată de DLH în cadrul celui de al treilea motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație și susțin că al treilea motiv trebuie respins ca fiind, cel puțin în parte, inadmisibil ca urmare a faptului că urmărește să pună în discuție constatări de fapt efectuate de Tribunal. În orice caz, potrivit acestor părți, motivul în cauză ar trebui respins ca nefondat. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate în măsura în care se referă la acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

În ceea ce privește remunerarea instrumentelor de capital hibride, trebuie subliniat că, potrivit punctului 67 din cadrul temporar, conversia unor astfel de instrumente în capital propriu se efectuează la cel puțin 5 % sub valoarea TERP la momentul conversiei.

La punctul 275 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi că, în decizia în litigiu, Comisia a arătat că o parte din participația tacită II, și anume participația tacită II‑A, putea fi convertită în acțiuni la un preț fix de 2,56 euro pe acțiune, în timp ce o altă parte din participația tacită II, și anume participația tacită II‑B, putea fi convertită în acțiuni la prețul de piață al acțiunilor la momentul conversiei, diminuat cu 10 % sau 5,25 %, în funcție de evenimentul declanșator. Decizia în litigiu menționa de asemenea că era posibil „să se aștepte ca toate aceste prețuri să fie conforme cerinței prevăzute la punctul 67 din cadrul temporar”, dar că „ar putea exista un preț sub care [această] cerință […] nu ar fi respectată” și că, într‑o asemenea situație, Republica Federală Germania se angaja să solicite Comisiei autorizarea înainte de a‑și exercita dreptul de conversie.

În continuare, la punctele 276-278 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că prețul acțiunilor la momentul conversiei nu era determinat pe baza TERP, atât în ceea ce privește participația tacită II‑A, ca urmare a faptului că prețul fix pe acțiune reținut nu corespundea cu metodologia definită la punctul 67 din cadrul temporar, cât și în ceea ce privește participația tacită II‑B, pentru care prețul se baza pe prețul pieței la momentul conversiei.

În sfârșit, Tribunalul a constatat că Comisia nu justificase alegerea de a recurge la o metodă de calcul alternativă și că, prin faptul că a avut în vedere un regim de autorizare ex post, în cazul unui preț neconform, această instituție nu a făcut decât să își amâne decizia, cu încălcarea acestui punct 67.

În acest context, este necesar să se precizeze că, potrivit punctului 59 din cadrul temporar, ca alternativă la metodologiile de remunerare prevăzute la punctele 60-70 din acest cadru, statele membre pot notifica scheme sau măsuri individuale în cazul cărora metodologia de remunerare este adaptată în funcție de caracteristicile și de rangul instrumentului de capital, cu condiția ca acestea să conducă per ansamblu la un rezultat similar în ceea ce privește efectele de stimulare a ieșirii statului și să aibă un impact general similar asupra remunerării acestuia.

Prin urmare, DLH susține în mod întemeiat că era posibil ca Comisia să se întemeieze pe un mecanism alternativ celui descris la punctul 67 din cadrul temporar, fără a trebui să invoce în acest scop un motiv specific sau o împrejurare excepțională. Cu toate acestea, un astfel de mecanism alternativ este conform cu cerințele care decurg din cadrul temporar numai în măsura în care conduce la un rezultat în mod global similar cu cel al mecanismului descris la punctul 67.

Or, din cuprinsul punctelor 277, 278 și 280-286 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a constatat că metodologia de calcul alternativă definită în considerentul (158) al deciziei în litigiu era susceptibilă să conducă la o stabilire a prețurilor care nu corespundea cu prețurile rezultate din aplicarea metodologiei definite la punctul 67 din cadrul temporar. Pentru a ajunge la această concluzie, Tribunalul s‑a întemeiat în special pe înșiși termenii deciziei în litigiu amintiți la punctul 85 din prezenta hotărâre.

În cadrul prezentului recurs, constatarea Tribunalului potrivit căreia rezultatul aplicării acestei metodologii alternative diferă de cel al aplicării metodologiei definite la punctul 67 din cadrul temporar nu este contestată.

În acest context, argumentația recurentei întemeiată pe imposibilitatea de a calcula un TERP în prezenta cauză nu poate fi admisă.

Astfel, pe lângă faptul că contrazice decizia în litigiu care are în vedere în mod explicit o comparație între rezultatul metodologiei de calcul alternative și cel obținut în cazul utilizării metodologiei întemeiate pe TERP, această argumentație urmărește, în definitiv, astfel cum susțin Ryanair și Condor, să solicite Curții să efectueze ea însăși constatări de fapt, fără a pretinde că Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă care i‑au fost prezentate.

Or, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în cazul unui recurs, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Competența de control a Curții asupra constatărilor de fapt realizate de Tribunal se întinde, așadar, în special la denaturarea situației de fapt, și anume la inexactitatea materială a acestor constatări, care rezultă din elementele dosarului, la denaturarea elementelor de probă, la calificarea juridică a acestora și la problema dacă normele în materia sarcinii și administrării probelor au fost respectate [Hotărârea din 11 septembrie 2025, Austria/Comisia (Centrala nucleară Paks II), C‑59/23 P, EU:C:2025:686, punctul 58 și jurisprudența citată].

Prin urmare, al treilea motiv este inadmisibil în măsura în care solicită Curții să constate că hotărârea atacată ar fi afectată de o eroare întrucât nu a ținut seama de imposibilitatea de a calcula un TERP în prezenta cauză.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de Comisie, obligația Republicii Federale Germania de a solicita, în cazul în care prețul de conversie a instrumentelor de capital hibride nu ar fi conform cu cerința prevăzută la punctul 67 din cadrul temporar, o autorizație din partea Comisiei, astfel cum se prevede în considerentul (158) al deciziei în litigiu, nu este suficientă pentru a asigura conformitatea acestui considerent cu respectiva cerință.

Astfel, după cum a arătat Tribunalul la punctul 284 din hotărârea atacată, Republica Federală Germania nu s‑a angajat să se asigure că, în orice caz, prețul va fi conform cu cerința enunțată la punctul 67 din cadrul temporar, ci numai să obțină autorizarea din partea Comisiei în ceea ce privește nivelul prețului stabilit. Niciun element nu precizează criteriile potrivit cărora Comisia ar urma să examineze, dacă este cazul, un proiect de conversie a instrumentelor de capital hibride ale Republicii Federale Germania în cazul în care cerințele de la punctul 67 din cadrul temporar nu ar fi îndeplinite. Rezultă că nu există nicio garanție de natură să asigure respectarea acestor cerințe.

Trebuie de asemenea să se considere, precum a procedat Tribunalul la punctele 280-286 din hotărârea atacată, că ajutoarele de stat fac obiectul unui sistem de autorizare prealabilă în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, astfel încât o măsură de ajutor trebuie declarată compatibilă cu piața internă înainte de punerea sa în aplicare. Astfel, Comisia nu poate amâna aprecierea unui element legat în mod direct de examinarea acestei compatibilități până la o dată ulterioară celei a adoptării deciziei sale privind compatibilitatea unui ajutor de stat. Prin urmare, Comisia trebuia să se pronunțe în decizia în litigiu cu privire la modalitățile de stabilire a prețului în cazul conversiei instrumentelor de capital hibride în cauză, fără a putea să se limiteze la acceptarea unei metodologii de calcul care nu asigură, în toate cazurile, respectarea cerinței formulate la punctul 67 din cadrul temporar.

În plus, deși Comisia susține că considerentul (158) al deciziei în litigiu autorizează măsura în cauză doar cu condiția ca prețul de conversie să fie, în cele din urmă, conform punctului 67 din cadrul temporar, trebuie să se constate că această afirmație nu este susținută de considerentul menționat, care prevede un control ex post fără a defini parametrii acestui control.

Rezultă că al treilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și, în parte, nefondat.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, care cuprinde două aspecte, DLH reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept și a încălcat limitele controlului său jurisdicțional atunci când a statuat, la punctele 373-412 din hotărârea atacată, că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere cu ocazia verificării aspectului dacă DLH dispunea de o PPS pe aeroporturile relevante.

Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv, DLH susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a depășit limitele controlului său jurisdicțional atunci când a statuat, la punctele 373-387 din hotărârea atacată, că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere întrucât a luat în considerare numai criterii referitoare în esență la obstacolele la intrarea și extinderea unor noi concurenți, precum și la „capacitatea aeroportuară”, fără a ține seama de ansamblul factorilor relevanți în speță pentru a aprecia existența unei PPS a DLH pe aeroporturile relevante.

În această privință, DLH arată că identificarea unei PPS ține de o analiză de ordin economic complexă în cadrul căreia Comisia se bucură de o largă putere de apreciere și că Tribunalul a depășit limitele controlului jurisdicțional pe care îl poate exercita în privința deciziei pe care Comisia a adoptat‑o în acest context. Mai precis, la punctul 385 din hotărârea atacată, raționamentul Tribunalului ar fi prea vag și nu ar evoca decât pe scurt relevanța potențială a cotelor de piață ale beneficiarului „în termeni de frecvențe (număr de zboruri) și de locuri oferite având ca origine și ca destinație aeroporturile relevante” pentru a concluziona că Comisia nu luase în considerare toate elementele relevante. În această privință, potrivit DLH, Comisia nu a luat în considerare în mod întemeiat acest din urmă element. Astfel, criteriile aplicate ar fi fost suficiente în speță pentru a analiza cu precizie efectele măsurii în cauză conform punctului 72 din cadrul temporar și ar fi compatibile cu cadrul analitic pe care Comisia îl utilizează în cazurile de concentrare care implică companii aeriene. Mai mult, efectele concurențiale potențiale ale măsurii în cauză nu ar privi o anumită rută, ci mai degrabă capacitatea DLH de a păstra sau de a extinde sloturile pe care le deținea pe aeroporturile relevante. Prin urmare, ar fi vorba despre evaluarea compatibilității ajutorului cu situația concurențială în ansamblul său.

În plus, DLH susține că considerațiile Tribunalului care figurează la punctul 379 din hotărârea atacată nu demonstrează că analiza cotelor de piață în ceea ce privește frecvențele și locurile oferite ar fi fost mai utilă decât criteriile reținute de Comisie pentru a aprecia existența unei PPS. DLH concluzionează că această instituție nu era obligată să completeze această analiză printr‑o estimare a cotelor de piață din punctul de vedere al frecvențelor sau al locurilor oferite sau prin luarea în considerare a tuturor celorlalte „elemente relevante”.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, DLH susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a depășit limitele controlului său jurisdicțional atunci când a statuat, la punctele 388-412 din hotărârea atacată, că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a constatat că DLH nu dispunea de o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena.

În această privință, DLH susține că, întrucât Comisia dispunea de o putere largă pentru a analiza datele de piață în vederea aprecierii existenței unei PPS, Tribunalul a depășit limitele controlului său jurisdicțional înlocuind analiza Comisiei cu propria analiză a acestor date. Mai precis, la punctul 411 din hotărârea atacată, raționamentul Tribunalului ar fi prea vag în această privință în măsura în care afirmă că Comisia constatase în mod eronat că DLH nu dispunea de o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena „cel puțin în timpul sezonului de vară 2019 al IATA”. O asemenea motivare ar fi insuficientă pentru a constata o eroare vădită de apreciere săvârșită de Comisie, în măsura în care ar fi vizate alte perioade, precum sezonul de iarnă 2019/2020 al IATA.

Potrivit DLH, Comisia a constatat în mod întemeiat că ea nu deținea o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena. DLH subliniază că criteriile de evaluare a PPS în ceea ce privește aceste două aeroporturi sunt semnificativ diferite de cele care privesc aeroporturile din Frankfurt, precum și din München și permit într‑adevăr să se demonstreze că ea nu dispunea de o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena. Criticând în această privință în special punctul 397 din hotărârea atacată, DLH prezintă date și cifre referitoare în mod specific la sloturile pe care le deținea pe aeroporturile din Düsseldorf, Viena, Frankfurt și München pentru a demonstra că Tribunalul a considerat în mod eronat că Comisia nu putea concluziona că ea nu dispunea de o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena.

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația prezentată de DLH în cadrul celui de al patrulea motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație și susțin că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins ca fiind, cel puțin în parte, inadmisibil, ca urmare a faptului că, prin intermediul acestui aspect, DLH urmărește să pună în discuție constatări de fapt ale Tribunalului, Ryanair considerând în plus că argumentele DLH referitoare la insuficiența motivării hotărârii atacate și cele întemeiate pe jurisprudența și pe practica decizională a Comisiei sunt inadmisibile. În orice caz, potrivit acestor părți, motivul ar trebui respins ca nefondat. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate vizată de acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie să se arate că, la punctele 373-387 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat criteriile utilizate de Comisie pentru a evalua dacă DLH dispunea de o PPS pe aeroporturile relevante.

Tribunalul a amintit mai întâi, la punctul 373 din hotărârea atacată, că, la punctul (179) din decizia în litigiu, Comisia indicase că se bazează în acest scop pe trei criterii: în primul rând, cota de sloturi deținute de grupul din care face parte DLH pe aeroporturile menționate, definită la punctul 376 din această hotărâre ca fiind raportul dintre numărul de sloturi deținute de un operator de transport aerian (sau de operatorii de transport aerian care fac parte din același grup) pe un aeroport și numărul total de sloturi disponibile pe acest aeroport, în al doilea rând, „nivelul de congestionare” a acestor aeroporturi evaluat, astfel cum reiese în esență din cuprinsul acestui punct din hotărârea atacată, având în vedere procentul de sloturi alocate tuturor operatorilor de transport aerian pe aeroportul în cauză în raport cu capacitatea totală a aeroportului respectiv din punctul de vedere al sloturilor și, în al treilea rând, cota de sloturi deținute de concurenții beneficiarului. Potrivit Tribunalului, aceste criterii priveau prin urmare, în principal, „capacitatea aeroportuară” și accesul la infrastructură.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat, la punctul 378 din hotărârea atacată, că alți factori referitori la cotele de piață deținute de beneficiar și de concurenții săi pe piața serviciilor de transport aerian de pasageri ar fi fost relevanți pentru aprecierea existenței unei PPS. În această privință, Tribunalul a precizat în special la punctul 379 din această hotărâre că, pe de o parte, din cauza dimensiunilor diferite ale aeronavelor exploatate de operatorii de transport aerian în sloturile care le sunt atribuite, numărul de locuri oferite de aceștia putea varia considerabil în cadrul unui anumit slot și, pe de altă parte, operatorii de transport aerian puteau opera un număr diferit de zboruri în cadrul aceluiași slot. Or, informațiile furnizate prin intermediul acestor criterii suplimentare ar permite să se aprecieze importanța cotelor de piață ale operatorilor de transport aerian vizați. În speță, la punctul 380 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că cotele de piață ale DLH, exprimate în termeni de frecvențe (număr de zboruri) și de locuri oferite având ca origine și ca destinație aeroporturile relevante, depășeau uneori în mod considerabil cotele de sloturi pe care aceasta le deținea, astfel cum sunt enumerate în decizia în litigiu.

Tribunalul a concluzionat, la punctul 386 din hotărârea atacată, că, având în vedere importanța cotelor de piață pentru determinarea existenței unei PPS, amintită la punctul 383 din hotărârea atacată, prin faptul că nu a luat în considerare acest element Comisia nu a ținut seama de toți factorii relevanți.

În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că din definiția noțiunii de „slot” care figurează la articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 95/93, astfel cum a fost modificat de Regulamentul nr. 793/2004, reiese că această expresie desemnează „permisiunea acordată de un coordonator […] de utilizare a tuturor infrastructurilor aeroportuare necesare pentru prestarea unui serviciu aerian pe un aeroport coordonat la o dată și oră precise, în vederea aterizării sau decolării, potrivit alocării făcute de un coordonator”.

Din această definiție rezultă în esență că un slot reprezintă dreptul de a exploata un zbor. Prin urmare, Comisia a stabilit în mod întemeiat, în decizia în litigiu, un raport direct între numărul de sloturi deținute de beneficiarul măsurii în cauză și numărul de zboruri care pot fi organizate de acesta, în timp ce, prin faptul că a considerat, la punctul 379 din hotărârea atacată, că deținerea unui singur slot ar permite organizarea mai multor zboruri, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea noțiunii de „sloturi”. Rezultă că, contrar celor statuate de Tribunal, luarea în considerare a criteriului frecvenței zborurilor nu este indispensabilă pentru a putea aprecia în ce măsură un operator are posibilitatea efectivă de a concura cu DLH într‑un un anumit aeroport.

În al doilea rând, în ceea ce privește criteriile referitoare la frecvența și la numărul de locuri oferite, menționate de Tribunal la punctul 380 din hotărârea atacată și care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie luate în considerare de Comisie, deși, într‑adevăr, nu se poate exclude ca aceste criterii să poată contribui la evaluarea capacității unui operator de transport aerian de a furniza servicii de pe un anumit aeroport, această împrejurare nu este de natură, în sine, să demonstreze că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 56 și 57 din prezenta hotărâre, în măsura în care această capacitate, care a fost considerată de această instituție ca fiind decisivă pentru a aprecia existența unei PPS într‑un aeroport, poate fi de asemenea stabilită în raport cu un criteriu echivalent, precum repartizarea sloturilor între operatori.

În aceste condiții, întrucât Tribunalul nu a stabilit corespunzător cerințelor legale că criteriul ales de Comisie, și anume repartizarea sloturilor, nu permitea în mod vădit evaluarea corectă a acestei capacități în vederea aprecierii unei PPS și lipsea de plauzibilitate analiza efectuată de această instituție, acesta a reproșat în mod eronat Comisiei, la punctele 380 și 382 din hotărârea atacată, că nu a evaluat în decizia în litigiu capacitatea unui operator de transport aerian de a‑și furniza serviciile pe baza unui criteriu legat de frecvența și de numărul de locuri oferite, respectiv un criteriu diferit de cel utilizat de Comisie în această decizie.

În al treilea rând, la punctele 373-387 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a demonstrat nici că Comisia nu putea considera în mod valabil că nivelul de congestionare a unui aeroport și repartizarea sloturilor între diferiții operatori activi de pe acest aeroport constituiau parametri adecvați pentru a determina gradul de utilizare a unui aeroport de către un operator, precum și capacitatea unui operator de a organiza mai multe zboruri de pe aeroportul respectiv în perioada relevantă. Prin urmare, Tribunalul nu a demonstrat că Comisia nu se putea baza pe acești diferiți parametri pentru a evalua concurența, atât reală, cât și potențială, la care DLH era expusă în acea perioadă.

Astfel, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 386 din hotărârea atacată, acesta nu a dovedit corespunzător cerințelor legale, conform jurisprudenței Curții amintite la punctele 56-64 din prezenta hotărâre, că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când și‑a întemeiat analiza privind PPS pe criteriile amintite la punctul 111 din prezenta hotărâre, întrucât nu a luat în considerare în evaluarea sa cotele de piață exprimate din punctul de vedere al frecvențelor și al locurilor oferite. În consecință, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie admis.

În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie amintit, în ceea ce privește problema admisibilității sale, pe de o parte, că încălcarea de către Tribunal a obligației de motivare care îi revine și a limitelor controlului jurisdicțional sunt chestiuni de drept în privința cărora Curtea este competentă în stadiul recursului (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland ș.a./Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 47, precum și Hotărârea din 26 mai 2016, Rose Vision/Comisia, C‑224/15 P, EU:C:2016:358, punctul 26 și jurisprudența citată). Problema dacă argumentele DLH sunt, în ceea ce privește încălcarea obligației de motivare, susținute într‑o măsură suficientă sau, în ceea ce privește încălcarea limitelor controlului jurisdicțional, în contradicție cu jurisprudența sau cu practica decizională a Comisiei ține de fondul argumentației și nu poate avea niciun impact din punctul de vedere al admisibilității.

Pe de altă parte, ținând seama de faptul că, astfel cum s‑a amintit la punctul 94 din prezenta hotărâre, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt, trebuie să se observe că, în măsura în care DLH solicită Curții să verifice, având în vedere elementele de fapt pe care i le prezintă, că Comisia a constatat în mod întemeiat că DLH nu deținea o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena sau că Tribunalul s‑a pronunțat în mod eronat asupra situației de fapt, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv este inadmisibil, întrucât DLH nu a invocat nicio denaturare a situației de fapt de către Tribunal.

Cu privire la fond, trebuie arătat că, după ce a statuat, la punctul 410 din hotărârea atacată, că Comisia nu a ținut seama de toate criteriile relevante și a săvârșit astfel o eroare vădită de apreciere, Tribunalul a adăugat, la punctul 411 din această hotărâre, că, în orice caz, Comisia nu putea concluziona în mod valabil, exclusiv pe baza criteriilor pe care le‑a reținut, că grupul Lufthansa nu dispunea de o PPS pe aeroporturile din Düsseldorf și Viena, cel puțin în timpul sezonului de vară 2019 al IATA.

Pentru a ajunge la această concluzie, în ceea ce privește aeroportul din Düsseldorf, Tribunalul a constatat, mai întâi, la punctul 397 din hotărârea atacată, că cota medie de sloturi deținută de grupul Lufthansa pe acest aeroport în sezonul de vară 2019 al IATA, și anume între 40 și 50 %, depășește pragul de 40 %, ceea ce ar fi trebuit să constituie un prim indiciu care trebuie luat în considerare pentru a stabili existența unei PPS. În continuare, Tribunalul a arătat, la punctul 398 din hotărârea atacată, că nivelul mediu de congestionare pe acest aeroport în timpul sezonului de vară 2019 al IATA a fost foarte ridicat, și anume între 80 și 90 %, crescând la un interval cuprins între 90 și 100 % în timpul orelor de vârf, în condițiile în care un nivel de peste 60 % ar fi fost deja problematic. În sfârșit, Tribunalul a subliniat, la punctul 399 din hotărârea atacată, concurența redusă dintre operatorii prezenți pe aeroportul menționat, susținând această constatare printr‑o enumerare a numărului de aeronave deținute de fiecare dintre aceștia. Tribunalul a dedus din aceasta, la punctul 401 din hotărârea atacată că, numai pe baza acestor criterii, Comisia nu putea concluziona în mod valabil că grupul Lufthansa nu deținea o PPS pe aeroportul din Düsseldorf, cel puțin în timpul sezonului de vară 2019 al IATA.

Având în vedere motive similare, mutatis mutandis, celor menționate la punctul anterior, Tribunalul a dedus, la punctul 408 din hotărârea atacată, că Comisia nu putea concluziona în mod valabil că grupul Lufthansa nu deținea o PPS pe aeroportul din Viena, cel puțin în sezonul de vară 2019 al IATA.

Procedând astfel, Tribunalul nu a examinat motivele care figurează în considerentele (203), (204), (211) și (212) ale deciziei în litigiu. Or, aceste motive explicau de ce Comisia interpretase datele de care dispunea în sensul că nu permiteau să se stabilească existența unei PPS a grupului Lufthansa pe aeroporturile din Düsseldorf și din Viena. În ceea ce privește aeroportul din Düsseldorf, Comisia a considerat în special că cota cea mai mare de sloturi deținute de DLH nu depășea 55-65 % pentru niciun interval orar, cu consecința că era posibil ca concurenții DLH să constituie un important portofoliu de sloturi prin utilizarea sloturilor care nu fuseseră alocate grupului Lufthansa și, în ceea ce privește dimensiunea flotei utilizate, că concurenții DLH se aflau într‑o poziție mai bună la Düsseldorf decât la Frankfurt sau la München. În ceea ce privește aeroportul din Viena, Comisia s‑a bazat de asemenea pe faptul că cota cea mai mare de sloturi deținute de DLH nu depășea 50-60 % pentru niciun interval orar, că rămâneau sloturi disponibile, că doi concurenți relativ puternici erau stabiliți în mod durabil în această locație și că era posibil ca concurenții DLH să constituie un portofoliu de sloturi important prin utilizarea sloturilor care nu fuseseră alocate grupului Lufthansa. Prin urmare, Comisia a considerat că, independent de nivelurile de congestionare aproape similare pe aceste patru aeroporturi, cota de sloturi deținute de DLH era net mai ridicată la Frankfurt și la München decât la Düsseldorf și la Viena și că concurenții DLH erau, din contră, mai puternici la Düsseldorf și la Viena decât la Frankfurt și la München.

Cu toate acestea, la punctele 396-408 din hotărârea atacată, bazându‑se pe aceleași date precum Comisia, Tribunalul a efectuat o nouă analiză a acestora pentru a ajunge în final, pe baza aprecierii ansamblului lor, la o concluzie diferită de cea a acestei instituții, fără a pune însă în discuție constatările Comisiei care figurează în decizia în litigiu.

Rezultă că Tribunalul nu s‑a limitat să verifice dacă Comisia săvârșise o eroare vădită de apreciere, conform jurisprudenței amintite la punctele 56-64 din prezenta hotărâre, ci a substituit aprecierea Comisiei cu propria apreciere într‑un caz în care această instituție beneficiază totuși de o marjă largă de apreciere.

Rezultă că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv trebuie admis și, în consecință, al patrulea motiv în totalitate.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, DLH reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 467-480 din hotărârea atacată, că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere ca urmare a faptului că a exclus din procedura de cesiune de sloturi anumiți concurenți care dețin deja o bază pe aeroporturile din Frankfurt și München încă din prima etapă a acestei proceduri.

În această privință, DLH susține că Tribunalul, deși a recunoscut că Comisia dispunea de o largă putere de apreciere pentru a evalua caracterul suficient al angajamentelor asumate, a ignorat propria jurisprudență rezultată din Hotărârea din 13 mai 2015, Niki Luftfahrt/Comisia (T‑162/10, EU:T:2015:283, punctul 295), potrivit căreia împrejurarea că alte angajamente ar fi putut de asemenea să fie acceptate sau chiar că ar fi fost mai favorabile pentru concurență nu poate conduce la anularea deciziei Comisiei în măsura în care aceasta putea în mod rezonabil să concluzioneze că angajamentele reluate în decizie permiteau disiparea îndoielilor serioase. Astfel, Tribunalul ar fi adus atingere puterii de apreciere a Comisiei prin înlăturarea unui angajament pentru motivul că un angajament diferit ar fi fost, în opinia sa, mai favorabil pentru concurență, înlocuind astfel aprecierea acestei instituții cu propria apreciere.

DLH menționează că, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 421 din hotărârea atacată, efectele potențiale ale ajutoarelor de stat sunt mai indirecte decât cele ale concentrărilor, în măsura în care beneficiarul nu achiziționează un concurent, eliminând astfel o constrângere concurențială, ci poate utiliza resursele publice suplimentare de care dispune pentru a‑și menține sau a‑și consolida poziția pe piață. În temeiul cadrului temporar, ar fi fost necesare angajamente pentru a face față acestui risc pe aeroporturile în care DLH deținea o PPS.

Contrar celor constatate de Tribunal la punctul 472 din hotărârea atacată, Comisia ar fi indicat în mod expres, în considerentele (226) și (227) ale deciziei în litigiu, că limitarea procedurii de cesiune de sloturi la noii operatori ar fi benefică, întrucât ar permite o concurență structurală cu grupul Lufthansa. Această instituție ar fi ținut seama în special de problemele de concurență legate de ajutorul pentru recapitalizare pe baza experienței sale anterioare în cazurile de concentrări și de înțelegeri în sectorul aviației pentru a concluziona că angajamentul grupului Lufthansa de a transfera o parte din activitățile sale pentru a permite concurenților să se stabilească constituia măsura cea mai eficientă pentru a preveni orice denaturare nejustificată a concurenței.

Or, raționamentul Tribunalului de la punctele 472-477 din hotărârea atacată nu ar ține deloc seama de faptul că, atunci când trebuie să aleagă între două tipuri de angajamente structurale diferite, Comisia dispune de o largă putere de apreciere pentru a aplica angajamente mai restrânse, în măsura în care aceasta poate concluziona în mod rezonabil că angajamentele propuse sunt suficiente pentru a face față riscurilor cauzate, în speță, de PPS a DLH pe aeroporturile din Frankfurt și din München.

De asemenea, prin faptul că a analizat, la punctele 473-476 din hotărârea atacată, structura pieței pe aeroporturile din Frankfurt și München și s‑a referit la o altă structură, care nu exclude concurenții existenți din procedura de cesiune de sloturi, Tribunalul ar fi substituit aprecierea Comisiei cu propria apreciere, deși este vorba și de această dată despre o analiză economică complexă.

În plus, potrivit DLH, având în vedere constatările Tribunalul de la, în esență, punctele 452 și 463 din hotărârea atacată, acesta a afectat propria motivare printr‑o contradicție atunci când a considerat, la punctele 473-476 din hotărârea atacată, că transportatorii care dispun de o bază pe un aeroport ar fi într‑o poziție mai bună pentru a menține o concurență efectivă.

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația prezentată de DLH în cadrul celui de al cincilea motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație și susțin că al cincilea motiv ar trebui respins. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate vizată de acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 72 din cadrul temporar, în cazul în care beneficiarul unei măsuri de recapitalizare are o PPS pe o piață, statul membru trebuie să propună măsuri suplimentare pentru a menține o concurență efectivă pe această piață. În această privință, din considerentele (71) și (72) ale deciziei în litigiu reiese că Republica Federală Germania s‑a angajat să impună beneficiarului măsurii de recapitalizare în cauză să cesioneze un anumit număr de sloturi zilnice și de active suplimentare în aeroporturile din Frankfurt și din München. Se preconiza că, dacă după trei sezoane sloturile cesionate nu ar fi preluate de un nou operator, acestea ar fi puse la dispoziția celorlalți transportatori concurenți care aveau deja de o bază pe aceste aeroporturi.

La punctul 479 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că Comisia nu examinase toate elementele relevante referitoare la angajamentele Republicii Federale Germania menite să mențină o concurență efectivă pe piața vizată, apreciate în funcție de structura și de caracteristicile specifice ale piețelor relevante. Mai precis, Tribunalul a statuat, la punctele 472-478 din hotărârea atacată, că revenea Comisiei sarcina de a examina dacă preferința acordată operatorilor nou‑veniți și excluderea, încă din prima etapă a procedurii de alocare a sloturilor, a concurenților deja existenți era adecvată și necesară pentru a menține o concurență efectivă.

În susținerea acestei concluzii, Tribunalul a arătat în concret, la punctele 474-477 din hotărârea atacată, că alte măsuri care constau în special în cesionarea, în alte condiții decât cele prevăzute în angajamentele Republicii Federale Germania, a sloturilor în cauză concurenților deja stabiliți ar fi mai în măsură să mențină o concurență efectivă.

În această privință, trebuie subliniat că din jurisprudența Curții amintită la punctele 56-64 din prezenta hotărâre rezultă că Comisia dispune de o largă putere de apreciere pentru a stabili dacă măsurile suplimentare propuse de statele membre permit îndeplinirea cerințelor care rezultă din cuprinsul punctului 72 din cadrul temporar.

În plus, având în vedere înșiși termenii acestui punct 72 și principiile care reglementează disciplina ajutoarelor de stat, în cadrul aprecierii sale Comisia nu trebuie să verifice dacă măsurile suplimentare propuse sunt măsurile cele mai eficiente care pot fi avute în vedere pentru a favoriza concurența pe piețele relevante, ci numai dacă aceste măsuri sunt suficiente pentru a menține o concurență efectivă pe aceste piețe.

Prin urmare, DLH susține în mod întemeiat că împrejurarea că alte măsuri decât cele menționate în decizia în litigiu ar putea să favorizeze un nivel mai ridicat al concurenței pe piețele relevante nu putea, în orice caz, să determine nelegalitatea acestei decizii.

Rezultă că Tribunalul nu putea concluziona în mod valabil în sensul existenței unei erori vădite de apreciere care afectează decizia în litigiu întemeindu‑se pe faptul că Comisia nu examinase efectele potențiale pozitive ale unei proceduri de cesiune de sloturi care nu ar exclude concurenții existenți, deși un astfel de mecanism ar fi favorizat o concurență mai intensă, fără să fi constatat, în limitele controlului care îi revine, că angajamentele menționate în decizia în litigiu erau insuficiente pentru a permite menținerea unei concurențe efective pe piețele relevante.

Rezultă că al cincilea motiv trebuie admis.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, DLH reproșează Tribunalului că a săvârșit, în special la punctul 501 din hotărârea atacată, o eroare de drept atunci când a considerat că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de motivare în ceea ce privește constatarea potrivit căreia cesiunea sloturilor trebuia să fie remunerată și nu afecta eficacitatea angajamentelor referitoare la aceste sloturi.

DLH amintește că din jurisprudența Curții reiese că o decizie precum decizia în litigiu, adoptată în termene scurte, trebuie să cuprindă numai motivele pentru care Comisia consideră că măsura supusă examinării sale nu ridică dificultăți serioase și că este suficient ca aceasta să prezinte situația de fapt, precum și considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia deciziei în cauză. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de motivare.

DLH susține, în plus, că decizia în litigiu era, având în vedere jurisprudența Curții în materie, motivată corespunzător cerințelor legale, din moment ce, pe de o parte, având în vedere numărul de argumente invocate cu privire la fiecare element al angajamentelor referitoare la sloturi, examinate de Tribunal la punctele 413-493 din hotărârea atacată, reclamantele în primă instanță au putut în mod evident să conteste temeinicia deciziei în litigiu. Pe de altă parte, structura specifică a fiecărei cesiuni de sloturi ar fi diferită și ar implica evaluări extrem de tehnice care nu necesită, așadar, o motivare suplimentară specială.

Republica Federală Germania și Comisia susțin în esență argumentația prezentată de DLH în cadrul celui de al șaselea motiv și consideră că acest motiv trebuie admis.

Ryanair și Condor contestă această argumentație și susțin că al șaselea motiv ar trebui respins. Ele solicită în esență să se confirme motivarea hotărârii atacate vizată de acest motiv, întrucât Tribunalul nu a depășit în special limitele controlului său jurisdicțional.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să expună în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii actului sau alte persoane vizate în mod direct și individual de acesta. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă cerințele impuse la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 23 ianuarie 2025, Neos/Ryanair și Comisia, C‑490/23 P, EU:C:2025:32, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

Atunci când este vorba, mai concret, precum în speță, despre o decizie, întemeiată pe articolul 108 alineatul (3) TFUE, de a nu ridica obiecții cu privire la o măsură de ajutor, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că o astfel de decizie, care se adoptă în termene scurte, trebuie să conțină numai motivele pentru care Comisia consideră că nu se află în prezența unor dificultăți serioase de apreciere a compatibilității ajutorului vizat cu piața internă și chiar și o motivare succintă a acestei decizii trebuie considerată suficientă în raport cu cerința motivării prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE, în măsura în care menționează în mod clar și neechivoc motivele pentru care Comisia a apreciat că nu se află în prezența unor asemenea dificultăți, problema temeiniciei acestei motivări neintrând în sfera acestei cerințe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 ianuarie 2025, Neos/Ryanair și Comisia, C‑490/23 P, EU:C:2025:32, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

În lumina acestor criterii trebuie să se examineze dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a hotărât că decizia în litigiu era afectată de o încălcare a obligației de motivare care revine Comisiei în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE.

În speță, la punctele 498-502 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că revenea Comisiei sarcina de a detalia în decizia în litigiu motivele care au determinat‑o să considere că cesiunea sloturilor în cauză trebuia să fie remunerată, iar nu efectuată cu titlu gratuit, în condițiile în care alegerea unei cesiuni cu titlu oneros ar putea avea drept consecință reducerea atractivității sloturilor propuse și, prin urmare, a eficacității angajamentelor aferente.

În această privință, prin faptul că a criticat Comisia, la punctul 501 din hotărârea atacată, pentru că nu a indicat în decizia în litigiu motivele pentru care cesiunea cu titlu gratuit a sloturilor în cauză nu fusese privilegiată în raport cu cesiunea cu titlu oneros a acestora, Tribunalul a solicitat acestei instituții să justifice nu numai, în mod pozitiv, temeinicia opțiunii unei cesiuni cu titlu oneros a sloturilor, aprobată prin decizia în litigiu, ci și, în mod negativ, lipsa de pertinență a opțiunii contrare, și anume o cesiune cu titlu gratuit.

Or, dat fiind că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 142 din prezenta hotărâre, revine exclusiv Comisiei, în temeiul cadrului temporar, sarcina de a verifica dacă măsurile suplimentare propuse sunt suficiente pentru a menține o concurență efectivă pe piețele relevante nu este de așteptat ca această instituție, în temeiul obligației sale de motivare, să examineze dacă alte măsuri sunt susceptibile să favorizeze mai mult concurența pe aceste piețe și să prezinte motivele pentru care nu a solicitat punerea în aplicare a acestor alte măsuri.

Rezultă din cele ce precedă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 501 din hotărârea atacată, că Comisia și‑a încălcat obligația de motivare prin faptul că nu a explicat motivul pentru care cesiunea sloturilor în cauză trebuia să fie remunerată, iar nu efectuată cu titlu gratuit.

Rezultă că al șaselea motiv trebuie admis.

Astfel cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 505 din hotărârea atacată, care nu a fost criticat în cadrul prezentului recurs, fiecare dintre erorile care ar fi afectat decizia, astfel cum au fost amintite la punctul 504 din această hotărâre, era de natură să justifice, în sine, anularea deciziei în litigiu. Prin urmare, anularea hotărârii atacate nu ar fi justificată decât dacă s‑ar demonstra că Tribunalul a constatat în mod eronat fiecare dintre aceste erori. Rezultă că prezentul recurs poate fi admis și hotărârea atacată poate fi anulată numai dacă toate motivele invocate de recurentă sunt întemeiate.

Or, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, deși trebuie să se admită primul și al doilea motiv, precum și motivele al patrulea, al cincilea și al șaselea ale recursului, al treilea motiv trebuie, în schimb, să fie respins. În consecință, recursul trebuie respins în totalitate.

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Ryanair și Condor au solicitat obligarea DLH la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Ryanair și de Condor.

În plus, întrucât Republica Federală Germania și Comisia au căzut în pretenții, dar Ryanair și Condor nu au solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se decidă că Republica Federală Germania și Comisia vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

23 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul (CEE) nr. 95/93

Cadrul temporar

Istoricul litigiului și decizia în litigiu

Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Concluziile părților în recurs

Cu privire la recurs

Cu privire la primul motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al treilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al patrulea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al cincilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al șaselea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată