Hotărârea Curții (Camera a treia) din 3 aprilie 2025.#AE ș.a. împotriva lui BA ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de tribunal du travail de Liège.#Trimitere preliminară – Politica socială – Transferuri de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Directiva 2001/23/CE – Articolul 5 alineatul (1) – Noțiunea de «procedură de faliment» – Transfer al unei întreprinderi care intervine în urma unei declarări a falimentului după pregătirea transferului în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară.#Cauza C-431/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AE, CO, DU și alți 19 foști lucrători concediați de WIBRA BELGIË SA, pe de o parte, și BA, EP și RI, acționând în calitate de lichidatori ai WIBRA BELGIË SA, precum și WIBRA BELGIË SRL, pe de altă parte, în legătură cu o pretinsă încălcare din partea acestor societăți a obligațiilor de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor în cadrul concedierii lor colective.

Considerentul (3) al Directivei 2001/23 are următorul cuprins: „Sunt necesare dispoziții pentru protecția lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute.”

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede: „(a) Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni. (b) Sub rezerva literei (a) și a următoarelor dispoziții ale prezentului articol, se consideră transfer în sensul prezentei directive cel al unei unități care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară. […]”

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată: „Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului. Statele membre pot prevedea ca, după data transferului, cedentul și cesionarul să fie responsabili, împreună și separat, de obligațiile care au decurs anterior datei transferului dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului.”

Articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din aceeași directivă prevede: „Transferul unei întreprinderi, unități sau al unei părți din întreprindere sau unitate nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.”

Articolul 5 din Directiva 2001/23 prevede: „(1) Cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate, în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care se află sub controlul unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic autorizat de o autoritate competentă). […] (4) Statele membre iau măsuri adecvate pentru a preveni folosirea abuzivă a procedurilor de insolvabilitate care au drept scop privarea lucrătorilor de drepturile care rezultă din prezenta directivă.”

Convenția colectivă de muncă nr. 32 bis din 7 iunie 1985 privind menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului ca urmare a unui transfer convențional al unei întreprinderi și de reglementare a drepturilor lucrătorilor preluați în cazul preluării activelor după faliment a transpus în dreptul belgian Directiva 2001/23.

Potrivit articolului 1 din această convenție colectivă de muncă, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „CCT nr. 32 bis”): „Prezenta convenție colectivă de muncă are ca obiect […] garantarea: 1° pe de o parte, a menținerii drepturilor lucrătorilor în toate cazurile de schimbare a angajatorului ca urmare a transferului convențional al unei întreprinderi sau al unei părți de întreprindere; 2° pe de altă parte, a anumitor drepturi ale lucrătorilor preluați în cazul preluării activelor după faliment.”

Capitolul II din CCT nr. 32 bis cuprinde articolele 6-10 din aceasta.

Articolul 6 primul paragraf din CCT nr. 32 bis precizează că capitolul II din aceasta, consacrat drepturilor lucrătorilor în situația schimbării angajatorului în urma unui transfer convențional de întreprindere, „se aplică în cazul oricărei schimbări a angajatorului rezultate dintr‑un transfer convențional al unei întreprinderi sau al unei părți de întreprindere, cu excluderea cazurilor prevăzute în capitolul III din această convenție colectivă de muncă”.

Articolul 7 din CCT nr. 32 bis prevede: „Drepturile și obligațiile cedentului care decurg din contracte de muncă existente la data transferului în sensul articolului 1 punctul 1 sunt, ca urmare a acestui transfer, transferate cesionarului.”

Potrivit articolului 8 din CCT nr. 32 bis: „Cedentul și cesionarul sunt obligați in solidum la plata datoriilor existente la data transferului în sensul articolului 1 punctul 1 și rezultate din contractele de muncă existente la această dată […]”

Articolul 9 din CCT nr. 32 bis prevede: „Schimbarea angajatorului nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cedent sau pentru cesionari. Cu toate acestea, lucrătorii care își schimbă angajatorul pot fi concediați din motive grave sau economice, tehnice ori organizatorice, care determină schimbări în domeniul ocupării forței de muncă.”

În conformitate cu capitolul III din CCT nr. 32 bis, nu există, în schimb, nici un transfer al datoriilor sociale ale cedentului către cesionar, nici solidaritatea acestuia din urmă cu cedentul atunci când transferul de întreprindere are loc după un faliment.

La 30 iulie 2020, tribunal de l’entreprise de Gand (Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent, Belgia) a deschis o procedură de reorganizare judiciară a WIBRA BELGIË SA la cererea acestei societăți, căreia i s‑a acordat suspendarea până la 30 octombrie 2020, în conformitate cu dispozițiile Codului de drept economic (denumit în continuare „CDE”) care reglementează această procedură, în versiunea aplicabilă situației de fapt din cauza principală. În aceeași zi, acest tribunal i‑a desemnat pe BA, EP și RI drept administratori judiciari, încredințându‑le misiunea de a organiza și de a transfera în tot sau în parte activitățile acestei societăți.

La 21 septembrie 2020, acești trei administratori judiciari au reținut oferta de preluare a WIBRA BELGIË SA prezentată de societatea‑mamă a acesteia, WIBRA NEDERLAND BV, având ca obiect 36 de spații comerciale și 183 dintre cei 439 de salariați ai WIBRA BELGIË SA.

La 30 septembrie 2020 a fost constituită WIBRA BELGIË SRL, cu un obiectiv de preluare și de continuare a unei părți dintre activitățile exercitate anterior de WIBRA BELGIË SA.

La 8 octombrie 2020, cererea respectivilor administratori judiciari având ca obiect omologarea ofertei de preluare menționate la punctul 17 din prezenta hotărâre a fost respinsă de tribunal de l’entreprise de Gand (Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent). Astfel, acesta a statuat că ea era contrară Convenției colective de muncă nr. 102 din 5 octombrie 2011 privind menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului ca urmare a unei reorganizări judiciare prin transfer sub autoritatea justiției și Directivei 2001/23, în măsura în care această ofertă prevedea că obligațiile referitoare la plata „indemnizației de concediu” și a „primei de sfârșit de an” a salariaților WIBRA BELGIË SA care urmau să fie preluați, aferente prestațiilor lor de muncă până la data omologării ofertei menționate, vor fi suportate pro rata temporis de WIBRA BELGIË SA.

Printr‑o altă hotărâre din aceeași zi, tribunal de l’entreprise de Gand (Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent) a declarat falimentul WIBRA BELGIË SA și i‑a desemnat pe BA, EP și RI în calitate de lichidatori. Din decizia de trimitere reiese că membrii personalului acestei societăți au fost imediat informați cu privire la această hotărâre și la decizia de încetare a contractului lor de muncă, în schimbul plății unei indemnizații compensatorii de preaviz.

La 9 octombrie 2020, acești lichidatori au cedat o parte din activele mobile corporale și necorporale ale WIBRA BELGIË SA către WIBRA BELGIË SRL. Dintre toți lucrătorii concediați, în număr de 439, 183 au fost reangajați de WIBRA BELGIË SRL. Într‑o scrisoare adresată în cursul anului 2021 consilierului unor foști salariați ai WIBRA BELGIË SA, lichidatorii menționați au precizat că în cursul procedurii de reorganizare judiciară nu fusese transferat nici personal, nici vreo activitate.

La 21 iunie 2021, reclamanții din litigiul principal, în număr de 22, care sunt foști salariați ai WIBRA BELGIË SA care nu au fost reangajați de WIBRA BELGIË SRL, au introdus o acțiune împotriva acestor două societăți la tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia), care este instanța de trimitere. La 30 iunie 2021, alți 38 de lucrători care se află în aceeași situație au solicitat să intervină în cadrul cauzei principale.

Acești 60 de lucrători susțin că obligațiile de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor în cazul concedierii colective nu au fost respectate în cadrul procedurii de reorganizare judiciară a WIBRA BELGIË SA, ceea ce ar constitui o culpă contractuală care le conferă un drept la despăgubire. În plus, acești lucrători apreciază că WIBRA BELGIË SRL trebuie declarată răspunzătoare în solidar pentru această despăgubire.

Instanța de trimitere arată că, deși dreptul belgian exclude în mod specific respectarea obligațiilor de informare și de consultare a reprezentanților personalului în cazul concedierii colective în ipoteza falimentului societății în cauză, o astfel de excludere nu este prevăzută în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară. Astfel, instanța de trimitere consideră că WIBRA BELGIË SA avea, înainte de pronunțarea hotărârii de faliment și în pofida procedurii de reorganizare judiciară, obligația de a pune în aplicare procedura de informare și de consultare a reprezentanților lucrătorilor anterior concedierii colective în discuție în litigiul principal, ceea ce nu ar fi făcut. În consecință, WIBRA BELGIË SA ar fi obligată, în privința celor 60 de lucrători în cauză, la plata de daune interese pentru încălcarea obligațiilor sale în materie de informare și de consultare prealabile concedierii colective.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă WIBRA BELGIË SRL poate fi considerată de asemenea responsabilă pentru această obligație de reparare.

În această privință, ea arată, în primul rând, că societatea respectivă nu avea nicio răspundere în ceea ce privește funcționarea WIBRA BELGIË SA. Prin urmare, WIBRA BELGIË SRL nu ar putea fi considerată responsabilă pentru fapta culpabilă săvârșită de WIBRA BELGIË SA decât în măsura în care este considerată cesionara drepturilor și obligațiilor WIBRA BELGIË SA în cadrul unui transfer convențional de întreprinderi, în sensul articolelor 7 și 8 din CCT nr. 32 bis.

În al doilea rând, această instanță subliniază că, în pofida refuzului de omologare judiciară a ofertei de preluare prezentate în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, proiectul de cesiune parțială a WIBRA BELGIË SA pregătit în cursul acestei proceduri a fost în cele din urmă executat în ziua următoare pronunțării hotărârii de faliment, de către aceiași administratori judiciari care solicitaseră anterior omologarea ofertei de preluare corespunzătoare acestui proiect, acționând în prezent în calitate de lichidatori.

În al treilea rând, instanța menționată consideră că o astfel de operațiune trebuie calificată drept „pre‑pack cession”, ceea ce ar trebui să permită cesionarului să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 5 din Directiva 2001/23, în măsura în care această operațiune este reglementată de acte cu putere de lege sau de norme administrative. Or, potrivit instanței de trimitere, nu existau în dreptul belgian asemenea dispoziții la data faptelor în discuție în litigiul principal.

Astfel, deși faza pregătitoare a cesiunii WIBRA BELGIË SA s‑a desfășurat sub supravegherea administratorilor judiciari desemnați de instanța competentă în cadrul procedurii de reorganizare judiciară și, prin urmare, se poate considera că a fost reglementată de dispoziții legale, a doua fază a acestei operațiuni, și anume transferul de active și de personal, a fost imediat subsecventă refuzului acestei instanțe de a omologa oferta de preluare elaborată în cadrul acestei proceduri de reorganizare judiciară.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere mai reiese că la data la care a avut loc transferul în discuție în litigiul principal nu era în vigoare nicio reglementare juridică întrucât ea a fost introdusă în acest cod abia prin Legea din 21 martie 2021.

În aceste condiții, tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 5 alineatul (1) din Directiva [2001/23] trebuie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede, potrivit căreia articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului, nu este îndeplinită atunci când transferul în tot sau în parte al unei întreprinderi este pregătit anterior deschiderii unei proceduri de faliment care vizează lichidarea bunurilor cedentului, în speță în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară, care se încheie printr‑un acord de cesiune a cărui omologare este refuzată de instanța competentă, ulterior pus în aplicare imediat după declararea falimentului, fără aplicarea vreunei dispoziții legislative sau administrative de drept intern?”

Prin intermediul întrebării unice formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că se aplică într‑o situație în care o procedură de faliment urmează unei proceduri de reorganizare judiciară în cursul căreia a fost elaborat un acord de transfer parțial al întreprinderii în cauză, dar nu a fost omologat de instanța competentă, înainte de a fi executat odată pronunțat falimentul.

Trebuie arătat de la bun început că, astfel cum reiese din considerentul (3) al Directivei 2001/23, aceasta urmărește să protejeze lucrătorii în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 38).

În acest scop, articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede că drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului. În ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată, acesta protejează lucrătorii împotriva oricărei concedieri efectuate de cedent sau de cesionar doar pe baza transferului menționat (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 39).

Prin derogare, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 enunță că regimul de protecție prevăzut la respectivele articole 3 și 4 nu se aplică în cazul transferurilor de întreprinderi efectuate în condițiile precizate de această dispoziție, cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 40).

Or, respectivul articol 5 alineatul (1), în măsura în care face în principiu inaplicabil regimul de protecție a lucrătorilor în cadrul anumitor transferuri de întreprindere și se îndepărtează astfel de obiectivul principal subiacent Directivei 2001/23, trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 41, precum și jurisprudența citată).

Potrivit acestei dispoziții, cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, transferul simultan al drepturilor și obligațiilor care decurg din contractele de muncă încheiate cu cedentul, prevăzut la articolul 3 din Directiva 2001/23, și interdicția de principiu a concedierilor, prevăzută la articolul 4 din aceasta, nu se aplică transferului unei întreprinderi în cazul în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, deschise în vederea lichidării bunurilor sale și aflate sub controlul unei autorități publice competente.

Deși din însuși modul de redactare a primei teze a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 reiese că statele membre au posibilitatea, în împrejurările care justifică aplicarea acestei dispoziții, să pună în aplicare regimul de protecție a lucrătorilor stabilit la articolele 3 și 4 din această directivă, este necesar să se constate că, în cauza principală, Regatul Belgiei nu a utilizat o astfel de posibilitate.

În consecință, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, în măsura în care permite să se deroge de la regimul de protecție a lucrătorilor, este aplicabil unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal, însă cu condiția ca procedura vizată să îndeplinească cerințele enunțate în această dispoziție.

În această privință, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 prevede trei condiții cumulative, și anume, în primul rând, că cedentul trebuie să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, în al doilea rând, că această procedură trebuie să fie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului și, în al treilea rând, că procedura menționată trebuie să se afle sub controlul unei autorități publice competente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 44).

În ceea ce privește, în primul rând, condiția potrivit căreia cedentul trebuie să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, aceasta nu poate cuprinde, având în vedere cerința de interpretare strictă amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre, o operațiune de pregătire a falimentului, dar care nu conduce la faliment. În schimb, o operațiune de transfer care, deși este pregătită înainte de declararea falimentului, este pusă în aplicare după aceasta implică efectiv falimentul și, prin urmare, este susceptibilă să se încadreze în noțiunea de „procedură de faliment”, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctele 45 și 46).

În această privință, din dosarul prezentat Curții pare să reiasă, pe de o parte, că o procedură de reorganizare judiciară, în sensul dreptului belgian, nu poate fi considerată o procedură de faliment și, pe de altă parte, că, deși această primă procedură poate conduce la falimentul întreprinderii în cauză, o asemenea consecință nu este nici automată, nici sigură. În asemenea condiții, această procedură, ca atare, nu pare să îndeplinească prima dintre condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2019, Plessers,C‑509/17, EU:C:2019:424, punctele 42, 43 și 48).

În aceste condiții, reiese de asemenea din dosarul prezentat Curții că, în speță, condițiile unui transfer de întreprindere fuseseră prezentate într‑un proiect care a fost depus în cadrul procedurii de reorganizare judiciară a WIBRA BELGIË SA, care a precedat declararea falimentului acesteia, și că transferul care a avut loc după această declarare a falimentului a fost realizat în conformitate cu aceste condiții.

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, ținând seama în special de dreptul belgian aplicabil perioadei vizate, elaborarea unui plan de preluare în cadrul procedurii de reorganizare judiciară a WIBRA BELGIË SA, pe de o parte, și punerea în aplicare a acestui plan în cursul procedurii de faliment al acestei societăți, pe de altă parte, trebuie considerate una și aceeași operațiune care implică, de la început, ca societatea menționată să fie declarată în faliment, din cauza insolvabilității sale dovedite, înainte de efectuarea transferului de întreprindere. Într‑un asemenea caz, întreaga operațiune ar putea fi considerată o procedură de faliment sau alte proceduri asemănătoare de insolvabilitate, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23. În caz contrar, numai procedura de faliment a WIBRA BELGIË SA ar putea intra sub incidența acestei dispoziții.

În al doilea rând, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 impune ca procedura de faliment sau de insolvabilitate asemănătoare să fie deschisă în vederea lichidării bunurilor cedentului.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că nu îndeplinește această cerință o procedură care urmărește continuarea activității întreprinderii vizate (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

Curtea a avut deja ocazia să precizeze, în ceea ce privește diferențele dintre o procedură prin care se urmărește continuarea activității întreprinderii și o procedură prin care se urmărește lichidarea bunurilor acesteia ca urmare a insolvenței sale dovedite, că prima procedură vizează protecția caracterului operațional al întreprinderii sau al unităților sale viabile, în timp ce a doua procedură urmărește maximizarea satisfacerii colective a creditorilor. Or, deși nu este exclus să poată exista o anumită suprapunere între aceste două obiective pe care le urmărește o procedură dată, obiectivul principal al unei proceduri care urmărește continuarea activității întreprinderii rămâne, în orice caz, salvarea întreprinderii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging ș.a.,C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 48).

Astfel, o procedură de faliment sau alte proceduri asemănătoare de insolvabilitate pot avea ca obiect maximizarea satisfacerii colective a creditorilor chiar și atunci când urmărește, cu titlu accesoriu, un obiectiv de cesiune a întreprinderii în exploatare cu menținerea, pe cât posibil, a ocupării forței de muncă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Federatie Nederlandse Vakbeweging (Procedura de pre‑pack), C‑237/20, EU:C:2022:321, punctul 55].

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că trebuie să se stabilească nu numai că procedura de faliment sau procedurile asemănătoare de insolvabilitate au ca obiectiv principal satisfacerea optimă a creditorilor, ci și că punerea în aplicare a unei astfel de cesiuni permite atingerea efectivă a acestui obiectiv principal [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Federatie Nederlandse Vakbeweging (Procedura de pre‑pack), C‑237/20, EU:C:2022:321, punctul 53].

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente, dacă procedurile succesive în discuție în litigiul principal, luate în considerare în mod individual sau global, au urmărit maximizarea satisfacerii colective a creditorilor și au permis atingerea acestui obiectiv, în sensul jurisprudenței citate la punctul precedent, sau, dimpotrivă, cu titlu principal, au încercat să protejeze caracterul operațional al întreprinderii sau al unităților sale viabile.

În această privință, pe de o parte, pare să reiasă din dosarul prezentat Curții că, în dreptul belgian, spre deosebire de procedura de faliment, procedura de reorganizare judiciară nu urmărește, cu titlu principal, să garanteze satisfacerea maximă a creditorilor. De altfel, din decizia de trimitere rezultă că în speță hotărârea prin care au fost desemnați administratori judiciari, în urma cererii de reorganizare depuse de WIBRA BELGIË SA, le dăduse misiunea de a organiza și de a transfera în tot sau în parte activitățile acestei societăți.

Pe de altă parte, dacă instanța de trimitere ar trebui să considere, astfel cum s‑a arătat la punctul 44 din prezenta hotărâre, că procedura de reorganizare judiciară și procedura de faliment a WIBRA BELGIË SA au constituit, împreună, o procedură de faliment sau proceduri asemănătoare de insolvabilitate, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, acesteia i‑ar reveni sarcina de a examina dacă o astfel de procedură îndeplinește, ca atare, condiția menționată la punctul 45 din prezenta hotărâre, ceea ce implică faptul că obiectivul principal al acestei proceduri, privită în întregime, a constat în obținerea celei mai mari rambursări posibile pentru toți creditorii cedentului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Federatie Nederlandse Vakbeweging (Procedura de pre‑pack), C‑237/20, EU:C:2022:321, punctele 52 și 53].

Pentru a examina dacă este îndeplinită condiția amintită la punctul 45 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere ar putea printre altele să țină seama de faptul că WIBRA BELGIË SRL a fost constituită cu obiectivul de a prelua și de a continua o parte dintre activitățile desfășurate anterior de WIBRA BELGIË SA și că un comunicat de presă datat în ziua următoare declarării falimentului acestei societăți, care provenea de la „WIBRA”, anunța că lichidatorii care au fost desemnați după această declarare a falimentului „au aprobat […] după concertare planul de preluare a WIBRA” referitor la transferul sediului belgian al WIBRA BELGIË SA și a 36 de magazine, precum și la viitoarea reangajare a 183 de angajați, precizând că „[a]ceastă relansare pune capăt incertitudinii privind continuarea activităților WIBRA în Belgia”.

În al doilea rând, mai trebuie să se asigure că procedura de faliment sau procedurile asemănătoare de insolvabilitate, în discuție în litigiul principal, sunt reglementate de acte cu putere de lege sau de norme administrative care permit să se garanteze că punerea lor în aplicare nu este o sursă de insecuritate juridică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Federatie Nederlandse Vakbeweging (Procedura de pre‑pack), C‑237/20, EU:C:2022:321, punctele 54 și 55].

În această privință, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu reiese din dosarul prezentat Curții că procedura de reorganizare judiciară sau procedura de faliment, astfel cum sunt stabilite în dreptul belgian, ar fi lipsite de un cadru legal sau normativ suficient pentru a îndeplini condiția enunțată la punctul anterior.

În schimb, în cazul în care instanța de trimitere ar trebui să ajungă la concluzia că, în cauza principală, procedura de reorganizare judiciară și procedura de faliment al WIBRA BELGIË SA, considerate împreună, pot constitui o procedură de faliment sau proceduri asemănătoare de insolvabilitate, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, acesteia i‑ar reveni sarcina de a stabili dacă combinarea succesivă a acestor două proceduri este suficient de reglementată de acte cu putere de lege sau de norme administrative.

În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește condiția potrivit căreia procedura prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie să se afle sub controlul unei autorități publice competente, trebuie subliniat, pe de o parte, că din jurisprudența Curții reiese că nu aceasta este situația atunci când administratorul judiciar desemnat este însărcinat să organizeze și să realizeze transferul unei întreprinderi în numele și pe seama debitorului și că trebuie să solicite oferte fiind atent cu prioritate la menținerea integrală sau parțială a activității întreprinderii, ținând seama totodată de drepturile creditorilor, cum pare a fi cazul în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară, în sensul dreptului belgian (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2019, Plessers,C‑509/17, EU:C:2019:424, punctele 46 și 47).

Pe de altă parte, în cazul în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că procedura de faliment sau alte proceduri asemănătoare de insolvabilitate, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, sunt constituite în speță din combinarea procedurilor de reorganizare judiciară și de faliment ale WIBRA BELGIË SA, acesteia i‑ar reveni sarcina de a stabili dacă o astfel de combinare, privită în ansamblul său, este supusă controlului unei autorități publice competente. Potrivit jurisprudenței Curții, ar confirma un astfel de control, mai întâi, faptul că o instanță definește funcțiile administratorilor în faza prealabilă a acestei combinări de proceduri de reorganizare judiciară și de faliment și controlează exercitarea acestor funcții cu ocazia deschiderii propriu‑zise a falimentului, în continuare, împrejurarea că transferul de întreprindere nu este realizat decât după deschiderea procedurii de faliment, ceea ce permite lichidatorului să se opună, și, în sfârșit, faptul că administratorii care acționează în cadrul fazei pregătitoare răspund pentru actele lor în aceleași condiții ca și cele aplicabile lichidatorilor. În schimb, pentru a stabili dacă o astfel de procedură este supusă controlului unei autorități publice competente, nu trebuie să se acorde o importanță decisivă împrejurării că semnarea acordului de transfer intervine la puțin timp după deschiderea procedurii de faliment și nici faptului că administratorii care acționează în cursul fazei pregătitoare a acestei proceduri nu dispun de nicio competență legală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Federatie Nederlandse Vakbeweging (Procedura de pre‑pack), C‑237/20, EU:C:2022:321, punctele 59 și 62-64].

În sfârșit, pentru a oferi instanței de trimitere toate indicațiile utile pentru soluționarea litigiului principal, trebuie amintit că, potrivit articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2001/23, statele membre iau măsuri adecvate pentru a preveni folosirea abuzivă a procedurilor de insolvabilitate care au drept scop privarea lucrătorilor de drepturile care rezultă din această directivă.

În speță, WIBRA BELGIË SA a solicitat deschiderea unei proceduri de reorganizare judiciară, reglementată de dreptul belgian, care oferă garanții lucrătorilor, în vederea pregătirii unui transfer total sau parțial al activităților acestei societăți. Din decizia de trimitere reiese că, în urma refuzului de omologare de către Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent a ofertei de preluare care fusese acceptată de administratorii judiciari desemnați în cadrul acestei proceduri, societatea menționată a solicitat acestei instanțe să o declare în faliment, deschizând astfel o procedură care, potrivit dreptului belgian, acordă lucrătorilor garanții diferite de cele prevăzute în cadrul procedurii de reorganizare judiciară.

Cu toate acestea, rezultă de asemenea din decizia de trimitere, pe de o parte, că această ofertă de preluare a provenit de la o societate care era afiliată WIBRA BELGIË SA, fără să fie dată nicio indicație cu privire la căutarea altor cumpărători potențiali, și că refuzul omologării a fost motivat de faptul că oferta respectivă era contrară mai multor dispoziții imperative referitoare la protecția lucrătorilor potențial vizați de transferul de întreprindere avut în vedere.

În aceste condiții, ar reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, în lumina tuturor elementelor pertinente, lipsa, în speță, a unei eventuale recurgeri abuzive la o procedură de insolvabilitate prin care să se urmărească privarea lucrătorilor în discuție în litigiul principal de drepturile care decurg din Directiva 2001/23.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că se aplică într‑o situație în care o procedură de faliment urmează unei proceduri de reorganizare judiciară în cursul căreia a fost elaborat un acord de transfer parțial al întreprinderii în cauză, dar nu a fost omologat de instanța competentă înainte de a fi executat după pronunțarea falimentului, cu condiția ca procedura de faliment sau alte proceduri asemănătoare de insolvabilitate, care au fost puse în aplicare, să fie efectiv deschise în vederea lichidării bunurilor cedentului, ca procedura menționată să se afle sub controlul unei autorități publice competente și ca recurgerea la aceasta să nu poată fi calificată drept abuzivă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

3 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul belgian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată