Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 9 iulie 2026.#ROGON GmbH & Co. KG și alții împotriva Deutscher Fußballbund eV (DFB).#Trimitere preliminară – Piața internă – Concurență – Fotbal profesionist – Articolul 101 alineatul (1) TFUE – Interzicerea înțelegerilor – Reglementare a unei federații naționale de fotbal – Achiziția de prestări de servicii de la terți în raport cu această federație – Activitate de agenți de jucători – Restrângere a concurenței prin obiect sau prin efect – Excepție de la interdicția enunțată la articolul 101 alineatul (1) TFUE – Domeniu de aplicare – Obiective urmărite de această reglementare – Justificare – Condiții – Urmărirea unor obiective legitime de interes general – Necesitate – Proporționalitate.#Cauza C-428/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

9 iulie 2026(*)

„ Trimitere preliminară – Piața internă – Concurență – Fotbal profesionist – Articolul 101 alineatul (1) TFUE – Interzicerea înțelegerilor – Reglementare a unei federații naționale de fotbal – Achiziția de prestări de servicii de la terți în raport cu această federație – Activitate de agenți de jucători – Restrângere a concurenței prin obiect sau prin efect – Excepție de la interdicția enunțată la articolul 101 alineatul (1) TFUE – Domeniu de aplicare – Obiective urmărite de această reglementare – Justificare – Condiții – Urmărirea unor obiective legitime de interes general – Necesitate – Proporționalitate ”

În cauza C‑428/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), prin decizia din 13 iunie 2023, primită de Curte la 11 iulie 2023, în procedura

ROGON GmbH & Co. KG,

MVI Management GmbH,

împotriva

Deutscher Fußball‑Bund eV (DFB),

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii J. Passer, E. Regan (raportor), D. Gratsias și B. Smulders, judecători,

avocat general: domnul N. Emiliou,

grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 februarie 2025,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru ROGON GmbH & Co. KG, MVI Management GmbH și DC, de T. Bernhard, A. Fritzsche, S. Kirchgeßner și C. von Köckritz, Rechtsanwälte;

– pentru Deutscher Fußball‑Bund eV (DFB), de D. Bischoff și M. M. Stopper, Rechtsanwälte;

– pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

– pentru guvernul francez, de R. Bénard și T. Lechevallier, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, B. Cullen și G. Meeßen, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 mai 2025,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ROGON GmbH & Co. KG, MVI Management GmbH și DC, pe de o parte, și Deutscher Fußball‑Bund eV (DFB), care este Federația Germană de Fotbal (denumită în continuare „DFB”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea reglementării adoptate de aceasta din urmă în materia activității agenților de jucători.

Cadrul juridic

3 Articolul 101 alineatul (1) TFUE prevede următoarele:

„(1) Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și, în special, cele care:

(a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare;

(b) limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

(c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

(e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

4 DFB este o organizație‑umbrelă care reunește 27 de asociații germane de fotbal, printre care Deutsche Fußball Liga eV (DFL), care este liga germană de fotbal (denumită în continuare „DFL”). Aceasta numără peste 25 000 de cluburi și peste 7 milioane de membri.

5 ROGON este o societate de consultanță pentru jucătorii profesioniști de fotbal și tinerele talente din Germania care a fost înființată de DC. MVI Management este o persoană juridică de drept austriac a cărei activitate constă de asemenea în plasarea de jucători.

6 În conformitate cu articolul 16bis din statutul DFB, organizarea competițiilor sportive în cele două ligi profesioniste de cel mai înalt nivel este asigurată de DFL, care constituie o asociație care regrupează cluburile care participă la aceste două ligi profesioniste.

7 Cluburile care participă la campionatul Bundesliga sau al celei de a doua ligi germane sunt obligate, în calitatea lor de membri obișnuiți ai DFL, să respecte statutul DFB și regulamentele obligatorii adoptate de aceasta. Pentru a putea evolua în Bundesliga sau în a doua ligă germană, jucătorii trebuie să încheie un contract de licență cu DFL, contract care îi obligă să respecte normele adoptate de DFB. În calitate de membră a Federației Internaționale de Fotbal (FIFA), DFB este supusă normelor acesteia din urmă și este obligat să aplice deciziile acesteia.

8 DFB a adoptat Reglement für Spielervermittlung (Regulamentul privind activitatea agenților de jucători, denumit în continuare „RfSV”), care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2015. Acest regulament se adresează cluburilor și jucătorilor, care sunt obligați să i se conformeze. RfSV reglementează recurgerea, de către jucători și cluburi, la serviciile unui agent pentru încheierea contractelor de jucători profesioniști și a acordurilor de transfer. Printre altele, RfSV:

– impune o obligație de înregistrare a agenților (articolul 2 alineatul 3 și articolul 3 alineatele 2 și 3);

– impune depunerea unei declarații de către agent care prevede că acesta este suspus diferitelor statute, regulamente și norme ale FIFA, ale DFB și ale DFL, inclusiv faptul că este supus jurisdicției DFB (articolul 2 alineatul 2 și articolul 3 alineatele 2 și 3, precum și anexele 1 și 2);

– impune o obligație suplimentară de a înregistra o persoană fizică în cazul înregistrării unei persoane juridice (anexa 2);

– îi interzice agentului să primească, în cazul intermedierii la sosire, sume de bani din veniturile viitoare din transfer ale clubului (articolul 7 alineatul 3);

– interzice comisioanele pentru serviciile de agent în caz de intermediere pentru un minor (articolul 7 alineatul 7);

– impune o obligație de divulgare a remunerațiilor și a plăților făcute agenților de jucători (articolul 6 alineatul 1) și

– prevede sancțiuni pentru încălcarea obligațiilor pe care le impune (articolul 9).

9 La 12 ianuarie 2018, Deutsche Fußball Liga GmbH (DFL GmbH), filială deținută în proporție de 100 % de DFL, a transmis Circulara nr. 62 responsabililor cluburilor și ai societăților de capital ale Bundesliga și ale celei de a doua ligi germane pentru a‑i informa, printre altele, cu privire la dispozițiile aplicabile agenților de jucători mandatați de cluburi în cazul unui acord de intermediere la plecare. În special, această circulară sublinia că remunerația agenților putea fi convenită fie sub forma unei plăți forfetare unice, fie sub forma unei remunerații progresive, legată de indemnizația de transfer obținută pe baza prestației de intermediere la plecare, cu excluderea oricărei remunerații calculate pe baza unui procentaj din această indemnizație.

10 Reclamanții din litigiul principal au sesizat, fiecare, Landgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional din Frankfurt am Main, Germania) cu o acțiune în încetarea anumitor obligații prevăzute de RfSV, invocând printre altele interzicerea înțelegerilor ilicite.

11 Întrucât această instanță nu a admis decât în parte această acțiune, reclamanții din litigiul principal au declarat apel împotriva hotărârii acesteia la Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main), care, pe de o parte, a obligat DFB să pună capăt practicii potrivit căreia agenții de jucători nu pot fi înregistrați decât cu condiția de a se supune dispozițiilor FIFA, ale DFB și ale DFL care reglementează exercitarea activității de agenți de jucători și, pe de altă parte, a interzis DFB sau oricărui organizator de meciuri din cadrul unei ligi de fotbal să limiteze posibilitatea cluburilor de a conveni modalități de calcul al comisioanelor plătite agenților de jucători care au la bază un procentaj din veniturile care provin din transferuri ulterioare. Acesta a respins în rest apelul, precum și apelul incident declarat de DFB.

12 Reclamanții din litigiul principal și DFB au introdus la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere, recursuri împotriva hotărârii Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main) pentru a obține, primii, încetarea obligațiilor care rămân în sarcina lor, iar cea ce a doua, respingerea acțiunii.

13 Instanța de trimitere tinde să considere că normele prevăzute de RfSV determină o restricție susceptibilă să afecteze concurența dintre întreprinderi stabilite în diferite state membre. Desigur, aceste norme nu ar viza în mod direct agenții de jucători, ci s‑ar adresa cluburilor și jucătorilor. Cu toate acestea, din moment ce cluburile figurează printre solicitanții prestațiilor furnizate de agenți, astfel de norme ar avea ca efect restrângerea libertății lor de acțiune economică.

14 Astfel, s‑ar pune problema dacă aceste norme îndeplinesc condițiile pentru a fi excluse de la aplicarea articolului 101 TFUE, astfel cum rezultă aceste condiții din interpretarea acestui articol 101 dată de Curte în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și în Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), și dacă ele intră astfel sub incidența unei excepții.

15 Cu toate acestea, această excepție nu ar fi fost aplicată decât în cazuri care prezintă caracteristici particulare legate exclusiv, pe de o parte, de regulamente adoptate de federații profesioniste pe un temei legal și de o entitate căreia i‑ar fi fost conferită în mod expres o competență de reglementare și, pe de altă parte, în ceea ce privește Comitetul Internațional Olimpic și federațiile sportive, de norme referitoare la organizarea activității sportive sau la desfășurarea competițiilor, toate acestea intrând în competența proprie a federațiilor de a‑și reglementa raporturile interne.

16 În plus, potrivit unei părți a doctrinei, această excepție nu ar fi aplicabilă atunci când reglementarea în discuție guvernează piețe care nu privesc direct competiția sportivă ca atare și vizează activitatea unor întreprinderi care nu sunt membre ale federației sportive vizate. Cu toate acestea, potrivit unei alte părți a acestei doctrine, excepția menționată are vocație să se aplice în măsura în care se poate stabili o legătură materială oarecare între reglementarea în cauză și organizarea, precum și buna desfășurare a unei competiții sportive.

17 În speță, deși RfSV se adresează cluburilor și jucătorilor, el vizează de asemenea agenții de jucători, care nu sunt membri ai DFB. Acest regulament ar produce, așadar, efecte pe o piață care se situează în amonte față de activitatea sportivă, astfel încât restrângerile concurenței pe care le implică nu pot fi justificate doar prin autonomia federațiilor sportive.

18 Or, jurisprudența Curții nu ar permite să se deducă fără echivoc dacă, într‑o asemenea situație, o reglementare care restrânge în mod sensibil libertatea de acțiune a unor operatori de pe piață care nu sunt afiliați la o federație poate fi exceptată de la interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și din Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492).

19 În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Principiile stabilite de Curte […] în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), [precum și] în Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), se aplică reglementării unei federații sportive care se adresează membrilor săi și [încadrează] recurgerea la serviciile unor întreprinderi [terțe care nu aparțin] federației pe o piață [situată] în amonte față de activitatea [acesteia], aceste principii prevăzând că, în cadrul aplicării interdicției privind înțelegerile,

– este necesar să se aprecieze contextul global în care decizia în cauză a fost adoptată sau își produce efectele și, în special, obiectivele [pe care aceasta le urmărește];

– trebuie, în plus, să se examineze dacă efectele de restrângere a concurenței rezultate din decizie sunt inerente urmăririi obiectivelor menționate

– și dacă aceste efecte sunt proporționale în raport cu aceste obiective […]?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: [aceste principii] trebuie aplicate în acest caz tuturor dispozițiilor acestei reglementări sau [această] aplicare depinde de criterii materiale [precum] legătura mai apropiată sau mai depărtată dintre diferitele dispoziții și activitatea sportivă a federației?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

20 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că excepția de la aplicarea acestei dispoziții restrângerilor concurenței care urmăresc un obiectiv legitim de interes general, astfel cum a fost consacrată de Curte în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și în Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), este susceptibilă să se aplice unei reglementări adoptate de o federație sportivă care, deși se adresează membrilor săi, încadrează recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații.

21 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care practicarea unui sport constituie o activitate economică, ea intră sub incidența dispozițiilor dreptului Uniunii care sunt aplicabile în prezența unei astfel de activități (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 83 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 29).

22 Numai anumite norme specifice care, pe de o parte, au fost adoptate exclusiv pentru motive de ordin neeconomic și care, pe de altă parte, se referă la aspecte care privesc numai sportul ca atare trebuie considerate străine de orice activitate economică. Această situație se regăsește în special în cazul celor privind excluderea jucătorilor străini din compunerea echipelor care participă la competiții între echipele reprezentative ale țării lor sau privind stabilirea criteriilor de clasificare utilizate pentru selectarea sportivilor care participă la competiții cu titlu individual (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 84 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 30).

23 Exceptând aceste norme specifice, normele adoptate de asociațiile sportive și, în sens mai larg, comportamentul acestor asociații intră sub incidența dispozițiilor Tratatului FUE privind dreptul concurenței atunci când condițiile de aplicare a acestor dispoziții sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 87 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 31).

24 În această privință, reglementarea în discuție în litigiul principal nu face parte dintre normele cărora li s‑ar putea aplica excepția menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre, despre care Curtea a amintit în mod repetat că trebuie să rămână limitată la obiectul său propriu și că nu poate fi invocată pentru a exclude orice activitate sportivă din domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la dreptul economic al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 89 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 32).

25 Astfel, după cum reiese din indicațiile furnizate de instanța de trimitere, această reglementare nu numai că se adresează direct cluburilor și jucătorilor, încadrând condițiile în care aceștia din urmă pot recurge la serviciile agenților de jucători, ci îi privește de asemenea indirect pe acești agenți, impunându‑le anumite obligații pe care aceștia trebuie să le respecte pentru a reprezenta în anumite tranzacții respectivele cluburile și respectivii jucători. Or, din moment ce o asemenea activitate constituie o prestare de servicii furnizată cu titlu oneros și având ca obiect plasarea sportivilor, ea trebuie calificată drept activitate economică.

26 În ceea ce privește, mai precis, aplicabilitatea articolului 101 TFUE, trebuie amintit că această dispoziție nu se aplică decât în privința unor „acorduri între întreprinderi”, a unor „decizii ale asocierilor de întreprinderi” sau a unor „practici concertate”.

27 Potrivit unei jurisprudențe constante, în scopul aplicării dispozițiilor dreptului Uniunii în materie de concurență, constituie o întreprindere orice entitate care desfășoară o activitate economică ce constă în oferirea de produse sau de servicii pe o piață dată, indiferent de statutul său juridic sau de caracterul lucrativ al scopului pe care îl urmărește (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2022, GVN/Comisia, C‑666/20 P, EU:C:2022:225, punctul 69, precum și Hotărârea din 13 octombrie 2022, Baltijas Starptautiskā Akadēmija și Stockholm School of Economics in Riga, C‑164/21 și C‑318/21, EU:C:2022:785, punctul 68).

28 Astfel, articolul 101 alineatul (1) TFUE este aplicabil oricărei entități atunci când aceasta desfășoară o activitate economică și care, în acest scop, trebuie calificată drept „întreprindere”, inclusiv orice entitate care este constituită sub forma unei asociații care are ca obiect de activitate asociativ, potrivit statutului său, organizarea și controlul unui anumit sport, cu condiția să desfășoare o activitate economică în legătură cu acest sport. Pe de altă parte, această dispoziție este de asemenea aplicabilă oricărei entități care, deși nu constituie în mod necesar o întreprindere, poate fi calificată drept „asociere de întreprinderi”, întrucât regrupează operatori activi pe această piață (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctele 112-114).

29 Desigur, trebuie să se considere că a fost adoptată de o asociație sau de un organism privat care nu acționează în calitate de asociere de întreprinderi, ci în calitate de autoritate publică, o reglementare care emană de la o organizație profesională sau de la o federație atunci când aceasta acționează în cadrul exercitării unor prerogative tipice de putere publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai ș.a., C‑128/21, EU:C:2024:49, punctele 61 și 71) sau, cel puțin, în cadrul exercitării unei competențe de reglementare care i‑a fost încredințată în mod expres de statul membru în cauză, cu condiția să existe indicii care demonstrează că această organizație profesională sau această federație este obligată să acționeze în acest scop în interesul public general și sub controlul efectiv al statului membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla ș.a., C‑94/04 și C‑202/04, EU:C:2006:758, punctul 49, Hotărârea din 4 septembrie 2014, API ș.a., C‑184/13-C‑187/13, C‑194/13, C‑195/13 și C‑208/13, EU:C:2014:2147, punctele 30 și 31, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai ș.a., C‑128/21, EU:C:2024:49, punctele 72-75 și 81).

30 Astfel, chiar și în astfel de ipoteze, statele membre sunt obligate să se asigure că o asemenea asociație sau o asemenea organizație profesională nu adoptă o reglementare care să lipsească de efect util normele de concurență aplicabile întreprinderilor, încurajându‑le pe acestea din urmă să adopte în mod voluntar comportamente anticoncurențiale. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că dispozițiile obligatorii astfel adoptate sunt excluse, ca atare, de la aplicarea dreptului concurenței, din moment ce acestea nu rezultă dintr‑o decizie adoptată de o entitate care acționează în calitate de întreprindere sau în calitate de asociere de întreprinderi.

31 În consecință, deși, astfel cum subliniază instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, anumite regulamente adoptate de o federație profesională pe un temei legal sunt susceptibile să fie excluse de la aplicarea dreptului concurenței, trebuie subliniat că aceasta ține de faptul că, având în vedere existența unei delegări de competențe de care dispune autorul acestor regulamente, se poate considera că acestea au fost adoptate de o federație care, deși trebuie calificată drept întreprindere sau asociere de întreprinderi pentru unele dintre activitățile sale, nu poate fi considerată ca atare atunci când a exercitat, în cadrul adoptării regulamentelor menționate, o putere de reglementare care îi fusese încredințată în mod expres de statul membru în cauză sau prerogative tipice de putere publică.

32 În speță, din indicațiile instanței de trimitere reiese că DFB regrupează 27 de asociații germane de fotbal care numără printre membrii lor cluburi care desfășoară activități economice constând în oferirea de produse sau de servicii pe diferite piețe, precum cele ale vânzării de bilete pentru evenimente sportive, sponsorizării sau merchandising‑ului. Prin urmare, se poate considera că DFB are, atât pe aceste piețe, cât și pe piețele situate în amonte față de acestea, precum cele ale recrutării jucătorilor sau a antrenorilor sau cele ale serviciilor de agenți în vederea transferului jucătorilor sau al antrenorilor profesioniști de la un club la altul, calitatea de asociere de întreprinderi.

33 Pe de altă parte, din elementele dosarului de care dispune Curtea nu reiese că reglementarea în discuție în litigiul principal ar fi fost adoptată în mod formal în cadrul exercitării unor prerogative tipice de putere publică sau, cel puțin, a unei competențe de reglementare conferite de statul membru în cauză în favoarea DFB. Dimpotrivă, întrebat cu privire la acest aspect în ședință, guvernul german a arătat în esență că DFB nu primise nicio împuternicire expresă în acest sens din partea legiuitorului german.

34 Prin urmare, această reglementare este susceptibilă să intre în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE.

35 Potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

36 În această privință, rezultă din jurisprudența Curții că nu orice acord între întreprinderi, orice decizie a unei asocieri de întreprinderi sau orice practică concertată care limitează libertatea de acțiune a întreprinderilor părți la acest acord sau care sunt supuse respectării acestei decizii sau participă la această practică intră în mod necesar sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, examinarea contextului economic și juridic în care se înscriu unele dintre aceste acorduri, aceste decizii și aceste practici poate conduce la constatarea, în primul rând, că ele se justifică prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial, în al doilea rând, că mijloacele concrete la care se recurge pentru a urmări aceste obiective sunt cu adevărat necesare în acest scop și, în al treilea rând, că, chiar dacă se dovedește că aceste mijloace au ca efect inerent restrângerea sau denaturarea, cel puțin potențial, a concurenței, acest efect inerent nu depășește ceea ce este necesar, în special prin eliminarea oricărei concurențe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 183 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 91).

37 Totuși, această jurisprudență nu își poate găsi aplicarea în cazul unor comportamente care, departe de a se limita la a avea ca „efect” inerent restrângerea, cel puțin potențial, a concurenței prin limitarea libertății de acțiune a anumitor întreprinderi, prezintă, în privința acestei concurențe, un grad de nocivitate care justifică să se considere că acestea au ca „obiect” chiar împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 186 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 92).

38 În plus, având în vedere cerința potrivit căreia comportamentele în cauză trebuie să aibă un caracter necesar și proporțional în sens strict, trebuie arătat că examinarea acestei cerințe presupune, astfel cum reiese din jurisprudența menționată la punctul 36 din prezenta hotărâre, mai întâi, să se stabilească dacă mijloacele concrete la care se recurge într‑un anumit caz pentru a urmări un obiectiv legitim de interes general sunt în măsură să garanteze realizarea acestui obiectiv, în continuare, să se aprecieze dacă recurgerea la aceste mijloace este necesară pentru atingerea obiectivului menționat, ceea ce presupune că nu există alte măsuri care ar fi la fel de eficiente în acest scop fiind în același timp mai puțin restrictive pentru concurență și, în sfârșit, să se verifice că efectele restrictive generate de măsurile adoptate nu sunt disproporționate în raport cu un astfel de obiectiv, în special prin eliminarea oricărei concurențe pe piața relevantă (Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 98).

39 Cu toate acestea, în măsura în care jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre permite unui acord între întreprinderi, unei decizii a unei asocieri de întreprinderi sau unei practici concertate să nu intre sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, aplicarea sa în cazul unei reglementări adoptate de o federație sportivă care, precum cea în discuție în litigiul principal, încadrează recurgerea membrilor săi la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații presupune, în prealabil, să se verifice dacă condițiile prevăzute de această dispoziție sunt îndeplinite în privința unei astfel de reglementări.

40 Or, pentru ca aceasta să fie situația, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 35 din prezenta hotărâre, o reglementare trebuie, în primul rând, să constituie un acord sau o practică concertată între mai multe întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi, în al doilea rând, să fie susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre și, în al treilea rând, să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

41 În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, trebuie arătat că comportamentele susceptibile de a fi vizate pot avea diverse naturi și se pot prezenta sub diferite forme.

42 În special, Curtea a considerat deja că decizia unei asocieri de întreprinderi care constă în adoptarea sau punerea în aplicare a unei reglementări ce are o incidență directă asupra condițiilor de exercitare a activității economice a întreprinderilor care sunt în mod direct sau indirect membre ale acestei asocieri poate constitui o astfel de „decizie a unei asocieri de întreprinderi”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 118 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, FIFA, C‑650/22, EU:C:2024:824, punctul 119).

43 Or, tocmai în privința unei decizii de această natură, instanța de trimitere invită Curtea să se pronunțe cu privire la interpretarea acestei dispoziții, și anume o decizie prin care o federație sportivă națională a adoptat și a pus în aplicare un ansamblu de norme care urmărește, desigur, să definească un regim juridic aplicabil agenților de jucători, dar care nu este totuși lipsit de incidență asupra activității economice pe care o exercită membrii acestei federații, și anume cluburile de fotbal.

44 Astfel, pe de o parte, prestările de servicii furnizate de agenți constituie inputuri pentru întreprinderile care sunt cluburile, astfel încât costul acestor servicii este susceptibil să influențeze rentabilitatea acestor cluburi. Pe de altă parte, poziția concurențială reciprocă a cluburilor menționate pe diferitele piețe pe care acestea sunt prezente, precum cele ale vânzării de bilete pentru evenimente sportive, sponsorizării sau chiar merchandising‑ului, depinde în principal de performanțele realizate cu ocazia participării lor la competiții sportive, care sunt strâns‑legate de compunerea echipelor și în privința cărora agenții exercită o anumită influență.

45 În ceea ce privește a doua condiție menționată la punctul 40 din prezenta hotărâre, care impune ca acordul între întreprinderi, decizia asocierii de întreprinderi sau practica în cauză să fie susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, trebuie arătat că o reglementare de origine privată care se extinde la întregul teritoriu al unui singur stat membru poate fi de natură să îndeplinească această condiție dacă are ca efect consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică urmărită de Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters e.a., C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 95, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C‑136/12, EU:C:2013:489, punctul 50).

46 În speță, deși reglementarea în cauză este în principal susceptibilă să aibă o incidență asupra pieței naționale a recrutării de jucători, piața internațională a recrutării de jucători fiind reglementată, la rândul său, de FIFA, nu este mai puțin adevărat că această reglementare afectează înainte de toate piața serviciilor de agent în legătură cu prima dintre aceste două piețe. Or, pe această din urmă piață pot interveni prestatori stabiliți în alte state membre care, din cauza reglementării în discuție în litigiul principal, pot fi descurajați să își ofere serviciile pe piața națională. Astfel, o reglementare care, precum cea în discuție în litigiul principal, urmărește să reglementeze activitatea de agent trebuie considerată ca fiind susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre.

47 În ceea ce privește a treia condiție amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, pentru a putea considera, într‑un anumit caz, că un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, este necesar, în conformitate cu termenii înșiși ai acestei dispoziții, să se demonstreze fie că acesta sau aceasta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, fie că acest comportament are un asemenea efect (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company, C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 158 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2026, CD Tondela ș.a., C‑133/24, EU:C:2026:361, punctul 36).

48 În această privință, deși împrejurarea că o reglementare adoptată de o federație sportivă se adresează membrilor săi, încadrând în același timp recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații, nu pare ca atare să fie de natură să excludă posibilitatea ca această reglementare să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, revine instanței de trimitere sarcina de a determina dacă reglementarea în discuție în litigiul principal are ca obiect sau ca efect instituirea unei asemenea restrângeri a concurenței.

49 Pe de altă parte, pentru ca jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre să își găsească aplicarea, mai trebuie să fie întrunite condițiile de aplicare arătate la punctele 36-38 din prezenta hotărâre.

50 Cu toate acestea, niciuna dintre aceste condiții nu poate fi interpretată ca având, explicit sau implicit, efectul de a exclude de la beneficiul jurisprudenței amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre orice reglementare adoptată de o federație sportivă care, deși se adresează membrilor săi, încadrează recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații.

51 Mai întâi, simpla împrejurare că o reglementare adoptată de o federație sportivă se adresează membrilor săi, încadrând în același timp recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații, nu poate constitui, în sine, o caracteristică ce permite să se constate că aceasta trebuie să fie legată de o formă de coordonare între întreprinderi care trebuie considerată, prin însăși natura sa, ca fiind, în contextul economic și juridic în discuție în litigiul principal, deosebit de dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale.

52 Astfel, trebuie amintit că noțiunea de „restrângere prin obiect” desemnează orice acord între întreprinderi, orice decizie a unei asocieri de întreprinderi sau orice practică concertată care prezintă caracteristici ce permit legarea lor de o formă de coordonare între întreprinderi care, prin însăși natura sa, trebuie să fie considerată ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței normale în contextul economic și juridic în discuție în litigiul principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Banco BPN/BIC Português ș.a., C‑298/22, EU:C:2024:638, punctele 43, 45 și 46, precum și jurisprudența citată).

53 În continuare, o astfel de caracteristică nu poate fi considerată ca fiind de natură să excludă posibilitatea ca această reglementare să urmărească unul sau mai multe obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial și nici să excludă posibilitatea ca ea să fie aptă să realizeze un asemenea obiectiv.

54 Pe de altă parte, această caracteristică nu poate, ca atare, să împiedice constatarea inexistenței altor mijloace susceptibile să atingă la fel de eficient obiectivele în cauză.

55 În sfârșit, în ceea ce privește aprecierea caracterului proporțional în sens strict al efectelor restrictive generate în raport cu obiectivul sau cu obiectivele de interes general urmărite, trebuie arătat că respectiva caracteristică nu poate, ca atare, să fie considerată ca fiind de natură să excludă îndeplinirea acestei condiții, dat fiind că, pe de o parte, respectarea acesteia depinde de natura obiectivului sau a obiectivelor urmărite și că, pe de altă parte, o asemenea caracteristică nu este prin ea însăși de natură să elimine orice concurență pe piața pe care operează întreprinderile terțe respective.

56 În definitiv, din jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre nu rezultă că, pentru a putea fi justificată în temeiul acestei jurisprudențe, o reglementare nu trebuie să fie susceptibilă să producă efecte decât în privința membrilor asociației sau ai federației care a adoptat‑o.

57 Astfel, împrejurarea că o reglementare adoptată de o asociație precum DFB produce unele dintre efectele sale nu numai față de membrii acestei federații sau ai acestei asociații, ci și față de întreprinderi care, deși terțe, întrețin relații cu membrii menționați se poate dovedi necesară pentru urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial.

58 Aceasta poate fi situația, printre altele, atunci când, pentru a realiza astfel de obiective, o federație sportivă este determinată să adopte o reglementare susceptibilă să aibă implicații pentru ecosistemul pe care îl reglementează și îl controlează.

59 Or, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 65 din concluzii, în sectorul fotbalului profesionist și semiprofesionist, diferite categorii de operatori economici precum cluburile, federațiile naționale, jucătorii și agenții trebuie să interacționeze și, într‑o anumită măsură, să colaboreze pentru a asigura viabilitatea sectorului și atractivitatea acestuia pentru suporteri și spectatori. Astfel, dacă serviciile finale reprezentate de meciuri și de turnee nu ar fi suficient de atractive și nici nu ar face obiectul unei difuzări adecvate, ansamblul acestor diferite categorii de operatori economici ar fi afectat în mod negativ de acest lucru.

60 În aceste condiții, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal nu poate fi considerată ca fiind străină de obiectivul de interes general legat de integritatea competițiilor sportive pentru simplul motiv că ea produce efecte și asupra activității agenților de jucători.

61 De altfel, se poate arăta că, în alte sectoare de activitate, Curtea a admis deja că jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre este susceptibilă să se aplice în privința unei reglementări adoptate de o organizație care regrupează membrii unei profesii și care privește onorariile minime datorate de clienții lor, dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestei jurisprudențe (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C‑136/12, EU:C:2013:489, punctele 53 și 54, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C‑427/16 și C‑428/16, EU:C:2017:890, punctele 53-55). Or, deși o astfel de reglementare a fost destinată membrilor organizației în cauză, ea îi afecta totuși și pe clienții acestora, care erau terți față de această organizație.

62 Prin urmare, o reglementare adoptată de o federație sportivă nu poate fi exclusă de la beneficiul jurisprudenței amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre pentru simplul motiv că, deși se adresează membrilor săi, ea încadrează recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații. În schimb, este imperativ să se asigure în mod concret că o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal, pe de o parte, nu poate fi calificată drept acord între întreprinderi sau decizie a unei asocieri de întreprinderi care are ca obiect restrângerea concurenței și, pe de altă parte, se justifică prin urmărirea unui obiectiv legitim de interes general în raport cu care ea este adecvată, necesară și proporțională în sens strict.

63 În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a determina dacă reglementarea în cauză îndeplinește ansamblul condițiilor de aplicare a acestei jurisprudențe, astfel cum au fost amintite la punctele 36-38 din prezenta hotărâre.

64 Având în vedere considerațiile care precedă, se impune ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că excepția de la aplicarea acestei dispoziții restrângerilor concurenței care urmăresc un obiectiv legitim de interes general, astfel cum a fost consacrată de Curte în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și în Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), este susceptibilă să se aplice unei reglementări adoptate de o federație sportivă care, deși se adresează membrilor săi, încadrează recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații, cu condiția ca această reglementare:

– să fi fost adoptată de federația menționată care acționează, în acest scop, ca o întreprindere sau o asociere de întreprinderi și să fie susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre;

– să nu poată fi calificată drept acord între întreprinderi sau decizie a unei asocieri de întreprinderi care are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței și

– să urmărească unul sau mai multe obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial și să fie proporțională cu urmărirea acestui obiectiv sau a acestor obiective, ceea ce presupune ca ea, în primul rând, să fie aptă să asigure realizarea lor, în al doilea rând, să nu depășească ceea ce este necesar, în sensul că nicio măsură mai puțin restrictivă nu ar permite atingerea într‑un mod la fel de eficient a obiectivului menționat sau a obiectivelor menționate și, în al treilea rând, să nu producă efecte asupra concurenței care ar fi disproporționate în raport cu interesul general pe care îl reprezintă realizarea aceluiași obiectiv sau a acelorași obiective, în special prin eliminarea oricărei concurențe.

Cu privire la a doua întrebare

65 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru a determina dacă excepția care se degajă din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și din Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), își găsește aplicarea, condițiile aferente acesteia trebuie apreciate în raport cu fiecare dintre dispozițiile reglementării în cauză sau dacă trebuie să se țină seama de criterii care țin de gradul de legătură a acestor diferite dispoziții cu organizarea și cu exercitarea activității sportive a federației.

66 În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre implică, pentru a se aplica, existența unuia sau mai multor obiective legitime de interes general, precum și un raport de proporționalitate între, pe de o parte, măsurile prevăzute de reglementarea în cauză și, pe de altă parte, aceste obiective.

67 Dat fiind că dispozițiile aceleiași reglementări sunt susceptibile să urmărească obiective diferite sau să producă efecte distincte, este necesar, într‑o asemenea ipoteză, să se procedeze la o examinare autonomă a proporționalității acestor diferite dispoziții sau chiar a unui ansamblu de dispoziții care urmăresc un obiectiv distinct sau care produc un efect distinct.

68 În schimb, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctul 79 din concluzii, pot exista situații în care ar fi artificial să se scindeze un ansamblu de dispoziții, fie din cauza caracterului inseparabil al acestora, fie pentru că unele dintre ele sunt accesorii altora.

69 În ceea ce privește gradul de legătură al diferitelor dispoziții ale aceleiași reglementări cu organizarea și cu desfășurarea activității în cauză sau cu obiectul social al federației care le‑a adoptat, acesta nu este determinant pentru a aprecia dacă condițiile de aplicare a jurisprudenței amintite la punctul 36 din prezenta hotărâre trebuie examinate în raport cu fiecare dintre dispozițiile acestei reglementări sau cu un ansamblu de dispoziții sau chiar cu ansamblul reglementării care le conține.

70 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru a determina dacă excepția care se degajă din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și din Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), își găsește aplicarea, condițiile aferente acesteia nu trebuie în mod necesar să fie apreciate în raport cu fiecare dintre dispozițiile reglementării în cauză, ci în raport cu un ansamblu de dispoziții care urmăresc un obiectiv distinct sau care produc un efect distinct.

Cu privire la cheltuielile de judecată

71 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1) Articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că excepția de la aplicarea acestei dispoziții restrângerilor concurenței care urmăresc un obiectiv legitim de interes general, astfel cum a fost consacrată de Curte în Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și în Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), este susceptibilă să se aplice unei reglementări adoptate de o federație sportivă care, deși se adresează membrilor săi, încadrează recurgerea la serviciile unor întreprinderi terțe care nu aparțin acestei federații, cu condiția ca această reglementare:

– să fi fost adoptată de federația menționată care acționează, în acest scop, ca o întreprindere sau o asociere de întreprinderi și să fie susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre;

– să nu poată fi calificată drept acord între întreprinderi sau decizie a unei asocieri de întreprinderi care are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței și

– să urmărească unul sau mai multe obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial și să fie proporțională cu urmărirea acestui obiectiv sau a acestor obiective, ceea ce presupune ca ea, în primul rând, să fie aptă să asigure realizarea lor, în al doilea rând, să nu depășească ceea ce este necesar, în sensul că nicio măsură mai puțin restrictivă nu ar permite atingerea într‑un mod la fel de eficient a obiectivului menționat sau a obiectivelor menționate și, în al treilea rând, să nu producă efecte asupra concurenței care ar fi disproporționate în raport cu interesul general pe care îl reprezintă realizarea aceluiași obiectiv sau a acelorași obiective, în special prin eliminarea oricărei concurențe.

2) Articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru a determina dacă excepția care se degajă din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98), precum și din Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492), își găsește aplicarea, condițiile aferente acesteia nu trebuie în mod necesar să fie apreciate în raport cu fiecare dintre dispozițiile reglementării în cauză, ci în raport cu un ansamblu de dispoziții care urmăresc un obiectiv distinct sau care produc un efect distinct.

Semnături

* Limba de procedură: germana.