Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 17 octombrie 2024.#Marek Jarocki împotriva lui C. J.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach.#Trimitere preliminară – Piața internă – Identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice – Regulamentul (UE) nr. 910/2014 – Articolul 25 – Semnătura electronică – Efectul juridic și forța probantă în cadrul unei proceduri jurisdicționale – Legislație națională care permite depunerea, pe cale electronică, a actelor de procedură semnate electronic la instanțe – Necesitatea ca aceste instanțe să dispună de un sistem informatic adecvat.#Cauza C-302/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatele (1) și (3), precum și a articolului 25 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă și de abrogare a Directivei 1999/93/CE (JO 2014, L 257, p. 73).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Marek Jarocki, pe de o parte, și C. J., pe de altă parte, în legătură cu o cerere de aplicare a formulei executorii pentru a continua executarea silită a unui imobil aparținând în comun lui C. J. și soției sale.

Considerentele (2), (12), (13), (18), (21), (22) și (49) ale Regulamentului nr. 910/2014 au următorul cuprins: „(2) Obiectivul prezentului regulament este de a crește încrederea în tranzacțiile electronice de pe piața internă prin furnizarea unei baze comune pentru realizarea de interacțiuni electronice sigure între cetățeni, întreprinderi și autoritățile publice, contribuind astfel la creșterea eficienței serviciilor online din sectorul public și privat, a activităților economice electronice și a comerțului electronic în Uniune[a Europeană]. […] (12) Unul din obiectivele prezentului regulament este de a elimina barierele existente în calea utilizării transfrontaliere a mijloacelor de identificare electronică utilizate în statele membre pentru autentificare cel puțin pentru serviciile publice. Prezentul regulament nu urmărește să intervină în sistemele de gestionare a identității electronice și infrastructurile conexe stabilite în statele membre. Obiectivul prezentului regulament este de a garanta că, pentru accesul la serviciile transfrontaliere online oferite de către statele membre, este posibilă identificarea și autentificarea electronică sigură. (13) Statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a utiliza sau de a introduce, în scopuri de identificare electronică, mijloace pentru accesarea serviciilor online. Acestea ar trebui, de asemenea, să fie în măsură să decidă dacă să implice sectorul privat în furnizarea acestor mijloace. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să notifice Comisiei [Europene] sistemele lor de identificare electronică. Alegerea de a notifica Comisiei toate, unele sau niciunul dintre sistemele de identificare electronică utilizate la nivel național pentru a accesa cel puțin serviciile publice online sau serviciile specifice este la latitudinea statelor membre. […] (18) Prezentul regulament ar trebui să prevadă răspunderea statului membru care notifică, a părții care emite mijloacele de identificare electronică și a părții care aplică procedura de autentificare în cazul neîndeplinirii obligațiilor relevante în temeiul prezentului regulament. Cu toate acestea, prezentul regulament ar trebui să fie aplicat în conformitate cu normele de drept intern privind răspunderea. Prin urmare, aceasta nu aduce atingere respectivelor norme naționale privind, de exemplu, definiția prejudiciului sau normele de procedură aplicabile relevante, inclusiv sarcina probei. […] (21) […] Prezentul regulament nu ar trebui să reglementeze nici aspectele privind încheierea și valabilitatea contractelor sau a altor obligații juridice, în cazul în care există cerințe cu privire la formă prevăzute de dreptul intern sau al Uniunii. Mai mult, prezentul regulament nu ar trebui să afecteze cerințele naționale cu privire la formă aferente registrelor publice, în special registrelor comerțului și cadastrelor. (22) Pentru a contribui la utilizarea transfrontalieră generală a serviciilor de încredere, ar trebui să fie posibilă utilizarea acestora ca probe în procedurile judiciare în toate statele membre. Efectul juridic al serviciilor de încredere trebuie definit de dreptul intern, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezentul regulament. […] (49) Prezentul regulament ar trebui să stabilească principiul conform căruia unei semnături electronice nu ar trebui să i se refuze efectul juridic din motiv că aceasta este în format electronic sau că nu îndeplinește cerințele pentru semnătura electronică calificată. Cu toate acestea, efectul juridic al semnăturilor electronice se definește în dreptul intern, cu excepția cerinței prevăzute în prezentul regulament, conform căreia o semnătură electronică calificată ar trebui să aibă efecte juridice echivalente cu cele ale semnăturii olografe.”

Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede: „(1) Prezentul regulament se aplică sistemelor de identificare electronică care au fost notificate de către un stat membru și prestatorilor de servicii de încredere cu sediul în Uniune. […] (3) Prezentul regulament nu aduce atingere dreptului intern sau al Uniunii privind încheierea și valabilitatea contractelor sau a altor obligații juridice sau procedurale privind forma.”

Articolul 3 din regulamentul menționat, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții: […] 10. «semnătură electronică» înseamnă date în format electronic, atașate la sau asociate logic cu alte date în format electronic și care sunt utilizate de semnatar pentru a semna; […] 12. «semnătură electronică calificată» înseamnă o semnătură electronică avansată care este creată de un dispozitiv de creare a semnăturilor electronice calificat și care se bazează pe un certificat calificat pentru semnăturile electronice; […]”

Articolul 9 din Regulamentul nr. 910/2014, intitulat „Notificarea”, prevede la alineatul (1) litera (a): „Statul membru care notifică înaintează Comisiei următoarele informații și, fără întârzieri nejustificate, orice modificări ulterioare ale acestora: a) o descriere a sistemului de identificare electronică notificat, incluzând nivelurile sale de asigurare și emitentul sau emitenții mijloacelor de identificare electronică din cadrul sistemului.”

Articolul 25 din acest regulament, intitulat „Efectele juridice ale semnăturilor electronice”, prevede: „(1) Unei semnături electronice nu i se refuză efectul juridic și posibilitatea de a fi acceptată ca probă în procedurile judiciare doar din motiv că aceasta este în format electronic sau că nu îndeplinește cerințele pentru semnăturile electronice calificate. (2) O semnătură electronică calificată are efectul juridic echivalent al unei semnături olografe. […]”

Articolul 125 alineatele 21 și 21a din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede: „21. În cazul în care o dispoziție specifică prevede acest lucru sau s‑a dispus depunerea actelor de procedură prin intermediul unui sistem informatic, actele de procedură din această cauză se depun numai prin intermediul acestui sistem informatic. Actele de procedură care nu au fost depuse prin intermediul unui sistem informatic nu produc efectele juridice pe care legea le atribuie depunerii unui înscris la o instanță, aspect cu privire la care instanța informează deponentul. 21a. Alegerea depunerii actelor de procedură prin intermediul sistemului informatic și continuarea depunerii acestor acte de procedură prin intermediul acestui sistem este permisă în cazul în care acest lucru este posibil pentru instanță din punct de vedere tehnic.”

Articolul 126 alineatul 1 punctul 6 din acest cod prevede: „Fiecare act de procedură trebuie să conțină: […] 6) semnătura părții sau a reprezentantului sau mandatarului legal al acesteia.”

Articolul 126 alineatul 5 din codul menționat prevede: „Un act de procedură depus prin intermediul unui sistem informatic trebuie să poarte o semnătură electronică calificată, o semnătură de încredere sau o semnătură personală.”

Articolul 3 din ustawa o informatyzacji działalności podmiotów realizujących zadania publiczne (Legea privind informatizarea activităților entităților învestite cu o misiune de serviciu public) din 17 februarie 2005, în versiunea aplicabilă litigiului principal (Dz. U. din 2023, poziția 57), prevede la punctele 13 și 14a: „În prezenta lege se utilizează următorii termeni: 13) «platforma electronică a serviciilor administrației publice»: un sistem informatic în cadrul căruia instituțiile publice pun la dispoziție servicii în cadrul unui punct de acces unic prin internet; […] 14a) «semnătura de încredere»: [o] semnătură electronică, a cărei autenticitate și integritate sunt asigurate prin intermediul ștampilei electronice a ministrului cu atribuții în domeniul Informatic […]”.

La 28 noiembrie 2022, reclamantul din litigiul principal a introdus la Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice, Polonia), care este instanța de trimitere, o cerere de aplicare a formulei executorii pentru a continua executarea silită a unui imobil aparținând în comun debitorului său și soției acestuia din urmă. Această cerere, care era însoțită de o cerere de asistență judiciară, a fost trimisă prin e‑mail la adresa de e‑mail a instanței. Aceasta era semnată electronic prin intermediul unei semnături de încredere, în sensul articolului 3 punctul 14a din Legea privind informatizarea activităților entităților învestite cu o misiune de serviciu public.

Întrucât auxiliarul justiției însărcinat cu examinarea cererii a invitat reclamantul din litigiul principal să îndrepte neregularitățile de formă din aceasta, în special prin prezentarea unui formular oficial purtând semnătura sa olografă, și să o completeze cu diverse informații, acesta a trimis la aceeași adresă electronică a instanței, la 21 ianuarie 2023, o declarație care cuprindea informațiile solicitate, semnată din nou prin intermediul unei semnături de încredere.

Prin ordonanța din 8 februarie 2023, auxiliarul justiției a respins cererea de asistență judiciară din cauza lipsei regularizării viciilor de formă care o afectau și în special din cauza lipsei semnăturii manuscrise a cererii.

La 4 martie 2023, reclamantul din litigiul principal a trimis pe cale electronică instanței de trimitere o cerere de excludere a acestui auxiliar al justiției de la tratarea cauzei și de deschidere a unei proceduri disciplinare împotriva acestuia, susținând că existau îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea sa, din moment ce, cu încălcarea dreptului Uniunii, refuză să accepte un act semnat electronic.

Instanța de trimitere arată că majoritatea instanțelor poloneze nu dispun de un sistem informatic care să facă posibilă depunerea actelor de procedură pe cale electronică și că acestea refuză, în consecință, depunerea de înscrisuri semnate electronic. Numai înscrisurile purtând semnături manuscrise sunt, așadar, acceptate, cel puțin într‑o procedură civilă de drept comun.

Din punctul său de vedere, efectul juridic al semnăturii electronice este, în principiu, stabilit de dreptul național, cu excepția semnăturilor electronice calificate, pentru care Regulamentul nr. 910/2014 prevede că efectul lor este echivalent cu cel al unei semnături manuscrise. Pe de altă parte, intenția legiuitorului Uniunii nu ar fi fost de a impune statelor membre adoptarea unor soluții determinate în ceea ce privește utilizarea semnăturilor electronice în procedurile judiciare.

Acesta este motivul pentru care instanța de trimitere consideră că, în măsura în care nu dispune de un sistem informatic care să permită, în conformitate cu legislația națională, depunerea unor acte de procedură semnate electronic, aceasta nu este obligată să accepte un înscris care poartă o semnătură electronică trimisă prin e‑mail la adresa electronică a instanței.

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă nu ar trebui să se țină seama de obiectivul, enunțat în considerentul (2) al Regulamentului nr. 910/2014, care constă în a crește încrederea în tranzacțiile electronice de pe piața internă dintre cetățeni, întreprinderi și autoritățile publice. În opinia acesteia, în lumina acestui obiectiv, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 910/2014 ar putea fi interpretat în sensul că din principiul nediscriminării ar decurge obligația statelor membre de a accepta un act de procedură semnat electronic. O astfel de interpretare ar conduce la o unificare a modalităților de depunere a actelor de procedură la instanțele statelor membre.

Ea ridică, în această privință, problema dacă dispozițiile Regulamentului nr. 910/2014 referitoare la semnătura electronică nu se aplică decât statelor membre care au notificat Comisiei un sistem de identificare electronică, conform articolului 9 alineatul (1) din acest regulament, ceea ce, în opinia sa, Republica Polonă nu ar fi făcut.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy Katowice – Wschód w Katowicach (Tribunalul Districtual Katowice‑Est din Katowice) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 2 alineatele (1) și (3) coroborat cu articolul 25 alineatele (1) și (2), precum și cu considerentele (12), (13), (18), (21), (22) și (49) ale [Regulamentului nr. 910/2014] trebuie interpretat în sensul că o instanță a unui stat membru este obligată să accepte un act de procedură depus la această instanță și semnat cu o semnătură electronică menționată la articolul 3 punctul 10 din regulamentul menționat atunci când dreptul național al statului membru nu prevede posibilitatea de a depune acte de procedură la instanță prin intermediul unei semnături electronice, altfel decât printr‑un sistem informatic?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatele (1) și (3), precum și articolul 25 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 910/2014 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia un act de procedură nu poate fi depus la o instanță, pe cale electronică, și semnat electronic decât atunci când această instanță dispune de un sistem informatic adecvat, iar depunerea este efectuată prin intermediul acestui sistem.

Cu titlu introductiv, trebuie constatat, în primul rând, că instanța de trimitere ridică problema aplicabilității ratione materiae a Regulamentului nr. 910/2014 în litigiul principal pentru motivul că acest regulament s‑ar aplica numai sistemelor de identificare electronică care au fost notificate Comisiei de statele membre. Or, mijlocul de identificare electronică utilizat de reclamantul din litigiul principal pentru depunerea pe cale electronică a actelor sale de procedură nu ar intra sub incidența unui sistem de identificare electronică notificat de Republica Polonă, care, de altfel, potrivit instanței de trimitere, nu a notificat niciun astfel de sistem.

În această privință, trebuie menționat că Comisia arată că acest stat membru a notificat un sistem de identificare electronică în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul nr. 910/2014.

În orice caz, chiar dacă niciun sistem de identificare electronică nu ar fi fost notificat de Republica Polonă Comisiei sau sistemul de identificare electronică care a fost notificat nu ar fi cel în temeiul căruia i‑a fost emis reclamantului din litigiul principal mijlocul de identificare electronică pe care l‑a utilizat pentru a se autentifica cu ocazia trimiterii pe cale electronică a actelor de procedură către instanța de trimitere, este necesar să se observe că faptul că un sistem a fost sau nu a fost notificat este lipsit de relevanță pentru a stabili dacă dispozițiile Regulamentului nr. 910/2014 referitoare la semnătura electronică sunt aplicabile într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.

Astfel, după cum precizează articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 910/2014, acesta are un domeniu de aplicare dublu. Acesta se aplică, pe de o parte, sistemelor de identificare electronică care au fost notificate de către un stat membru și, pe de altă parte, tuturor prestatorilor de servicii de încredere cu sediul în Uniune.

Identificarea electronică în scopul autentificării transfrontaliere a serviciilor online este reglementată de capitolul II din acest regulament, care cuprinde articolele 6‑12 din acesta, în timp ce serviciile de încredere sunt reglementate de capitolul III din regulamentul menționat, compus din articolele 13-45 din acesta din urmă.

Notificarea Comisiei cu privire la sistemele de identificare electronică este prevăzută la articolul 9 din Regulamentul nr. 910/2014. Această notificare, care rămâne facultativă, astfel cum se subliniază în considerentul (13) al regulamentului menționat, constituie o condiție prealabilă pentru recunoașterea reciprocă a mijloacelor de identificare electronică, în vederea utilizării transfrontaliere a acestora.

În schimb, ea nu reprezintă o condiție pentru aplicarea dispozițiilor secțiunii 4 din capitolul III din același regulament, referitoare la semnătura electronică, printre care figurează articolul 25 din Regulamentul nr. 910/2014, a cărui interpretare este solicitată de instanța de trimitere.

Rezultă că împrejurarea că un stat membru nu a notificat un sistem de identificare electronică, în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul nr. 910/2014, nu are incidență asupra aplicabilității, în acest stat membru, a dispozițiilor acestui regulament referitoare la semnăturile electronice.

În al doilea rând, trebuie arătat că din decizia de trimitere reiese că „semnătura de încredere” utilizată de reclamantul din litigiul principal nu este o „semnătură electronică calificată” care corespunde definiției de la articolul 3 punctul 12 din Regulamentul nr. 910/2014, ci o semnătură electronică simplă, astfel cum este definită la articolul 3 punctul 10 din acest regulament. Rezultă că alineatul (2) al articolului 25 din regulamentul menționat, care se referă la efectul juridic al unei semnături electronice calificate, nu este relevant pentru a răspunde la întrebarea adresată.

Odată făcute aceste precizări introductive, este necesar să se arate că, potrivit articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 910/2014, efectul juridic și admisibilitatea unei semnături electronice ca probă în justiție nu pot fi refuzate „pentru simplul motiv” că această semnătură se prezintă sub formă electronică sau că nu îndeplinește cerințele semnăturii electronice calificate.

Curtea a statuat deja că această dispoziție nu interzice instanțelor naționale să invalideze semnăturile electronice, ci stabilește un principiu general care interzice acestor instanțe să refuze efectul juridic și forța probantă a semnăturilor electronice în proceduri judiciare pentru simplul motiv că aceste semnături sunt în format electronic sau că ele nu îndeplinesc cerințele stabilite de acest regulament pentru ca o semnătură electronică să poată fi considerată o „semnătură electronică calificată” (Hotărârea din 20 octombrie 2022, Ekofrukt, C‑362/21, EU:C:2022:815, punctul 35, și Hotărârea din 29 februarie 2024, V.B. Trade, C‑466/22, EU:C:2024:185, punctul 34).

Curtea a statuat de asemenea că, deși Regulamentul nr. 910/2014 urmărește să garanteze, așa cum reiese din articolul 2 alineatul (3) din acesta, interpretat în lumina considerentului (49) al acestuia, că o semnătură electronică nu este privată de efectul său juridic pentru simplul motiv că aceasta se prezintă sub o astfel de formă, acesta nu împiedică însă libertatea statelor membre de a prevedea cerințe de formă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, Ekofrukt, C‑362/21, EU:C:2022:815, punctul 39).

Rezultă că formalitățile procedurale precum cele care stabilesc, în dreptul național, modalitățile de depunere a actelor de procedură la instanțe nu sunt afectate de Regulamentul nr. 910/2014.

În speță, din cadrul juridic național furnizat de instanța de trimitere reiese că reglementarea națională în discuție în litigiul principal interzice depunerea pe cale electronică a unui act de procedură care poartă o semnătură electronică la o instanță nu pentru motivul că numai o semnătură manuscrisă ar putea fi considerată o semnătură, în sensul articolului 126 alineatul 1 punctul 6 din Codul de procedură civilă, ci pentru motivul că, în temeiul articolului 125 alineatul 21a din acest cod, această depunere a actelor de procedură pe cale electronică la o instanță nu poate fi efectuată decât prin intermediul unui sistem informatic adecvat, de care această instanță trebuie să dispună.

Pe de altă parte, din această reglementare reiese că, atunci când instanța dispune de un astfel de sistem, depunerea prin intermediul acestuia a actelor de procedură semnate electronic produce aceleași efecte juridice precum cele pe care legislația poloneză le atribuie în mod obișnuit depunerii unui act de procedură la o instanță.

Într‑o situație precum cea din cauza principală, în care un act de procedură este depus la instanță pe cale electronică, deși aceasta nu dispune de un sistem informatic adecvat prin intermediul căruia trebuie efectuată depunerea actelor, acest act nu este, așadar, refuzat „pentru simplul motiv” că semnătura actului menționat se prezintă sub formă electronică sau că nu îndeplinește cerințele semnăturii electronice calificate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 alineatele (1) și (3), precum și articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 910/2014 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia un act de procedură nu poate fi depus la o instanță pe cale electronică și semnat electronic decât atunci când această instanță dispune de un sistem informatic adecvat, iar depunerea este efectuată prin intermediul acestui sistem.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

17 octombrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Codul de procedură civilă

Legea privind informatizarea activităților entităților învestite cu o misiune de serviciu public

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată