Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 16 aprilie 2026.#FB împotriva European Lotto and Betting Ltd și a Deutsche Lotto-und Sportwetten ltd.#Cererea de decizie preliminară formulată de Prim’Awla tal-Qorti Ċivili.#Trimitere preliminară – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Titular al unei licențe eliberate de un stat membru care autorizează organizarea de jocuri de noroc online – Reglementare a unui alt stat membru care supune autorizării organizarea de jocuri de noroc online – Motive imperative de interes general – Jocuri de tip slot-machine online – Loterii secundare – Rambursarea mizelor pierdute – Abuz de drept.#Cauza C-440/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 TFUE și a principiului interzicerii abuzului de drept.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FB, pe de o parte, și European Lotto and Betting Ltd și Deutsche Lotto- und Sportwetten Ltd., două societăți cu sediul în Malta, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de recuperare a mizelor pierdute în cadrul jocurilor de tip slot‑machine online și al pariurilor bazate pe rezultatele extragerilor de loterie.

Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”), intitulat „Libertatea de alegere”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta. […] (3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”

Articolul 6 din Regulamentul Roma I, intitulat „Contractele încheiate cu consumatorii”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul: (a) să‑și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau (b) prin orice mijloace, să‑și direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective. (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).”

Potrivit articolului 9 din acest regulament, intitulat „Norme de aplicare imediată”: „(1) Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament. (2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate. (3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea țării în care obligațiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziții să fie puse în aplicare, se ține cont de natura și de obiectul acestora, precum și de consecințele aplicării sau neaplicării lor.”

Articolul 10 din regulamentul menționat, intitulat „Consimțământul și validitatea de fond”, prevede: „(1) Existența și validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt determinate de legea care l‑ar reglementa în temeiul prezentului regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile. (2) Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu și‑a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea menționată la alineatul (1).”

Articolul 12 din același regulament, intitulat „Domeniul legii aplicabile”, prevede la alineatul (1): „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în special: […] (e) efectele nulității contractului. […]”

Articolul 19 din Regulamentul Roma I, intitulat „Reședința obișnuită”, prevede la alineatul (3): „În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii contractului.”

Articolul 21 din acest regulament, intitulat „Ordinea publică a instanței sesizate”, are următorul cuprins: „Aplicarea unei dispoziții din legea oricărei țări determinate în temeiul prezentului regulament nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței sesizate.”

Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), care face parte din secțiunea 1 din capitolul II din acest regulament, intitulată „Dispoziții generale”, prevede: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

Articolul 5 din regulamentul menționat, care face parte din această secțiune 1, prevede la alineatul (1): „Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

Secțiunea 4 din capitolul II din același regulament, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, cuprinde printre altele articolele 17 și 18 din acesta.

Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede: „În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune […]: (a) contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe și eșalonate; (b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanțării vânzării de bunuri mobile corporale; sau (c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”

Articolul 18 alineatul (1) din acest regulament prevede: „Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.”

Articolul 1 din Staatsvertrag zum Glücksspielwesen in Deutschland (Tratatul de stat privind jocurile de noroc în Germania) din 15 decembrie 2011, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „GlüStV din 2012”), încheiat între landuri, prevede la punctul 2 că unul dintre obiectivele sale este de a canaliza înclinația naturală de joc a populației către căi organizate și supravegheate, propunând o ofertă limitată de jocuri de noroc care să constituie o alternativă adecvată la jocurile de noroc neautorizate, și de a combate dezvoltarea și răspândirea jocurilor de noroc ilicite pe piețele paralele.

Articolul 4 alineatele 1, 4 și 5 din GlüStV din 2012 prevede: „1. Jocurile de noroc publice sunt permise numai cu autorizarea autorității competente din [landul] respectiv. Organizarea de jocuri de noroc fără o astfel de autorizare (organizarea de jocuri de noroc fără licență) și participarea la plățile aferente organizării jocurilor de noroc fără licență sunt interzise. […] 4. Organizarea de jocuri de noroc publice pe internet este interzisă. 5. Prin derogare de la alineatul 4, pentru a îndeplini mai bine obiectivele prevăzute la articolul 1, [landul] poate să autorizeze distribuirea directă și intermedierea loteriilor, precum și organizarea și intermedierea de pariuri sportive pe internet […]”

În conformitate cu articolul 10 alineatele 2 și 6 din GlüStV din 2012, acordarea unei licențe pentru loterii este rezervată furnizorilor controlați de stat.

Articolul 134 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul civil german”), prevede că orice act juridic contrar unei interdicții legale este nul, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.

Articolul 812 alineatul 1 din Codul civil german prevede: „Orice persoană care obține un lucru fără justă cauză, prin prestația unei alte persoane sau în orice alt mod, în detrimentul acesteia din urmă, este obligată să îl restituie persoanei respective. […]”

Pârâtele din litigiul principal sunt două societăți cu sediul în Malta care oferă servicii de jocuri de noroc online, în special jocuri de tip slot‑machine și pariuri bazate pe rezultatele extragerilor de loterie, în temeiul unei licențe eliberate de Maltese Gaming Authority (Autoritatea pentru Jocuri de Noroc, Malta). Aceste două societăți își exercită activitatea în special având ca destinație piața germană prin intermediul site‑ului lor internet.

Din cererea de decizie preliminară și din dosarul de care dispune Curtea reiese că reglementarea germană prevedea, până la 1 iulie 2021, o interdicție generală a jocurilor de noroc online, cu excepția, din anul 2012, a pariurilor sportive și hipice, precum și a distribuției directe și a intermedierii loteriilor, a căror organizare era însă rezervată unor persoane juridice de drept public sau unor persoane juridice de drept privat în care persoane juridice de drept public dețin în mod direct sau indirect o participație determinantă. Potrivit acestei cereri, în pofida acestei interdicții generale, „[î]n Germania, jocurile de tip slot‑machine sunt omniprezente, atât în sălile de jocuri și în restaurante, cât și în numeroase cazinouri”.

În ceea ce privește pariurile online bazate pe rezultatele extragerilor de loterie (denumite în continuare „loteriile secundare”), din cererea de decizie preliminară reiese că, potrivit reglementării germane aplicabile litigiului principal, astfel cum a fost interpretată de instanțele germane, loteriile secundare sunt considerate simple pariuri pe internet care fac astfel obiectul interdicției generale a jocurilor de noroc online.

În acest context, o persoană cu reședința obișnuită în Germania (denumită în continuare „jucătorul inițial”) a utilizat serviciile oferite de pârâtele din litigiul principal în perioada cuprinsă între 5 iunie 2019 și 12 iulie 2021.

Din răspunsul Prim’Awla tal‑Qorti Ċivili (Camera întâi a Tribunalului Civil, Malta), care este instanța de trimitere, la cererea de lămuriri pe care i‑a adresat‑o Curtea la 15 aprilie 2024 în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură reiese că, în conformitate cu condițiile generale care reglementează contractul încheiat între jucătorul inițial și pârâtele din litigiul principal, raportul contractual în cauză ar fi trebuit să fie reglementat de dreptul maltez. Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, acestui raport contractual îi este aplicabil dreptul german. Ea consideră în această privință că, în temeiul acestui din urmă drept și având în vedere interdicția generală a jocurilor de noroc online prevăzută, la data faptelor din litigiul principal, de reglementarea germană, contractul dintre acest jucător și pârâtele din litigiul principal ar trebui, în temeiul articolului 812 din Codul civil german, să fie considerat nul.

În temeiul acestui articol din Codul civil german, jucătorul respectiv a introdus la Landgericht Erfurt (Tribunalul Regional din Erfurt, Germania) o acțiune împotriva pârâtelor din litigiul principal având ca obiect recuperarea mizelor pe care le pierduse în perioada în cauză. În timp ce procedura era încă pendinte, același jucător, printr‑un contract încheiat la 21 noiembrie 2021, a cedat drepturile sale care țin de raportul contractual menționat reclamantei din litigiul principal, care, la rândul său, a introdus la instanța de trimitere, împotriva pârâtelor din litigiul principal, o acțiune având ca obiect recuperarea mizelor pierdute de jucătorul inițial. Potrivit declarațiilor pârâtelor din litigiul principal în ședința în fața Curții, acțiunea introdusă la Landgericht Erfurt (Tribunalul Regional din Erfurt) a fost între timp retrasă.

Reclamanta din litigiul principal pretinde că, întrucât nu dispun decât de o licență malteză, pârâtele din litigiul principal au furnizat în mod nelegal jucătorului inițial serviciile în discuție în litigiul principal. Această nelegalitate ar fi determinat nulitatea contractului încheiat între acestea din urmă și jucător.

Pârâtele din litigiul principal consideră, la rândul lor, că, prin încălcarea libertății lor de a presta servicii, garantată la articolul 56 TFUE, le‑a fost imposibil să obțină o autorizație de a furniza în Germania servicii de jocuri de tip slot‑machine și de loterii secundare. Prin urmare, interdicția impusă astfel ar fi fost nelegală, iar nu furnizarea serviciilor în discuție în litigiul principal. Jucătorul inițial ar fi acționat în plus „în mod abuziv și cu rea‑credință”.

Reclamanta din litigiul principal contestă această argumentație și invocă în această privință faptul că, potrivit jurisprudenței instanțelor regionale superioare germane, asemenea argumente nu au fost niciodată admise în cauze având ca obiect cereri de rambursare a mizelor pierdute de consumatorii de servicii precum cele în discuție în litigiul principal.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la faptul că interpretarea dreptului Uniunii de către instanțele germane poate stabili o restricție justificată privind libera prestare a serviciilor a unor operatori precum pârâții din litigiul principal.

În ceea ce privește, pe de o parte, jocurile de tip slot‑machine online, instanța de trimitere precizează că, la sfârșitul anului 2019, Länder au convenit să modifice GlüStV din 2012, pentru a face posibilă obținerea unei licențe pentru jocurile de noroc online și în special „pentru distribuția directă și intermedierea loteriilor, pentru organizarea, intermedierea și distribuirea directă de pariuri sportive și de pariuri pe cursele de cai, precum și pentru organizarea și distribuirea directă de jocuri de cazinou online, de jocuri de tip slot‑machine și de poker online”. Proiectul acestei modificări a cadrului de reglementare ar fi fost notificat Comisiei Europene.

Având în vedere evoluția acestui cadru de reglementare, șefii cancelariei statului și ai senatului landurilor ar fi adoptat o circulară privind organizarea jocurilor de noroc pentru o perioadă de tranziție până la 1 iulie 2021. Potrivit cererii de decizie preliminară, această circulară precizează că, „[p]ână la 30 iunie 2021, reprimarea ofertelor de jocuri neautorizate se va concentra pe prestatorii pentru care este previzibil că vor încerca de asemenea să se sustragă unei posibile reglementări viitoare”.

În acest context, autoritățile superioare de supraveghere a jocurilor de noroc ale landurilor ar fi anunțat adoptarea unor linii directoare comune potrivit cărora, având în vedere modificarea reglementării începând cu 1 iulie 2021, „ofertele de jocuri de tip slot‑machine și de poker online care [nu erau] eligibile pentru o licență – distribuția directă și organizarea – vor face în general parte din împrejurările care nu vor fi luate în considerare în aplicarea reglementării care reglementează jocurile de noroc”, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții prevăzute în aceste linii directoare.

În această privință, pârâtele din litigiul principal susțin că este imposibil să se admită justificarea interdicției generale anterioare a jocurilor de cazinou online în raport cu obiectivele urmărite de GlüStV din 2012, în măsura în care landurile însele, întrucât preconizau modificarea cadrului normativ expusă la punctele precedente și întrucât au notificat proiectul GlüStV modificat Comisiei, „au indicat în mod clar că obiectivele [acestui tratat] puteau fi realizate în cadrul unei intervenții mai favorabile sub forma unui regim de autorizare prealabilă”, chiar înainte ca modificarea reglementării în cauză să își producă efectele la 1 iulie 2021, având în vedere măsurile luate în perioada de tranziție menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, pe de altă parte, loteriile secundare, instanța de trimitere constată că, din anul 2017, toate instanțele germane „au lăsat deschisă problema dacă monopolul de stat (asupra loteriilor) era justificat”. În acest sens, ar fi dificil de înțeles de ce, în cazul unui serviciu identic pentru consumator, ar trebui să se facă o distincție între un pariu plasat la un furnizor de stat cu privire la rezultatul unei loterii organizate de stat și un pariu plasat la un organizator privat reglementat într‑un alt stat membru cu privire la rezultatul acestei loterii.

În aceste condiții, Prim’Awla tal‑Qorti Ċivili (Camera întâi a Tribunalului Civil) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că încălcarea libertății de a presta servicii prin interzicerea generală a sloturilor online în statul membru al consumatorului (statul de destinație) pentru operatorii de cazinouri online care sunt licențiați și a căror activitate este reglementată în statul lor de origine (Malta) nu poate fi justificată de motive imperative de interes general, în cazul în care – statul membru de destinație autorizează de altfel jocuri de noroc similare peste tot în locații fizice cu sloturi autorizate în săli de jocuri și restaurante pentru operatorii privați, jocuri de noroc mai intense în cazinourile care au existență fizică [și] operațiuni de loterie națională cu licență furnizate de către loteriile de stat în mai mult de 20000 de agenții care se adresează publicului și – autorizează operațiuni de jocuri online cu licență pentru operatorii privați de pariuri sportive și de pariuri hipice, precum și pentru intermediarii privați de loterie online care vând produsele loteriilor deținute de stat și ale altor loterii cu licență, în timp ce același stat membru – contrar Hotărârii [din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson (C‑148/15, EU:C:2016:776, punctul 35)], Hotărârii [din 8 septembrie 2010, Stoß ș.a. (C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, EU:C:2010:504)], și Hotărârii [din 13 noiembrie 2003, Lindman (C‑42/02, EU:C:2003:613)] – nu a furnizat, se pare, dovezi științifice care să demonstreze că aceste jocuri prezintă pericole specifice care să contribuie în mod semnificativ la realizarea obiectivelor urmărite prin reglementarea sa, în special prevenirea jocurilor de noroc problematice, având în vedere aceste pericole, limitarea interdicției la sloturile online – spre deosebire de toate ofertele de jocuri care sunt autorizate pentru sloturile online și de cele care au existență fizică – poate fi considerată adecvată, obligatorie și proporțională pentru a atinge obiectivele reglementării? 2) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unei interdicții generale a jocurilor de cazinou online, prevăzută la articolul 4 alineatele 1 și 4 din [GlüStV din 2012], în cazul în care reglementarea germană privind jocurile de noroc, potrivit articolului 1 [din aceasta], nu vizează interzicerea totală a jocurilor de noroc, ci «orientarea instinctului natural al populației de a practica jocuri de noroc către canale ordonate și supravegheate, precum și combaterea dezvoltării și a răspândirii jocurilor neautorizate pe piețele paralele» și există o cerere considerabilă de jocuri de tip slot‑machine online din partea jucătorilor? 3) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că o interdicție generală a ofertelor de cazinou online nu poate fi aplicată în cazul în care – guvernele din toate statele federale ale acestui stat membru au convenit deja că pericolele unor astfel de oferte de jocuri de noroc online pot fi combătute mai eficient printr‑un sistem de autorizare oficială prealabilă decât printr‑o interdicție generală și – au elaborat și au convenit asupra unui viitor cadru de reglementare printr‑un tratat de stat corespunzător care înlocuiește interdicția generală cu un sistem de autorizare prealabilă – și, în anticiparea acestui cadru viitor de reglementare, au decis să accepte oferte de jocuri de noroc corespunzătoare fără autorizație germană, sub rezerva respectării anumitor cerințe, până la eliberarea licențelor germane, deși, potrivit [Hotărârii din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, EU:C:2010:503)], dreptul Uniunii nu poate fi suspendat temporar? 4) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru (de destinație) nu poate justifica o reglementare națională prin motive imperative de interes general în cazul în care – reglementarea respectivă interzice consumatorilor să plaseze pariuri transfrontaliere cu licență în alt stat membru (de origine) cu privire la [rezultatele] loteriilor cu licență în statul membru de destinație care sunt autorizate și reglementate în acest stat, – loteriile fac obiectul unei licențe în statul membru de destinație, iar reglementarea vizează protejarea jucătorilor și a minorilor – și reglementarea pariurilor cu licență bazate pe [rezultatele] loteriilor din statul membru de origine urmărește de asemenea să protejeze jucătorii și minorii și oferă același nivel de protecție ca reglementarea loteriilor în statul de destinație? 5) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că această normă se opune recuperării mizelor pierdute în cursul participării la loterii (secundare) pe baza pretinsei nelegalități a operațiunilor ca urmare a lipsei unei licențe în statul membru al consumatorului, în cazul în care – o astfel de licență pentru loteriile private (secundare) este exclusă prin lege – și această excludere este justificată de instanțele naționale pe baza pretinsei diferențe dintre un pariu plasat la un operator de stat cu privire la rezultatul unei loterii organizate de un stat și un pariu plasat la un organizator privat cu privire la rezultatul unei loterii de stat? 6) Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune recuperării mizelor pierdute în cursul participării la loterii (secundare) pe baza pretinsei nelegalități a operațiunilor ca urmare a lipsei unei licențe în statul membru al consumatorului, în cazul în care – o astfel de licență pentru loteriile private (secundare) este exclusă prin lege – și în cazul în care această excludere în favoarea organizatorilor de loterii de stat este justificată de instanțele naționale pe baza pretinsei diferențe între un pariu plasat la un operator de stat cu privire la rezultatul unei loterii organizate de un stat și un pariu plasat la un organizator privat cu privire la rezultatul unei aceleiași loterii de stat? 7) Articolul 56 TFUE și interzicerea abuzului de drept ([Hotărârea din 28 iulie 2016, Kratzer (C‑423/15, EU:C:2016:604)] trebuie interpretate în sensul că se opun cererii de restituire a mizelor pierdute întemeiate pe lipsa unei autorizații germane și pe îmbogățirea fără justă cauză atunci când organizatorul este licențiat și monitorizat de autoritățile din alt stat membru, iar activele creanței și cererile de plată a creanțelor jucătorului sunt garantate de dreptul statului membru în care este stabilit organizatorul?”

Prin scrisoarea din 5 ianuarie 2026, primită de Curte la 15 ianuarie 2026, instanța de trimitere a transmis observațiile pârâtelor din litigiul principal cu privire la concluziile avocatului general din 4 septembrie 2025.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile avocatului general, nici motivarea pe care se întemeiază acestea nu sunt obligatorii pentru Curte (Hotărârea din 29 ianuarie 2026, Keladis I și Keladis II, C‑72/24 și C‑73/24, EU:C:2026:51, punctul 63 și jurisprudența citată).

Trebuie de asemenea să se arate, în acest context, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile sau persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din acest statut să prezinte observații drept răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. Dezacordul unei părți sau al unei astfel de persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care avocatul general le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 29 ianuarie 2026, Keladis I și Keladis II, C‑72/24 și C‑73/24, EU:C:2026:51, punctul 64 și jurisprudența citată).

În speță, fără a solicita în mod formal redeschiderea fazei scrise sau orale a procedurii în fața Curții, pârâtele din litigiul principal au invocat totuși, la punctul 9.4 din observațiile lor menționate la punctul 36 din prezenta hotărâre, că nici în procedura în fața instanței de trimitere, nici în procedura în fața Curții nu aveau posibilitatea de a lua poziție cu privire la un aspect de drept care face obiectul concluziilor domnului avocat general, și anume stabilirea faptului dacă pretinsa încălcare a dreptului Uniunii trebuia considerată vădită în împrejurările speței.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În speță, Curtea dispune de toate informațiile necesare pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere. În plus, observațiile pârâtelor din litigiul principal evocate la punctul 36 din prezenta hotărâre nu evidențiază niciun fapt nou de natură să poată avea o influență decisivă asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe.

În aceste condiții, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

Guvernele german și italian contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară. În schimb, guvernul maltez contestă admisibilitatea primelor patru întrebări.

În această privință, guvernul german consideră în esență că există lacune în cererea de decizie preliminară, care nu ar cuprinde informațiile necesare pentru a permite Curții atât să înțeleagă contextul cauzei principale, cât și să se asigure că dreptul german este cel aplicabil în speță. În plus, acest guvern invocă aplicarea articolului 56 A din Legea privind jocurile de noroc malteză, care ar avea ca efect „să determine nelegalitatea […] acțiunilor în justiție introduse în Malta împotriva operatorilor de jocuri de noroc titulari ai unei licențe eliberate în Malta”. Or, odată ce această lege ar fi aplicabilă în speță, presupunând că ar fi conformă cu dreptul Uniunii, cererea de decizie preliminară nu ar fi relevantă pentru soluționarea litigiului principal.

Guvernul italian invocă în special Hotărârea din 11 martie 1980, Foglia (104/79, EU:C:1980:73), prin care Curtea s‑ar fi declarat necompetentă să se pronunțe cu privire la o cerere de decizie preliminară întrucât a considerat că părțile din litigiul principal urmăreau să obțină o condamnare a regimului fiscal francez al vinurilor licoroase prin intermediul unei proceduri în fața unei instanțe italiene între două părți care erau de acord cu rezultatul care trebuia obținut. Acest guvern remarcă, pe de o parte, că în speță acțiunea în restituire a fost introdusă în fața unei instanțe malteze în urma unei cesiuni a unei creanțe de rambursare, în condițiile în care instanțele germane ar fi admis în mod constant astfel de cereri, și, pe de altă parte, că părțile din litigiul principal au solicitat „împreună” o trimitere preliminară, reclamanta din litigiul principal susținând că o astfel de trimitere este necesară pentru „a asigura securitatea juridică și claritatea juridică a modelului său comercial”. Or, guvernul menționat amintește, menționând cu privire la acest aspect în special Hotărârea din 18 decembrie 2007, ZF Zefeser (C‑62/06, EU:C:2007:811, punctul 15), că misiunea încredințată Curții la articolul 267 TFUE nu este de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În plus, potrivit aceluiași guvern, o instanță malteză nu este cea mai în măsură să aprecieze obiectivele reglementării germane în materie de jocuri de noroc sau mijloacele adecvate pentru a proteja aceste obiective. Astfel, după cum ar reieși din Hotărârea din 22 ianuarie 2015, Stanley International Betting și Stanleybet Malta (C‑463/13, EU:C:2015:25, punctul 51), reglementarea jocurilor de noroc face parte dintre domeniile în care există divergențe considerabile de ordin moral, religios și cultural între statele membre. În vederea aplicării „scării de valori” naționale la care face referire această jurisprudență, ar fi competentă numai o instanță care aparține statului membru a cărui reglementare este vizată. În toate ipotezele, atunci când aplică dreptul german, instanța de trimitere ar trebui mai degrabă să se raporteze la interpretarea acestui drept de către instanțele germane, care ar fi statuat în mod repetat că restricțiile impuse de reglementarea germană în calea furnizării de servicii de jocuri de noroc erau conforme cu obiectivele stabilite de legiuitorul german.

Guvernul maltez, la rândul său, invocă printre altele Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia (244/80, EU:C:1981:302), și Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Bacardi‑Martini și Cellier des Dauphins (C‑318/00, EU:C:2003:41), subliniind, pe de o parte, jurisprudența Curții referitoare la litigiile fictive și, pe de altă parte, pe cea referitoare la faptul că necesitatea ca o instanță dintr‑un stat membru să se pronunțe cu privire la conformitatea dreptului unui alt stat membru cu dreptul Uniunii trebuie să reiasă într‑un mod deosebit de clar din cererea de decizie preliminară pentru ca Curtea să accepte să răspundă la aceasta. Acest guvern susține în special că instanța de trimitere nu a justificat suficient această necesitate în cauza principală în ceea ce privește primele patru întrebări.

La rândul său, deși subliniază că cererea de decizie preliminară prezintă lacune, Comisia arată, pe de o parte, că formularea unei acțiuni în fața unei instanțe pe care reclamantul o consideră în mai mare măsură susceptibilă să recurgă la posibilitatea pe care i‑o recunoaște articolul 267 TFUE nu constituie în sine un abuz. Pe de altă parte, s‑ar părea că există un litigiu veritabil între părțile din litigiul principal, în timp ce conformitatea cu articolul 56 TFUE a reglementării germane, al cărei domeniu de aplicare nu ar fi contestat, ar constitui în mod clar un aspect important pentru soluționarea litigiului principal, presupunând că această reglementare ar fi efectiv aplicabilă în speță.

Trebuie amintit, în primul rând, că, deși instanțele naționale sunt libere să sesizeze Curtea în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat și deși numai instanțele naționale au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei cu care sunt sesizate, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă acestor instanțe impune însă ca acestea să definească cadrul factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care sunt bazate întrebările [Ordonanța din 25 martie 2022, IP ș.a. (Stabilirea materialității faptelor din litigiul principal), C‑609/21, EU:C:2022:232, punctul 21, precum și jurisprudența citată].

În consecință, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că o constatare a inadmisibilității unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate. Cu toate acestea, nu se poate impune ca, înainte de a sesiza Curtea, instanța de trimitere să realizeze toate constatările de fapt și aprecierile de drept care îi revin în cadrul misiunii sale jurisdicționale. Astfel, este suficient ca obiectul litigiului principal, precum și implicațiile sale principale pentru ordinea juridică a Uniunii să reiasă din decizia de trimitere [a se vedea în acest sens Ordonanța din 25 martie 2022, IP ș.a. (Stabilirea materialității faptelor din litigiul principal), C‑609/21, EU:C:2022:232, punctele 24 și 25, precum și jurisprudența citată].

În acest context, trebuie arătat că, astfel cum s‑a expus la punctul 24 din prezenta hotărâre, în răspunsul său la cererea de lămuriri adresată Curții, instanța de trimitere a menționat printre altele elementele care au determinat‑o să considere că dreptul german era aplicabil litigiului principal și a precizat că Legea privind jocurile de noroc malteză nu era aplicabilă acestui litigiu.

Astfel în speță având în vedere informațiile pe care le cuprinde cererea de decizie preliminară, așa cum au fost confirmate și precizate în răspunsul acestei instanțe la această cerere de lămuriri, nu rezultă în mod vădit că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are legătură cu obiectul litigiului principal sau că problema cu care se confruntă instanța de trimitere este de natură ipotetică. În plus, Curtea dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

În special, pe de o parte, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se pună la îndoială relevanța dreptului german pentru soluționarea litigiului principal.

În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, un contract încheiat de un consumator cu un profesionist este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de această dispoziție, și anume ca respectivul profesionist să își desfășoare activitatea în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul sau ca, prin orice mijloace, să își direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză, și ca respectivul contractul să se înscrie în sfera activităților respective (Ordonanța din 14 martie 2024, N1 Interactive, C‑429/22, EU:C:2024:245, punctul 26 și jurisprudența citată). În speță, nu se contestă că jucătorul inițial avea reședința obișnuită în Germania, țară către care pârâtele din litigiul principal și‑au direcționat oferta de jocuri de noroc online. În consecință, dreptul german reglementează contractul încheiat între acest jucător și pârâtele respective.

Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 30 din concluzii, această considerație nu poate fi afectată de faptul că jucătorul respectiv a cedat ulterior creanța sa, o asemenea împrejurare nefiind susceptibilă să modifice natura contractului încheiat între același jucător și pârâtele din litigiul principal. Același lucru este valabil în ceea ce privește faptul, subliniat de guvernul german în observațiile sale scrise, că condițiile generale aplicabile acestui contract făceau trimitere la dreptul maltez.

Este adevărat că articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I prevede în mod expres că, în conformitate cu articolul 3 din acest regulament, părțile pot alege legea aplicabilă unui astfel de contract, cu condiția ca această alegere să nu aibă ca rezultat privarea consumatorului de protecția care îi este acordată prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul articolului 6 alineatul (1) din regulamentul menționat (Ordonanța din 14 martie 2024, N1 Interactive, C‑429/22, EU:C:2024:245, punctul 27 și jurisprudența citată).

Instanța de trimitere, a cărei competență de soluționare a litigiului principal în temeiul articolelor 4, 5, 17 și 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu este contestată, consideră, așadar, că alegerea dreptului aplicabil efectuată de pârâtele din litigiul principal și de jucătorul inițial, și anume alegerea dreptului maltez, este contrară acestei norme, în măsura în care, potrivit dreptului german, care, în lipsa unei astfel de alegeri, ar trebui să fie aplicabil, acest contract ar trebui considerat nul, întrucât obiectul său era nelegal, potrivit reglementării germane aplicabile în litigiul principal, și anume GlüStV din 2012.

În orice caz, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 31 din concluzii, pentru a stabili dacă contractul în discuție în litigiul principal avea un obiect nelegal, trebuie să se țină seama de interdicțiile prevăzute de dreptul țării în care trebuia executat acest contract, și anume în speță dreptul german. Deși, desigur, pârâtele din litigiul principal furnizau serviciile lor de jocuri de noroc din Malta, totuși aceste servicii erau utilizate de jucătorul inițial în Germania, țară din care acesta a participat la jocurile de noroc în discuție și din care a plasat mizele în cauză.

Pe de altă parte, chiar considerând că aplicarea articolului 56 A din Legea privind jocurile de noroc malteză ar fi putut determina caracterul ipotetic al întrebărilor adresate, instanța de trimitere a precizat, în răspunsul său la cererea de lămuriri menționată la punctul 24 din prezenta hotărâre, că acțiunea reclamantei din litigiul principal fusese introdusă la 21 ianuarie 2023, și anume înainte de 12 iunie 2023, data intrării în vigoare a acestei dispoziții care nu are efect retroactiv, și, în consecință, nu poate produce efecte asupra litigiului principal.

În al doilea rând, în ceea ce privește jurisprudența invocată de guvernele italian și maltez și în special cea rezultată din Hotărârea din 11 martie 1980, Foglia (104/79, EU:C:1980:73), din Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia (244/80, EU:C:1981:302), și din Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Bacardi‑Martini și Cellier des Dauphins (C‑318/00, EU:C:2003:41), este suficient să se constate, asemenea Comisiei, precum și asemenea domnului avocat general la punctele 38 și 86-89 din concluzii, că în speță nu rezultă că problema cu care este sesizată instanța de trimitere este ipotetică și că, prin urmare, răspunsul la întrebările adresate poate să nu fie, pentru acest motiv, necesar pentru soluționarea litigiului principal și nici că acest litigiu este fictiv.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se considere că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune o interdicție de organizare online a jocurilor de cazinou, în special a jocurilor de tip slot‑machine, precum și a jocurilor de pariuri, cum ar fi loteriile secundare, atunci când obiectivul său constă în orientarea instinctului natural al populației de a practica jocuri de noroc către canale ordonate și controlate, precum și în combaterea dezvoltării și a răspândirii jocurilor de noroc neautorizate pe piețele paralele, și aceasta, primo, atunci când există o cerere considerabilă de jocuri de tip slot‑machine online din partea jucătorilor, secundo, atunci când statul membru în cauză autorizează, pe de altă parte, jocuri similare, inclusiv loterii, în locații fizice, tertio, atunci când acest stat membru permite oferirea de pariuri sportive și hipice online de către operatori licențiați, precum și intermedierea de către operatori privați a vânzării de produse de loterii de stat și de alte loterii cu licență și,quarto, atunci când reglementarea statului membru al cărui operator care urmărește să ofere în special servicii de loterii secundare deține o licență vizează aceleași obiective precum cele ale reglementării statului membru care impune o interdicție generală de a oferi astfel de servicii.

Potrivit unei jurisprudențe constante, activitățile care constau în a permite utilizatorilor să participe, în schimbul unei remunerații, la un joc pe bani constituie activități de servicii, în sensul articolului 56 TFUE. În special, astfel de prestații intră în domeniul de aplicare al acestui articol atunci când prestatorul este stabilit într‑un alt stat membru decât cel în care este oferit serviciul, în special prin internet (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctele 40 și 41, precum și jurisprudența citată).

S‑a statuat în mod repetat că orice stat membru al cărui teritoriu ar fi vizat de o propunere de astfel de servicii care provin, prin internet, de la un astfel de operator păstrează posibilitatea de a‑i impune acestuia respectarea restricțiilor pe care le‑ar prevedea reglementarea sa în acest domeniu, cu condiția ca aceste restricții să îndeplinească cerințele care decurg din dreptul Uniunii, în special în ceea ce privește caracterul nediscriminatoriu și proporționalitatea acestora (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 44 și jurisprudența citată).

În această privință, în ceea ce privește justificările de natură să fie admise în prezența unor măsuri interne ce restrâng libera prestare a serviciilor, Curtea a arătat în mai multe rânduri că obiectivele urmărite prin legislațiile naționale adoptate în domeniul jocurilor și al pariurilor, luate în considerare în ansamblu, au legătură cel mai adesea cu protecția destinatarilor serviciilor respective și, mai general, a consumatorilor, precum și cu protecția ordinii sociale. Ea a subliniat de asemenea că astfel de obiective figurează printre motivele imperative de interes general care pot justifica atingeri aduse liberei prestări a serviciilor (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 45 și jurisprudența citată).

Reiese astfel din jurisprudența Curții că este de competența fiecărui stat membru să aprecieze dacă, în contextul scopurilor legitime pe care le urmărește, este necesar să interzică total sau parțial activitățile de această natură sau numai să le restrângă și să prevadă în acest scop modalități de control mai mult sau mai puțin stricte, necesitatea și proporționalitatea măsurilor adoptate astfel trebuind apreciate numai în raport cu obiectivele urmărite și cu nivelul de protecție pe care intenționează să îl asigure autoritățile naționale implicate (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 46 și jurisprudența citată).

Astfel, revine instanțelor naționale obligația de a verifica dacă o restricție decisă de un stat membru este de natură să asigure realizarea unuia sau a mai multe obiective invocate de statul membru în cauză, la nivelul de protecție urmărit de acesta, și dacă aceasta nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Stoß ș.a., C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, EU:C:2010:504, punctul 78, precum și jurisprudența citată).

În cadrul acestei aprecieri, instanțele naționale trebuie să țină seama de faptul că reglementarea jocurilor de noroc face parte dintre domeniile în care există divergențe considerabile de ordin moral, religios și cultural între statele membre și că, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene în materie, revine fiecărui stat membru sarcina de a aprecia, în aceste domenii, potrivit propriei scări de valori, cerințele pe care le presupune protecția intereselor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Stanleybet ș.a., C‑186/11 și C‑209/11, EU:C:2013:33, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

În acest scop, instanțele naționale trebuie, în special atunci când sunt chemate, precum în cauza principală, să aplice reglementarea în materie a unui alt stat membru, să utilizeze orice instrument procedural aflat la dispoziția lor și, dacă este cazul, să utilizeze procedura instituită prin articolul 267 TFUE.

În special, potrivit jurisprudenței, având în vedere puterea de apreciere de care dispun statele membre cu privire la determinarea nivelului de protecție a consumatorilor și a ordinii sociale în sectorul jocurilor de noroc, nu se impune, prin raportare la criteriul proporționalității, ca o măsură restrictivă edictată de autoritățile unui stat membru să corespundă unei concepții adoptate de toate statele membre în ceea ce privește modalitățile de protecție a interesului legitim în cauză (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 104 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, trebuie amintit în acest context că o reglementare națională nu este de natură să asigure realizarea obiectivelor invocate decât dacă răspunde efectiv preocupării privind atingerea acestora în mod coerent și sistematic (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Admiral Gaming Network ș.a., C‑475/20-C‑482/20, EU:C:2022:714, punctul 57, precum și jurisprudența citată).

În speță, ținând seama de jurisprudența citată la punctul 65 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate, mai întâi, că obiectivul care constă în orientarea instinctului natural al populației de a practica jocuri de noroc către canale ordonate și supravegheate, precum și în combaterea dezvoltării și a răspândirii jocurilor de noroc neautorizate pe piețele paralele urmărește să protejeze, pe de o parte, destinatarii serviciilor în cauză, și anume consumatorii, și, pe de altă parte, ordinea socială în sectorul jocurilor de noroc. În consecință, acesta poate justifica atingeri aduse liberei prestări a serviciilor.

Pe de altă parte, este necesar să se observe că instanța de trimitere nu menționează niciun element susceptibil să demonstreze că reglementarea națională în discuție în litigiul principal conține norme discriminatorii în privința operatorilor stabiliți în alte state membre.

Având în vedere aceste constatări, trebuie, în continuare, să se examineze, pe de o parte, dacă o reglementare care prezintă caracteristicile evidențiate de instanța de trimitere este de natură să garanteze realizarea obiectivului vizat la punctul 72 din prezenta hotărâre, iar aceasta la nivelul de protecție urmărit de statul membru în cauză, precum și în mod coerent și sistematic, și, pe de altă parte, dacă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.

Trebuie amintit în această privință că, potrivit jurisprudenței, în prezența unor întrebări destinate să permită unei instanțe naționale să aprecieze conformitatea cu dreptul Uniunii a dispozițiilor naționale, Curtea poate furniza elementele de interpretare a dreptului Uniunii care vor permite acestei instanțe să soluționeze problema juridică cu care este sesizată. Aceeași situație se regăsește atunci când este vorba despre aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor unui alt stat membru decât cel al instanței de trimitere (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1989, Eau de Cologne & Parfümerie‑Fabrik 4711, C‑150/88, EU:C:1989:594, punctul 12; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 decembrie 2022, Luxury Trust Automobil, C‑247/21, EU:C:2022:966, punctul 67 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, faptul că reglementarea în discuție în litigiul principal autorizează oferirea de jocuri similare, inclusiv de loterii, în locații fizice, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că caracteristicile proprii ofertei de jocuri de noroc prin internet se pot dovedi o sursă de riscuri de natură diferită și de o importanță sporită în materie de protecție a consumatorilor și în special a tinerilor și a persoanelor care au o înclinație deosebită către jocuri sau care pot dezvolta o astfel de înclinație, în raport cu piețele tradiționale ale unor astfel de jocuri. În afară de lipsa de contact direct între consumator și operator, facilitatea deosebită și permanența accesului la jocurile propuse pe internet, precum și volumul și frecvența potențial ridicate ale unei astfel de oferte cu caracter internațional, într‑un mediu care în plus se caracterizează prin izolarea jucătorului, anonimatul și absența unui control social, constituie tot atâția factori de natură să favorizeze dezvoltarea dependenței de joc și cheltuieli excesive legate de acesta, precum și, prin urmare, să determine creșterea consecințelor negative care au legătură cu acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 103, Hotărârea din 30 iunie 2011, Zeturf, C‑212/08, EU:C:2011:437, punctul 80, precum și Hotărârea din 28 februarie 2018, Sporting Odds, C‑3/17, EU:C:2018:130, punctul 41 și jurisprudența citată).

Astfel, având în vedere puterea de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește stabilirea nivelului de protecție a consumatorilor și a ordinii sociale în sectorul jocurilor de noroc, o măsură de interzicere care vizează toate ofertele de jocuri de noroc prin internet poate în principiu să fie considerată de natură să urmărească obiective legitime precum cel menționat la punctul 72 din prezenta hotărâre, chiar în condițiile în care oferta de astfel de jocuri rămâne autorizată pe canale mai tradiționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctele 104 și 105, precum și jurisprudența citată).

În al doilea rând, împrejurarea evocată de instanța de trimitere potrivit căreia, în pofida acestei interdicții, în Germania ar exista o cerere considerabilă de jocuri de tip slot‑machine online din partea jucătorilor nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, existența unei cereri considerabile de asemenea servicii online nu înseamnă nicidecum că nu există un număr la fel de considerabil de jucători care, din cauza reglementării restrictive în discuție în litigiul principal, deviază de la serviciile oferite online pentru a le utiliza pe cele oferite în locații fizice. În consecință, o asemenea împrejurare nu poate demonstra că reglementarea în discuție în litigiul principal nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului vizat la punctul 82 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, în al treilea rând, împrejurarea că anumite tipuri de jocuri de noroc online, și anume pariurile sportive și hipice, precum și intermedierea vânzării de produse ale loteriilor de stat și ale altor loterii cu licență, nu fac obiectul interdicției în discuție în litigiul principal, Curtea a statuat că diversele tipuri de jocuri de noroc pot prezenta diferențe importante, mai ales în ceea ce privește modalitățile concrete de organizare, volumul mizelor și al câștigurilor care le caracterizează, numărul de jucători potențiali, prezentarea, frecvența, durata scurtă sau caracterul repetitiv al acestora și reacțiile pe care le suscită la jucători (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 62, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2010, Stoß ș.a., C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, EU:C:2010:504, punctul 95).

Astfel, împrejurarea că diversele tipuri de jocuri sunt supuse unele dintre ele unui monopol public, altele unui regim de autorizări eliberate unor operatori privați nu poate să conducă singură la lipsirea de justificare, în raport cu obiectivele legitime pe care le urmăresc, a măsurilor care, precum monopolul public, ar apărea prima facie drept cele mai restrictive și cele mai performante. Astfel, o asemenea diferență de regimuri juridice nu este ca atare de natură să afecteze aptitudinea unui astfel de monopol public de a atinge obiectivul de prevenire a incitării cetățenilor la cheltuieli excesive legate de joc și de combatere a dependenței de acesta pentru care a fost instituit (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctul 63).

În speță, pariurile sportive diferă în mod substanțial de alte jocuri de noroc online, precum jocurile de cazinou, în măsura în care, pe de o parte, prin obiectul lor, se adresează unui cerc de jucători mai restrâns și, pe de altă parte, frecvența lor depinde de cea a evenimentelor sportive la care se referă. Aceste constatări sunt valabile cu atât mai mult pentru pariurile hipice online, care de altfel, potrivit declarațiilor guvernului german din ședință, nu reprezentau în anul 2020 decât o cotă foarte redusă din piața relevantă.

În schimb, jocurile de cazinou pe internet sunt susceptibile să atragă orice tip de public și în special un public deosebit de tânăr și ca urmare a prezentării lor grafice și a normelor în general simple care le reglementează. Pe de altă parte, frecvența potențială de acces la acest tip de jocuri nu cunoaște în principiu nicio limită.

Considerațiile expuse la punctul 81 cu privire la pariurile sportive sunt valabile și în ceea ce privește intermedierea de către operatori privați a vânzării de produse de loterie, în special în ceea ce privește frecvența potențială de acces, precum și modalitățile concrete de organizare a unor astfel de loterii, organizare rezervată în Germania unor operatori publici.

În plus, din punctul de vedere al garanțiilor oferite jucătorilor în caz de câștig, guvernul belgian și în esență guvernul german au afirmat în ședință că loteriile secundare nu pot fi comparate cu loteriile „primare”, în măsura în care riscul de neplată în cazul unor câștiguri importante este aproape inexistent în cadrul acestora din urmă, sumele corespunzătoare câștigurilor potențiale fiind în principiu disponibile înainte de tragere.

În acest context, este necesar să se arate că instanța de trimitere exprimă de asemenea îndoieli care ar decurge din faptul că statul membru în cauză pare să nu fi dovedit că deținea, înainte de adoptarea reglementării în discuție în litigiul principal, dovezi științifice care să demonstreze că jocurile neautorizate prezintă pericole specifice.

În această privință, Curtea a statuat că, dacă un stat membru intenționează să se prevaleze de un obiectiv de natură să legitimeze obstacolul din calea libertății de a presta servicii rezultat dintr‑o măsură națională restrictivă, acestuia îi revine obligația de a furniza instanței sesizate pentru a se pronunța asupra acestei probleme toate elementele de natură să îi permită să se asigure că măsura respectivă îndeplinește cu adevărat cerințele ce decurg din principiul proporționalității (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Stoß ș.a., C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, EU:C:2010:504, punctul 71, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că nu se poate deduce de aici că un stat membru ar fi privat de posibilitatea de a dovedi că o măsură internă restrictivă îndeplinește astfel de cerințe numai pentru motivul că acest stat membru nu este în măsură să prezinte studii care ar fi servit drept bază pentru adoptarea reglementării în cauză (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Stoß ș.a., C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, EU:C:2010:504, punctul 72).

Prin urmare, împrejurarea menționată la punctul 85 din prezenta hotărâre nu poate în sine să repună în discuție proporționalitatea și în special caracterul adecvat al reglementării în discuție în litigiul principal.

De altfel, trebuie să se observe că informațiile furnizate Curții, astfel cum rezultă în special din observațiile scrise ale guvernului german întemeiate pe comentariile oficiale ale GlüStV din 2012, urmăresc să demonstreze existența unor elemente susceptibile să dovedească proporționalitatea și în special caracterul adecvat al reglementării în discuție în litigiul principal.

În al patrulea rând, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o interdicție precum cea a loteriilor secundare poate fi considerată justificată atunci când reglementarea statului membru al cărui operator în cauză deține o licență vizează aceleași obiective precum cele ale reglementării statului membru de destinație.

În această privință, este suficient să se amintească faptul că, având în vedere lipsa armonizării la nivelul Uniunii a reglementării sectorului jocurilor de noroc oferite online, precum și divergențele semnificative dintre obiectivele urmărite și dintre nivelurile protecției urmărite de reglementările diferitor state membre, simplul fapt că un operator oferă în mod legal servicii într‑un stat membru, în care este stabilit și în care în principiu este supus deja unor condiții legale și unor controale din partea autorităților competente ale acestui din urmă stat, nu poate fi considerat o garanție suficientă de protecție a consumatorilor naționali împotriva riscurilor de fraudă și de criminalitate, având în vedere dificultățile care pot fi întâmpinate, într‑un asemenea context, de autoritățile statului membru de stabilire în evaluarea calităților și a probității profesionale a operatorilor în cauză (Hotărârea din 15 septembrie 2011, Dickinger și Ömer, C‑347/09, EU:C:2011:582, punctul 96, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că, chiar dacă s‑ar considera că două state membre urmăresc, în cadrul reglementărilor lor respective în materie de jocuri de noroc, obiective similare sau chiar identice, nu numai nivelul protecției urmărit de fiecare dintre ele și mijloacele de atingere a acestuia sunt susceptibile să difere, ci, în plus, dificultățile potențiale identificate la punctul precedent din prezenta hotărâre nu pot fi considerate în mod necesar ca fiind înlăturate.

Prin urmare, elementele invocate de instanța de trimitere nu sunt susceptibile să pună în discuție nici proporționalitatea, nici coerența, nici caracterul sistematic al unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de afirmația pârâtelor din litigiul principal potrivit căreia interdicția în discuție în litigiul principal coexistă cu un regim de autorizare prealabilă sub forma unor concesiuni prevăzut pentru jocurile de tip slot‑machine pe internet în landul Schleswig‑Holstein. Guvernul german a recunoscut în ședință că landul Schleswig‑Holstein a aderat la GlüStV din 2012 abia la 9 februarie 2013. Totuși, acesta a arătat de asemenea, pe de o parte, că reglementarea mai permisivă adoptată de acest land nu fusese aplicabilă decât pentru o scurtă perioadă și, pe de altă parte, că, contrar celor susținute de guvernul maltez în ședință, cele câteva concesiuni care continuaseră să existe după anul 2013 fuseseră limitate la teritoriul landului în cauză.

Or, astfel cum a statuat Curtea, presupunând chiar că reglementarea unui land, mai permisivă decât cea în vigoare în celelalte landuri, ar putea eventual să afecteze coerența de ansamblu a reglementării în cauză, situația juridică derogatorie a unui land limitată ratione temporis și ratione loci nu poate, în împrejurările cauzei principale, să repună în discuție într‑o formă gravă aptitudinea restricțiilor aplicabile în toate celelalte landuri de a îndeplini obiectivele legitime de interes general pe care le urmăresc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Digibet și Albers, C‑156/13, EU:C:2014:1756, punctul 36).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima, la a doua și la a patra întrebare că articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care impune o interdicție a organizării online a jocurilor de cazinou, în special a jocurilor de tip slot‑machine, precum și a jocurilor de pariuri, cum ar fi loteriile secundare, atunci când obiectivul său constă în orientarea instinctului natural al populației de a practica jocuri de noroc către canale ordonate și supravegheate, precum și în combaterea dezvoltării și a răspândirii jocurilor de noroc neautorizate pe piețele paralele, chiar dacă: – există o cerere considerabilă de jocuri de tip slot‑machine online din partea jucătorilor; – pe de altă parte, statul membru în cauză autorizează jocuri similare, inclusiv loterii în locații fizice; – acest stat membru permite oferirea de pariuri sportive și hipice online de către operatori licențiați, precum și intermedierea de către operatori privați a vânzării de produse de loterii de stat și de alte loterii cu licență și – reglementarea statului membru al cărui operator care urmărește să ofere în special servicii de loterii secundare deține o licență vizează aceleași obiective precum cele ale reglementării statului membru care impune o interdicție generală de a oferi astfel de servicii.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune recunoașterii, în cadrul unui anumit litigiu, a consecințelor juridice ale unei interdicții a jocurilor de cazinou online atunci când, ulterior faptelor susceptibile să dea naștere acestor consecințe, a fost adoptată o decizie de înlocuire a acestei interdicții cu un sistem de autorizare prealabilă și a fost instituită o perioadă de tranziție în cursul căreia ofertele de jocuri susceptibile să fie conforme cu viitoarea reglementare vor fi acceptate sub rezerva respectării anumitor cerințe.

Trebuie amintit că, cu ocazia controlului proporționalității pe care trebuie să îl exercite o instanță națională, aceasta din urmă trebuie să efectueze o apreciere globală a împrejurărilor referitoare la adoptarea și la punerea în aplicare a reglementării restrictive în cauză, potrivit unei abordări dinamice, iar nu statice, în sensul că trebuie să țină seama de evoluția circumstanțelor ulterior adoptării acestei reglementări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2017, Online Games ș.a., C‑685/15, EU:C:2017:452, punctele 52 și 53, precum și jurisprudența citată, și Ordonanța din 18 mai 2021, Fluctus ș.a., C‑920/19, EU:C:2021:395, punctul 46).

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, simpla împrejurare constând în modificarea cadrului de reglementare aplicabil într‑un stat membru nu poate repune în discuție proporționalitatea și coerența acestuia, astfel cum era în vigoare înainte de această modificare. Astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, o politică de expansiune controlată a activităților de jocuri de noroc, precum înlocuirea regimului de interdicție cu un regim de autorizare prealabilă, poate fi coerentă atât cu obiectivul care constă în prevenirea exploatării activităților de jocuri de noroc în scopuri infracționale sau frauduloase, cât și cu cel privind prevenirea incitării la efectuarea unor cheltuieli excesive legate de jocuri și cu cel care vizează combaterea dependenței de acestea, dirijând consumatorii către oferta ce emană de la operatorii autorizați, ofertă despre care se presupune că este în același timp ferită de elemente infracționale și concepută pentru a‑i proteja mai bine pe consumatori de cheltuielile excesive și de dependența de joc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2018, Sporting Odds, C‑3/17, EU:C:2018:130, punctul 29).

Pentru a se atinge acest obiectiv de canalizare către circuite controlate, operatorii autorizați trebuie să constituie o alternativă fiabilă, dar în același timp atractivă la o activitate interzisă, ceea ce poate implica printre altele recurgerea la noi tehnici de distribuție (Hotărârea din 28 februarie 2018, Sporting Odds, C‑3/17, EU:C:2018:130, punctul 29). Cu toate acestea, rezultă din jurisprudență că, dacă un stat membru face o reformă prin care introduce un regim de autorizare administrativă prealabilă în ceea ce privește oferta anumitor tipuri de jocuri de noroc, aceasta trebuie întemeiată pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în prealabil, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale pentru ca aceasta să nu poată fi utilizată în mod arbitrar (a se vedea Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 55 și jurisprudența citată).

Or, o politică de expansiune controlată a activităților de jocuri de noroc nu poate fi considerată coerentă decât dacă, pe de o parte, activitățile infracționale și frauduloase legate de jocuri și, pe de altă parte, dependența de jocuri puteau constitui, la data faptelor din litigiul principal, o problemă pentru statul membru în cauză și dacă o expansiune a activităților autorizate și reglementate ar fi fost de natură să remedieze o asemenea problemă (a se vedea Hotărârea din 28 februarie 2018, Sporting Odds, C‑3/17, EU:C:2018:130, punctul 31, precum și Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary ș.a., C‑98/14, EU:C:2015:386, punctul 71 și jurisprudența citată).

În speță, asemenea împrejurări și în special cererea considerabilă de jocuri de tip slot-machine online, evocat de altfel de instanța de trimitere, precum și existența unei „piețe paralele” a serviciilor în cauză sunt cele care, astfel cum a arătat guvernul german atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, au motivat reformele introduse în Germania, vizate de a treia întrebare.

În aceste condiții, faptul că, în cursul unei perioade de tranziție, landurile ar fi decis, prin circulara menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, să nu aplice cadrul de reglementare existent decât în privința furnizorilor de jocuri care nu pot îndeplini cerințele viitoarei reglementări nu poate avea vreun efect în ceea ce privește consecințele juridice care ar trebui, dacă este cazul, să fie recunoscute interdicției în discuție în litigiul principal.

Astfel, pe de o parte, un asemenea regim tranzitoriu de exceptare pare să urmărească să asigure că trecerea de la regimul în discuție în litigiul principal la un regim mai permisiv se va efectua în cele mai bune condiții de securitate juridică posibilă. Pe de altă parte, aplicabilitatea unui astfel de regim tranzitoriu în cazul unui furnizor de jocuri precum pârâtele din litigiul principal nu poate fi, în cadrul unui litigiu precum litigiul principal, decât ipotetică. De altfel, presupunând chiar că acest regim tranzitoriu a putut fi aplicat în anumite cazuri, o asemenea împrejurare nu poate în sine să repună în discuție coerența și caracterul adecvat al regimului juridic în discuție în litigiul principal și nu rezultă că poate să conducă la un rezultat contrar obiectivului urmărit (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2010, Carmen Media Group, C‑46/08, EU:C:2010:505, punctele 106 și 110).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune recunoașterii, în cadrul unui anumit litigiu, a consecințelor juridice ale unei interdicții a jocurilor de cazinou online atunci când, ulterior faptelor susceptibile să dea naștere acestor consecințe, a fost adoptată o decizie de înlocuire a acestei interdicții cu un sistem de autorizare prealabilă și a fost instituită o perioadă de tranziție în cursul căreia ofertele de jocuri susceptibile să fie conforme cu viitoarea reglementare vor fi acceptate sub rezerva respectării anumitor cerințe.

Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune recunoașterii nulității unui contract încheiat între un consumator care are reședința într‑un stat membru și un operator care oferă servicii de loterii secundare online dintr‑un alt stat membru atunci când, potrivit reglementării primului stat membru, eliberarea unei licențe pentru organizarea unor astfel de pariuri este exclusă pentru operatorii privați.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, din cererea de decizie preliminară reiese că, potrivit reglementării în discuție în litigiul principal, astfel cum a fost interpretată de instanțele germane, loteriile secundare sunt considerate simple pariuri pe internet care fac astfel obiectul interdicției jocurilor de noroc online care este aplicabilă în litigiul principal.

Prin urmare, împrejurarea că, potrivit reglementării în discuție în litigiul principal, organizarea loteriilor este rezervată operatorilor publici nu poate avea vreo incidență asupra soluționării litigiului principal. Astfel, pe de o parte, potrivit instanței de trimitere, acest litigiu nu privește decât mizele pierdute în cadrul participării jucătorului inițial la loterii secundare și, pe de altă parte, potrivit explicațiilor furnizate de guvernul german atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, organizarea și intermedierea unor astfel de loterii erau, potrivit acestei reglementări, interzise oricărui operator, iar nu numai operatorilor care nu sunt controlați de stat.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea și la cea de a șasea întrebare că articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune recunoașterii nulității unui contract încheiat între un consumator care are reședința într‑un stat membru și un operator care oferă servicii de loterii secundare online dintr‑un alt stat membru atunci când, potrivit reglementării primului stat membru, eliberarea unei licențe pentru organizarea unor astfel de pariuri este exclusă pentru operatorii privați.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE și principiul interzicerii abuzului de drept trebuie interpretate în sensul că se opun ca un consumator care a participat, din statul membru în care are reședința obișnuită, la jocuri de noroc propuse pe internet de un operator care nu dispune de o licență eliberată de acest stat membru, ci de un alt stat membru, să introducă împotriva acestui operator o acțiune civilă în restituire a mizelor pe care le‑a plasat, pe temeiul nulității contractului de jocuri de noroc în cauză, în conformitate cu dreptul contractelor aplicabil.

Trebuie arătat în această privință, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 30 din concluzii, că problema dacă un anumit contract este nevalid atunci când obiectul său este nelegal și dacă această nevaliditate determină, pentru fiecare parte, un drept la restituirea avantajelor pe care le‑a primit în temeiul acestui contract intră sub incidența dreptului care reglementează contractul menționat în temeiul articolului 10 alineatul (1) și al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul Roma I. Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53-58 din prezenta hotărâre, dreptul care reglementează contractul încheiat între jucătorul inițial și pârâtele din litigiul principal este dreptul german.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 93 din concluzii, în măsura în care, astfel cum reiese din considerațiile formulate cu privire la primele șase întrebări, articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări precum cea descrisă de instanța de trimitere, nulitatea unui contract precum cel încheiat între jucătorul inițial și pârâtele din litigiul principal a cărui cauză ar fi nelegală potrivit acestei reglementări nu poate constitui o restricție distinctă privind libera prestare a serviciilor, care necesită o apreciere distinctă a legalității sale, ci ar fi consecința necesară a nelegalității acestui contract.

Desigur, potrivit jurisprudenței invocate de instanța de trimitere, justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele Uniunii (Hotărârea din 28 iulie 2016, Kratzer, C‑423/15, EU:C:2016:604, punctul 37). Cu toate acestea, astfel cum a arătat domnul avocatul general la punctul 94 din concluzii, în speță, acțiunea în restituire introdusă în litigiul principal este întemeiată nu pe dreptul Uniunii, ci în întregime pe dreptul german.

În plus, deși este adevărat că nu este exclus ca, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, jucătorul să fi putut utiliza serviciile oferite de o întreprindere precum pârâtele din litigiul principal, fiind pe deplin conștient de o interdicție precum cea aplicabilă acestui litigiu și de eventualele sale consecințe, o asemenea problemă nu poate fi soluționată decât în temeiul dreptului național aplicabil.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a șaptea întrebare că articolul 56 TFUE și principiul interzicerii abuzului de drept trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un consumator care a participat, din statul membru în care are reședința obișnuită, la jocuri de noroc propuse pe internet de un operator care nu dispune de o licență eliberată de acest stat membru, ci de un alt stat membru, să introducă împotriva acestui operator o acțiune civilă în restituire a mizelor pe care le‑a plasat, pe temeiul nulității contractului de jocuri de noroc în cauză, în conformitate cu dreptul contractelor aplicabil.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

16 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 593/2008

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012

Dreptul german

GlüStV din 2012

Codul civil german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la prima, la a doua și la a patra întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a cincea și la a șasea întrebare

Cu privire la a șaptea întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată